Închinarea în secolul 21: „În duh şi în adevăr” şi „Plăcută lui Dumnezeu” (7)
Este întotdeauna vorba numai de „moarte şi suferinţă”?

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 25.06.2021, Actualizat: 25.06.2021

Este întotdeauna vorba numai de „moarte şi suferinţă”?

După ce în capitolele 4 și 5 ne-am ocupat de conținutul închinării acceptabile pentru Dumnezeu și de legătura dintre Cina Domnului și închinare, unii s-ar putea întreba: Este vorba la închinare întotdeauna „numai” despre suferințele Domnului Isus? Când am studiat jertfele, ne-am ocupat în special cu moartea lui Hristos și cu suferințele legate de aceasta. O anumită excepție este jertfa de mâncare,[1] dar chiar și acolo am văzut că slava vieții Domnului Isus a fost vizibilă în mod deosebit în multiplele suferințe prin care El a trebuit să treacă pe drumul vieții Sale.

Și, bineînțeles, suntem preocupați în mod deosebit cu moartea Domnului atunci când ne adunăm pentru a vesti această moarte (compară cu 1. Corinteni 11.26). Această lucrare a Mântuitorului nostru pe Golgota, prin care L-a glorificat atât de minunat pe Dumnezeu, este cu siguranță cea mai mare în ochii lui Dumnezeu. Chiar dacă în moartea lui Hristos ne minunăm de slava Sa, pe de altă parte ne cuprinde tristețea când ne amintim că noi, oamenii, am fost cei care am provocat suferința în viața Sa și că din cauza păcatelor noastre și a stării noastre păcătoase a suferit atât de teribil judecata lui Dumnezeu. Este asemănător cu Paștele pe care izraeliții l-au mâncat în Egipt: erau şi ierburi amare, care ne fac să ne gândim la amărăciunea suferințelor Domnului nostru. De aceea se pune întrebarea: Nu există și alte subiecte decât suferința și moartea care ne pot și ar trebui să ne conducă la închinare?

Alte aspecte, care ne conduc la închinare

Aceste subiecte există într-adevăr. După cum vom vedea, acestea au legătură cu Persoana Domnului Însuși:

(1) Hristos este Acela care era ca viaţă veşnică la Tatăl şi ne-a fost descoperit;

(2) Atunci când El era pe pământ a devenit vizibil ce este viaţa veşnică, şi

(3) Acum Hristos ca viaţa veşnică este glorificat în cer (vezi şi 1Ioan 5.11,12,20).

În Vechiul Testament găsim şi imagini ale slavei vieții veșnice, iar în legătură cu aceste imagini se vorbește foarte concret de „a se închina”.

Vom aduce din nou câteva exemple de cântări, pentru a explica acest aspect al închinării și ne vom lua cântări oarecum mai puțin cunoscute, care exprimă bine acest lucru. Aceste cântări ne vor da un exemplu al gândurilor care ne pot preocupa în timpul închinării.

Serviciul jertfelor pe locul pe care Domnul Îl alege

Cartea a cincea a lui Moise [Deuteronomul] ne arată, în capitolele 12-26, că Dumnezeu nu numai voia să dea poporului Său pământesc, Israel, ţara Canaan ca moștenire, ci și că Îi plăcea să locuiască în mijlocul poporului Său și să aibă acolo un loc unde izraeliții să se adune la El. Acolo ei trebuiau, de asemenea, să-și aducă darurile lor de jertfă:

Deuteronomul 12.1,5-7,9: Acestea sunt rânduielile şi judecăţile pe care să luaţi seama să le faceţi în ţara pe care ţi-a dat-o Domnul Dumnezeul părinţilor tăi, ca s-o stăpâneşti, în toate zilele cât veţi trăi pe pământ. … Ci să căutaţi locuinţa Sa la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru dintre toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună Numele acolo, şi să vii acolo; şi să aduceţi acolo arderile voastre de tot şi jertfele voastre şi zeciuielile voastre şi darurile ridicate ale mâinii voastre, şi promisiunile voastre, şi darurile voastre de bunăvoie, şi întâii-născuţi din cirezile voastre şi din turmele voastre. Şi acolo să mâncaţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi să vă bucuraţi, voi şi familiile voastre, de tot lucrul mâinii voastre, cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău. … Pentru că încă n-aţi ajuns la odihna şi la moştenirea pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul Tău.

Acest pasaj lung se încheie în capitolul 26, că israelitul vine în acest loc pe care „Domnul Dumnezeul lor ... îl va alege pentru a-și pune Numele acolo”, şi oferă lui Dumnezeu o parte din roadele ţării, cu care El l-a binecuvântat și se închină înaintea lui Dumnezeu:

Deuteronomul 26.1-4,10: Şi va fi aşa: când vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău de moştenire şi o vei stăpâni şi vei locui în ea, să iei din pârga tuturor roadelor ogorului, pe care le vei strânge din ţara ta, pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, şi să le pui într-un coş şi să te duci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Şi să vii la preotul care va fi în zilele acelea şi să-i spui: «Mărturisesc astăzi Domnului Dumnezeului tău că am intrat în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor noştri că ne-o va da». Şi preotul să ia coşul din mâna ta şi să-l pună jos înaintea altarului Domnului Dumnezeului tău. … Şi să le pui jos înaintea Domnului Dumnezeului tău şi să te închini înaintea Domnului Dumnezeului tău.

Noi datorăm totul harului Său

Israelitul știa foarte bine că totul îi aparținea lui Dumnezeu și că totul se datora harului Său. Dumnezeu, în harul Său, avusese milă de „arameul rătăcitor” și de „mulțimea mică”, le-a văzut „chinul și... truda și... asuprirea” și i-a eliberat din crunta robie a Egiptului:

Deuteronomul 26.5-7: Şi să răspunzi şi să zici înaintea Domnului Dumnezeului tău: «Tatăl meu era un arameu gata să piară şi a coborât în Egipt cu puţini oameni, şi acolo a locuit temporar şi acolo a ajuns o naţiune mare, puternică şi numeroasă. Şi egiptenii ne-au asuprit şi ne-au chinuit şi au pus robie grea peste noi. Şi noi am strigat către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri şi Domnul a auzit glasul nostru şi a văzut chinul nostru şi truda noastră şi asuprirea noastră.»

Israel: poporul proprietate a Domnului şi copiii Săi

Însă ei aveau voie să ştie că ei erau poporul proprietate a Domnului:

Deuteronomul 26.18: Domnul te-a primit astăzi ca să fii poporul stăpânirii Lui, cum ţi-a spus.

Ei au fost chiar în totalitatea lor recunoscuţi ca şi copii ai Lui:

Deuteronomul 14.1.2: Voi sunteţi fii ai Domnului Dumnezeului vostru … Pentru că tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău şi pe tine te-a ales ca să fi popor deosebit [proprietate a Lui] între toate popoarele care sunt pe faţa pământului.

Ei nu vor fi înțeles mare lucru din toate acestea. Pentru că Dumnezeu nu li S-a arătat ca Tată în felul în care ni S-a arătat nouă. Deci dacă izraeliții, care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu ca Tată așa cum Îl cunoaștem noi, trebuiau să I se închine, cu cât mai mult avem noi motive să lăudăm harul lui Dumnezeu și mila Lui, care S-a îndurat de noi și ne-a scos din nenorocirea noastră - pe noi, care eram „morți în greșeli și păcate” (Efeseni 2.1) și „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12). Noi Îl putem cunoaște pe Dumnezeu ca Tată al nostru și putem ști că suntem iubiți cu aceeași dragoste cu care El Îl iubește pe singurul Său Fiu născut. Această minunată apropiere de Dumnezeu caracterizează închinarea noastră, da, chiar trebuie să caracterizeze închinarea noastră.

Dumnezeu vrea să umple casa Sa cu închinători

În cântarea „Vater der Herrlichkeit, Dir nun erschallt” [„Tată al slavei, pentru Tine răsună acum”], autorul cântării arată cum scopul Tatălui a fost acela de a umple casa Sa cu aceia care se bucură împreună cu El de jertfa Fiului Său – „vițelul cel îngrășat” înjunghiat (Luca 14.23; 15.23) - să fie aproape de inima Sa și să înțeleagă această inimă de dragoste și să I se închine:

  1. Ce minunat! Eşti din vecii şi-n har
    dai creaturii Tale azi în dar
    inima Ta.
    Măreţ e planul Tău, Te adorăm!
    Ca fii, cu Fiu-naintând, urmăm
    inima Ta.
  1. C-al inimii dor să-Ţi fie-mplinit
    pe-un drum de chin a mers şi-a săvârşit
    lucrarea grea,
    Acestei sorţi i-am fost făcuţi părtaşi;
    noi n-am contribuit, ci-am fost atraşi
    spre-a Te-adora.
  1. Noi, Tată, ne-nchinăm, ești răsplătit
    prin dragoste, așa cum Ți-ai dorit;
    şi-așa va fi.
    Mereu la ale Tale bogății,
    să-Ți umple casa, oameni vor veni
    spre-a Te slăvi.[2]

Binecuvântarea noastră în Hristos: viaţa veşnică

Și noi, aşa cum izraeliții au primit ţara Canaan, am primit o ţară: locurile cerești, în care am fost transferați în Hristos (compară cu Efeseni 2.6). Deci, care sunt de fapt binecuvântările, pe care le-am primit acolo - și noi suntem binecuvântați, la urma urmei, cu toate binecuvântările care se găsesc acolo? Ele pot fi rezumate într-o singură frază: viața veșnică. Domnul Isus rezumă toate „cele cerești” din Ioan 3.12 în versetele 15 și 16 cu expresia: „viața veșnică”.

Viața veșnică este ceea ce „Dumnezeu, care nu poate să mintă, a făgăduit mai înainte de timpurile veacurilor” (Tit 1:2). Ea nu ne este promisă doar pentru un viitor îndepărtat (în cer), ci este deja acum posesiunea noastră, dacă credem în Domnul Isus (Ioan 3.36; 6.47): Isus Hristos Însuși este „viața veșnică, care era la Tatăl și care ni s-a arătat” (1Ioan 1.2). Deci, dacă vrem să vedem ce este viața veșnică, pe care o posedăm, trebuie să vedem cum s-a arătat ea în Domnul Isus, care Însuşi este și era viața însăși (Ioan 11.25; 1Ioan 5.20).

„Roadele ţării”: gloriile Domnului

Cele șapte roade ale ţării Canaan, pe care israelitul trebuia să le aducă la altar pentru a se închina lui Dumnezeu pentru ele (Deuteronomul 26.1-12), ne arată tipologic șapte aspecte ale binecuvântării „ţării” noastre - locurile cerești -, ale vieții veșnice. Citim deja despre roadele ţării în Deuteronomul 8:

Deuteronomul 8.7,8: Domnul Dumnezeul Tău te duce … ţară de grâu [1] şi orz [2] şi vii [3] şi smochini [4] şi rodii [5], ţară cu măslini [6] şi cu miere [7].

Şapte aspecte ale vieţii veşnice

Toate aceste aspecte ale vieții veșnice le regăsim în perfecțiune în Domnul nostru Isus; ele fac parte din gloria Sa. Această slavă a adus-o cu El din casa Tatălui la întruparea Sa și a dezvăluit-o aici pe pământ, iar noi o putem vedea și în glorificarea Sa după învierea Sa. Aceste glorii le vom admira în El pentru toată veșnicia. Când le descoperim în Domnul nostru - în acțiunile și în motivele Sale - atunci putem lua aceste descoperiri („roade”), așa cum israelitul a luat roadele ţării, și să le depunem în fața (să-I spunem) Tatălui nostru ca jertfă de închinare.

Dorim acum să privim pe rând pe fiecare dintre „roadele ţării”. Făcând acest lucru, dorim să înțelegem ce putem aduce Tatălui nostru ca închinare pentru bucuria Sa.

Grâul – Hristos, începutul creaţiei lui Dumnezeu

Primul rod pe care îl găsim în Deuteronmul 8.8 este grâul. Înţelesul grâului ne devine clar atunci când vedem în primul rând că sărbătoarea Cincizecimii era „sărbătoarea primelor roade ale recoltei de grâu”. Acest lucru devine clar din legătura dintre Exodul 34 și Leviticul 23:

Exodul 34.22: Să ţii sărbătoarea săptămânilor, a celor dintâi roade din secerişul de grâu.

Leviticul 23.15-17: Şi, de a doua zi după sabat, de la ziua când aţi adus snopul darului legănat, să vă număraţi şapte sabate; să fie întregi; să număraţi cincizeci de zile până la a doua zi după sabatul al şaptelea; şi să aduceţi un nou dar de mâncare Domnului. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca dar legănat, din două zecimi de floare a făinii; să fie coapte cu aluat, ca cele dintâi roade pentru Domnul.

Așadar, Duhul Sfânt leagă grâul de sărbătoarea Cincizecimii, care în Vechiul Testament este numită „sărbătoarea săptămânilor”. Această sărbătoare a avut loc la șapte săptămâni după sărbătoarea aducerii snopului darului legănat, ziua învierii.[3]

Cele dintâi roade: pâine din grâu cu aluat dospit

La Cincizecime au fost pâini din aluat dospit. Ele trebuiau să fie cele dintâi roade pentru Domnul. În primul rând DOMNUL trebuia luat în considerare. Deoarece ele au fost coapte, lucrarea aluatului a încetat. Aceste pâini sunt o imagine a „adunării celor întâi-născuți”[4] (Evrei 12.23), pe care Domnul Isus a primit-o ca răsplată pentru suferințele Sale. Deși mai există încă rău - despre care aluatul este o imagine - în credincioși (cei „întâi-născuți”), deoarece ei încă mai au vechea natură, „carnea”, ca sursă a răului, totuși răul a ajuns sub judecata morții lui Hristos și, dacă îl ţinem acolo, nu va mai lucra, așa cum nici aluatul nu putea fi activ în pâinea coaptă.

Bobul de grâu a trebuit să moară

Când Domnul Isus a fost „şters de pe pământul celor vii” [„tăiat din țara celor vii”] (Isaia 53.8) și ca Mesia „a fost nimicit” (Daniel 9.26), părea că El nu va avea nici un viitor și nici o posteritate. Dar în a patruzeci și noua zi după învierea lui Hristos, la sărbătoarea primelor roade ale secerișului de grâu, adică la Cincizecime, El a trimis din slava în care Dumnezeu Îl înălțase ca răsplată a lucrării Sale, pe Duhul Sfânt pe pământ pentru a întemeia Adunarea.[5] Ea constă din primul rod al bobului de grâu care a căzut în pământ. Ea este atât de strâns legată cu El, Omul glorificat în ceruri, și atât de prețioasă, încât este numită „trupul Său” și „soția Sa” (Efeseni 1.22,23; Apocalipsa 19.7; compară cu Efeseni 5.25-32).

Ceea ce Hristos Şi-a dobândit, El Şi-a dobândit prin moarte. Bobul de grâu (o imagine a lui Hristos) trebuia să moară: „Dar Isus le-a răspuns, zicând: «A venit ceasul ca să fie glorificat Fiul Omului. Adevărat, adevărat vă spun: dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ și nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod. ... și unde sunt Eu, acolo va fi și robul Meu. Şi, dacă cineva Îmi slujește, Tatăl îl va onora.»” (Ioan 12.23,24,26).

Acum, aceia pe care El i-a dobândit pentru Sine pot „fi cu El”, pentru a avea parte cu El de locul Lui în glorie (Ioan 17.22,24).

Când grăuntele de grâu aduce rod, el dă din nou boabe de grâu de acelaşi fel. Aplicat la noi, rodul Său înseamnă că avem aceeași natură cerească ca și El: „Asemenea celui din țărână, așa sunt şi cei din țărână; și asemenea Celui ceresc, așa sunt şi cei cereşti” (1. Corinteni 15.48), și suntem din același izvor ca și El (Evrei 2.11-13).

Aplicat la închinarea noastră, aceasta înseamnă că în cântările și rugăciunile noastre putem vorbi despre faptul că Domnul a murit, dar nu a rămas în moarte, și că acum este înălțat și glorificat la dreapta lui Dumnezeu. În afară de aceasta, admirația noastră poate exprima şi faptul că Domnul, prin suferința Sa, a dobândit o comunitate de oameni, pentru ca El să nu fie „singur” în slava Sa.

În cântarea „Ernten wirst Du, Herr, mit Freuden“  [„Doamne, Tu vei secera cu bucurie”], autorul cântării se ocupă cu rodul[6] pe care Domnul l-a primit după ce a împlinit lucrarea:

  1. Secerând rodul seminţei,
    Ce plângând ai semănat,
    Scump e rodul suferinţei,
    Ce din moartea-Ţi s-a-’nălţat.
    Fiu de Dumnezeu, Isus,
    Rod bogat vei duce sus,
    În zile de veselie,
    Cu cântări de bucurie.
  1. Nu Ţi-a fost în van silinţa,
    Munca şi necazul Tău,
    Căci va încolţi sămânţa,
    Rod bogat lui Dumnezeu.
    Frumos Te va lăuda,
    Însutit, în faţa Ta.
    Tu, Bobul de grâu, prin moarte,
    Ai de rod acuma parte.
  1. Snopii copţi, spicele pline,
    Rodul nobil s-a plecat.
    Că hambarele sunt pline -
    Rodul Tu l-ai adunat!
    Mari şi multe bucurii,
    Snopii când în cer vor fi;
    Cu recolta cea aleasă,
    Bucuros Te-ntorci acasă.[7]

Iar în cântarea „Herr Jesus, deine Liebe ohnegleichen” [„Doamne Isuse, dragostea Ta fără egal”], poetul descrie aspectul că Hristos a dobândit o societate cu care este intim legat. Acolo scrie în ultimele două strofe:

  1. Tu umpli deja totu-n spaţiu’-n care,
    familiari cu Tine-n veci vom sta
    şi unde-avea-va parte de splendoare
    mireasa, trupul, plinătatea Ta.
  1. În veci de veci, acel loc, sus, în zare,
    cu Tine Adunarea-l va-mpărţi.
    Da, după-a Tatălui predestinare,
    plăcerea-I şi-ncântarea Ta vom fi.[8]

Orz – Hristos, Întâiul-născut dinte morţi

Dacă punem în legătură informațiile pe care le primim despre diferitele sărbători - despre sărbătoarea primelor roade ale secerișului grâului (compară cu Exodul 34.22), despre timpul secerișului orzului (Exodul 9.31,32) și despre sărbătoarea primelor roade ale snopului (Exodul 23) – atunci înțelegem: Orzul este în legătură cu învierea. Învierea Domnului nostru a avut loc la sărbătoarea primelor roade (a orzului), cu 49 de zile înainte de Rusalii, „a doua zi după sabat”, adică în duminica de după Paște.

Exodul 9.31,32: Şi inul şi orzul au fost distruse, pentru că orzul dăduse în spic şi inul înflorise. Şi grâul şi alacul nu s-au stricat, pentru că erau târzii.

Leviticul 23.10-11,15: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat. … Şi, de a doua zi după sabat, de la ziua când aţi adus darul snopului legănat, să vă număraţi şapte sabate.

Multe glorii stau în legătură cu Hristos în înviere. În 1. Corinteni 15.20-23 ne sunt prezentate două glorii: demnitatea Sa ca primul Om care a înviat și ca garanție a învierii noastre:

  • 1. Corinteni 15.20-23: Dar acum, Hristos a fost înviat dintre morţi, cel dintâi rod al celor care au adormit. Pentru că, întrucât prin om este moartea, prin om şi învierea morţilor. Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui;

El trebuie să aibă întotdeauna întâietatea, chiar şi în înviere:

  • Coloseni 1.18: El este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate.

Prin înviere, El a obținut victoria asupra lui satan, nu numai pentru El însuși, ci și pentru noi:

  • Evrei 2.14,15: Deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele, ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Suntem atât de obișnuiți cu ideea de înviere, încât nu ne mai minunăm de marele Învingător, care nu numai că a triumfat asupra lumii, a puterii întunericului și a păcatului, dar care este mai puternic decât marele dușman din întregul univers: moartea.

  • Proverbe 30.15,16: Sunt trei lucruri niciodată sătule, patru care nu zic „Este de ajuns!”: Şeol,[9]

Dar Hristos a intrat în moarte și a și ieșit din nou. Învierea Sa este dovada că Dumnezeu este pe deplin satisfăcut de lucrarea Sa; și prin aceasta este și dovada că suntem îndreptățiți:

  • Romani 4.25: [Domnul Isus] a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru [sau: din cauza] îndreptăţirea noastră.

Încă din timpul vieții Sale aici pe pământ a devenit clar cum Domnul Isus a fost marcat de înviere. Atât durerea umană, cât și bucuria pământească au căpătat un alt caracter prin gândul la înviere. Astfel, în Ioan 11, Îl vedem pe Domnul Isus rămânând calm în ciuda pericolului de moarte pentru Lazăr. Când Lazăr a murit și toți erau împovărați de durere, El a putut să mai stea două zile în locul unde se afla, în ciuda compasiunii depline, pentru că știa despre înviere. Și când toți erau în mare bucurie în Ioan 12 și chiar voiau să-L facă Împărat, El s-a gândit la moarte, pentru că știa că, pentru ca să înceapă epoca de glorie și să înceapă domnia Sa, va trebui mai întâi să meargă la moarte și să învie.

Expresia „Începutul creației lui Dumnezeu” din pasajul următor leagă ideea de orz (învierea) de cea de grâu (roadele după înviere). Noua creație a lui Dumnezeu[10] nu se va opri cu Domnul Isus, acesta era doar începutul. Ce titlu de onoare este pentru El să fie aici „Începutul”, Cel dintâi, în această nouă creație.

  • Apocalipsa 3.14: Îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: „Acestea le spune Ce care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu …”

 Toți cei răscumpărați au parte de această nouă creație, după cum ne arată Galateni 6.15 și 2. Corinteni 5.17.

Așadar, în rugăciunile și cântările noastre putem vorbi cu bucurie și entuziasm despre Biruitorul de la Golgota: despre Fiul care a biruit totul și S-a întors victorios la Tatăl Său în glorie.

O parte din gândurile despre orz enumerate sunt preluate din cântarea „Preis sei Ihm, der auferstanden” [„Slavă Celui care a înviat”]:

  1. Slavă, slavă Lui! A-nviat!
    Moartea El a biruit.
    Hristos la cer S-a înălţat,
    Dumnezeu L-a proslăvit.

  2. Suferit-a și-nviat-a,
    păcatele ne-a purtat,
    pe vrăjmaș de tot legat-a,
    viu e veșnic și-onorat.
  1. A-nviat! Ce veste mare
    pentru-ai Săi a răsunat!
    Din mormânt, după-ngropare
    sus la tron El S-a-nălțat.
  1. A-nviat! O, El, Cel unic,
    Bob de grâu însingurat,
    lăstărind, acum Cel veşnic,
    rod din El, nenumărat.
  1. A-nviat! Cu-ntâietate
    E slăvit, glorificat,
    Cap fiind pus peste toate
    Adunării I-a fost dat.[11]

În cântarea următoare, „Du, Herr, stiegst zum Totenreiche“ [„Tu, Doamne, Te-ai coborât în împărăția morților”], se trece de la orz („învins”, „înviat”) în primele două strofe la grâu în ultimele două strofe. Grâul, după cum am văzut, este rodul „fără sfârșit” care a venit și va veni din moartea Sa:

  1. Tu-n a morții locuință,
    Doamne-ai intrat
    Liber de-a ei influență,
    Deplin curat.
    Cel ce-avea puteri de moarte,
    A-ncercat război să-Ți poarte,
    Dar l-ai biruit în toate.
    Singur ai stat.
  1. Din mormânt Tu înviat-ai,
    Ieșind decis;
    Moartea tot Tu rușinat-ai,
    Ţi s-a deschis
    poarta. Vii din groaza mare;
    Te privim cu încântare.
    Frânt-ai lanţuri prin forţare
    şi ai învins!
  1. Biruința câștigat-ai
    în moarte-aci;
    şi lui Dumnezeu Tu dat-ai
    rod mii și mii.
    Toți născuți din a Ta moarte,
    cei vi, de Dumnezeu au parte.
    Cete, pentru Tine toate,
    da, vor trăi.
  1. Dintre mulţi născuţi eşti primul,
    Slava-i a Ta!
    Locul prim îl ai la Tatăl,
    şi-l vei avea!
    Ești măreț, sublim, puternic,
    Cântul nostru-Ți va fi veșnic.
    Doar cu Tine, Tu, Cel vrednic,
    în veci vom sta![12]

Viţa de vie (vin) – bucuria lui Hristos

Vinul vorbeşte în general în Scriptură despre bucurie:

  • Judecători 9.13: Şi viţa le-a zis: «Să-mi las eu mustul meu, care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe om?

  • 2. Samuel 13.28: … când se va veseli inima lui Amnon de vin …

  • Estera 1.10: … când inima împăratului era veselă de vin …

  • Psalmul 78.65: Atunci Domnul S-a trezit ca din somn, ca un viteaz care strigă însufleţit de vin,

Bucuria Domnului Isus, Omul din ceruri, este însă o bucurie foarte diferită de cea pe care o cunoaștem în general. Acest lucru devine deosebit de clar în evanghelia după Ioan, când observăm cum bucuria este acolo în legătură cu Domnul:

Isus şi femeia samariteancă

Ioan 4.31-36:  Dar, între timp, ucenicii Îl rugau, spunând: „Rabi, mănâncă!“ Dar El le-a spus: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi“. Ucenicii spuneau deci unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?“ Isus ·le-a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui. Nu spuneţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele, că sunt deja albe pentru seceriş. Secerătorul primeşte plată şi adună rod spre viaţă eternă, pentru ca şi semănătorul şi secerătorul să se bucure împreună.

Domnul Isus era obosit de călătorie, flămând și însetat. El a cerut unei femei samaritene să-I dea de băut și totuși, probabil, nu a primit nimic. Cu toate acestea, El a fost atât de întărit încât ucenicii s-au mirat. Acest lucru s-a datorat bucuriei pe care a savurat-o, pentru că a putut pune pe cineva în legătură cu viața veșnică și de faptul că, făcând acest lucru, putea face ceea ce Tatăl L-a trimis să facă. Ne dăm seama cât de ciudată ne este adesea o astfel de bucurie, care vine din faptul că voia Tatălui a fost făcută și oamenii au intrat în contact cu viața veșnică.

Isus şi Lazăr

Ioan 11.11,14,15,41-42:  … şi, după aceea, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit …”. Atunci deci Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi că nu eram acolo, ca să credeţi.” … Au ridicat deci piatra. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat; Eu dar ştiam că întotdeauna Mă asculţi, însă pentru mulţimea care stă împrejur am spus, ca să creadă că Tu M-ai trimis.”

„Mă bucur” este traducerea literală a expresiei „sunt vesel”. Haideți să ne gândim la situație. Domnul Isus nu a avut mulți prieteni. Nu în multe locuri a fost primit cu bucurie. Dar într-o casă din Betania a fost primit cu bucurie și acolo băteau inimile pentru El. Pe Lazăr îl numește „prietenul nostru”. Surorile Îl chemaseră pe Domnul, zicând: „Doamne, iată, acela pe care-l iubești este bolnav” (Ioan 11.3). Acest prieten, pe care El îl iubea, murise, și totuși Domnul S-a bucurat. Cât de ciudată ni se pare această bucurie. Însă moartea lui Lazăr trebuia să servească pentru ca ucenicii și ceilalți din mulțime să cunoască că Tatăl L-a trimis. Era bucuria că relația Sa cu Tatăl era văzută și ducea la o creștere spirituală în ai Săi prin promovarea credinței lor - o bucurie care nu putea avea originea decât în cer și pe care, prin urmare, nimeni nu o putea distruge.

Bucurie în legătură cu reîntoarcerea Lui la Tatăl

Ioan 14.28: Aţi auzit că Eu v-am spus: „Plec şi vin la voi”. Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.

Domnul Isus arată aici că întoarcerea Sa la Tatăl este un motiv de bucurie. Dacă deja ucenicii Săi ar fi trebuit să se bucure, cât de mult trebuie să Se fi bucurat El să meargă la Tatăl ca Om și să fie la El acolo. Putem înțelege această bucurie anticipată, pentru că acolo nu va mai trebui să suporte „împotrivire din partea păcătoșilor” (Evrei 12.1), El ar fi în atmosfera iubirii Tatălui, fără greutăți pământești. Totuși, motivul pe care El îl dă pentru ca ucenicii să se bucure (împreună cu El) este altul: „Tatăl este mai mare decât Mine”.

Aici, pe pământ, El a fost Cel umilit; aici a fost dispreţuit, chiar și spânzurat în cele din urmă pe lemnul blestemat ca un criminal. A trebuit să ia locul cel mai de jos, moartea cea mai josnică pe cruce. Dar Tatăl a ocupat o poziție proeminentă, ca Dumnezeu înălțat mai presus de toate. Și la acea înălțime se va înălța Fiul. El se va așeza ca Om pe tronul Tatălui, având parte de această poziție cu El. Ce onoare! Ucenicii ar trebui să se bucure și de acest lucru. Și totuși, pe de altă parte, El nu vorbește despre o poziție, ci despre faptul că va merge „la Tatăl”, adică despre o Persoană, la care El va fi. Şi aici, bucuria este din nou în legătură cu Tatăl.

L-am admirat vreodată pe Domnul pentru această bucurie, și ne-am închinat Lui pentru această bucurie? I-am spus vreodată Tatălui despre aceasta în închinare? Aceste lucruri le vom sesiza doar dacă ne vom lua timp intens și deliberat pentru a ne ocupa cu gloriile Persoanei Domnului Isus. Nu credem că ar fi plăcut Tatălui nostru ceresc dacă, la figurat vorbind, am veni înaintea lui Dumnezeu cu aceste coșuri pline și I-am spune acest lucru în închinare? Cât de diferite sunt astfel de gânduri profunde de versurile de obicei foarte superficiale ale cântecelor din mișcarea Worship.

În cântarea următoare, compozitorul își exprimă bucuria că Domnul este acum ridicat atât de sus și că toată puterea și slava Îi sunt acordate Lui:

  1. Tu, o, Doamne, în mărire,
    Înălţat eşti pe vecie.
    Ca şi Tine, nimeni nu-i.
    Tronul Tău e-n veci statornic
    Şi împărăţi-vei veşnic
    În Împărăţia Ta.
  1. Cinste, slavă şi mărire
    Cântă-a cerului oştire
    Şi toţi îngerii-Ţi slujesc.
    Al Tău Dumnezeu şi Tată
    Ţi-a dat Ţie ca răsplată
    Toate-a Tale mari lucrări.[13]

Bucurie provocată de savurarea dragostei Tatălui

Ioan 15.9-11: Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă ţineţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, aşa cum Eu am ţinut poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.

Domnul Isus a făcut întotdeauna pe pământ ceea ce era plăcut Tatălui. Aceasta include și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta El a savurat întotdeauna pe deplin dragostea Tatălui. Era o bucurie deosebită pentru El să Se gândească că Tatăl privea cu dragoste spre El ca Om. Această bucurie de a savura dragostea plăcută a Tatălui vrea Domnul să ne-o dăruiască și nouă. Iar noi o putem experimenta dacă respectăm poruncile Tatălui.

Bucuria revederii după suferinţe şi moarte

Ioan 16.21,22: Femeia, când naşte, se întristează, pentru că i-a venit ceasul; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de necaz, pentru bucuria că s-a născut un om în lume. Şi voi deci sunteţi, în adevăr, întristaţi acum; dar vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.

Aici Domnul Isus vorbește despre o femeie care trăiește o naștere. El leagă tristețea acestui ceas de durere de ceasul de durere al morții Sale. El nu folosește aici cuvântul naștere sau facere sau ceva de genul acesta, ci cuvântul: „A venit ceasul ei”. El folosește acest cuvânt şi pentru El însuși în Ioan 12.27 : „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? «Tată, salvează-Mă din ceasul acesta?» Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta.”

Apoi, El leagă bucuria revederii cu ucenicii după învierea Sa de bucuria „că s-a născut un om în lume”. Ei Îl vor vedea din nou ca „Întâiul născut din morți”. Dar și El îi va revedea și noi Îi auzim bucuria Sa în aceste cuvinte. Cu ochii credinței, și noi Îl putem vedea chiar și astăzi (Evrei 2.9) și putem ști că și El ne privește cu bucurie. Astfel, bucuria cerească nu este în legătură numai cu Tatăl, ci și cu frățietatea.

Bucuria Domnului cu privire la relațiile pe care El le va putea savura după lucrarea Sa dureroasă este deja indicată în mod profetic în Vechiul Testament:

  • Psalmul 126.6: El merge plângând, purtând sămânţa de semănat, se întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii.

Gândul acesta îl găsim în strofa a patra a cântării următoare:

  1. Vei savura atunci tot rodul suferinţei,
    Cel pentru care Tu pe cruce Te-ai luptat;
    În faţa Ta, sfânt şi desăvârşit va creşte,
    Iar sufletul Tău va fi-n veci înviorat.[14]
  • Ţefania 3.17: Domnul Dumnezeul Tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântece de bucurie.

Aceeaşi bucurie a Domnului o întâlnim din nou în epistola către Evrei:

  • Evrei 12.2: Isus … care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi S-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.

  • Evrei 2.12,13: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul Adunării”. Şi din nou: „Eu Mă voi încrede în El”. Şi din nou: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.”

Bucurie prin conştientizarea purtării de grijă a Tatălui

Ioan 17.11-15: Şi Eu nu mai sunt în lume, dar aceştia sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca să fie una ca Noi. Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum vin la Tine. Şi vorbesc acestea în lume, ca ei să aibă bucuria Mea deplină în ei. Eu le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Domnul Isus a mers pe drumul Său bucurându-Se de dragostea plină de grijă a Tatălui. El a putut spune: „Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16,32). Aceasta constituia bucuria Lui. Acum El dorește ca și ai Săi să se bucure de această dragoste a Tatălui, știind că Tatăl este cu ei, are grijă de ei și îi păzeşte pe cale.

Cât de minunat că a fost un Om care S-a bucurat atât de mult să facă voia lui Dumnezeu. El Însuși a pus totul în slujba slăvirii Tatălui și S-a bucurat de aceasta cu mare bucurie. Putem aduce Tatălui în contribuțiile noastre, în închinarea noastră ceva din Domnul Isus și bucuria Lui. Dacă ne propunem să găsim locurile din viața Domnului nostru în care se exprimă această bucurie, vom avea mult vin pe care să-l oferim ca închinare Tatălui nostru.

În cele trei strofe ale cântării „Du kanntest, Herr, des Vaters Willen” [„Ştiut-ai voia Tatălui Tău, Doamne”], compozitorul cântării vorbeşte despre cele trei bucurii menționate mai sus:

  1. Ştiut-ai voia Tatălui Tău, / Tu ai Ţinut al Lui Cuvânt,
    Să-L împlineşti dorit-ai mereu, / în orice loc şi timp, oricând.
    Vreau să mă bucur deci cu Tine, / Cu Domnu-mi credincios şi viu.
    Să stau cu Tine-mi este bine! / Unde eşti Tu şi eu să fiu!
  1. În inima Ta, bucuria / Rămas-a limpede mereu,
    Chiar când Te-a mistuit durerea; / Era cu Tine Tatăl Tău.
    Aceeaşi bucurie Îţi cer, / Când cu credinţă zi de zi,
    Privesc spre Dumnezeul din cer / Şi-n luptă vreau a birui.
  1. Cândva cu lacrimi Tu sămânţa, / Pe-acest pământ ai semănat.
    Îi strângi pe cei ce au credinţa, / Fiind rodul veşnic meritat.
    Al muncii sufletului Tău rod, / Ce mare, minunat va fi!
    Când pe-ai Tăi răscumpăraţi îi văd, / Cu Tine bucuros voi fi.[15]

Smochinul – Hristos, Cel drept

Domnul Isus avea drepturi față de poporul Său, pe care îl răscumpărase din Egipt și îl făcuse popor al Său. Poporul nu s-a ridicat la înălțimea acestor așteptări îndreptăţite, nu I-a liniştit „foamea”. Dreptate înseamnă să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine. Dar poporul nu a dat Domnului ceea ce I se cuvenea. Domnul exprimă acest lucru cu smochinul, care este blestemat sau tăiat pentru că nu a dat rod:

Matei 21.18,19: Iar dis-de-dimineaţă, pe când Se întorcea în cetate, a flămânzit; şi, văzând un smochin lângă drum, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Şi i-a zis: „Să nu mai fie rod din tine niciodată!” Şi smochinul s-a uscat îndată.

Luca 13.6,7: Şi a spus parabola aceasta: „Cineva avea un smochin plantat în via sa. Şi a venit şi a căutat rod în el, dar n-a găsit. Şi i-a zis viticultorului: «Iată, de trei ani vin şi caut rod în acest smochin şi nu găsesc: Taie-l; de ce cuprinde şi pământul degeaba?»”

De asemenea, în Ieremia 24 smochinele sunt folosite ca imagine. Citim acolo despre smochinele bune și cele rele. Smochinele rele erau cei care nu voiau să recunoască dreptatea lui Dumnezeu în judecată și voiau să rămână în Ierusalim cu orice preț; erau smochine atât de rele și de putrede încât nu puteau fi mâncate. Smochinele bune erau cei care spuneau: Da, este drept ceea ce face Dumnezeu. Așa trebuie să procedeze El cu noi. Prin urmare, ne supunem acestei judecăți și mergem la Babilon.

Israelitul în care nu exista înșelăciune - nici o nedreptate - se găsește în mod caracteristic sub smochin (compară cu Ioan 1.47,48).

Când primul om a vrut să-și instaureze propria dreptate, citim:

Geneza 3.7: Şi li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi. Şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri.

În mod semnificativ, aici era vorba doar de frunze, nu de fructe.

Așadar, smochinul poate fi pus în legătură cu neprihănirea.

În ce contrast cu primul om este Hristos Însuși! El putea spune:

  • Ioan 5.30: … nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.

  • Ioan 8.29: Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui.

  • Ioan 8.49: Îl onorez pe Tatăl Meu.

Şi cu toate că nu avea nevoie, El S-a lăsat botezat cu botezul lui Ioan şi a zis:

  • Matei 3.15: aşa se cuvine, să împlinim toată dreptatea.

Anania putea să-i spună lui Pavel:

  • Faptele apostolilor 22.14: Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales dinainte, ca să cunoşti voia Lui şi să-L vezi pe Cel drept şi să auzi glas din gura Lui.

Iar Ioan ne arată ce efect are această poziție a Celui neprihănit asupra noastră, care încă putem păcătui:

  • 1Ioan 2.1,2: Avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; şi El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

El a devenit chiar şi dreptate a noastră:

  • 1. Corinteni 1.30: Hristos Isus, care a devenit pentru noi … dreptate

Şi în curând această dreptate se va arăta şi în judecată:

  • Apocalipsa 19.11: Şi am văzut cerul deschis: şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat; şi El judecă şi Se luptă cu dreptate.

În cântarea „O Vater! Einer ist’s vor allen” [„O, Tată, dintre toţi e Unul”], compozitorul vorbește despre modul în care Domnul Isus a satisfăcut fiecare dorință a lui Dumnezeu și a împlinit tot ceea ce Tatăl a dorit. Nu a existat nici măcar o singură așteptare a Tatălui pe care El să nu o fi împlinit. El a fost smochinul care a dat rod deplin:

  1. O, Tată, dintre toţi e Unul; / La El priveşti cu desfătare,
    La Fiul Tău cel preaiubit.
    Cum a fost El în veşnicie, / A fost şi la-mplinirea vremii;
    Acum e Dumnezeu şi Om.
    El caracterul Tău îl are / Şi El e oglindirea Ta,
    E strălucirea slavei Tale, / Ce-alină-n veci dorinţa Ta.
  1. Chiar înainte de-a fi lumea, / Tu L-ai ales ca jertfă sfântă,
    ca Miel curat, făr' de cusur.
    A devenit pe lemnul crucii / Mireasmă bună pentru Tine,
    Iar pentru noi, păcat, blestem.
    El voia Ta a-ndeplinit-o, / A săvârşit lucrarea Ta;
    El a venit să împlinească / Ce-a hotărât iubirea Ta.[16]

Smochina – Hristos, Prinţul păcii

„Rodul dreptăţii” smochinului – smochinele – stă în legătură cu pacea:

  • Iacov 3.18: Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace.

  • Evrei 12.11: … dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea [disciplinarea] rodul dătător de pace al dreptăţii.

  • Isaia 32.17: Şi lucrarea dreptăţii va fi pace; şi rodul dreptăţii, linişte şi siguranţă pentru totdeauna.

Aceasta este o pace diferită de cea pe care o cunoaștem în lume. În lume pacea se bazează de obicei pe compromis. Această pace, însă, se bazează pe dreptate. Aici, fiecare a primit ceea ce i se cuvenea.

Hristos nu este doar neprihănirea noastră, ci și pacea noastră. El a făcut pace cu Dumnezeu și, de asemenea, pace între noi, El ne-a adus în cea mai mare apropiere de Dumnezeu și ne-a unit atât de strâns unii cu alții încât El poate vorbi de un singur om nou:

  • Efeseni 2.14-17: Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii, după ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli, pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi i-a împăcat pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia. Şi El a venit şi a vestit pace vouă, celor de departe, şi pace celor de aproape.

În cântarea „Oh, welch ein Heiland, Herr, bist Du!” [„O, ce Mântuitor, Doamne, ești Tu!”] Îl găsim pe Hristos în strofa a doua ca fiind pacea noastră, iar în strofa a treia ca neprihănirea noastră, și iarăși pacea care ne-a adus atât de aproape de Dumnezeu - smochinul și smochinele:

  1. Tu, Doamne, Prinţul păcii eşti[17] / Şi ai vrut ca să mântuieşti,
    Chiar toată omenirea!
    O, Miel Sfânt al lui Dumnezeu,
    Pe cruce al Tău sânge-a curs,
    S-avem azi înfierea!
    Fericire!
    Noi prin moartea-Ţi moşteni-vom în mărire,
    Unde ne vei da cununa!
  1. Dreptatea noastră, Doamne, eşti, / Şi cât de mult Tu veseleşti
    Pe cel ce crede-n Tine!
    Lucrarea Ta ai săvârşit, / Şi toată fric-ai nimicit;
    Cu Dumnezeu noi suntem.
    Lasă veşnic,
    O, Tu, Soare, Desfătare, ca pe Tine
    Să Te savurăm cântându-Ţi![18]

Domnul Isus Însuși a savurat pacea, pe care vrea să ne-o dea și pe care o numește „pacea Mea” (Ioan 14.27), întotdeauna în măsură desăvârşită. De exemplu, când Îl vedem pe Domnul Isus în situația deosebită din Matei 11, Îl găsim acolo plângând necredința chiar a orașelor în care se făcuseră cele mai miraculoase lucrări ale Sale. În afară de aceasta a trebuit să experimenteze că până și un Ioan Botezătorul s-a îndoit de El. Dar chiar dacă a trebuit să spună: „În zadar M-am trudit, Mi-am cheltuit puterea pentru nimic” (Isaia 49.4), toate acestea nu I-au tulburat deloc pacea. El a putut spune în ciuda tuturor lucrurilor: „Te laud, Tată, ... Da, Tată, pentru că așa a fost plăcut înaintea Ta” (Matei 11.25,26). Aceasta nu este o pace naturală, nu este o odihnă naturală, ci este ceva specific doar vieții veșnice. Cine Îl urmează pe El în acest sens, va găsi și el însuși „odihnă pentru sufletul său” (Matei 11.29).

Rodie – Hristos, Sfântul

Dacă privim pasajele din Scriptură în care întâlnim rodia, vom descoperi că acestea se referă la separare și la sfințire. Marele preot purta un veșmânt albastru ca cerul, care mărturiseşte despre caracterul ceresc al Domnului Isus. Această haină exterioară era separată sau despărţită de pământ cu o bordură de rodii cu diferitele culori ale perdelelor. Aceste glorii ale Domnului, despre care mărturisesc culorile, arătau consacrarea sfântă a marelui preot pentru Dumnezeu. Chiar și atunci când Domnul a avut de-a face cu vameșii și păcătoșii, El și-a păstrat întotdeauna statutul de despărţit, de sfânt, de consacrare pentru Dumnezeu:

  • Exodul 28.31,33-34: Şi să faci mantia efodului, toată din material … Şi pe marginile ei să faci rodii din fir albastru şi purpură şi stacojiu, de jur-împrejurul marginilor ei, şi clopoţei de aur printre ele, de jur-împrejur: un clopoţel de aur şi o rodie, un clopoţel de aur şi o rodie, pe marginile mantiei, de jur-împrejur.

În Templu se aflau stâlpi încoronați cu rodii. Acești stâlpi nu erau stâlpi de susținere, ci stâlpi memoriali - stâlpii memoriali ai sanctuarului, pentru locașul sfânt al lui Dumnezeu. Ei trebuiau să demonstreze caracterul sanctuarului:

  • 1. Împăraţi 7.42: [Şi Hiram a terminat de făcut toată lucrarea ….] şi cele patru sute de rodii pentru cele două reţele, două şiruri de rodii pentru fiecare reţea, ca să acopere cele două coroane ale capitelurilor care erau pe capătul de sus al stâlpilor;

De aceea grădina de rodii este o grădină închisă:

  • Cântarea Cântărilor 4.12,13: Eşti o grădină închisă, sora mea, mireaso! Un izvor închis, o fântână pecetluită. Lăstarii tăi sunt un paradis de rodii, cu roade scumpe.

Iar obrajii asemănaţi cu o rodie tăiată se află în spatele vălului de despărţire pentru cel iubit:

  • Cântarea Cântărilor 6.7: Ca o bucată de rodie sunt obrajii tăi sub vălul tău.

În modelul lui Iosif Îl vedem pe Domnul Isus ca Cel despărţit, Cel sfânt:

  • Geneza 49.26: … ele vor fi pe capul lui Iosif şi pe creştetul capului celui care a fost despărţit de fraţii săi.

Iar Petru spune iudeilor:

  • Faptele apostolilor 3.14: Dar voi L-aţi tăgăduit pe Cel Sfânt şi Drept şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş;

Când Domnul Isus Se va întoarce în ceruri, El numeşte această întoarcere sfinţire de Sine Însuşi. El S-a pus deoparte acolo, pentru ca ai Săi care au rămas pe pământ să aibă un punct de referință în afara lumii și, în acest fel, să fie și ei puși deoparte sau sfințiți:

  • Ioan 17.13,18-19: Dar acum vin la Tine. … Eu i-am trimis pe ei în lume; şi pentru ei Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr.

Dacă trebuia să existe un mare preot potrivit pentru societatea aleasă de pe pământ, El trebuia să satisfacă sfințenia în toate formele ei:

  • Evrei 7.26: Pentru că un astfel de Mare Preot se cuvenea pentru noi: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi făcut mai presus decât cerurile.

De asemenea, la sfârșitul timpului de har, El Se prezintă pe Sine Însuși ca Sfânt în fața Adunării credincioase:

  • Apocalipsa 3.7: Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat.

Și chiar atunci când El va exercita judecata după epoca harului, o va face tot ca Cel Sfânt:

  • Apocalipsa 16.5: Drept eşti Tu, care eşti, şi care erai, Cel Sfânt, pentru că ai judecat astfel.

Ne bucurăm noi să privim cu admirație această sfințenie și consacrare a Domnului nostru? Dacă citim evangheliile în acest fel, nu vom termina de găsit „rodii” pe care să le oferim apoi ca jertfe, pentru că mereu găsim în cuvintele și acțiunile Domnului nostru punerea deoparte și consacrarea Sa pentru Dumnezeul Său.

În poezia „Welt in Todesnacht” [„Lumea în noaptea morții”], poetul ajunge să vorbească despre contrastul dintre toate lucrurile păcătoase pe care oamenii răi le-au făcut Domnului nostru și sfințenia minunată, pe care credința o vede în El:

  1. Ca necunoscut
    Ţara-ai străbătut
    Ţi-au adus dispreţ, ocară,
    Că eşti Fiu, le-a fost povară.
    Ca desfigurat
    Lumea Te-a tratat.
  1. Cu spini pe-al Tău cap
    Te-au încununat.
    Cu săbii şi cu ciomege
    Au venit ca să Te lege.
    În faţă scuipat,
    Om îndurerat!
  1. Domn al slavei eşti,
    Curat străluceşti!
    Frumuseţea Fiinţei Tale
    Nu are asemănare!
    Doar mireasa Ta
    Curând Te-o vedea.[19]

Următoarea strofă Îl laudă pe Cel a cărui demnitate este tocmai sfințenia și credincioșia:

Ne bate pentru Tine inima,
Mișcați, o, Doamne, de onoarea Ta.
Ești sfânt, trăiești în adevăr și-ai har,
Ţi-aducem imnuri azi ca dar.[20]

Untdelemn de măsline – Hristos, Dăruitorul binecuvântării lui Dumnezeu şi Acela care Îl onorează pe Tatăl

Măslinul din Romani 11 indică domeniul în care se găsește binecuvântarea deosebită a lui Dumnezeu. Oricine este în legătură cu măslinul nobil se află pe terenul binecuvântării lui Dumnezeu:

  • Romani 11.12,17: Dacă însă alunecarea lor este o bogăţie a lumii şi paguba lor o bogăţie a naţiunilor, … Iar dacă unele dintre ramuri au fost rupte şi tu, fiind un măslin sălbatic, ai fost altoit printre ele şi ai devenit împreună-părtaş al rădăcinii şi grăsimii măslinului

Şi următoarele pasaje din psalmi arată că untdelemnul măslinului este o imagine a belşugului de binecuvântare:

  • Psalmul 104.15: … cu untdelemn face să-i strălucească faţa.

  • Psalmul 36.8: Ei se vor sătura din belşug din grăsimea casei Tale.

Acest belşug de binecuvântare l-am primit în Hristos (Efeseni 1.3), deoarece Hristos ca Om l-a primit (Ioan 17.22):

  • Efeseni 1.3: Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos.

Iotam arată spre o altă însuşire a untdelemnului: el serveşte pentru ungere, adică, pentru onorare:

  • Judecători 9.9: Şi măslinul le-a zis: „Să-mi las eu grăsimea mea cu care, prin mine, Dumnezeu şi omul sunt onoraţi şi să mă duc să mă clatin peste copaci?”

În legătură cu Hristos, în uleiul de măsline se pot vedea două lucruri:

(1) Binecuvântarea pe care o primim prin Hristos.

(2) Binecuvântarea prin care Îl lăudăm pe Hristos.

În 1. Corinteni 10, cele două gânduri sunt legate între ele:

  • 1. Corinteni 10.16: Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?

Pe de o parte, ne gândim la binecuvântarea pe care am primit-o în imaginea paharului, iar pe de altă parte, binecuvântăm acest pahar, mulțumim pentru el.

În Psalmul 52, situația este asemănătoare: pe de o parte, vorbitorul este conștient de bunătatea, adică de binecuvântarea lui Dumnezeu, în vecii vecilor, iar pe de altă parte, el vrea să-L laude pe Dumnezeu, adică să-L onoreze pe Dumnezeu, pentru tot atâta timp:

  • Psalmul 52.8,9: Dar eu sunt ca un măslin verde în casa lui Dumnezeu; mă voi încrede în bunătatea lui Dumnezeu în vecii vecilor. Te voi lăuda totdeauna.

Cum a trăit Domnul nostru Isus Hristos acest lucru în mod desăvârșit; numai El putea spune cu adevărat:

  • Ioan 8.49: Eu … Îl onorez pe Tatăl Meu.

Dacă vedem cât de minunat a avut Domnul grijă să arate slava Tatălui Său (vezi și Ioan 2.16,17; Luca 2.49), atunci să oferim și noi acest „untdelemn de măsline” ca închinare adusă lui Dumnezeu și Tatăl nostru, așa cum dorește El.

De asemenea, în Psalmul 133, untdelemnul este în legătură cu „binecuvântarea”, iar această binecuvântare este caracterizată ca fiind „viața veșnică”:

  • Psalmul 133.2,3: Este ca untdelemnul preţios pe cap, care curge pe barbă, pe barba lui Aaron, care curge pe marginea veşmintelor lui; ca roua Hermonului, care coboară pe munţii Sionului, pentru că acolo a orânduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru totdeauna.

În cântarea „Herr Jesus, o wie nah” [„Doamne Isuse, cât de aproape”] regăsim din nou câteva roade ale ţării. Domnul Isus ne va aduce în aceeași poziție sfântă înaintea Tatălui în care El Se află deja acum ca Om (rodie). Atunci El poate poseda rodul pe care l-a dobândit (grâu) și se poate bucura de victoria Sa asupra morții, adică de înviere (orz), şi se poate bucura (vin); aceasta este binecuvântarea (măslinul) pe care o primește de la Dumnezeu. De această binecuvântare (măslinul), mireasa (grâul) poate avea parte și împărtăși fericirea Lui (măslinul).

  1. Isuse, Doamne, o, cât e de-aproape ceasul
    În slavă, Tatălui, când ne vei arăta,
    Vei savura atunci din biruință rodul,
    |: Ce Dumnezeu vrea să ți-L dea. :|
  1. Slăvită, fericită-i, binecuvântată
    Mireasa, când la nuntă o vei însoți.
    Ea poate sta la masă și e fermecată!
    |: Acolo, Doamne-i vei sluji. :|[21]

Untdelemnul de măsline – Duhul Sfânt

Cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu ne-a dat-o deja astăzi aici, pe pământ, este Duhul Sfânt:

  • Ioan 20.22: Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt!”

  • Ioan 15.26: Când va veni Mângâietorul, pe care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care iese de la Tatăl, Acela va mărturisi despre Mine.

De aceea nu este de mirare că untdelemnul este deseori şi o imagine a Duhului lui Dumnezeu:

  • Zaharia 4.2-6: … văd, şi iată … doi măslini lângă el, unul la dreapta potirului şi altul la stânga lui. Şi eu … am spus îngerului … „Ce sunt acestea, Domnul meu?” Şi îngerul … a răspuns … „Nu prin putere şi nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor.

Ungerea cu untdelemn este privită ca ungere cu Duhul Sfânt:

  • Faptele apostolilor: 10.38: … Isus din Nazaret, cum L-a uns Dumnezeu cu Duh Sfânt şi cu putere …

Când Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste Domnul, a fost o onorare pentru El, că Dumnezeu a putut să Se lege cu El ca Om în acest mod. Apoi, Tatăl exprimă din nou acest lucru în mod direct, lăsându-l să răsune din ceruri:

  • Matei 3.17: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.

În cântarea „Wie rein und tief ist deine Liebe” [„Cât de curată și adâncă este dragostea Ta”] ne sunt prezentate din nou câteva „roade ale ţării”. În strofa 2 Îl vedem pe Cel drept (smochin), care apără drepturile tronului lui Dumnezeu. Strofa a treia începe cu puternicul Biruitor al morții (orz) prin care putem avea parte de bogăția binecuvântărilor lui Dumnezeu și savura dragostea lui Dumnezeu. Această iubire, despre care vorbește strofa a patra. A fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Romani 5.5).[22] Și această dragoste o savurăm prin Hristos (măslina).

  1. De Domnu-i vina achitată -
    Nicicând atâta har n-a fost.
    În lumea chiar de El creată,
    Venit-a-n chip de păcătos.
    Murit-a El, Neprihănitul,
    La tronul Tău Și-așteaptă dreptul.
  1. El a-nviat pentru vecie,
    Isus, Mântuitorul meu;
    Și le dă celor ce-au credință,
    Din bogăția Ta mereu.
    Prin El noi Îți gustăm iubirea
    Și-n slavă ne-adâncim privirea.
  1. În inimi Duhul Sfânt ne toarnă
    Din dragostea Ta, bucuros,
    Ca locul nostru să-l cunoaștem,
    Acolo-n slavă cu Hristos.
    Primit-am viață și iertare,
    Dăm Numelui Tău înălțare.[23]

Miere – Hristos în părtăşie cu Tatăl şi cu ai Săi

Mierea era singurul îndulcitor la acea vreme. Nu era zahăr, nu erau deserturi, nu era ciocolată ca astăzi. În acest fel găsim mierea și în Sfânta Scriptură:

  • Ezechiel 3.3: … sulul … în gura mea a fost dulce ca mierea.

  • Proverbele 24.13: … un fagure este dulce pentru cerul gurii tale.

Producția de miere are propria sa semnificație: este produsă de o colonie de mii de albine. O singură albină poate colecta doar o mică picătură de nectar, dar comunitatea este cea care produce mierea pe care o putem consuma.

  • Judecători 14.8: … în trupul mort al leului era un roi de albine şi miere.

Astfel, plăcerea de a mânca miere este comparată și cu bucuria și plăcerea care derivă din relațiile comunitare:

  • Proverbele 25.16,17: Ai găsit miere? Mănâncă atât cât este suficient pentru tine, ca nu cumva să te saturi de ea şi s-o verşi. Pune-ţi rar piciorul în casa aproapelui tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.

Cu toate că relațiile naturale aduc bucurie, aici pe pământ poate fi foarte uşor un prea mult. Existau cerințe familiale și pentru Domnul pe pământ. Găsim acest lucru în mod repetat, de exemplu, în legătură cu mama Sa. Cu toate acestea, El nu a permis niciodată ca aceste relații să Îi influențeze slujirea (vezi, de exemplu, Ioan 2.4), chiar dacă Și-a îndeplinit responsabilitățile până la sfârșit (compară cu Ioan 19.26). De aceea în jertfa de mâncare nu era permisă mierea.

În domeniul spiritual este altfel. Nu ne plictisim niciodată de părtășia cu Tatăl și cu Fiul, iar acest lucru este valabil și pentru adevărata părtășie spirituală între frații și surorile în credință şi despre Domnul și Tatăl. La fel și Domnul a putut să savureze în mod constant o părtășie minunată cu Tatăl. Această părtășie netulburată este posibilă pentru noi doar după moartea și învierea Domnului Isus. El, dimpotrivă, a savurat deja din veșnicie această bucurie a părtășiei cu Tatăl:

  • 1Ioan 1.2: Viaţa eternă era la Tatăl.

De-a lungul călătoriei Sale pământești, această părtășie a fost mângâierea Lui în toate singurătățile:

  • Ioan 16.32: Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.

În același timp, era și bucuria Lui pentru viitor, când va fi din nou la Tatăl:

  • Ioan 16.28: Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; din nou las lumea şi Mă duc la Tatăl.

Noi putem avea parte împreună cu Fiul de această părtăşie:

  • 1Ioan 1.3: Şi anume părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său.

  • 1. Corinteni 1.9: Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi în părtăşia Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru.

Ce fericire:

  • Evrei 3.14: Am devenit părtaşi [sau: tovarăşi] ai lui Hristos.

Părtăşia este descrisă şi mai intim prin imaginea despre trup şi soţie:

  • Efeseni 1.22,23: Dumnezeu a dat pe Hristos Adunării, care este trupul Său.

  • Apocalipsa 19.7: Nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit.

Următoarele două cântări arată din nou cum sunt lăudate diferitele însuşiri ale vieții veșnice:

„Preis Dir, o Gott und Vater!”  [„Slavă Ție, Dumnezeu și Tată!”]

  1. O, Dumnezeu și Tată!
    Cât har pui Tu în joc!
    Ne dai, chiar după moarte, (Orz)
    Cu Fiul Tău un loc. (Măsline)
    Ca Om pe veci trăiește-n
    Lumina fără nor, (Smochină)
    În har, cu-a Ta iubire,
    Și corespunzător. (Grâu)
  1. Tu, Lui și nouă Tată,
    Ca Dumnezeu, la fel, (Miere)
    Iar El, ca Preaiubitul,
    Plăcerea Ta e-n El, (Măsline)
    Ne duce cu plăcere,
    Cu El, la locul Său, (Măsline)
    Iubirea să-Ți cunoaștem
    Și slava Ta mereu. (Miere)
  1. Da, dragostea-Ți ne-atrage, (Măsline)
    Nu va seca defel,
    Ea spre Hristos se-ndreaptă.
    Iubiți suntem în El; (Miere)
    Și slava și iubirea
    În El se odihnesc;
    Fiii, care-I sunt frații,
    Aproape-I se găsesc. (Grâu)[24]

„Wir kennen Dich, den Auferstand‘nen“ [„Noi Te cunoaştem, pe Tine, Cel înviat”]:

  1. Cel înviat, noi Te cunoaștem,
    Din moarte Cel întâi-născut, (Orz)
    ’nălțat de Dumnezeu la ceruri,
    Bisericii ești Cap făcut. (Grâu)
    Prin har și inima și gândul
    În Tine libere devin,
    La slava Ta să se gândească,
    Cu Tine una sunt deplin. (Miere)
  1. Ești Capul lucrurilor toate,
    Aleasă slavă ai primit; (Grâu)
    Ca Om Tu n-ai asemănare!
    Ai Nume glorios, cinstit. (Grâu)
    Sublim lucește-a Ta iubire,
    Căci Golgota-i puterea sa,
    Ce triumfat-a peste toate, Orz)
    În noaptea cea mai neagră, grea.[25]
  1. Viu strălucește al Tău Nume,
    Slăvită-i măreția Ta! (Grâu)
    Sublimă e a Ta iubire;
    Cu alta n-o poți compara.
    Îți dedicăm cântări frumoase,
    Cu Tine, vii, uniți vom fi. (Măsline, Miere)
    Ca slava Ta pe veșnicie,
    Iubirea Ta va dăinui.(Măsline)[26] 

Tradus de la: Buchvorstellung: Anbetung im 21.Jahrhundert

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare

 

Adnotare

[1] Vezi „Ce ne arată jertfa de mâncare despre închinare”, în capitolul 4.

[2] „Vater der Herrlichkeit, Dir nun erschallt“. Titlul original în engleză: „Father of glory, Thine is now the praise“ (Text: Mrs. Henry Arthur Berg acesta este Doris Markham [1914–2011]).

[3] Iudeii serbează sărbătoarea snopului legănat conform cu Leviticul 23.11 în duminica de după Paște. Aceasta corespunde zilei de înviere a Domnului nostru.

[4] În Împărăţia de o mie de ani vor fi iarăşi mulţi credincioşi pe pământ. Însă ei nu vor face parte din această Adunare.

[5] Pentru înţelesul spiritual al sărbătorilor israeliţilor vezi şi cartea Die Feste Jehovas de E. Dönges şi Meine Feste de W. Mücher.

[6] Găsim aici nu numai „grâul”, ci și „vinul”, care vorbește despre bucurie, după cum vom vedea.

[7] „Ernten wirst du, Herr, mit Freuden“ (Text: Paul Waltersbacher 1987). Cântarea Cântărilor 198 din Geistliche Lieder.

[8] „Herr Jesus, Deine Liebe ohnegleichen”. Titlul original în engleză: „Jesus, our Lord, the mighty power“ (Text: N.B. Stewart).

[9] Cuvântul Şeol este un alt cuvânt pentru Locuinţa morţilor.

[10] Noua creație a lui Dumnezeu a început cu cel de-al doilea Om, ultimul Adam, Hristos. Și noi îi aparținem încă de pe acum, iar după sfârșitul Împărăției păcii, ceruri noi și un pământ nou îi vor aparține și ele.

[11] „Preis sei Ihm, der auferstanden“. Originalul în suedeză de Karolina (Lina) Wilhelmina Sandell-Berg (1832–1903).

[12] „Du, Herr, stiegst zum Totenreiche”. Titlul original în engleză: „Thou, Lord, to death’s domain“ (Text: Leslie G. Milner [1882–1958]).

[13] „Du, o Herr, bist hoch erhoben” (Text: Philipp Friedrich Hiller [1699–1769]). Cântarea Cântărilor 29 din Geistliche Lieder.

[14] „Die Ruh‘ auf immerdar”, Cântarea Cântărilor 166 din Geistliche Lieder. Titlul original în franceză: „Du repos éternel“ (Text: Henri Rossier [1835–1928]).

[15] „Du kanntest, Herr, des Vaters Willen” (Text: Walter Keune 2010). Cântarea Cântărilor 232 din Geistliche Lieder.

[16] „O Vater! Einer ist’s vor allen”. Cântarea Cântărilor 148 din Geistliche Lieder. Titlul original în franceză: „Ton Fils unique, ô notre Père“ (Text: Jacques Erné [1825–1883]).

[17] În versiunea originală aici se foloseşte un cuvânt „Holdseliger” pe care generaţia tânără aproape că nu-l cunoaşte. Probabil astăzi s-ar spune minunat.

[18] „Oh, welch ein Heiland, Herr, bist du” (Text: Johann Ludwig Konrad Allendorf [1693–1773]). Cântarea Cântărilor 100 din Geistliche Lieder.

[19] „Welt in Todesnacht”. Din volumul de poezii Glaube, Liebe, Hoffnung, CSV Hückeswagen, 1980.

[20] „Voll Freude Dir das Herz entgegenschlägt“. Titlul original în engleză: “Lord Jesus, gladly do our lips express“ (Text: Thomas Willey [1847–1930]).

[21] „Herr Jesus, o wie nah”. Originalul în franceză: „Il vient, Seigneur Jésus“ (Text: André Gibert [1893–1985]).

[22] Roada Duhului este în primul rând dragostea (vezi Galateni 5.22 în legătură cu Galateni 5.6,14; 6.2,9,10).

[23] „Wie rein und tief ist deine Liebe”. Titlul original în engleză: „O God, Thy grace no limit knows“ (Text: Gilbert Henry Brown [1925–2006].

[24] „Preis Dir, o Gott und Vater“. Titlul original în engleză: „We bless Thee, God and Father“ (Text: Alexander Carruthers [1860–1930]).

[25] „Preis Dir, o Gott und Vater“. Titlul original în engleză: „We bless Thee, God and Father“ (Text: Alexander Carruthers [1860–1930]).

[26] „Wir kennen Dich, den Auferstand‘nen“. Titlul original în engleză: „We know Thee, Lord, as risen“ (Text: autor necunoscut).

Mai multe articole din categoria Adorare/închinare (30)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Adorare/Închinare (35)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen