Închinarea în secolul 21: „În duh şi în adevăr” şi „Plăcută lui Dumnezeu” (6)
Cine poate aduce închinare?

SoundWords

Online începând de la: 24.06.2021, Actualizat: 25.06.2021

În Vechiul Testament, închinarea era legată de serviciul jertfelor. Numai preoții aveau voie să aducă jertfe lui Dumnezeu. Acest lucru nu s-a schimbat în principiu în Noul Testament. Cu toate acestea, astăzi, toți creștinii credincioşi sunt principial o „preoție sfântă”, conform poziției, care aduce „jertfe duhovnicești” (1. Petru 2.5).

Intrarea în Locul Preasfânt

Cum intrăm noi în Locul Preasfânt?

În calitate de preoți, ne apropiem de Dumnezeu în Locul Preasfânt pe un drum complet nou, care nu era cunoscut în Vechiul Testament: ne apropiem de Dumnezeu știind că Domnul Isus, prin sângele Său, a „inaugurat o cale nouă și vie” spre Locul Preasfânt, în apropiere directă de Dumnezeu. Noi intrăm „cu o inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței, având inimile curățite de o conștiință rea şi trupul spălat cu apă curată” (Evrei 10.19-22). Aceasta înseamnă că nu ne putem înfățișa înaintea lui Dumnezeu dacă tolerăm păcatul în viața noastră.

Cine nu are voie să intre în Locul Preasfânt?

Necredincioșii nu pot intra în Locul Preasfânt. Oricine nu se apropie de Dumnezeu cu credință nu va putea niciodată să Îi placă lui Dumnezeu, găsim acest lucru foarte clar în Evrei 11.6: „Iar fără credință este imposibil să-I fii plăcut; pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă...”. Proverbele spun chiar că „jertfa celor răi este o urâciune pentru Domnul”, în timp ce „rugăciunea celor drepți este desfătarea Sa” (Proverbe 15.8). Prin aceasta ar trebui să fie clar: închinarea, sau Worship, așa cum se spune adesea astăzi folosind traducerea engleză, este total nepotrivită pentru scopuri evanghelistice. Intrarea în Locul Preasfânt pentru a te închina acolo, este numai pentru preoții sfinți, care s-au sfințit sau s-au hirotonit conform prescripţiilor. Acest lucru este valabil atât în Vechiul, cât și în Noul Testament.

Alegerea cuvintelor în epistola către Evrei ne amintește foarte mult de hirotonisirea preoților din Exodul 29. Din acest capitol putem învăța foarte multe despre cerințele adevăratei închinări creștine.

Cine vrea să se închine trebuie să fie „consacrat”

Preoția în Vechiul Testament a început cu Aaron și fiii săi (Exodul 29.4,9,15,19-21,24,27,29,32,35). Aaron era marele preot, preotul preoților, ca să spunem așa, iar fiii săi erau strâns legaţi cu el ca preoți. - La fel este și astăzi: Domnul Isus este „Marele nostru Preot” (Evrei 3.1), iar noi, ca preoți, suntem strâns legați de El ca „tovarăși” ai Lui (Evrei 3.14).

De cel puțin opt ori în Exodul 29 citim că cineva sau ceva a fost „consacrat" (Exodul 29.9,22,26,29,31,33-35). Cunoaștem acest cuvânt și în limbajul nostru: când cineva se dedică complet unui lucru, atunci el se „consacră” acelui lucru. Slujirea preoțească poate fi exercitată numai de oameni care au sfârșit-o cu ei înşişi, și-au condamnat viața în fața lui Dumnezeu, și-au mărturisit păcatele și apoi oarecum s-au „consacrat” lui Dumnezeu.

Spălarea cu apă

Exodul 29.4: Şi să apropii pe Aaron şi pe fiii săi la intrarea cortului întâlnirii şi să-i speli cu apă.

Așa cum preotul din Vechiul Testament trebuia să fie spălat cu apă înainte de consacrare, tot așa și astăzi cei care vor să se închine lui Dumnezeu trebuie să fie născuţi din nou „din apă și din Duh” (Ioan 3.5). Preotul nou-testamentar trebuie să înțeleagă că numai pe baza naturii sale noi se poate apropia de Dumnezeu, căci „carnea nu folosește la nimic” (Ioan 6.63).

Această natură nouă provine dintr-o sursă cu totul nouă, din Duhul Sfânt. Apa este mijlocul folosit de Duhul Sfânt pentru a realiza nașterea din nou. Prin această „spălare”, preotul a primit o natură care știe să prețuiască tot ceea ce are legătură cu Persoana lui Isus Hristos. Această spălare este unică și nu trebuie să fie repetată. De aceea, Domnul Isus spune: „Cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat” (Ioan 13.10).

Cel care a avut parte de acest efect al apei Cuvântului lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 5.26) în nașterea din nou, atunci când păcătuiește, nu trebuie să se „convertească” din nou, așa cum cred unii. El „nu mai are nevoie să se spele [din nou]”, pentru că a fost deja „scăldat” (născut din nou). Cu toate acestea, el trebuie să lase zilnic să i se curețe picioarele prin Cuvântul lui Dumnezeu: pentru că tot ceea ce a intrat în contact cu lumea (în sensul de sistem păcătos) trebuie să fie supus judecății Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca noi să gândim despre ea în același mod ca și Dumnezeu.

În Vechiul Testament, consacrarea preoților nu se încheia cu această spălare, ci era doar începutul. Acum trebuiau aduse diferite jertfe:

Jertfa pentru păcat

Exodul 29.10-14: Şi să aduci viţelul înaintea cortului întâlnirii; şi Aaron şi fiii săi să-şi pună mâinile pe capul viţelului. Şi să înjunghii viţelul înaintea Domnului, la intrarea cortului întâlnirii. Şi să iei din sângele viţelului şi să pui cu degetul tău pe coarnele altarului şi să verşi celălalt sânge la piciorul altarului. Şi să iei toată grăsimea care acoperă măruntaiele şi prapurul ficatului şi amândoi rinichii şi grăsimea care este pe ei şi să le arzi pe altar. Şi carnea viţelului şi pielea lui şi balega lui să le arzi cu foc afară din tabără: este o jertfă pentru păcat.

Preoții își puneau mâinile pe capul taurului pentru ca păcatele lor să treacă asupra jertfei pentru păcat. - În același mod, și noi astăzi trebuie să ne punem mâinile, la figurat vorbind, pe jertfa pentru păcat, pentru ca păcatele noastre să fie îndepărtate de la noi. Adică, pentru ca noi astăzi să putem fi „consacraţi” ca preoţi, trebuie să fim făcuţi una cu jertfa pentru păcat. Domnul Isus a fost această jertfă pentru păcat pentru noi. El, „care n-a cunoscut păcatul”, a fost „făcut păcat pentru noi” (2. Corinteni 5.21). În Domnul Isus, Dumnezeu „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3). Așadar, pentru ca păcatul nostru, care ne-ar despărți de Dumnezeu pentru totdeauna, să treacă asupra jertfei pentru păcat, trebuie să ne punem mâinile pe acea jertfă pentru păcat, așa cum s-a spus. În acest fel devenim eliberați de puterea păcatului și cândva vom fi în ceruri complet despărţiţi de păcat.

Jertfa de ardere-de-tot

Noi trebuie de altfel nu numai să fim despărţiţi de ceva, ci trebuie şi să primim ceva. Şi pentru aceasta se spune în continuare:

Exodul 29.15-18: Şi să iei unul din berbeci şi Aaron şi fiii săi să-şi pună mâinile pe capul berbecului. Şi să înjunghii berbecul şi să iei sângele lui şi să stropeşti pe altar de jur-împrejur. Şi să tai berbecul în bucăţi şi să-i speli măruntaiele şi picioarele şi să le pui pe bucăţile lui şi pe capul lui. Şi să arzi berbecul întreg pe altar: este o ardere-de-tot pentru Domnul, de mireasmă plăcută, o jertfă prin foc pentru Domnul.

Așa cum preoții își puseră mâinile pe capul jertfei pentru păcat, taurul, tot așa trebuiau să le pună și pe capul arderii-de-tot, berbecul. În acest fel, toată plăcerea („mireasmă plăcută”) acestei jertfe trecea la jertfitor. - Astfel, dacă Dumnezeu trebuia să aibă cu adevărat bucurie de noi, nu era de ajuns să ne fie iertate păcatele, ci trebuia să fim făcuți una cu toată slava jertfei de o mireasmă plăcută a lui Isus Hristos. Toate acestea, Domnul Isus le-a dobândit pentru noi pe cruce.

Animalul de jertfă al „consacrării”

Abia după aceea citim despre al treilea animal de jertfă, despre aşa-numitul „berbecul consacrării”:

Exodul 29.19: Şi să iei al doilea berbec şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul berbecului.

Acest act este consacrarea propriu-zisă. Ei trebuiau să devină una şi cu acest animal de jertfă, prin aceea că îşi puneau mâinile pe capul berbecului. La această ceremonie, urechea, mâna și piciorul lui Aaron și al fiilor săi erau stropite cu sânge:

Exodul 29.20: Şi să înjunghii berbecul şi să iei din sângele lui şi să pui pe lobul urechii drepte a lui Aaron şi pe lobul urechii drepte a fiilor săi şi pe degetul mare al mâinii drepte a lor şi pe degetul mare al piciorului drept al lor; şi să stropeşti sângele pe altar de jur-împrejur.

De ce pe ureche? Preotul trebuia să fie atent la ceea ce auzea, pentru că de asta depindea ceea ce spunea el. - Despre Domnul Isus se spune în mod profetic: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat limba unui ucenic, ca să știu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezește dimineaţă după dimineață, Îmi trezește urechea, ca să ascult ca un ucenic” (Isaia 50.4). Chiar și la Domnul nostru ca Om aici pe pământ, auzul a fost înaintea vorbirii! Cu atât mai mult ar trebui să fie așa cu noi: dacă vrem să ne exercităm slujirea preoțească într-un mod plăcut lui Dumnezeu, prima însuşire este ascultarea în sensul de „a asculta”.

De ce pe mână? De asemenea, preotul trebuia să fie atent la ceea ce făcea, la ceea ce lucra cu mâinile sale; de aceea, degetul mare de la mâna dreaptă era stropit cu sânge. - Și noi trebuie să facem binele cu mâinile noastre: „Noi suntem lucrarea Sa, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2.10). Așadar, nu putem face ce ne place, ci trebuie să ne exercităm slujirea conştienţi fiind că pentru toată încăpăţânarea și atitudinea carnală în slujire a trebuit să curgă sângele Său. Sângele Său a trebuit să curgă pentru păcatele noastre, chiar și pentru păcatele legate de slujirea noastră; de aceea, acțiunile noastre nu trebuie să fie caracterizate de păcat, ci de puritate.

De ce pe picior? La fel și drumul, umblarea preotului trebuie să fie în acord cu gândurile lui Dumnezeu, pentru ca el „să nu se ducă la sfatul celor răi”, ci să-și aibă „desfătarea în legea Domnului” (Psalmul 1.1,2). La fel și degetul de la piciorul drept al unui preot trebuia stropit cu sânge. - Pentru noi, aceasta înseamnă: totul trebuie să fie în conformitate cu jertfa pe care Domnul Isus a făcut-o pentru noi. Adică, Domnul Isus a arătat în viaţa Sa ascultare deplină și dăruire absolută. Apoi a dăruit această viață minunată lui Dumnezeu prin jertfa Sa. De aceea se cuvine ca și noi să ascultăm, să acționăm și să mergem pe drumul nostru, așa cum a făcut Domnul Isus.

Paralelă între Vechiul Testament şi Noul Testament

Epistola către Evrei ne autorizează să aplicăm în acest fel slujba preoțească din Vechiul Testament. În Evrei 10.22 citim: „Să ne apropiem ... având inimile curăţite de o conștiință rea, și trupul spălat cu apă curată”.

Atât în Vechiul cât și în Noul Testament, preoții erau și sunt „stropiți” (compară cu Exodul 29.20,21) și „spălați cu apă” (Exodul 29.4). Acest paralelism ar trebui să ne facă să fim atenţi: dacă examinăm cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu, găsim în Vechiul Testament numeroase indicii și imagini care ne pot ajuta să înțelegem slujirea sau închinarea preoțească din Noul Testament. Vechiul Testament ne servește drept model. Noul Testament, și în special Epistola către Evrei, arată foarte clar că trebuie să facem această legătură cu Vechiul Testament (compară cu 1. Corinteni 10.6,11; Romani 15.4; 2. Timotei 3.16).

Sânge şi untdelemnul ungerii

În final citim şi că pe preoţi era stropit untdelemn:

Exodul 29.21: Şi să iei din sângele care este pe altar şi din untdelemnul ungerii şi să-l stropeşti pe Aaron şi veşmintele lui, şi pe fiii lui şi veşmintele fiilor lui cu el; şi va fi sfinţit el şi veşmintele lui, şi fiii lui şi veşmintele fiilor lui odată cu el.

Așa cum preotul și fiii săi au fost stropiți cu untdelemn de ungere - o imagine a Duhului Sfânt - tot așa și noi am fost unși cu Duhul Sfânt: „Voi aveți ungerea de la Cel Sfânt și ştiţi toate” (1Ioan 2.20; compară cu Faptele apostolilor 10.38; 2. Corinteni 1.21; Evrei 1.9).

Adevărata slujire preoțească nou-testamentară, adevărata închinare, este închinarea în „duh și adevăr”; Duhul Sfânt este cel care ne îndeamnă la ea și ne călăuzește în ea: „Noi slujim {sau: exercităm serviciul divin} prin Duhul lui Dumnezeu” (Filipeni 3.3). În Vechiul Testament era altfel, unde fiecare act al preotului se conforma anumitor prescripţii; această slujire divină era îndreptată către omul natural (așa cum am precizat în altă parte a cărții; vezi capitolul 11).

Oamenii spirituali, „fii ai lui Dumnezeu”, se lasă călăuziți de Duhul Sfânt în viața de zi cu zi și în slujirea lui Dumnezeu (compară cu Romani 8.14). Prin urmare, orice slujbă preoțească de astăzi trebuie să fie făcută prin Duhul Sfânt și în puterea Lui. Duhul ne face să ne preocupăm cu Domnul Isus (compară cu Ioan 16.14) și, prin Duhul, Îi oferim lui Dumnezeu în închinare ceea ce Duhul a făcut în noi. Orice lucru care trebuie să Îi placă lui Dumnezeu trebuie să fie lucrat prin Duhul Sfânt. Omul firesc nu poate face o închinare care să fie plăcută lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament era altfel: în acea vreme, omul natural putea să îndeplinească ceremonii și acte rituale stabilite. Când un preot a avut parte de ritualul exterior al consacrării, el putea să îndeplinească slujba chiar fără a avea o viață nouă de la Dumnezeu. – Aceasta este astăzi diferit în cazul creștinilor credincioşi, preoții nou-testamentari, „preoția sfântă”: numai cel care a primit viața nouă de la Dumnezeu, și prin aceasta este pregătit lăuntric, poate exercita slujba preoțească și se poate apropia și închina lui Dumnezeu în Locul Preasfânt.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Buchvorstellung: Anbetung im 21.Jahrhundert

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adorare/închinare (30)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Adorare/Închinare (35)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen