Un vas ales (4)
Vasul eliberat

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 8.2

Romani 8.2: Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

Un suflet care a fost convins află deseori vinovăţia unei vieţi întregi într-o perioadă de timp deosebit de scurtă. Cei care erau în pericol să se înece şi au fost salvaţi, relatează că toată viaţa lor a stat înaintea ochilor lor ca un fulger de lumină; şi păcatele uitate, care le-au făcut cu mulţi ani în urmă, au apărut într-o clipă înaintea lor în toată grozăvia lor. Prin cuvintele lui Moise, a omului lui Dumnezeu, aceasta s-ar exprima aşa: „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre ascunse” (Psalmul 90,8). Conştiinţa moartă se trezeşte la viaţă, înviată prin razele convingătoare de vină ale luminii lui Dumnezeu, şi într-o clipă stăm înaintea Unuia care ne spune tot ce am făcut noi cândva.

Când are loc aceasta, orice justificare nu este de folos: orice prezentare într-o lumină favorabilă nu are rost. Sufletul omului este dat pe faţă în prezenţa sfinţeniei nesfârşite. Până acum conştiinţa putea dormi, fără să aibă vreun gând de vină, probabil numai cu sentimentul vag, că nu totul este în ordine. Probabil până atunci conştiinţa nu s-a simţit bine, dar fără să aibă un simţământ clar de vină. Fără îndoială Saul din Tars a şovăit înaintea cuvintelor: „Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unei ţepuşe”. Conştiinţa naturală a omului simte uneori această ţepuşe, acest pinten: râvna şi înflăcărarea ei sunt forţate şi nereale. Sunt sentimente de vinovăţie în principiul că judecata stă deasupra acţiunilor omului (peste ce face conştiinţa), şi dacă se încearcă cu o râvnă mai înverşunată să se reducă la tăcere glasul ei, totuşi ea nu se va odihni niciodată.

 Nu a simţit conştiinţa lui Saul din tars nici o ţepuşe când martirul Ştefan privea în sus spre cer cu o faţă strălucitoare, îngerească, şi şi-a încredinţat duhul lui Isus, în timp ce trupul lui era sfărâmat de pietrele mulţimii? Nu a simţit conştiinţa ţepuşa, atunci când feţele palide ale unora, care iubeau pe Domnul şi stăpânul lor, ca să scape de temniţă şi moarte, ei şi cei pe care îi iubeau, au hulit Numele Său, deoarece omul acesta brutal i-a constrâns la aceasta (vezi Faptele apostolilor 26.11)? Vai, „calea celor necredincioşi este nenorocirea lor” (sau altfel spus: calea celui păcătos este grea), şi tot aşa a fost şi cu Saul. Însă în timp ce conştiinţa naturală ia cunoştinţă despre aceste lucruri, din aceasta nu rezultă că sufletul se întoarce la Dumnezeu. Nu, mult mai degrabă conştiinţa naturală îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Ea l-a mânat pe Saul la excese mai mari ca înainte. Ea l-a determinat pe Adam să fugă de Dumnezeu, ca să se ascundă sub pomii din grădină; până când conştiinţa lui a simţit puterea cuvântului „Adam, unde eşti?”. Atunci ea a fost trezită şi Adam a stat înaintea lui Dumnezeu ca păcătos dovedit. Ea l-a determinat pe Saul să ascundă adevărata lui stare sub râvna religioasă, care până atunci a umplut sufletul lui.

Dar când glasul lui Isus l-a ajuns pe Pavel în alergarea lui nebună, vina lui a apărut în toată dimensiunea ei îngrozitoare şi el a ajuns în strâmtorare. Şi când el a putut citi vina sufletului său în prezenţa lui Dumnezeu, unde orice scuză nu are nici o valoare, atunci conştiinţa lui a fost curăţită şi el a ajuns la linişte. Însă în momentul acesta nu i se punea întrebarea referitoare la natura lui. Aceasta nu este întrebarea care se pune prima dată în istoria sufletului. Mai întâi eforturile de a evita răul şi de a face binele, ca să placi Domnului, care urmează după o pocăinţă reală, descoperă această întrebare în adevărata ei profunzime şi grozăvie. Saul trebuia acum ca sfânt să parcurgă acest stadiu din istoria sufletului pentru propria sa eliberare – nu vreau să zăbovesc la gândul, cât de necesar era aceasta, pentru ca mai târziu să ajute pe alţii, ci ca un vas al îndurării, care trebuia eliberat dintr-o astfel de stare.

Aceasta a avut loc probabil în cei trei ani în care el a mers în Arabia şi apoi iarăşi la Damasc (Galateni 1.17,18). Nu fac din aceasta o dogmă, dar era un proces necesar, oricând el ar avea loc; şi despre rezultat citim în Romani 7, unde el descrie detaliat procesul de învăţare, prin care el cu experienţe şi eforturi amare a învăţat să cunoască natura sa. Multe din ele le-a învăţat fără îndoială prin experienţe pentru sine însuşi, dar el a învăţat şi multe alte lecţii din pricina altor suflete.

Vreau să remarc aici, că experienţele descrise în versetele de încheiere ale acestui capitol bine cunoscut (Romani 7.14-26), au o însemnătate mult mai mare şi cuprinzătoare, decât probabil mulţi sunt conştienţi de ele. Această secţiune este formulată de Duhul lui Dumnezeu aşa fel, că nu există nici un suflet răscolit – indiferent cât de adânc sunt experienţele lui şi sub ce acţiuni ale lui Dumnezeu şi la ce vârstă el se află -, care să nu găsească ceva în acestea pentru ceea ce el sufere. În unul sau altul din strigătele descrise acolo el va găsi ceva care se potriveşte la ceea ce suferă el; chiar dacă fără îndoială presiunea deplină a acestei experienţe putea fi cunoscută abia atunci când lumina creştinismului a strălucit. Nu voi intra acum în detalii. Mulţi au făcut aceasta, unii cu foloase care rămân pentru mulţi alţii. Însă eu preţuiesc faptul că acest text depăşeşte cu mult eforturile unui suflet aflat sub Lege, aşa cum este exprimat în cele „zece porunci”.

 Omul natural (firesc) poate să fi trăit „fără vină, în ce priveşte dreptatea pe care o dă Legea” (Filipeni 3.6), însă cu un suflet care nu a fost încă trezit. În ceea ce priveşte faptele vizibile, el nu a încălcat nici o poruncă a Legii. Dar acestea niciodată nu au atins copacul: rădăcinile „păcatului” dinăuntru. Era una din poruncile Legii care se referea exclusiv la partea cea mai lăuntrică a sufletului: porunca spunea: „Să nu pofteşti”, şi când a venit această poruncă şi a exprimat sfinţenia Legii, „păcatul căpătat viaţă şi eu am murit”. „Dar păcatul, găsind prilejul prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul era mort”; el stătea inactiv sau fără prilej în sufletul său, până când în felul acesta a fost dezvelită lipsa lui de sfinţenie.

Natura umană decăzută vorbeşte pretutindeni destul de clar, ca şi cum noi încă nu am descoperit faptul că în momentul când am înţeles o interdicţie – din cea mai fragedă copilărie şi până la ultima noastră suflare -, imediat în noi ia naştere dorinţa exact după ceea ce ne este interzis. S-ar putea aduce mii de dovezi şi exemple, ca să dovedească aceasta.

Dar a fost o „lege” în paradis, înainte ca omul să cadă; şi omul era o creatură responsabilă înainte ca el să se rupă de Dumnezeu: el era răspunzător să asculte de legea care îi interzicea să mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului, înainte ca el să fi devenit un „călcător”. Dumnezeu i-a arătat cu generozitate mare felul Lui de a acţiona ca Dătător. Nimic nu i-a fost tăinuit omului. Zeci de mii de posibilităţi, care contribuiau la fericirea lui în Eden, vorbeau despre un Dumnezeu care nu va reţin nimic din ce este bun. „Din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie” dovedeau generozitatea şi plinătatea unei mâini fără zgârcenie. Omul avea voie să savureze totul după plac. O interdicţie mică oprea consumarea rodului unui singur pom: a unui pom care se referea la o responsabilitate care avea ca urmare numai răul, dacă era luată asupra sa: pentru că „în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit (sau: trebuie să mori)”. Prin respectarea acestei interdicţii omul ar exprima că voinţa lui era subordonată lui Dumnezeu, Cel care l-a aşezat acolo şi care l-a înconjurat cu toate binecuvântările create.

Acesta este principiul Legii. O interdicţie va dovedi totdeauna o voinţă în persoana căreia i-a fost adresată: o voinţă care este supusă sau nu este supusă altuia. Cea mai mică interdicţie este suficientă în acest sens. Este o metodă pentru a constata dacă cineva este supus sau nu celui care a făcut interdicţia. Dacă el nu se supune, el respinge autoritatea celuilalt şi urmarea va fi că voinţele celor doi vor fi una împotriva celeilalte; în timp ce omul care este încercat recunoaşte în conştiinţa lui că Dumnezeu are dreptul să fie ascultat.

Acum satan nu a început să îndrepte atenţia spre binecuvântările de care omul era înconjurat, şi nici spre Fiinţa lui Dumnezeu, care „ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6.17). În loc de aceasta, el apucă cu lăcomie interdicţia şi îndreaptă atenţia exclusiv asupra acesteia. „oare aşa a spus Dumnezeu: »Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină«?” Însă Dumnezeu a spus: „Din orice pom din grădină poţi să mănânci”. Marea ispravă genială a şarpelui era să insufle sufletului pofta şi neîncrederea faţă de Dumnezeu; să trezească o suspiciune împotriva plinătăţii şi generozităţii naturii Sale. Aceasta era otrava şarpelui, care începând din ziua aceea a pătruns în omenire. Aceasta a avut loc înainte să fi fost înfăptuit vreun păcat. Diavolul a apărut şi a semănat neîncredere în inima omului, a trezit în sufletul lui o bănuială şi prin pierderea credinţei şi încrederii în El a despărţit pe om de Creatorul său.

Aceasta este ceea ce fac oamenii în zilele noastre între ei, ca să obţină un anumit ţel pe care-l au înaintea privirii. Îndrăznesc să spun, că probabil ei nu se gândesc la aceasta; dar cea mai mare parte din suferinţele între oameni sau chiar între fraţi sunt pricinuite prin aluzii pe la spate sau istorisiri şoptite, cărora inima celorlalţi le pleacă urechea de bună voia şi care fac să ia naştere suspiciune între suflete. După suspiciunea rezultată urmează antipatia, în mod deosebit din partea aceluia care a făcut nedreptate celuilalt. Este deosebit de greu să te încrezi într-o inimă căreia i-ai făcut o nedreptate. „O limbă mincinoasă urăşte pe cei care sunt răniţi de ea” (Proverbe 26.28), şi: „Dar cel care-l nedreptăţea pe aproapele său l-a îmbrâncit” (Faptele apostolilor 7.27), şi aşa mai departe. Aceste pasaje (care sunt înrudite în ceea ce priveşte conţinutul lor) descriu numai cum lucrează acest principiu al răului. De aceea proverbul adevărat: „Cel păgubit poate uita, dar cel care păgubeşte pe alţii nu va uita niciodată!”

 Ca să restabilească încrederea deplină a omului în Dumnezeu şi să vină de hac păcătuirii faţă de natura lui Dumnezeu urma să aibă loc lucrarea lui Hristos.

Deci omul era o creatură responsabilă înainte de a cădea. Neîncredere în Dumnezeu şi poftă au fost vărsate în sufletul femeii. S-a făcut uz de voinţă împotriva lui Dumnezeu – şi anume, în ceea ce-l priveşte pe Adam, o voinţă autoritară, căci „nu Adam a fost amăgit” (1 Timotei 2.14); şi omul a căzut. Imediat a luat naştere o ruptură între Dumnezeu şi om, aşa de largă cum este depărtarea de la un pol la altul; un abis care nu putea fi umplut sau traversat. Omul a devenit „ca unul din Noi”, a spus Domnul, „să cunoască binele şi răul” (Geneza 3.22). El nu va putea niciodată să uite aceasta. Niciodată el nu se va reîntoarce la starea de nevinovăţie.

Ce înseamnă „să cunoască binele şi răul”? Este ceva care se spune şi despre Fiinţa dumnezeiască: „ca unul din Noi”, aşa citim, „să cunoască binele şi răul”! Este, să stai pe scaunul de judecător şi să rosteşti o sentinţă despre binele sau răul pe care noi îl găsim în sufletul nostru propriu. Femeia înţeleaptă din Tecoa a spus despre David, împăratul: „este ca un înger al lui Dumnezeu, ca să deosebească binele şi răul” (2 Samuel 14.17). Aceasta se referă la decizii judecătoreşti. Tot aşa se spune şi despre Solomon în 1 Împăraţi 3.9 şi despre Israel în Deuteronomil 1.39; vezi şi Evrei 5.14.

Aceasta este lucrarea conştiinţei: să ia cunoştinţă de rău, să facă voia sa, care este contrară lui Dumnezeu, să judece asupra răului şi să-l condamne; şi cu regret să cunoască şi binele, faţă de care stă împotrivă, şi să-l numească bun, fără însă să aibă puterea să-l facă. Acesta este omul căzut cu conştiinţă. El era răspunzător înainte de căderea lui; apoi nu a mai avut încredere în Dumnezeu şi cu voinţă deplină a încălcat porunca lui Dumnezeu. Chiar şi ca om căzut el avea capacitatea să rostească o sentinţă asupra acţiunilor sale, şi anume prin cunoaşterea binelui şi răului; a binelui, cu toate că el nu avea puterea să şi-l dorească sau să-l facă, şi a răului, pentru care îi lipsea aptitudinea să-l evite! În final el a fost alungat apoi din prezenţa lui Dumnezeu, căci el şi-a pierdut pentru totdeauna poziţia din cauza faptei lui. Aceste trei lucruri caracterizează acum starea lui:

  1. Neîncredere faţă de Dumnezeu;
  2. Păcat, care a fost înfăptuit în această neîncredere
  3. şi poziţia lui pierdută irecuperabilă.

Aceste trei lucruri le-a readus Evanghelia:

  1. Încrederea lui este restaurată prin credinţa în El ca Salvator;
  2. Păcatele lui, pe care le-a înfăptuit în neîncrederea lui, sunt îndepărtate;
  3. şi el este adus în Hristos într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu.

Când sufletul este trezit, el descopere aceste probleme mari iniţiale ale vrăjmăşiei care desparte pe Dumnezeu şi om şi ele îi adaugă gravitatea şi profunzimea:

  • înţelegerii responsabilităţii ca păcătos, care a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi prin fapte rele în duhul său trăieşte în vrăjmăşie cu Dumnezeu;
  • conştienţei de binele pe care nu l-a făcut
  • şi de răul descoperit al naturii lui:
  • lipsei de putere faţă de toate, numai faţă de rău nu;
  • înţelegerii – într-o oarecare măsură şi dependent de împrejurări – bunătăţii lui Dumnezeu;
  • şi – aşa cum gândeşte el - a responsabilităţii de ase aduce singur iarăşi într-o poziţie corectă faţă de Dumnezeu.

Aceste lucruri pătrund cu forţa în suflet ca o lecţie îngrozitor de amară.

Nici un cuvânt omenesc nu se pot pune pe aceeaşi treaptă cu acelea ale chinului sufletului din Romani 7: „dar eu sunt carnal, vândut păcatului. Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac; iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă. Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine. Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7.14-23).

Să observăm această luptă între „bine” şi „rău” dintr-un suflet aflat sub sentimentul responsabilităţii sau şi „în carne”. Însă nu vina lui îl chinuie, ci starea lui. Chinul adânc al sufletului nu numai înţelege toate acestea, ci merge înapoi la primul început al îndepărtării omului de Dumnezeu. Toate rădăcinile existenţei sale sunt date pe faţă şi stau vizibile înaintea Aceluia cu care el are a face. Cât de diversificate sunt căile lui Dumnezeu, ca să ducă sufletul într-o astfel de luptă; pentru ca el să înveţe să nu mai lupte mai departe; pentru ca el să înveţe că orice efort, orice încercare, orice luptă, atâta timp cât ele durează sunt dovezi tot mai clare că el nu a ajuns la momentul când încetează să mai lupte şi capitulează; şi abia atunci află că această capitulare este libertate. Atunci el este eliberat.

Renunţ aici să dau exemple de lupte ale sufletului şi rezultatele lor, aşa cum ele se găsesc în Cuvânt. Acolo se găsesc multe; multe se văd şi astăzi în fiecare zi în poporul lui Dumnezeu, dacă interpretăm cu Scriptura felul de comportare şi experienţele.

Descoperirea unei naturi rele printr-un sfânt dă imediat să se înţeleagă, că ea ar trebui subjugată. Cerinţa şi dorinţa sufletului său înnoit, când el le simte, dă imediat să se înţeleagă că ele ar trebui satisfăcute şi că Dumnezeu le-a aşezat în el în acest scop. Şi sentimentul responsabilităţii că aceste două imbolduri are trebui satisfăcute într-un fel oarecare, stă la baza acestei lupte dureroase. Acesta nu este un conflict în adevăratul sens. El este un efort care poate sfârşi într-o înfrângere dureroasă. El duce la robie şi nu eliberează. Dar dacă vine eliberarea – nu biruinţa, căci o biruinţă ar fi fapta mea merituoasă, în timp ce eliberarea este fapta altuia -, atunci ea vine ca eliberare dublă: ca rezolvare a problemei referitoare la bine, despre care sufletul a constatat că el nu-l poate face, aşa cum face răul, pe care nu-l poate evita. Sufletul trebuie să fie capabil să privească în sus şi să se bucure în libertate la Dumnezeu, şi el trebuie să fie capabil să privească în propria inimă, şi să fie capabil să facă binele, pe care voia atât de mult să-l facă, şi să aibă putere asupra acţiunii naturii păcătoase, „a cărnii”, dinăuntrul lui.

 Aici găsim o lipsă în sufletul nostru. Mulţi au într-adevăr această libertate, care îi face capabili să privească spre Dumnezeu şi să spună: „Acolo totul este în ordine”. Dar suntem noi toţi liberi de puterea răului dinăuntrul nostru, când ne verificăm inima proprie? Nu, este tocmai bucuria şi mulţumirea pe care sufletul o simte că este liber să privească în sus, şi care cu regret prea des îl face indiferent faţă de alţii. Aceasta poate avea loc prin neştiinţă; da, probabil este frecvent aşa. Noi trebuie să fi învăţat că există o libertate a sufletului care este umplut cu Duhul, în care el poate umbla zilnic total despărţit de toate acţiunile cărnii sau de poftele sufletului; o astfel de libertate, ca şi cum în suflet nu ar fi absolut nimic de combătut – o libertate care dă roade pentru Dumnezeu.

 Nu ca şi cum până la sfârşitul drumului nostru nu ar mai fi nici un conflict; nu ca şi cum „carnea” ar înceta vreodată să mai fie un prilej de veghere. De asemenea „păcatul în carne” nu va putea niciodată să înceteze să mai existe, atâta timp cât noi suntem aici pe pământ, chiar dacă el a fost „condamnat” atunci când Hristos a murit (vezi Romani 8.3). Însă noi vrem să ne gândim la drumul lui Pavel ca sfânt, ca vas ales de Dumnezeu, ca unul care a umblat într-un aşa fel(şi în privinţa aceasta el s-ar alătura şi altora), că el a spus: „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2.13). Dar aceasta nu înseamnă nicidecum: „Nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac” (Romani 7.19). Nu, sufletelor eliberate le reuşeşte „voinţa” şi „înfăptuirea”, vaselor în care Dumnezeu lucrează şi poate face după buna Sa plăcere.

Căci ce este un vas? Să presupunem că am aşeza un vas pe masă lângă noi – nu am avea în acest caz două intenţii cum am vrea să-l folosim? El este aşezat acolo ca să ţină în el ceea ce este turnat în el; aceasta este o intenţie. Cealaltă intenţie este, ca cineva să-l poată ţine în mână. Dacă el ar avea o voinţă sau o pornire proprie, atunci aceste două scopuri de folosire a lui ar fi împiedicate.

Tot aşa este cu vasele îndurării lui Dumnezeu: dumneavoastră trebuie să fiţi fără voinţă şi fără porniri lăuntrice; dumneavoastră sunteţi pentru a fi umpluţi cu ceea ce El pune în dumneavoastră, şi ca să fiţi ţinut şi folosit de mâna Sa. Numai în măsura în care voinţa noastră, pornirile noastre, gândurile noastre sunt date la o parte, suntem cu adevărat vase şi ca atare capabile şi potrivite pentru a fi folosite de Domnul.

Dar nu aceasta este tema noastră actuală. Aici vorbim despre eliberarea vasului, pentru ca el să fie liber în sufletul lui pentru Dumnezeu şi liber de lucrarea voii cărnii şi pentru ca el să aibă putere să aducă rod pentru Dumnezeu; pentru ca pe de o parte să recunoască poziţia sa „în Hristos” şi pe de altă parte, ca Hristos să locuiască în el (vezi Galateni 2.20).

Îmi amintesc cum cu anii în urmă stăteam la patul unui sfinte în vârstă. Un timp am vorbit despre lucruri generale ca creştin. Am întrebat-o dacă ea s-a gândit vreodată că Hristos, care era în glorie, „trăia” în trupul ei slab de pe patul de boală. Nu am uitat privirea ciudată, care ea mi-a aruncat-o, atunci când gândul acesta, după cum mi se părea, pentru prima dată a luminat în ea. „Ah”, a spus ea, „Hristos trăieşte în mine!” Părea să fie o cunoaştere minunată pentru suflet: corpul ei ca vas – într-o măsură aşa de mare, că Hristos şi nu eul trăia. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Nu este acesta un gând mult mai mare, chiar dacă este opusul acelui cuvânt al lui Pavel: „Căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1.21)? Ultimul era imboldul vieţii sale, izvorul din sufletul său; primul era urmarea faptului: „Hristos trăieşte în mine”.

Aceasta este cu adevărat libertate. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat” (Romani 8.2). Noi vorbim de exemplu despre legea gravitaţiei, despre legea naturii. Prin aceasta ne referim la tendinţa naturală a materiei care guvernează mişcările ei; astfel mărul va cădea pe pământ, şi nu va pluti în aer, atunci când se desprinde din pom. Acest gând îl găsim prezentat figurat şi aici. Această „Legea (tendinţa după care El trebuie să se mişte) Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat”. El eliberează sufletul de cealaltă lege, a păcatului, deci de legea care guvernează natura cărnii, şi de legea morţii. Ea a devenit legea (rezultatul natural) vieţii, pe care El a insuflat-o în ai Săi, atunci când El a înviat: un Duh dătător de viaţă – Omul al doilea – Domnul înviat.

De aceea, nu putem noi spune, că sufletul, prin faptul că recunoaşte responsabilitatea sa – „sub lege”, deoarece el a mâncat „din pomul cunoaşterii binelui şi răului” -, parcurge aceste lecţii copleşitor de emoţionante, pentru ca el prin experienţă să cunoască adâncimea naturii (a cărnii) stricate, care a luat naştere în inima omului, atunci când el s-a desprins de Dumnezeu? Dar acum, deoarece el este eliberat, el cunoaşte că în Hristos „Pomul vieţii” a primit: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”, care îl eliberează pe deplin de „legea păcatului şi a morţii”. Liber de asemenea în acel sens dublu, despre care am vorbit pe scurt, şi anume: liber în suflet, pentru ca să privească în sus spre Dumnezeu, şi liber să savureze în prezent şi în speranţă tot ce este El. Şi liber de lucrarea cărnii înlăuntru. Eul nu este luat în considerare, şi se trăieşte viaţa, pe care o trăieşti în carne, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu: aceasta înseamnă credinţa în El ca ţintă şi putere şi toate. Izvorul şi imboldul unei astfel de vieţi nu vin din eul propriu, ci din Hristos; şi numai aşa aduce rod pentru Dumnezeu, deoarece vasul a fost umplut cu roada dreptăţii, care este prin Isus Hristos, spre onoarea şi gloria Sa.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Ein auserwähltes Gefäß (4)

„Chapter 4: The Vessel Set Free“ din A Chosen Vessel

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (38)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).