Predestinare dublă în epistola către Romani?
Romani 9.14-24

Rudolf Brockhaus

© CSV, Online începând de la: 18.02.2021, Actualizat: 18.02.2021

Versete călăuzitoare: Romani 9.14-24

Romani 9.14-24: Deci ce vom spune? Este nedreptate la Dumnezeu? Nicidecum! Pentru că El spune lui Moise: „Mă voi îndura de cine Mă îndur; şi voi avea milă de cine am milă“ {Exodul 33.19}. Aşadar, nu este de la cine vrea, nici de la cine aleargă, ci de la Dumnezeu, care Se îndură. Pentru că Scriptura spune lui Faraon: „Tocmai pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul“ {Exodul 9.16}. Astfel deci, El Se îndură de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea. Atunci îmi vei zice: „De ce mai găseşte vină? Pentru că cine rezistă voii Sale?“ Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul întocmit Celui care l-a întocmit: „Pentru ce m-ai făcut astfel?“ Sau nu are olarul autoritate asupra lutului, să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare şi altul spre dezonoare? Şi ce să spunem dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a îngăduit cu multă îndelungă-răbdare nişte vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere; – şi ca să descopere bogăţia gloriei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie, pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni?

Omul, raţiunea carnală, întreabă: Dacă Dumnezeu din doi oameni la fel de păcătoşi salvează pe unul şi pe celălalt îl lasă să se piardă, nu acţionează El atunci nedrept? Întrebarea în sine dovedeşte deja aroganţa inimii omeneşti, prin aceea că ea îşi revendică dreptul pentru om de a putea evalua şi judeca pe Dumnezeu, în loc să se lase evaluat de El şi să se supună judecăţii Lui. Nu poate fi altfel: de îndată ce eu pun la îndoială autoritatea suverană a lui Dumnezeu, eu devin criticul şi judecătorul lui Dumnezeu. Nu El judecă, ci eu judec. Gândirea naturală a omului se ridică de fapt împotriva unui adevăr care rezultă tocmai din natura divină, se întemeiază pe ea. Dacă Dumnezeu este Dumnezeu, El trebuie să fie suveran în tot ce face. Orice învăţătură, care tăgăduieşte maiestatea absolută a lui Dumnezeu sau vrea să-L prezinte ca fiind indiferent faţă de păcatul şi nenorocirea omului, este împotriva adevărului şi nedemnă de Dumnezeu. Dumnezeu este lumină, şi este imposibil ca lumina să se unească cu întunericul din inima omenească; Dumnezeu este dragoste, şi dragostea este liberă să acţioneze conform sfinţeniei naturii ei.

Omul, neştiutor cu privire la sine însuşi şi la Dumnezeu, tăgăduieşte desigur stricăciunea lui totală, se ridică împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi critică căile Lui. Însă prin faptul că face aceasta şi îndrăzneşte chiar să se pună pe terenul „dreptăţii” faţă de Dumnezeu, el însuşi îşi rosteşte sentinţa şi îndreptăţeşte pe Dumnezeu, aşa cum vom vedea îndată în cazul de faţă în istoria lui Israel. La întrebarea iudeilor: „Este nedreptate la Dumnezeu” şi răspunsul apostolului „Nicidecum!” urmează imediat cuvântul: „Pentru că El spune lui Moise: «Mă voi îndura de cine Mă îndur; şi voi avea milă de cine am milă.»“

La prima vedere această citare ar putea să ne pară ciudată, dar dacă ne amintim în ce ocazie au fost rostite cuvintele vom descoperi (aşa cum are loc frecvent la studiul Cuvântului) că tocmai ceea ce pare nepotrivit se transformă în contrar. Dezacordul aparent devine armonia cea mai minunată. Cu cât înţelegem mai bine împrejurările care au condus la acea afirmaţie, cu atât mai clar recunoaştem puterea de dovedire convingătoare a răspunsului apostolului. Vedem că în toată Biblia nu se găseşte nici un loc care să fie cel mai potrivit în cazul acesta decât tocmai acesta.

La muntele Sinai Israel, purtat până aici de harul lui Dumnezeu ca pe aripi de vultur, a răspuns la condiţia pusă de Dumnezeu: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu”, cu cuvintele: „Tot ce a zis Domnul vom face.” În loc să se bazeze în continuare pe acel har, şi-au permis, în ciuda experienţelor triste, pe care le-au făcut deja, să împlinească prin propria putere poruncile lui Dumnezeu.

Urmarea a fost legământul Legii, facerea cunoscut a cerinţelor drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu adresate omului în carne. Prin aceasta a început istoria propriu-zisă a poporului Israel. Moise s-a suit pe munte ca să primească poruncile lui Dumnezeu. Pe când el întârzia să se întoarcă, poporul a devenit nerăbdător şi l-a determinat pe Aaron să facă şi să expună viţelul de aur. În timp ce Israel în felul acesta a încălcat în mod grosolan prima şi cea mai mare poruncă, pentru ei nu a mai rămas nimic altceva decât o judecată imediată, nimicitoare. Abia a început istoria lui ca popor, că el a şi pierdut dintr-o lovitură tot ce avea dreptul prin respectarea ascultării de bună voie. Dumnezeul, care a dat făgăduinţele şi pe care numai El le putea împlini, a fost jignit în modul cel mai grav. Legământul Lui a fost încălcat. Ce a mai rămas pentru Israel? Dacă Dumnezeu ar fi vrut să acţioneze cu poporul Său conform dreptăţii, şi pe terenul Legii nu putea face altfel, El ar fi trebuit să-i omoare pe toţi. Nici o scăpare nu era posibilă.

Toţi iudeii, care cunoşteau istoria acelor zile, trebuiau să recunoască corectitudinea expunerii de dovezi. Deci dacă ei voiau să existe înaintea lui Dumnezeu pe temeiul„dreptăţii”, atunci soarta lui Israel ar fi fost deja atunci hotărâtă pentru totdeauna, aşa cum Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Am văzut pe acest popor şi, iată, este un popor cu grumazul înţepenit. Şi acum lasă-Mă ca mânia Mea să se aprindă împotriva lor şi să-i nimicesc” (Exodul 32.9,10). Cu adevărat, nu „din pricina dreptăţii lor” le-a dat Dumnezeu ţara bună (Deuteronomul 9.6), ci pentru că El a ascultat rugăciunea de mijlocire a lui Moise (o imagine a lui Hristos) şi S-a retras pe terenul harului Său neîngrădit: „Voi face să treacă toată bunătatea Mea pe dinaintea feţei Tale … şi voi fi îndurător cu cine voi fi îndurător” etc. (Exodul 33.19). Numai aşa El a putut să-I pară rău de răul despre care El a vorbit (Exodul 32.14), numai aşa a putut ierta fărădelegea. Da, mai mult chiar; tocmai în încăpăţânarea poporului, care pe terenul dreptăţii a pricinuit judecata, harul a putut găsi un motiv pentru Dumnezeu să vină în mijlocul poporului: „Dacă am căpătat favoare în ochii Tăi, Doamne”, aşa s-a rugat Moise în Exodul 34.9, „Te rog, să meargă Domnul în mijlocul nostru; pentru că este un popor cu grumazul înţepenit.”

Ce minunat sunt toate acestea! Dacă omul este fără speranţă pierdut pe baza faptelor lui, dacă dreptatea lui Dumnezeu poate aduce asupra lui numai mânie şi judecată, din cauza neascultării şi păcatelor lui, dacă Legea trebuie să-l blesteme şi să-l condamne, Dumnezeu are totuşi izvoare de ajutor în Sine, la care El poate apela. Privind dinainte la marele Mijlocitor care va veni, care Îşi găseşte aici în Moise o imagine aşa de plăcută, Dumnezeu putea să exercite har şi îndurare, şi anume, să observăm bine, faţă de aceia de care El vrea, potrivit cu planul harului Său liber, necondiţionat:

„Aşadar, nu este de la cine vrea, nici de la cine aleargă, ci de la Dumnezeu, care Se îndură” (Romani 9.16).

Dacă însă Dumnezeu vrea să Se îndure, cât de mari sunt atunci păcatele unui om care se împotriveşte acestei voinţe de îndurare şi caută să zădărnicească planurile lui Dumnezeu! Şi aspectul acesta trebuie scos în evidenţă, şi trebuie arătat cum acţionează Dumnezeu cu un astfel de om. Dumnezeu trebuie cunoscut pe întreg pământul ca Dumnezeul care nu Se lasă batjocorit fără să pedepsească. Privit sub acest aspect, înţelegem acum bine cuvintele următoare: „Pentru că Scriptura spune lui Faraon: «Tocmai pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul». Astfel deci, El Se îndură de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea” (Romani 9.17,18).

Faraon ar trebui să stea pentru toate timpurile ca exemplu a ceea ce Domnul, Dumnezeul lui Israel, poate face cu un om, care la porunca Sa „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustiu”, îndrăzneşte să spună cu aroganţă nemărginită: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui …? Nu cunosc pe Domnul şi nici nu voi lăsa pe Israel să plece”, şi în continuarea acestor cuvinte de blasfemie a poruncit să îngreuieze şi mai mult munca izraeliţilor, care oricum era deja foarte grea, şi să ceară de la ei imposibilul (Exodul 5). Mesajul lui Dumnezeu a trezit în om, care era deja arogant şi barbar, numai hotărârea de a se împotrivi voii lui Dumnezeu şi să nimicească planurile Lui. Să observăm totodată că starea lui a devenit tot mai rea, cu cât Dumnezeu vorbea mai mult cu el. De şapte ori citim „inima lui faraon s-a împietrit” sau „faraon şi-a împietrit inima”; în final, abia după ce plăgile cele mai grele au venit peste el şi chiar înţelepţii şi vrăjitorii lui au trebuit să recunoască: „Acesta este degetul lui Dumnezeu!”, se spune: „Şi Domnul a împietrit inima lui faraon.” Şi când în cele din urmă şi-a dat acordul pentru ieşirea lui Israel, din nou s-a arătat răutatea de neîmbunătăţit a inimii lui, că el a pornit furios cu o oştire mare pe urmele poporului, închipuindu-şi mereu că se poate împotrivi braţului ridicat al Domnului. Este de mirare că Dumnezeu în cele din urmă l-a împietrit în chip judecătoresc şi pentru toate timpurile l-a pus un exemplu de atenţionare? Niciodată Dumnezeu nu hotărăşte pe un om spre împietrire, niciodată El nu face pe un om rău, nu, ci omul ajuns prin căderea lui sub autoritatea păcatului înaintează de la rău spre mai rău.

Deci ce a făcut Dumnezeu în cazul lui faraon? El l-a lăsat pe acest om să se ridice la înălţimea uriaşă, pe care el sta, pentru ca pieirea de deplâns a lui în Marea Roşie să facă cunoscut pentru toate timpurile ce înseamnă să-ţi împietreşti grumazul împotriva lui Dumnezeu. Istoria lui vorbeşte şi astăzi conştiinţei oamenilor.

Asemenea lui faraon i-a mers şi poporului Israel, numai cu deosebirea că poporul acesta aici şi foarte des în zilele viitoare a fost subiectul harului salvator sau restaurator al lui Dumnezeu. Faptul acesta face responsabilitatea lui să fie şi mai mare şi căderea lui şi mai adâncă. În loc să asculte de atenţionările severe ale lui Dumnezeu, ei s-au răzvrătit împotriva Lui, au aruncat Legea Lui la spatele lor şi au practicat batjocuri mari. Da, ei „și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, și au râs de prorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac”. (compară cu Neemia 9.26-29; 2. Cronici 36.14-16). Iarăși dorim să întrebăm: este de mirare, când Dumnezeu spune prorocului Său Isaia: „Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi, și astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înțeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, și să nu fie tămăduit”? Orbire spirituală și împietrire a venit din partea lui Dumnezeu peste inima lor rea și împotrivitoare, și când mai târziu Domnul Isus a venit în mijlocul lor, „nu au crezut în El”, da, ei „nu puteau să creadă, căci Isaia a zis: «El le-a orbit ochii ... și așa mai departe»“ (Isaia 6.8-10; Ioan 12.37-40). În mod asemănător scrie apostolul Petru despre cei „neascultători” din zilele noastre, că ei sunt rânduiți să se lovească de Cuvânt (1. Petru 2.7,8). Dumnezeu a rânduit pe acești oameni mândri, ca pe faraon odinioară, să fie exemple de atenționare pentru ceilalți. El nu i-a făcut neascultători, dar El i-a lăsat, probabil după mai multe atenționări zadarnice, în împietrirea inimii lor.

Astfel, în ambele cazuri, fie că Dumnezeu se îndură de om sau îl împietrește, nedreptatea nu este de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului, care, în ceea ce-l privește, este incorijibil de rău și de stricat; și în ambele cazuri, și în har, și în judecată, Dumnezeu acționează spre proslăvirea Numelui Său mare. Toți cei care iau seama la Cuvântul lui Dumnezeu și au înțelegere spirituală nu vor avea nici un fel de greutăți în privința aceasta; numai logica omenească trage totdeauna concluziile ei greșite. Apostolul, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, enumerând una după alta aceste concluzii, el le tratează într-un fel care trezește deplina noastră admirație.

Ajungem acum la ultima concluzie asemănătoare: „Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui»” (Romani 9.19)? Cu alte cuvinte: dacă Dumnezeu are milă de cine vrea El, cu ce pot eu atunci contribui? Și dacă El împietrește pe cine vrea El, ce pot face eu împotrivă? Dacă El este Dumnezeul nemărginit, atunci mie nu-mi mai rămâne nimic altceva, decât să mă supun voii Sale.

Obiecția pare să fie întemeiată. De ce Dumnezeu mai mustră? Dacă în cele din urmă toate trebuie să se supună voii și hotărârilor Sale, atunci omul nu poate fi făcut răspunzător de rezultate! Capătul drumului vieții lui este în mâna lui Dumnezeu! Aceasta ne amintește involuntar de scuza primei perechi de oameni după căderea în păcat. Și atunci Adam și Eva au căutat să atribuie lui Dumnezeu responsabilitatea pentru cele ce au avut loc. De ce El a permis accesul șarpelui în grădina Eden? Pentru ce a fost dată femeia bărbatului, ca să-l înșele? – În Romani 9 întrebarea era pusă altfel, dar în principiu este același lucru: Dumnezeu este vinovat, nu omul. De ce El mântuiește pe unii și leapădă pe alții? Ce poate face omul, dacă Dumnezeu îl împietrește?

Să mai spunem încă o dată, că toate aceste întrebări și concluzii, pe de o parte nesocotesc slava lui Dumnezeu, iar pe de altă parte uită responsabilitatea creaturii. Principiul neîngrădit al lui Dumnezeu - și cum ar fi El Dumnezeu, dacă nu este neîngrădit? – nu anulează responsabilitatea omului. Să luăm crucea ca exemplu explicativ. Hotărârea ca Preaiubitul lui Dumnezeu trebuia să sufere a fost luată înainte de întemeierea lumii; Dumnezeu, în cunoașterea Sa mai dinainte, a hotărât pe Isus să devină Mielul care ridică păcatul lumii. Dar a redus aceasta cu ceva vina omului? Nici pe departe! Iudeii și păgânii s-au unit în ziua aceea și au devenit prieteni în dușmănia lor comună împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său; și cu toate că ce au făcut ei a împlinit ce au spus profeții și au oferit ocazie lui Dumnezeu să execute sentința Sa sfântă asupra păcatului și să îndeplinească lucrarea minunată a harului Său, ei erau și au rămas vinovați de lepădarea și uciderea Fiului lui Dumnezeu (compară cu Faptele apostolilor 2.22,23). Ambele lucruri au mers unul lângă altul.

Concluzia din care rezultă întrebarea: „Atunci de ce mai bagă vină?” este total înșelătoare. Dacă Dumnezeu în marea Lui înțelepciune și în bogăția îndurării Sale a făcut ca din fapta rea a omului să se împlinească hotărârile Sale, aceasta este domnia Sa neîngrădită, dar lasă voința omului să rămână ce este: rea și nescuzabilă. Desigur, dacă ar fi adevărat ce învață teologia calvinistă severă, că Dumnezeu a hotărât mai dinainte pe cei care vor merge la pierzare, atunci situația devine dificilă. Dar Dumnezeu să fie lăudat! Nu este adevărat. Scriptura nu vorbește niciodată așa, chiar dacă sunt unele locuri care ar părea că sprijină această părere.

Cum stau lucrurile? Înainte ca apostolul să treacă să dea răspuns la întrebare, el accentuează, așa cum am remarcat de mai multe ori, neîngrădirea lui Dumnezeu, întâietatea drepturilor Lui și arată celui care pune întrebarea greșeala inimii lui. Ar putea un om, a cărui conștiință s-a trezit și a devenit activă, să vorbească în felul acesta, așa cum are loc aici? Niciodată un suflet care se căiește nu va considera pe Dumnezeu nedrept și nu-L va învinovăți, că El este răspunzător pentru mergerea la pierzare a unui om. Cine are o astfel de vorbire rea, dovedește prin aceasta orbirea lui naturală și mândria inimii Lui. „Dar, mai de grabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut așa?» Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceiași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste, și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară” (Romani9.20,21)? Dar dacă creatura are o astfel de putere - și cine vrea să contrazică aceasta? – cu cât mai mult atunci Creatorul!

„Pentru ce m-ai făcut așa?” Această întrebare în gura unui om îndreptată împotriva lui Dumnezeu, în cele din urmă nu spune altceva, decât numai că Dumnezeu nu are nici un drept să judece răul și dacă El nu vrea să se îndure de toți și să-i mântuiască pe toți, atunci nu are voie să pedepsească pe nimeni. Prin aceasta este înlăturată orice domnie și răsplătire dreaptă și Dumnezeu este constrâns să tolereze răul într-un fel pe care nici un om cinstit nu o va face în casa sa sau în mediul său înconjurător. Că Dumnezeu a creat pe om bun și integru și l-a atenționat cu toată seriozitatea cu privire la păcat și urmările lui, dar că omul a căzut în ispită și după aceea a îngrămădit păcat peste păcat și acte de violență peste acte de violență – toate acestea sunt intenționat trecute cu vederea sau sunt scuzate.

Dar s-ar putea pune întrebarea: nu este în cuvintele apostolului, că olarul din același lut face după plăcerea lui un vas de cinste și un alt vas de necinste, confirmarea a ceea ce I se reproșează lui Dumnezeu? Într-adevăr, vorbirea apostolului este curajoasă, și chiar oameni rezonabili și comentatori cu judecată ai Cuvântului lui Dumnezeu s-au rătăcit în acest loc, prin aceea că au uitat, că scriitorul a vrut în primul rând să prezinte suveranitatea lui Dumnezeu în toată inviolabilitatea ei, și au trecut cu vederea, că Dumnezeu nu s-a folosit de drepturile Lui, așa cum s-ar aștepta din tabloul prezentat în lucrarea olarului. Următoarele două versete ne învață cum a acționat Dumnezeu; dar s-a cuvenit înaintea lui Dumnezeu, și de folos oamenilor, să se prezinte mai întâi drepturile neîngrădite ale lui Dumnezeu. Cât de rar se gândesc tocmai aceia care vorbesc despre „drepturi“, că și Dumnezeu are drepturi! Da, dacă există într-adevăr drepturi, atunci drepturile Lui de Creator trebuie să fie cele mai mari, da, neîngrădite, și în mod deosebit dacă ne aducem aminte, că noi suntem nu numai creaturi, ci suntem creaturi decăzute, păcătoși, care în mod normal ar trebui să culeagă roadele faptelor lor rele.

Dar să ascultăm cum răspunde apostolul la întrebarea grea: „Și ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia și să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru pieire; și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)? Astfel El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre neamuri” (Romani 9. 22-24).

Am atras deja mai înainte atenția, că în mod necesar Dumnezeu va trebui odată să-Și reverse mânia peste tot răul care s-a făcut și se face în această lume și să-Și arate puterea față de omul mândru și egoist, dacă vrea să-Și păstreze caracterul Său de Dumnezeu sfânt. Cum adică, dacă până acum El nu Și-a făcut cunoscut această mânie și această putere, ci în loc de aceasta a suferit „cu multă răbdare” vasele mâniei – are atunci cineva vreun drept să-I reproșeze lipsa de îndurare sau nedreptate? Ar putea Dumnezeul de trei ori sfânt să rămână indiferent faţă de rău sau chiar să aibă părtăşie cu el? Imposibil! Și totuși El, - cu toate că omul, de când există istoria lui nu a încetat să-L irite prin desconsiderarea drepturilor Sale și să-L provoace prin mândria lui, prin imoralitatea lui, prin închinarea la idoli, blesteme și batjocuri -, a amânat până astăzi să exercite judecata înmiit meritată. Cât de îndurător și de îndelung răbdător a fost El deci! El a purtat „vasele mâniei”, adică pe oamenii cărora El vrea să le arate mânia Lui, cu o bunătate și indulgență minunată, da, nu le-a arătat nimic altceva, decât numai har, prin aceea că mereu le-a vorbit, „dis-de-dimineață“, ca odinioară la Israel. Dar ce au făcut ei în schimb? Ei au lepădat orice sfat al Lui și nu au acceptat disciplinarea din partea Lui! Face El bine, dacă îi lasă să mănânce din roadele căilor lor și îi lasă să se sature din sfaturile lor (compară cu Proverbe 1,24-33)?

Apostolul numește pe acești oameni, în continuarea tabloului olarului, „vase ale mâniei”, așa cum de partea cealaltă numește „vase ale îndurării” pe cei care se supun lui Dumnezeu și cred Cuvântul Său. Amândoi sunt pe drumul spre ținta finală, spre pierzare sau spre slavă. Amândoi sunt „pregătiți“ pentru aceasta. Dar să nu trecem cu vederea diferența mare a felului pregătirii! Mulți au trecut cu vederea această diferență și din cauza aceasta nu au înțeles sensul sau puterea argumentelor apostolului. Despre vasele mâniei el spune numai atât: „făcute (sau: pregătite) pentru pieire”, iar despre vasele îndurării spune: „pe care (Dumnezeu) le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. Despre vasele mâniei nu se spune nici aici, și nici în alte locuri, că Dumnezeu le-a pregătit pentru pieire; nu, ele însele au făcut-o prin păcatele lor și înainte de toate prin necredința lor și prin împotrivirea lor față de Dumnezeu. Dar vasele îndurării au fost pregătite de Dumnezeu, și anume mai dinainte, și le-a hotărât pentru slavă. Ele nu au contribuit cu nimic la aceasta, totul este lucrarea lui Dumnezeu, făcută „după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2. Timotei 1.9).

Răul este deci numai de partea omului și nu de partea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte binele vine numai de la Dumnezeu, și nu de la noi. În continuare se confirmă din nou că hotărârea lui Dumnezeu constă în alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă (Romani 9.11). Vasele îndurării nu sunt făcute pentru slavă deoarece ele s-au evidențiat față de celelalte prin diverse calități sau virtuți spirituale, ci Dumnezeu, în alegerea Sa neîngrădită, „alegere prin har”, le-a destinat dinainte fără condiții pentru slavă. Că pe parcursul timpului ele au trebuit să fie chemate, îndreptățite, și așa mai departe, (compară cu Romani 8.29,30), și că Dumnezeu a umplut cu putere spirituală și cu daruri ale harului un vas mai mult decât altul, aceasta este cu siguranță așa, dar toate au fost pregătite mai dinainte de El, înainte ca să fi existat vreunul din ele, și anume, le-a pregătit pentru propria Lui slavă. De aceea, așa cum am accentuat în mod repetat, cândva ele vor lăuda numai harul de nepătruns și care niciodată nu greșește al lui Dumnezeu. Se va împlini pe deplin cuvântul: „Cine se laudă, să se laude în Domnul!


Tradus de la: Doppelte Prädestination im Römerbrief?

Din „Gerechtfertigt aus Glauben“. Römerbrief, Hückeswagen (CSV) 41993, pag. 137–146
www.csv-verlag.de



Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Alegere/Predestinare (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen