Împăcare generală (2)

Pasaje biblice citate de adepții împăcării generale

Ce pasaje biblice sunt folosite pentru a justifica doctrina împăcării generale sau a nimicirii generale? Vrem să privim mai atent unele dintre aceste pasaje. De asemenea, ne vom preocupa și cu pasajele biblice care sunt răstălmăcite de adepții împăcării generale, astfel încât acestea să nu depună mărturie împotriva doctrinei lor. Adepții împăcării generale citează și alte pasaje biblice, pe care nu le putem analiza aici.

Atunci când citim Biblia, ar trebui să privim pasajele date în contextul lor și să ne întrebăm dacă ele vorbesc într-adevăr despre o împăcare a tuturor sau dacă cineva dorește să pună această idee în Sfânta Scriptură. Dacă avem acum în minte constatările biblice vaste, nu ne va mai fi greu să punem la locul lor următoarele pasaje biblice aparent dificile. Un principiu al interpretării Bibliei trebuie să fie întotdeauna iluminarea pasajelor mai dificile cu lumina pasajelor biblice clare. Nu trebuie să întunecăm lumina strălucitoare a altor pasaje biblice cu pasajele care sunt greu de înțeles.

Vrem să privim acum pasajele biblice relevante în ordinea cărților biblice.

Geneza 2.17: „vei muri negreșit”

Geneza 2.17: Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreșit.

Acest pasaj biblic este folosit uneori ca argument de către cei care nu cred în nemurirea sufletului. Deoarece Biblia menționează deja pe primele pagini că omul poate muri, aceștia concluzionează că el nu a fost creat niciodată pentru a fi nemuritor. Dar această afirmație nu se încadrează în adevăr. Aș dori să explic aceasta cu un exemplu: Dacă legiuitorul emite o interdicție, care este urmată de pedeapsă dacă nu este respectată, este clar că cetățeanul nu va fi pedepsit în toate cazurile, ci doar dacă încalcă legea. În legătură cu versetul nostru biblic, aceasta înseamnă că, dacă omul nu ar fi păcătuit, ar fi fost nemuritor.

Ce spune de fapt acest verset? Omul a fost creat pentru a trăi etern în comuniune cu Dumnezeu. El nu ar fi trebuit să moară, dacă ar fi respectat interdicția lui Dumnezeu; moartea a intrat în creație doar după ce omul a fost neascultător. Prin păcatul său, moartea a intrat în lume (compară cu Romani 5.12[1]).

Încetează existența omului odată cu moartea sa? Aceasta nu este posibil, altfel în Evrei 9.27 nu s-ar putea spune: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, sau Luca 12.5: „Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: Temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă; da, vă spun, de El temeți-vă!”. Evident, „a muri” în Geneza 2.17 nu înseamnă sfârșitul existenței umane sau moartea sufletului.

Unii adepți ai împăcării generale învață că viața după moarte este posibilă doar „prin Hristos” sau „în Hristos”, pentru că, cum ar fi posibil ca o persoană să continue să trăiască după moarte fără să aibă viața eternă în Hristos? Aceasta ar fi dovada că pentru cei neconvertiți totul se termină după moarte. Dar dacă continuarea existenței după moartea pământească ar fi imposibilă (deoarece aceasta este posibilă doar „în Hristos”, după cum spun ei), cum ar putea necredincioșii să primească judecata după moarte, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 9.27[2]; 10.27[3])?

Și aici este important să gândim o doctrină până la capăt și să vedem unde duce.

Geneza 6.3: „nu Se va lupta întotdeauna cu omul”

Geneza 6.3: Și Domnul a zis: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne”.

Cuvântul „etern” sau „întotdeauna” apare în numeroase pasaje biblice similare (vezi, de exemplu, Psalmul 49.11[4]; 103.9[5] și Isaia 57.16[6]). Adepților împăcării generale le place să folosească aceste pasaje biblice pentru a dovedi că cuvântul „etern” nu înseamnă întotdeauna „fără sfârșit” și că, prin urmare, „damnarea eternă” nu ar fi eternă în sensul de „fără sfârșit”.

Pentru a înțelege corect Biblia, trebuie să privim întotdeauna versetele în context și să nu le scoatem din context. Pasajele biblice menționate nu au nimic de-a face cu subiectul nostru despre împăcarea tuturor. Afirmația din Geneza 6.3 se referă în mod clar la oamenii dinaintea Potopului. Dumnezeu spune că, în îndelunga Sa răbdare, El va pune capăt într-o zi judecății[7] omenirii. El a făcut aceasta atunci când, în cele din urmă, i-a șters „de pe fața pământului” (Geneza 6.5-7), dar nu fără să le trimită mai întâi un „propovăduitor al dreptății” (2. Petru 2.5), pe Noe, în îndelunga Sa răbdare. Așadar, ce s-a întâmplat cu oamenii care au respins mântuirea prin arcă și, prin urmare, au pierit în potop? Să citim ce scrie Petru despre aceasta: „Hristos ... fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare, odinioară neascultătoare, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea corabia, în care puțini, adică opt suflete, au fost salvați prin apă” (1. Petru 3.18-20). Evident, potopul nu a pus capăt existenței oamenilor care trăiau în acea perioadă (așa cum susțin unii adepți ai împăcării generale), deoarece oamenii (respectiv, duhurile lor) sunt ținuți „în închisoare”. Cu toate acestea, mulți adepți ai împăcării generale citează în mod deosebit acest pasaj din Biblie, pentru a-și susține punctul de vedere, conform căruia oamenii se pot converti și după moarte; de aceea, vom analiza mai detaliat aceste versete mai târziu.

Plângerile lui Ieremia 3.31-33: „nu va respinge pentru totdeauna”

Plângerile lui Ieremia 3.31-33: Pentru că Domnul nu va respinge pentru totdeauna; iar dacă întristează, El va avea milă, după mulțimea îndurărilor Sale. Pentru că El nu necăjește, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor.

Acesta este un argument clar în favoarea faptului că nu poate exista damnare veșnică, nu-i așa? La urma urmei, aici se afirmă în mod clar că Domnul „nu va respinge pentru totdeauna”. Dar ar fi pasibil de pedeapsă să scoatem această propoziție din context. Dacă îi acordăm atenție, vom vedea: aceste versete nu se referă în niciun caz la o afirmație absolută, ci la experiența unei rămășițe credincioase din Israel. Această rămășiță știe că respingerea lui Israel nu este pentru totdeauna, ci că va exista o restabilire. Această idee devine deosebit de clară din versetele 48-50: „Ochiul meu face să curgă râuri de apă din cauza ruinei fiicei poporului meu. Ochiul meu varsă lacrimi și nu încetează, n-are odihnă, până când Domnul Se va uita și va vedea din ceruri.” (Plângerile lui Ieremia 3.48-50).

Matei 5.44: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”

Matei 5.44: ... dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, ... și rugați-vă pentru cei care ... vă persecută.

Schumacher consideră că acest îndemn face imposibilă condamnarea de către Dumnezeu a vrăjmașilor Săi la iazul de foc pentru totdeauna:

Dumnezeu este dragoste. Dacă El așteaptă de la noi să ne iubim chiar și vrăjmașii, fără să ne lăsăm amărâți sau să le atribuim răul (1. Corinteni 13), nu va face El Însuși aceasta în primul rând? Dacă El ne îndeamnă: „Toate faptele voastre să se facă în dragoste” (1. Corinteni 16.14) - va acționa El Însuși vreodată fără dragoste? Judecata Sa nu are loc atunci tot din dragoste?[8]
Aceasta ar însemna că Dumnezeu ne cere să-i iubim și să-i iertăm pe cei mai răi vrăjmași ai noștri - să îngrămădim cărbuni de foc pe capetele lor pentru mântuire (Romani 12.20), dar că El Însuși nu ar fi dispus sau capabil să-Și iubească vrăjmașii în acest fel și ar aduce focul judecății asupra lor doar pentru propria lor nimicire; El ar cere, prin urmare, de la noi o atitudine mai înaltă din punct de vedere etic, decât cea pe care El Însuși o adoptă.[9]

Această concluzie este plauzibilă doar pentru cei care nu recunosc particularitatea a așa-numitului timp de har: acest timp a început cu venirea Domnului Isus pe pământ în har și se încheie cu răpirea, când El Se întoarce pentru a-Și lua Biserica la Sine în cer. Doar în timpul harului suntem chemați să ne iubim vrăjmașii. Când acest timp se va încheia odată cu răpirea, Dumnezeu va aduce judecăți peste oameni, iar credincioșii din acea perioadă vor striga, de asemenea, pentru răzbunare asupra vrăjmașilor lor (Apocalipsa 6.10).

Matei 12.32: „nu i se va ierta”

Matei 12.32: Și oricui va rosti un cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Schumacher afirmă aici:

Dacă blasfemia împotriva Duhului Sfânt conform Matei 12.32 nu este iertată nici în veacul [aeon] acesta (actual), nici în veacul viitor (Împărăția milenară), astfel de păcătoși se confruntă, prin urmare, cu o perioadă de judecată deosebit de lungă. Cu toate acestea, nu există doar un singur veac viitor, ci mai multe (a se vedea Efeseni 2.7; Apocalipsa 22.5). Nu se spune că acest păcat nu va fi iertat în niciunul dintre veacurile următoare.[10]

Înseamnă acest verset într-adevăr că vorbirea împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată doar în două veacuri, ci va fi totuși iertată într-un veac ulterior? Să comparăm Matei 12.32 cu pasajul paralel din Marcu 3.29-30, care spune categoric: „Dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat etern (pentru că spuneau: »Are duh necurat«)” Așadar, acest păcat nu va fi iertat niciodată în veșnicie.

Dar de ce accentuează Domnul Isus aceste două veacuri aici? Pentru că aici nu este vorba despre iertare ca atare, ci despre vorbirea împotriva Duhului Sfânt, pentru care nu există iertare. Acest păcat nu poate fi comis întotdeauna: acțiunea desăvârșită și unică a Domnului, realizată exclusiv prin Duhul Sfânt, a fost posibilă numai atunci când Domnul Isus era pe pământ și va fi posibilă din nou numai în timpul Împărăției milenare a păcii, când El va fi din nou prezent personal. Oricine atribuie atunci acțiunile Domnului satanei blasfemiază Duhul Sfânt, care se află în spatele acestor acțiuni, și comite păcatul de neiertat. Dacă Domnul Isus este prezent în trup, atunci aceasta este ceva foarte deosebit (compară cu Luca 10.24[11]); Duhul lui Dumnezeu se poate dovedi eficient într-un mod incomparabil. Iar blasfemierea Duhului este incomparabil de rea.

Matei 19.28: „veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri”

Matei 19.28: Și Isus le-a spus: „Adevărat vă spun că voi, care M-ați urmat, când Fiul Omului va ședea pe tronul Său de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.

Prin acest pasaj, Schumacher vrea să demonstreze că și un Iuda va fi totuși salvat:

În cele din urmă, în ceea ce-l privește pe Iuda, putem aplica promisiunea lui Isus din Matei 19.28, adresată celor doisprezece, și lui, în ciuda tuturor lucrurilor![12]

În consecință, aceasta ar însemna: (1) Matia, care i-a luat locul lui Iuda (Faptele apostolilor 1.26), își pierde din nou locul; (2) Iuda nu a mers „la locul lui” (Faptele apostolilor 1.25); și (3) Scriptura, care spune: „Slujba lui de supraveghetor s-o ia altul” (Faptele apostolilor 1.20; Psalmul 109.8), este greșită aici.

Faptele apostolilor 3.21: „restabilirea tuturor lucrurilor”

Faptele apostolilor 3.21: [Isus Hristos] ... pe care cerul trebuie, în adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților Săi profeți din vechime.

Profeții Vechiului Testament nu au vorbit despre restabilirea tuturor oamenilor, ci au profețit despre o Împărăție a păcii în care „toate lucrurile”, adică toate sistemele morale[13], vor fi organizate conform gândurilor divine. Această restabilire a fost legată în mod specific de pocăința poporului Israel. Chiar presupunând că „toate lucrurile” ar fi într-adevăr „toți oamenii”, aceasta înseamnă totuși doar toți oamenii care s-au pocăit. Căci profeții vorbiseră, de asemenea, foarte clar despre faptul că, înainte de restabilire, judecata va veni asupra celor răi (poporul care nu s-a pocăit) (vezi, de exemplu, Isaia 24.1-13).

Romani 5.18,19: „către toți oamenii spre îndreptățire”

Romani 5.18,19: După cum printr-o singură greșeală a venit judecată către toți oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecințele au fost către toți oamenii spre o îndreptățire a vieții. Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot aşa și prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți.

Schumacher vede în aceste versete în mod clar împăcarea generală: deoarece „cei mulți”, care au devenit păcătoși, ar fi toți oamenii, „cei mulți”, care sunt puși în poziția celor drepți, trebuie să includă în mod inevitabil și toți oamenii.[14]

Într-adevăr, toți oamenii au fost afectați de singura nedreptate a lui Adam. Tot așa, toți oamenii pot fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin singura dreptate a Domnului Isus. În textul grecesc de bază, verbul lipsește în versetul 18.[15] Deoarece nu este posibil să se formuleze aceasta în germană fără verb, în traducere a fost introdus „gereichte”. Astfel, este indicată doar direcția în care acționează un act de nedreptate și un act de dreptate: o cale sfârșește în damnare, cealaltă într-o poziție de îndreptățire.

Calea spre îndreptățire este liberă pentru toți oamenii. Dacă toți oamenii se folosesc de oferta lui Dumnezeu, astfel încât să fie îndreptățiți, este o altă chestiune. Și astfel, în versetul 19 (care este o explicație a versetului 18), apostolul Pavel schimbă și el utilizarea cuvântului din „toți oamenii” în „cei mulți”: „după cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot aşa și prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți”.

Termenul „cei mulți” îi poate include într-adevăr pe toți, dar nu trebuie neapărat să o facă. Schumacher trebuie să se întrebe de ce Pavel trece de la „toți” la „mulți” în Romani 5.18,19. Este de-a dreptul uimitor că aici are loc o astfel de schimbare de la un verset la altul. Nu poate exista nicio explicație pentru aceasta în interpretarea lui Schumacher, deoarece la el este numai „toți”.

În primul rând, „cei mulți” înseamnă un număr mare, nespecific. Este pur și simplu o presupunere, când Schumacher afirmă „că cei mulți, care au fost puși în poziția păcătoșilor prin neascultarea lui Adam [...] vor fi puși într-o zi în poziția celor drepți”[16]. Dacă Pavel ar fi vrut să spună aceasta, nu ar fi fost nevoie să repete „cei mulți” în versetul 19b. „Cei mulți” înseamnă pur și simplu că o mare mulțime a fost plasată în poziția păcătoșilor și o mare mulțime în poziția celor drepți. Dacă cineva vrea să insiste asupra unei egalități a „celor mulți”, atunci trebuie să citească, dacă se vrea să se facă dreptate schimbării de la „toți” la „mulți”: Cei mulți, care sunt plasați în poziția celor drepți, au fost odată plasați în poziția păcătoșilor.

O interpretare, care face dreptate Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie în orice caz să ia în considerare schimbarea de la „toți” la „mulți”. Și atunci devine un argument împotriva împăcării generale, în loc să fie în favoarea ei.

Romani 8.19-22: „și creația însăși va fi eliberată”

Romani 8.19-22: Pentru că și creația așteaptă cu dorință vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creația a fost supusă deșertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranța că și creația însăși va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că știm că toată creația suspină împreună și este împreună în dureri de naștere până acum.

Schumacher scrie despre aceasta:

Luați-vă timp să citiți în liniște câteva pasaje - Marcu 16.15; Romani 1.25; Coloseni 1.15; Evrei 4.13; Apocalipsa 3.14 - și veți constata că cuvântul „creație” (în greacă ktisis) include acolo cu siguranță lumea umană. De ce nu și aici, mai ales că Pavel vorbește în mod explicit despre întreaga creație în versetul 22? - Paul Le Seur[17] a comentat odată acest pasaj:
»Pavel știe câte ceva despre suferințele acestui timp al lumii din propria sa experiență dificilă și din slujirea sa pastorală, dar el vede, de asemenea, țelul glorios, care este demn de aceste dureri. Dar ce înțelege el prin „cele create”? De obicei, ne gândim în primul rând la animale. Dar sunt ele „chemate la libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”? Cu siguranță, aceasta se referă la omenirea nemântuită, adică la toți din afara Bisericii celor răscumpărați. Omul încă nemântuit este într-adevăr supus deșertăciunii«.[18]

Potrivit lui Schumacher, creația ar trebui să includă și pe oameni, dar câteva fraze mai târziu se referă doar la lumea umană, „omenirea nemântuită”? Fără îndoială, aici se înțelege întreaga creație, inclusiv oamenii - tot ceea ce a ajuns sub blestem din cauza căderii omului în păcat („din cauza celui care a supus-o”) (Geneza 3.17), așadar și lumea animală și vegetală, așa cum vedem în Geneza 3 și percepem constant în jurul nostru. Timpul, pe care „creația îl așteaptă”, este începutul Împărăției milenare în legătură cu arătarea lui Hristos pe pământ, când copiii lui Dumnezeu vor fi arătați (2. Tesaloniceni 1.10; 1. Ioan 3.2). Deși acum suntem deja copii ai lui Dumnezeu, abia atunci vom fi descoperiți lumii ca atare.

Astăzi, boala, suferința, moartea, pericolele din partea animalelor veninoase sau a prădătorilor sunt încă o realitate permanentă. Acesta nu va mai fi cazul în Împărăția milenară. Chiar și moartea va fi atunci o excepție și va apărea doar în caz de rebeliune (Psalmul 101.8[19]), dar nu va fi în niciun caz o necesitate, așa cum este astăzi. Chiar și acei oameni care intră vii în Împărăția milenară, sau se nasc în ea, nu trebuie neapărat să moară. Însă, toți cei care mor nemântuiți nu vor beneficia de binecuvântările Împărăției păcii. În contrast cu aceasta, oamenii nenăscuți din nou vor beneficia, de asemenea, de libertatea „gloriei copiilor lui Dumnezeu” în Împărăția milenară pe pământ. Dar dacă nu se vor naște din nou, ei vor pieri în ultima mare rebeliune de la sfârșitul Împărăției milenare (Apocalipsa 20.7-9[20]).

Animalele și plantele sunt, de asemenea, supuse deșertăciunii ca și oamenii, urmare a căderii în păcat. Animalele sunt, de asemenea, afectate de boli, bătrânețe și moarte; iar plantele sunt sufocate de buruieni, invadate de spini (a se vedea Geneza 3.18) sau distruse de grindină. În Împărăția milenară, lumea animalelor și a plantelor va beneficia, de asemenea, de faptul că universul va intra sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta arată, de asemenea, că nu poate fi vorba de binecuvântări spirituale. Animalele și plantele nu pot experimenta „gloria copiilor lui Dumnezeu”, dar vor experimenta eliberarea de consecințele blestemului. Această libertate vine în momentul în care copiii lui Dumnezeu „vor fi arătați în glorie” (Coloseni 3.4).

Romani 11.11-15: „împăcarea lumii”

Romani 11.11-15: Spun deci: s-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin greșeala lor, a venit mântuire pentru națiuni, ca să-i provoace la gelozie. Dacă însă greșeala lor este o bogăție a lumii și paguba lor, o bogăție a națiunilor, cu cât mai mult este plinătatea lor? Pentru că vouă vă vorbesc, națiunilor: Întrucât eu sunt apostol al națiunilor, îmi glorific slujba mea; poate, în vreun fel, îi voi provoca la gelozie pe cei care sunt carnea mea și îi voi salva pe unii dintre ei. Pentru că, dacă lepădarea lor este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viață dintre morți?

Unii doresc să citeze versetul 15 ca argument în favoarea împăcării generale; la urma urmei, aici este vorba destul de clar despre „împăcarea lumii”. Ar trebui să fie clar pentru orice cititor al Bibliei, că trebuie să faci o lezare a Bibliei, dacă vrei să folosești acest verset pentru a justifica împăcarea generală. În acest pasaj, Pavel vorbește despre contemporanii săi iudei și despre faptul că vrea să „salveze pe unii dintre ei”. Faptul că el dorește să salveze pe unii arată în mod evident că nu toți vor fi salvați. În afară de aceasta, acest pasaj biblic vorbește despre lepădarea lui Israel; cum se poate afirma atunci că toți oamenii vor fi salvați? În orice caz, cel puțin cei lepădați din Israel sunt pierduți.

„Lepădarea” lui Israel, despre care citim în versetul 15, durează deja de secole și se va încheia doar atunci când va veni timpul „primirii”, adică atunci când Domnul va relua relația cu poporul Său pământesc. Până la venirea lui Hristos în lume, Dumnezeu S-a preocupat în principal de Israel. Israel era - din punct de vedere exterior - aproape de Dumnezeu: el avea promisiunile, avea Legea, avea profeții, Hristos a venit din Israel. Dar după ce poporul L-a respins pe Mesia al lor, poziția lor privilegiată în binecuvântarea lui Dumnezeu a fost retrasă; acum Dumnezeu dorea să Se întoarcă spre lume.

„Lumea” din versetul 15 se referă la națiuni, deoarece aici Israel și lumea se află în contrast unul cu celălalt. Dumnezeu lăsase lumea să-și urmeze propria cale pentru o vreme și, într-un fel, nu-I păsa de ea, deși El „nu S-a lăsat fără mărturie” (Faptele apostolilor 14.17). Dumnezeu dorea acum să Se adreseze în special națiunilor, care erau atât de îndepărtate de Dumnezeu („fără Dumnezeu în lume”; Efeseni 2.12), prin cuvântul împăcării. Acum, oamenii din afara lui Israel au intrat în sfera de binecuvântare a lui Dumnezeu. Ei au putut auzi mesajul glorios al Evangheliei. Aceasta înseamnă că ei s-au apropiat acum de Dumnezeu în locul Israel. Însă, aceasta nu înseamnă că prin aceasta ei ar avea o legătură de inimă cu Dumnezeu; nu depășește o împăcare exterioară, o apropiere exterioară în căile lui Dumnezeu cu omenirea. Atunci când „va intra plinătatea națiunilor” (Romani 11.25), adică atunci când ultimul păgân se va converti la Hristos înainte de răpirea credincioșilor, poziția specială, în care Dumnezeu a așezat națiunile, va lua sfârșit și Dumnezeu va relua relația cu Israelul. Dar, până în prezent, El are încă o atitudine de împăcare față de națiuni. În restul celui de-al 11-lea capitol din Epistola către Romani, Pavel ilustrează această schimbare folosind exemplul ramurilor care sunt tăiate sau altoite într-un măslin. Acest măslin nobil reprezintă domeniul de binecuvântare al lui Dumnezeu.

Romani 11.25-32: „tot Israelul va fi mântuit”

Romani 11.25-32: Pentru că nu doresc să nu știți, fraților, taina aceasta, ca să nu fiți înțelepți în voi înșivă: pentru că lui Israel i s-a făcut orbire în parte, până va intra plinătatea națiunilor; și astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Salvatorul va veni din Sion și va îndepărta neevlavia de la Iacov. Și acesta este legământul din partea Mea pentru ei, când voi înlătura păcatele lor“. În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, din cauza voastră; dar, în ce privește alegerea, sunt preaiubiți, datorită părinților. Pentru că darurile de har și chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău. Pentru că, după cum și voi odinioară n-ați crezut în Dumnezeu, iar acum, prin necredința acestora, ați primit îndurare, tot aşa și aceștia n-au crezut acum în îndurarea dată vouă, ca să primească și ei îndurare. Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toți în necredință, ca să arate îndurare tuturor.

Schumacher comentează aceasta astfel:

Și Pavel vede același lucru venind și de aceea poate scrie frazele din mărețul capitol Romani 11: „Tot Israelul va fi mântuit... Pentru că darurile de har și chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. Aceasta se referă la întregul popor ales - cei vii și cei morți. Domnul îi va salva pe toți - fidel legămintelor, pe care El le-a făcut cândva cu Israel și conform tuturor promisiunilor de restabilire ale lui Dumnezeu date prin profeți. [...]
Când Pavel se referă apoi la promisiunea lui Dumnezeu, două versete mai târziu [în Romani 11.26]: „Tot Israelul va fi mântuit”, atunci nu este vorba în niciun caz doar de rămășița despre care Isaia a vorbit deja. Pavel vorbește din nou aici despre o „taină”, despre ceva, care a fost ascuns, acoperit, ținut sub tăcere până atunci. În acest context, întregul Israel include în mod clar atât rămășița sfântă, cât și mulțimile împietrite până atunci. Tocmai aceasta este noutatea, revelația unei taine în Romani 11.25, că împietrirea va ceda, că ramurile rupte vor fi altoite! Atunci, atât ramurile care au fost temporar tăiate din măslinul poporului lui Dumnezeu din cauza necredinței lor, cât și ramurile care nu au fost tăiate, cele credincioase, Îl vor lăuda pe Domnul ca mântuiți![21]
Permiteți-mi să citez mai întâi Romani 11.30-32, unde Pavel afirmă cu privire la păgâni și iudei: „Pentru că, după cum și voi odinioară n-ați crezut în Dumnezeu, iar acum, prin necredința acestora, ați primit îndurare, tot aşa și aceștia n-au crezut acum în îndurarea dată vouă, ca să primească și ei îndurare. Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toți în necredință (textual: neascultare, nesupunere), ca să arate îndurare tuturor."
Dumnezeu Își asumă responsabilitatea finală pentru toată și fiecare rebeliune din omenire ca întreg (ceea ce, conform gândirii biblice, nu anulează vinovăția individului), iar toată această rebeliune din omenirea iudaică și neiudaică are timpul și scopul ei: pentru ca El să arate îndurare tuturor.[22]

Dacă ceea ce scrie Schumacher ar fi adevărat - și anume că toți cei care au aparținut vreodată lui Israel vor fi salvați: cei morți și cei vii, credincioși sau nu - atunci Pavel s-ar fi înșelat atunci când l-a citat pe Isaia cu două capitole mai devreme: „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, doar rămășița va fi mântuită” (Romani 9.27; Isaia 10.22[23]). După cum citim în Isaia, doar o rămășiță din Israel va fi salvată. Astfel, „tot Israelul” din Romani 11.26 este reprezentativ pentru această mică rămășiță, care va rămâne după nimicirea marii majorități a populației (Isaia 17.4-6; Zaharia 13.8,9) și, prin urmare, Pavel poate spune că „tot Israelul” va fi mântuit.

În afară de aceasta, Schumacher trece cu vederea următoarele: Pavel nu se gândește la indivizi în imaginea măslinului, și nu vrea să spună că a fi altoit indică o relație vie cu Dumnezeu. Nu, imaginea măslinului înseamnă mai degrabă că anumite grupuri de oameni au intrat în sfera binecuvântării speciale a lui Dumnezeu. Când Pavel vorbește despre „voi” și „vouă” în Romani 11.25-32, el se referă la „voi ... națiunile” din capitolul 11.13[24] și nu la „voi” Priscila, Aquila, Maria, Andronic etc. din capitolul 16.

Dumnezeu vrea să „arate îndurare tuturor ” (Romani 11.32); dar aceasta nu înseamnă nicidecum că toți oamenii sunt efectiv mântuiți, ci că harul Său ajunge la toate grupurile menționate de Pavel, în special la cele două mari grupuri: Israel și națiunile. Duhul lui Dumnezeu vrea să fie foarte clar aici: nu doar națiunile primesc binecuvântarea prin îndurare, ci și Israel și în niciun caz pe baza anumitor drepturi sau a propriului merit. Toate grupurile, oricât de diferite ar fi fost în privilegiile și comportamentul lor, sunt binecuvântate pe aceeași bază a harului.[25]

1. Corinteni 15,22: „toți vor fi făcuți vii”

1. Corinteni 15.22: Pentru că, după cum în Adam toți mor, aşa și în Hristos, toți vor fi făcuți vii.

Vor fi toți oamenii mântuiți pentru că „toți vor fi făcuți vii”? Nu, pentru că este vorba despre cu totul altceva: toți oamenii care sunt „în Adam” sunt supuși inevitabil morții datorită legăturii lor cu Adam, adică datorită descendenței lor din Adam; ei trebuie să moară. Însă, un Om nu era „în Adam” și, prin urmare, nu era neapărat supus morții: „Omul Hristos Isus” (1. Timotei 2.5) nu ar fi trebuit niciodată să moară.

La fel cum există o inevitabilitate pentru toți cei care sunt „în Adam” (vor muri inevitabil), există, de asemenea, o inevitabilitate pentru toți cei care sunt „în Hristos”: și anume, toți vor fi făcuți vii. Expresia „în Hristos” din Epistola către Efeseni 1.13 se referă la poziția creștinilor credincioși: după ce au crezut, ei au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței în Hristos.

Ce înseamnă „în Hristos” în locul acesta este indicat în Efeseni 1.9,10 - și anume „prin persoana lui Hristos”: „Dumnezeu ne-a făcut cunoscut taina voii Sale ... să adune împreună sub un singur cap, toate în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ; în El”. Tot așa, prin Persoana lui Hristos, cei care sunt ai Lui - căci despre ei este vorba, după cum arată clar versetul 23 („cei ai lui Hristos”) - vor fi făcuți vii. Dar chiar dacă vrem să referim „toți” din versetul 22 fără deosebire la toți oamenii, subiectul aici rămâne doar învierea; nu citim nimic despre mântuire.

1. Corinteni 15.24-27: „moartea va fi desființată”

1. Corinteni 15.24-27: Atunci va fi sfârșitul, când El va da Împărăția Celui care este Dumnezeu și Tată, când va fi desființat orice stăpânire și orice autoritate și putere. Pentru că El trebuie să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaș desființat va fi moartea. Pentru că El „a supus toate sub picioarele Lui“. Dar, când spune că toate au fost supuse, se înțelege că în afară de Cel care I-a supus toate.

Adepții împăcării generale sunt de părere că Pavel vrea să spună că a doua moarte va fi desființată. Întemeietorul doctrinei împăcării generale Willy Dick [† 1934] justifică aceasta după cum urmează:

Și moartea a doua este un tiran; pentru că este scris, binecuvântat și sfânt este cel care are parte de prima înviere; pentru că asupra acestora a doua moarte nu are nicio putere. Orice stăpânire și orice autoritate trebuie să fie înlăturate. Și moartea a doua este un vrăjmaș, pe care El (Fiul lui Dumnezeu) trebuie să-l pună sub picioarele Sale.[26]

Dick se referă aici la Apocalipsa 20.6[27]. Tocmai acest pasaj dovedește că prima înviere este deja încheiată înainte de începerea Împărăției milenare, deoarece „a doua moarte nu are nicio putere” asupra tuturor celor care participă la prima înviere, deci nu este vrăjmașul lor. Prima moarte, dimpotrivă, este o putere, pe care diavolul o are la dispoziție (Evrei 2.14[28]), exercitând autoritatea/puterea asupra păcătosului prin moartea (trupească). Deoarece prima moarte este un „vrăjmaș”, ea trebuie „desființată”, așa cum scrie Pavel mai sus. Această „desființare” are loc atunci când moartea este aruncată în iazul de foc: „Moartea [dintâi] ... a fost aruncată în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte, iazul de foc” (Apocalipsa 20.14). Dumnezeu are putere asupra celei de-a doua morți, deoarece El are autoritatea de a arunca pe vrăjmașii Săi în iazul de foc. Deoarece Ioan denumește moartea a doua ca fiind iazul de foc, moartea a doua ar putea fi descrisă și ca localitate de ședere viitoare a diavolului și a îngerilor săi, precum și a oamenilor nemântuiți (Apocalipsa 19.20; 20.14,15). Spre deosebire de prima moarte, moartea a doua nu este un vrăjmaș: ea nu a fost niciodată vrăjmașul celor răscumpărați, nici vrăjmașul lui Dumnezeu și nici nu poate fi numită vrăjmaș al celor nemântuiți; mai degrabă, ea este locul de pedeapsă al necredincioșilor, precum și închisoarea criminalului, unde acesta este deținut și, prin urmare, este la fel de puțin vrăjmașul său.

Odată, Hristos „va fi desființat orice stăpânire și autoritate și putere”, așa cum se spune în versetul 24. Desigur, așa cum se spune în versetul 27, Dumnezeu cu puterea Sa, inclusiv puterea pe care o are asupra păcatului și asupra vrăjmașilor Săi, este exclus de la aceasta. Această putere a Sa se arată și în faptul că El îi duce pe păcătoși în moartea a doua, în iazul de foc.

1. Corinteni 15.28: „Dumnezeu totul în toți”

1. Corinteni 15.28: Dar, când Îi va supune toate, atunci și Fiul Însuși va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.

Schumacher scrie despre 1. Corinteni 15.28:

Dumnezeu poate locui numai în ființele care au devenit ascultătoare, nu și în cele care sunt rebele lăuntric. Acum, deoarece întregul univers a devenit ascultător față de Fiul lui Dumnezeu și toate ființele Îl recunosc pe Fiul ca fiind Capul lor și I se închină cu laudă ca unii care sunt împăcați (Efeseni 1.10; Filipeni 2.10,11; Coloseni 1.20; Apocalipsa 5.13), Dumnezeu poate locui în toate ființele. El va fi totul în toți. Atenție, nu totul peste toți, ci totul în toți, în același sens în care Hristos este deja astăzi „totul în toți” în Biserica Sa (Coloseni 3.11).[29]

Faptul că „Hristos este totul și în toți” (Coloseni 3.11) nu înseamnă că El este în toate ființele; nici nu înseamnă aceasta atunci când în alte pasaje „totul în toți” se referă la Dumnezeu (1. Corinteni 12.6[30]).

J.N. Darby arată consecința punctului de vedere al lui Schumacher conform căruia „toate ființele” ar fi împăcate:

Dacă toți ar fi salvați, unii ar fi salvați fără împăcare și fără naștere din nou, deoarece există din aceia care au respins-o pe una și au disprețuit-o pe cealaltă și pentru care, prin urmare, „nu mai rămâne jertfă pentru păcate” (Evrei 10.26,27). Într-adevăr, nimic nu ar putea fi mai clar decât aceasta.
La fel este și cu diavolul și îngerii lui. Cine afirmă că toți vor fi mântuiți trebuie, în consecință, să afirme și că până și diavolul și îngerii lui vor fi mântuiți în cele din urmă. [Schumacher afirmă aceasta.] Dacă în cele din urmă Dumnezeu va fi totul în toți (1. Corinteni 15.28) și Dumnezeu este dragoste, atunci, afirmă ei, nu mai poate exista suferință și chin în cele din urmă. Dacă ar fi așa, atunci chiar și demonii ar trebui să fie salvați în cele din urmă. Dar ei nu-L au pe Hristos, nu au niciun Mântuitor [deoarece Hristos nu a devenit înger, pentru a putea muri pentru îngeri]. Deci, dacă aș spune cuiva că nu poate fi mântuit fără Domnul Isus, atunci, conform acestei învățături, nu i-aș spune adevărul, pentru că, conform acestei învățături, oamenii ar putea fi mântuiți și fără El. Dar prin aceasta ar fi subminată complet întreaga Evanghelie, care este adresată fiecărui individ.[31]

Ce înseamnă de fapt aceste versete din 1. Corinteni 15 este foarte frumos exprimat de învățătorul biblic Christian Briem (* 1932) în cartea sa Der Tod - ein besiegter Feind:

1. Corinteni 15.26
„Cel din urmă vrăjmaș desființat va fi moartea”. După ce toate celelalte puteri potrivnice au fost înlăturate prin domnia lui Hristos, ultimul vrăjmaș care rămâne este moartea. Moartea și Hadesul vor înceta să mai existe (Apocalipsa 20.14). Dar aceasta nu înseamnă altceva decât învierea morților - singura referire din capitolul nostru la învierea celor neevlavioși și păcătoși, „învierea judecății” (Ioan 5.29). Toți, cei care nu au avut parte de prima înviere, vor sta înviați în fața marelui tron alb din Apocalipsa 20 și își vor primi judecata eternă. Nici măcar un singur credincios nu va sta acolo.
1. Corinteni 15.27,28
Când se va atinge acel punct, în care întregul univers este complet supus lui Dumnezeu și noua creație a ajuns la finalitate, atunci Fiul va renunța la Împărăția mijlocitoare, pe care El a deținut-o ca Om, și va fi supus din nou „Celui care I-a supus toate” (versetul 28). Aceasta este starea eternă. Deși Domnul Isus este Dumnezeu, Fiul, și absolut una cu Tatăl, ca Om El va fi totuși supus Tatălui Său în eternitate, la fel cum a fost pe pământ. În eternitate, El va ocupa poziția normală de Om, pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru om de la început - locul de subordonare. Domnul Isus va fi întotdeauna Om, astfel încât noi Îl vom putea vedea și ne vom putea bucura de El întotdeauna și pentru totdeauna.
Atunci când Domnul Isus Își va ocupa locul etern de Om, ca și Cap al întregii familii a celor răscumpărați, atunci aceasta va duce la faptul că „Dumnezeu va fi totul în toți”. Atunci se va renunța pentru totdeauna la orice administrație și domnie omenească, iar Dumnezeu ca atare (deși întotdeauna Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) va avea supremația asupra tuturor - o supremație, precum El a avut-o în veșnicia trecută și împotriva căreia nu va mai exista nicio împotrivire.[32]

2. Corinteni 5.19,20: „împăcând lumea”

2. Corinteni 5.19,20: ... anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării. Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!

Mulți vor răspunde la întrebarea, dacă Dumnezeu a împăcat deja lumea, cu un da, făcând referire la 2. Corinteni 5.19. Dar apoi se trag concluzii diferite din acest pasaj. Pentru a o exprima oarecum la general și simplist, se poate spune:

• Toți adepții împăcării generale susțin: Toți oamenii vor fi mântuiți.
• Calviniștii gândesc că „lumea” înseamnă aici lumea credincioșilor.
• Arminienii concluzionează că fiecare om este deja împăcat, dar dacă nu se pocăiește, în cele din urmă nu se va putea bucura de împăcare.

Concluzii foarte diferite! Care concluzie este corectă? Sau poate niciuna nu este corectă? Mai există vreo alternativă?

O problemă de traducere

Să citim mai întâi versetele, la care se face referire (2. Corinteni 5.18-20) în diferite traduceri:

Luther 1984:

2. Corinteni 5.18-20: Dar toate acestea de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine Însuși prin Hristos și ne-a dat funcția, care predică împăcarea. Căci Dumnezeu era în Hristos și împăca lumea cu Sine Însuși și nu le punea la socoteală păcatele lor și a întemeiat printre noi cuvântul împăcării. Astfel noi suntem ambasadori în locul lui Hristos, căci Dumnezeu îndeamnă prin noi; aşa că vă rugăm în locul lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!

Schlachter 2000:

2. Corinteni 5.18-20: Însă toate acestea [vin] de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine Însuși prin Isus Hristos și ne-a dat slujba împăcării; și anume, pentru că Dumnezeu era în Hristos și împăca lumea cu Sine Însuși, în timp ce El nu le punea la socoteală păcatele lor și a pus în noi cuvântul împăcării. Astfel noi suntem ambasadori pentru Hristos, și anume aşa fel, că Dumnezeu Însuși îndeamnă prin noi; astfel noi rugăm ca locțiitori pentru Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!

Biblia Elberfelder revizuită[33]

2. Corinteni 5.18-20: Dar toate de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine Însuși prin Hristos și ne-a dat slujba împăcării, (și anume) că Dumnezeu era în Hristos și a împăcat lumea cu Sine Însuși, nu le-a pus la socoteală greșelile și a pus în noi cuvântul împăcării. Astfel noi suntem trimiși în locul lui Hristos, în timp ce ca și cum Dumnezeu îndeamnă prin noi; noi rugăm pentru Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.

Aceste traduceri, care sunt în sine literale, au redat ele într-adevăr corect textul în acest pasaj?

Citim acum o traducere pe cât se poate cuvânt cu cuvânt din greacă:

2. Corinteni 5.18-20: Însă toate (vin) de la Dumnezeu, care împăcându-ne [participiu aorist] cu Sine prin Hristos și dându-ne slujba împăcării, anume, că Dumnezeu era în Hristos împăcând [participiu prezent] lume(a) (cu) Sine, ne punându-le la socoteală greșelile și punând în noi cuvântul împăcării. Deci noi suntem trimiși pentru Hristos, în timp ce Dumnezeu îndeamnă prin noi; noi rugăm pentru Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.

În opinia noastră, următoarele traduceri corespund cel mai bine acestei traduceri literale:

Traducerea făcută de W. Kelly:

2. Corinteni 5.18-20: And they all are of God that reconciled us to himself by Christ and gave to us the ministry of the reconciliation: how that it was God in Christ reconciling the world to himself, not reckoning to them their offences, and putting in us the word of the reconciliation. For Christ then we are ambassadors, God as it were beseeching by us, we entreat for Christ, Be reconciled to God …

Traducerea interlineară Textus Receptus[34]:

2. Corinteni 5.18-20: 18 The yet all out of-the God the one-conciliating us to-himself through Jesus Christ and giving us the dispensation of-the conciliation. 19 As that God was in Christ world conciliating to-himself no reckoning to-them the offenses of-them and placing in us the word of-the conciliation. 20 For-the-sake-of Christ then we-are-being-ambassadors as of-the God entreating through us: We-are-beseeching for-the-sake-of Christ be-ye-being-conciliated to-the God.

Traducerea Elberfelder (Edition CSV):

2. Corinteni 5.18-20: Și toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos și ne-a dat slujba împăcării: anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării. Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!

Vedem noi principala diferență față de primele traduceri? În aceste ultime traduceri nu citim că Dumnezeu a împăcat lumea . Și este corect, pentru că timpul trecut nu se regăsește nici în limba greacă: participiul prezent al verbului „a împăca”, care se regăsește în versetul 19 în limba greacă, este prezentat în toate traducerile biblice actuale ca o acțiune care a avut loc în trecut; este și cazul primelor trei traduceri menționate mai sus (Luther, Schlachter 2000, rev. Elberfelder). Acestea folosesc fie timpul trecut („împăca” – timpul imperfect; descrie o acțiune finalizată în trecut), fie timpul perfect („a împăcat”; descrie o acțiune finalizată în trecut ale cărei efecte se extind în prezent). Aceste timpuri promovează ideea că împăcarea a avut deja loc, pe care o voi combate pe parcursul cărții. Elberfelder revizuit (Edition CSV Hückeswagen) traduce acest verset cu participiul prezent „împăcând”, care exprimă simultaneitatea: Dumnezeu „împăca” atunci când „era în Hristos [pe pământ]”.[35]

Pe baza traducerii literale din limba greacă, putem observa diferența semnificativă dintre împăcarea din versetul 18 și cea din versetul 19. Aceasta devine vizibil prin forma diferită de timp, în care este scris participiul (tradus literal în germană s-ar citi: „der versöhnt Habende”; versetul 18). În versetul 18, participiul în greacă este la timpul aorist („a împăcat”). Acest timp indică, în general, că o acțiune a avut loc punctual în trecut și a fost finalizată. În versetul 19, însă, participiul („împăcând”) este la timpul prezent. Acest timp este folosit în greacă pentru a exprima un proces în desfășurare. Deoarece în limba greacă se face o distincție strictă între acțiuni punctuale și acțiuni repetate și de durată, multe timpuri au două forme verbale diferite pentru a exprima aspectul respectiv.

Această formă gramaticală nu este luată în considerare în primele trei traduceri enumerate mai sus (Luther 1984, Schlachter 2000, rev. Elberfelder). Ele nu traduc exact în acest pasaj și, prin urmare, sunt înșelătoare aici.[36] Căci concluziile de mai sus presupun că împăcarea lumii a fost deja finalizată. Însă, textul nu redă aceasta într-o traducere exactă. Nici un alt pasaj din Scriptură nu afirmă în mod clar și precis că Dumnezeu ar fi finalizat sau realizat împăcarea lumii la un anumit moment în timp; prin urmare, concluziile de mai sus ale adepților împăcării generale, ale calviniștilor și arminienilor nu sunt întemeiate.

Și versetul 20 arată clar că nu toți oamenii au fost deja împăcați: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!” Evident, contrar opiniei multor adepți ai împăcării generale, nu toți oamenii sunt încă împăcați - altfel de ce Pavel i-ar ruga pe oameni să se împace?

Să ne punem acum întrebarea: Cine sau ce este împăcat? În cadrul împăcării, relația omului cu Dumnezeu este pusă în ordine, prin aceea că el dintr-un vrăjmaș al lui Dumnezeu devine un prieten.[37] „Prin Hristos”, Dumnezeu l-a scos din vrăjmășie și „l-a împăcat cu Sine” (2. Corinteni 5.18). Această împăcare a fost finalizată la convertire (la întoarcerea omului la Dumnezeu). Acesta este motivul pentru care în limba greacă în acest verset se folosește participiul aorist și nu timpul prezent. Următorul verset 19 se referă la cu totul altceva: Dumnezeu era în Persoana lui Hristos 33 de ani (împăcând, adică într-o atitudine sau într-un spirit de împăcare) pe pământ, pentru a împăca lumea; El Și-a întins mâna împăciuitoare către ea, ca să spunem așa. Dar lumea nu a vrut să fie împăcată, ci chiar L-a dus pe Hristos pe cruce. Și chiar și astăzi, aproape 2000 de ani mai târziu, încă Îl urăște.

Prin urmare, versetele din 2. Corinteni 5.18-20 nu spun nici

• că toți oamenii sunt deja împăcați (așa cum cred adepții împăcării generale), nici,
• că versetul 19 se referă la „lumea” credincioșilor (așa cum cred calviniștii), nici
• că fiecare om este deja împăcat, dar nu se poate bucura de împăcare decât dacă se pocăiește (așa cum cred arminienii).

Acestea nu sunt subterfugii teologice. Aceste gânduri sunt direct legate de imaginea pe care o avem noi despre Dumnezeu: ideea adepților împăcării generale, că toți oamenii vor fi împăcați cândva, diminuează dreptatea lui Dumnezeu, iar ideea calviniștilor, că exclusiv „lumea” credincioșilor este cea căreia i se oferă împăcarea, diminuează măreția dragostei lui Dumnezeu. Voi aprofunda problematica modului de gândire arminian în capitolul „împăcare generală”.

Efeseni 1.9,10: „Adunarea împreună a toate sub un singur Cap”

Efeseni 1.9,10: ... făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Și-a propus-o în Sine Însuși, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune împreună, toate în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ;

Schumacher scrie în privința aceasta:

Așadar, conform Coloseni 1.20 Dumnezeul nostru va împăca în Hristos atâtea ființe câte a creat El. [...] Faptul că Dumnezeu are în vedere aceasta și nimic mai puțin și va realiza într-o zi, este confirmat de cuvântul Scripturii în Efeseni 1.9,10, unde este scris: „... făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere, pe care Și-a propus-o în Sine Însuși, pentru administrarea (sau: gospodăria,) împlinirii timpurilor: să adune împreună universul sub un singur Cap în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ, în El”.
Cuvântul grecesc folosit aici, „anakephalaiousthai” = „a aduna sub un singur cap”, mai apare o singură dată în Noul Testament în afară de Efeseni 1.10, și anume în Romani 13.9. Acolo înseamnă că toate poruncile legii sunt rezumate în porunca dragostei, sau mai exact: aduse la un numitor comun, conținutul lor principal este cuprins în ea. În același fel, potrivit cuvintelor de mai sus, universul, care și astăzi este sfâșiat și în dezacord cu sine însuși și cu Dumnezeu, trebuie adus la un numitor comun și adunat împreună în Hristos, astfel încât toate discordiile și contradicțiile să fie rezolvate.
[...] În Efeseni 1.9,10, Pavel nu se gândește la Împărăția milenară, ci la un eveniment mult mai târziu, în care orice împotrivire satanică este efectiv învinsă și întregul univers (oameni și îngeri, cele văzute și cele nevăzute) este unit sub Hristos Capul.[38]

Împărăția milenară este Împărăția lui Hristos și există o singură Împărăție a lui Hristos. Aceasta devine foarte clar atunci când comparăm 1. Corinteni 15.23-28 cu Apocalipsa 20.4-15. Din Efeseni 1.10 aflăm, de asemenea, că există două sfere diferite ale acestei Împărății: o sferă pe pământ și una în cer. Acesta este motivul pentru care nu este potrivit să traducem „toate” aici prin „univers”, așa cum face Schumacher, pentru că atunci ar exista două „universuri”.

Ce ar trebui să înțelegem prin „administrarea împlinirii timpurilor” din Efeseni 1.10? Acest timp va fi împlinit în timpul Împărăției milenare, când Hristos va domni cu putere și glorie. Atunci când Schumacher scrie că Pavel se gândește la „împlinirea timpurilor” „nu la Împărăția milenară, ci la un eveniment mult mai târziu”, aceasta înseamnă în cele din urmă, că el Îl consideră pe Hristos complet incapabil să învingă toate împotrivirile în Împărăția milenară a păcii și să aducă la împlinire diferitele timpuri (epoci) ale umanității (de exemplu, timpul legii, al judecătorilor etc.) (a se vedea mai jos).

Cuvântul folosit aici în greacă pentru „timpuri” este cuvântul kairos. Aici, spre deosebire de Galateni 4.4 („împlinirea timpului”), nu este folosit cuvântul cronos, care descrie timpul care poate fi măsurat cu un calendar sau un ceas. După cum se poate vedea în Matei 11.25[39] sau 2. Corinteni 6.2[40], kairos are de-a face cu un caracter special al unui timp; de exemplu, vorbim despre un timp frumos, un timp profesional sau un timp de vară. În Împărăția milenară, Domnul Isus va aduce la plinătate, la desăvârșire, toate timpurile în care oamenii nu au reușit să îndeplinească intențiile lui Dumnezeu pentru acest timp conform voinței Sale, adică le va modela așa cum a intenționat Dumnezeu.

Aș dori să detaliez puțin mai jos această idee, astfel încât să înțelegem de câte glorii este privat Domnul Isus atunci când Schumacher susține că „împlinirea timpurilor” nu se referă la Împărăția milenară, ci la o perioadă ulterioară.

• Primul timp (epocă) din istoria omenirii începe cu timpul lui Adam. Dumnezeu îl așezase împreună cu Eva ca și cap peste întregul pământ. Prin căderea în păcat, omul a pierdut acest privilegiu și acum satan este stăpânitorul acestei lumi (Luca 4.6; Ioan 14.30). Doar în Împărăția milenară planul lui Dumnezeu ca omul să fie capul tuturor va fi pe deplin realizat prin cel de-al doilea Om, Hristos.

• Apoi ne gândim la suspinul creației (Romani 8.22), care a fost, de asemenea, afectată de căderea în păcat. Acesta va înceta. De la căderea în păcat, de când blestemul a venit asupra pământului, creația suspină. Acesta va înceta în Împărăția milenară.

• Sângele lui Abel încă strigă spre cer și sângele nevinovat al multor altora, de exemplu al martirilor, a fost de asemenea vărsat. Se pare că răul triumfă asupra binelui. Aceasta se va termina în Împărăția milenară.

• Să ne amintim de guvernarea lui Noe (Geneza 9.6). Lui Noe i s-au dat cheile guvernării, dar s-a dovedit că nu se putea guverna nici măcar pe sine (Geneza 9.21). Prin contrast, atunci când Hristos va lua cheile guvernării în propriile mâini, guvernarea Sa va fi fără slăbiciune sau cusur: o guvernare a dreptății absolute.

• Dumnezeu făcuse un legământ cu Avraam cu promisiuni necondiționate. Odată cu Legea de pe Sinai, legământul avraamic a fost suspendat pentru moment, dar el rămâne în vigoare, chiar dacă este întrerupt temporar. În Împărăția milenară, toate promisiunile lui Dumnezeu față de Avraam vor deveni realitate: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12.3). Hristos va împlini și această promisiune și o va duce la un sfârșit glorios.

• Israeliții nu puteau respecta Legea. Nimeni nu putea. În Împărăția milenară, însă, credincioșii vor putea împlini această Lege. Domnul va duce și acest timp al Legii la un final minunat: El va pune Legea în inimile lor (Evrei 10.16).

• În timpul judecătorilor, lucrurile au mers din ce în ce mai rău pentru poporul Israel, până la sfârșitul cu Samson, ultimul judecător. El era un om care nu se putea judeca pe sine, care nu era stăpân pe sine. Domnul va relua acest timp al judecătorilor când Își va judeca poporul în dreptate și va instaura dreptatea și ordinea în întreaga lume.

• Cum s-a încheiat timpul în care preoții erau autoritățile decisive ale poporului? Eli și fiii săi au stricat preoția într-o măsură teribilă. Dar va veni unul care va fi Împăratul-Preot, Melhisedec, după un alt fel de preot, și El va exercita preoția, această mediere între Dumnezeu și om, într-o măsură desăvârșită.

• Și timpul împăraților s-a încheiat într-un mod atât de teribil, încât Dumnezeu a abolit pentru un timp împărăția în Israel. Dar sfârșitul trebuie să vină; sfârșitul va fi în Hristos. El va aduce și acest timp la un final minunat, când va domni ca Împărat în Împărăția Sa.

• Profeții nu vor mai fi necesari. Profețiile vor fi pecetluite, așa cum citim în Daniel 9.24. Odată cu Împărăția milenară, atât profețiile de judecată, cât și profețiile de binecuvântare vor fi toate împlinite și nu va mai fi nevoie de altele noi.

• „Timpurile națiunilor” (Luca 21.24) sunt încă în desfășurare, dar ele vor înceta la începutul Împărăției milenare, când piatra despre care vorbește Daniel va zdrobi toate aceste împărății (Daniel 2.34,35).

• Timpul împrăștierii lui Israel se va încheia în Împărăția milenară. Hristos va aduna toate semințiile, chiar și pe cele care sunt încă pierdute. El îi va aduce înapoi pe toți iudeii și pe toți israeliții care trăiesc încă împrăștiați sau nerecunoscuți pe pământ, iar împrăștierea va lua sfârșit pentru totdeauna (Ezechiel 39.27).

• Prima venire a Domnului pe pământ a fost aparent un eșec. Oare El nu a trebuit să îndure moartea pe cruce și „nu a avut nimic” (Daniel 9.26)? Dar nici măcar timpul Fiului Omului pe pământ nu a ajuns încă la plinătatea sa. Când El va veni pe pământ pentru a doua oară, totul va fi diferit. În acest moment, Împăratul este absent în Împărăția cerurilor. În această Împărăție se întâmplă lucruri îngrozitoare: a pătruns aluatul, păsările cerului își fac cuiburi (Matei 13.32), pentru că au intrat învățături false și lucruri necurate din punct de vedere moral. Când Împăratul va reveni, toate acestea vor dispărea și domnia lui Hristos va fi recunoscută peste tot.

• Să ne gândim la judecăți; și acestea vor fi încheiate. Înainte de Împărăția milenară, toți vrăjmașii, care trăiesc pe pământ, vor fi judecați. Oricine se răzvrătește în timpul Împărăției milenare a păcii va fi pedepsit imediat (vezi, de exemplu, Psalmul 101.8). Ultima judecată va fi judecata de la marele tron alb (Apocalipsa 20.11,12).

• Și Biserica de pe pământ va avea parte de finalul glorios, atunci când binecuvântarea lui Dumnezeu va veni pe pământ prin intermediul ei, așa cum ne arată Apocalipsa 21.9–22.5.

Ne putem noi imagina ce înseamnă pentru Dumnezeu să aibă un Om care să preia tot ceea ce Dumnezeu a început și ceea ce oamenii au distrus și să le ducă la un sfârșit glorios? Ce trebuie să fie pentru Dumnezeu să aibă un astfel de Om aici pe pământ! Dar toate acestea sunt înlăturate, atunci când Schumacher crede că împlinirea timpurilor din Efeseni 1.9-10 nu s-ar referi la Împărăția milenară a păcii, Împărăția lui Hristos.

Filipeni 2.9-11: „orice limbă să mărturisească”

Filipeni 2.9-11: De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.

Schumacher interpretează acest pasaj după cum urmează:

Din mai multe motive, mărturisirea fiecărei limbi din Filipeni 2 nu are absolut nimic de-a face cu o mărturisire făcută prin constrângere:

1. Vă rog să comparați pasajul Apocalipsa 5.13, care mărturisește același eveniment: „Și pe orice făptură care este în cer și pe pământ și sub pământ și pe mare și pe toate cele din ele le-am auzit spunând: »A Celui care șade pe tron și a Mielului fie binecuvântarea și onoarea și gloria și puterea, în vecii vecilor!«” La un studiu imparțial, orice cititor al pasajelor din Filipeni 2.9-11 și Apocalipsa 5.13 trebuie să admită că niciunul dintre cele două texte nu dă impresia unei exclusive mărturisiri forțate.
2. Pasajul, care stă la bază din Isaia 45.22-24, are de-a face cu mântuirea mondială, așa cum am subliniat deja.
3. Cuvântul exhomologein folosit pentru „a mărturisi” în Filipeni 2.11 nu apare nici măcar o dată în tot Noul Testament în sensul unei mărturisiri date prin constrângere, forțată; el este folosit chiar în sensul de „a lăuda” (Matei 11.25); chiar și în gura vrăjmașilor lui Isus nu este lipsit de libertate (Luca 22.6).
4. Plecarea genunchilor și mărturisirea se face „în Numele lui Isus”!
5. Se face spre gloria lui Dumnezeu, Tatăl - Dumnezeul care, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament (a se vedea, de exemplu, Matei 15.7-9), respinge în mod clar simpla mărturisire cu buzele din partea unor inimi reci, indiferente sau chiar reticente. Prin urmare, Ströter[41] spune pe bună dreptate în privința aceasta: „Este o recunoaștere a sensului riguros al acestor cuvinte, care cuprind întregul univers, faptul că, pentru a le atenua impactul, a fost adoptată ideea de învățătură: Da, ei vor trebui să-I mărturisească Numele, să-și plece genunchiul înaintea Lui, dar numai forțat, cu împotrivire interioară, în ostilitate neîntreruptă, fără sfârșit! Cum ar putea o astfel de mărturisire să servească vreodată »spre gloria lui Dumnezeu, Tatăl« va rămâne pentru totdeauna de dovedit”.
6. Conform 1. Corinteni 12.3, mărturisirea „Isus Hristos este Domn” (ca mărturisire serioasă, care onorează pe Dumnezeu) poate fi făcută numai în Duhul Sfânt.
7. Dumnezeu i-ar fi putut face pe adversarii Săi din cer, de pe pământ și de sub pământ oricând în trecut să-i facă să-și plece genunchii și i-ar fi determinat să mărturisească puterea și stăpânirea Sa superioară; ceea ce Pavel vrea să spună aici - așa cum arată contextul versetelor [Filipeni 2.]5-11 - este mult mai mult: este rodul morții lui Isus Hristos pe cruce![42]

Vrem să analizăm aceste puncte pe rând:

La punctul 1: Versetul Apocalipsa 5.13[43] nu are nimic de-a face cu Filipeni 2.9-11. Aceste pasaje au cuvinte complet diferite pentru „sub pământ” (hypokato he ge; Apocalipsa 5.13) și „sub pământ [textual: subpământenii]” (katachthonios; Filipeni 2.10). „Sub pământ” din Apocalipsa 5 nu se referă la o a treia sferă în plus față de sferele pământești și cerești, ci la locul unde se află animalele care trăiesc sub suprafața pământului, cum ar fi cârtițele, șoarecii și altele asemenea. Acest lucru este clarificat de paralela „pe mare” din același verset. Oricine crede că animalele nu pot rosti lauda lui Dumnezeu în Apocalipsa 5 ar trebui să-și amintească de Luca 19.40, unde se spune că până și „pietrele pot striga”. Contextul versetelor din Apocalipsa 5 arată, de asemenea, clar că aici este vorba de fapt despre animale: În timp ce în versetele 8-10 citim despre lauda oamenilor, iar în versetele 11 și 12 despre lauda îngerilor, versetul 13 se referă în cele din urmă la întreaga creație, care va include și animalele. Ce bucurie va fi atunci când toate creaturile lui Dumnezeu Îl vor lăuda într-un gând!

La punctul 2: În ceea ce privește Isaia 45.22-24, Schumacher confundă oferta de mântuire cu mântuirea în sine.

La punctul 3: Sensul lui exhomologein este foarte larg. Cuvântul este folosit atât pentru „a lauda”, cât și pentru „a promite” și „a mărturisi”, de exemplu și pentru mărturisirea păcatelor (Iacov 5.16). Și să ne gândim doar cum Haman însuși a descris demnitatea unei persoane ca Mardoheu și apoi a mărturisit public această demnitate (Estera 6.6-12). Și de ce constrângerea nu poate servi pentru a-L onora pe Dumnezeu? Citim despre Faraon: „Voi fi glorificat în Faraon și în toată oștirea lui” (Exodul 14.4), iar această glorificare a avut loc prin „constrângere”, așa cum este anunțată cu câteva capitole mai devreme: „Și Domnul a zis lui Moise: »Acum vei vedea ce voi face lui Faraon: pentru că prin mână tare îi va lăsa să plece și prin mână tare îi va alunga din țara lui«” (Exodul 6.1). Ceea ce Faraon a fost forțat să facă - să îi lase pe israeliți să plece - a fost în întregime pentru gloria lui Dumnezeu: ca israeliții să fie eliberați din Egipt. În 1. Corinteni 15.27[44] „toate sunt supuse” lui Hristos, nu se spune că „toate au fost împăcate”. Supunerea nu trebuie confundată cu împăcarea. Ceea ce a trebuit să fie supus cu putere, va fi dus în tărâmul de sub pământ, în iazul de foc.

La punctul 4: Ce înseamnă mai exact să te pleci și să mărturisești „în Numele lui Isus”? W. J. Ouweneel[45] exprimă aceasta într-un mod atât de emoționant încât aș dori să-l citez aici pe larg:

Numele Isus este Numele unui Om disprețuit, umilit pe pământ. Aici nu se spune: Hristos (acesta este titlul pe care Dumnezeu I l-a dat ca Împărat uns peste Sion; Psalmul 2.6), ci: Isus. Și totuși: acest Nume umil este în același timp un Nume care exprimă divinitatea Sa sublimă. Înainte de nașterea Domnului Isus, îngerul i-a spus lui Iosif: „Și-I vei pune Numele Isus; pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale” (Matei 1.21). El va salva pe poporul Său, adică poporul lui Iehova. Isus înseamnă: Iehova este Mântuitorul (sau: Răscumpărătorul). Iehova Însuși a venit la poporul Său: „Dumnezeu cu noi”, Emanuel (Isaia 7.14). Dumnezeu a venit la poporul Său pentru a-l salva de păcatele sale. Iehova, Mântuitorul poporului Său, și-a luat locul în mijlocul lor ca Isus din Nazaret, umil și disprețuit. Dar în același Nume al lui Isus, orice genunchi se va pleca. Genunchii se vor pleca în fața Lui nu doar pentru ceea ce este El ca Hristos, oricât de adevărat este aceasta, adică pentru că El este uns de Dumnezeu ca Împărat peste Sion (Psalmul 2.6). Genunchii se vor pleca în fața Lui pentru ceea ce El a fost ca Isus, ca acest Om umil, a cărui gândire era atât de desăvârșită, încât a mers în cele din urmă până la moartea de cruce. Acesta era Isus. În acest Nume, care în același timp exprimă faptul că El este Dumnezeu (pentru că dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu S-ar fi putut umili în acest fel), toți genunchii se vor pleca. Cât de minunate sunt cuvintele lui Isaia în acest context. În Isaia 42.8, Dumnezeu spune poporului Său: „Eu sunt Domnul [Iehova]; acesta este Numele Meu, și nu voi da altuia gloria Mea” (compară cu [Isaia] 48.11). Dar aici, ce contradicție aparentă! Aici Dumnezeu Își dă onoarea „altuia”. Aici este Dumnezeu, care Se numește pe Sine Mântuitorul etern (Isaia 43.11), și Își dă gloria Celui care este numit „Domnul [Iehova] este Mântuitorul”, și anume lui Isus. Cum se poate întâmpla aceasta? Pentru că acest Isus din Nazaret, pe care noi Îl socotim ca pe un nimic, pentru că nu avea nici o înfățișare ca să-L dorim (Isaia 53.2,3), este Dumnezeu Însuși: Dumnezeu revelat în carne (1. Timotei 3.16). Dumnezeu cu noi. În Isaia 45.21-23, Dumnezeu spune: În fața Mea, singurul Dumnezeu care există, orice genunchi se va pleca. Aici vedem un Om, înălțat și glorificat de Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, pentru care Dumnezeu cere ca toți oamenii, toți îngerii și diavolul și demonii lui să-și plece genunchii în fața Lui. Cum este posibil aceasta? Pentru că acest Om este Dumnezeu Însuși, Dumnezeu Fiul, care este în sânul Tatălui, dar în același timp - ce taină! - este glorificat ca Om de Dumnezeul trinitar peste întreaga creație.

El va primi onoarea de la cei ce sunt în ceruri, aceștia sunt credincioșii, care acum sunt în Paradis, și îngerii care înconjoară tronul lui Dumnezeu. Toți Îi aduc închinare, Celui înălțat de Dumnezeu, și o vor face în eternitate. Și toți care sunt pe pământ își vor pleca genunchii. Probabil în această sală este un necredincios care zice: Cât de mult exagerați voi cu privire la Unul care a murit acum două mii de ani! Însă îți spun: tu îți vei pleca genunchii înaintea lui Isus din Nazaret! Dacă în seara aceasta te vei întoarce la Dumnezeu și vei primi pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău, atunci vei putea de bună voie să-ți pleci genunchii înaintea Lui. Dacă nu vei face aceasta, va veni un timp când va trebui să-ți pleci genunchii înaintea Lui. Dacă vei trăi momentul când Domnul Isus va reveni, atunci îți vei pleca genunchii aici pe pământ înaintea Lui. Atunci vrăjmașii Domnului vor părăsi castelele lor și vor cădea tremurând înaintea Lui (Mica 7.17). Vor veni străinii și lingușindu-se I se vor supune (Psalmul 18.44,45; 66.3; 81.15). Cu lingușeală, da, dar vor fi constrânși să îngenunche înaintea Lui, chiar și împărații (Psalmul 72.10,11).

În al treilea rând este vorba aici de cei ce sunt sub pământ; textual se spune aici: subpământenii, aceștia sunt locuitorii din împărăția morții. Sutele de oameni care intră acum nemântuiți în eternitate, vor fi în locul de plâns și scrâșnirea dinților. Va veni un timp când și ei își vor pleca genunchii, când vor deschide ochii la învierea celor nedrepți. Atunci vor sta înaintea marelui tron alb. Și pe cine vor vedea ei șezând acolo? Pe Isus din Nazaret! Căci toată judeca I-a fost dată de Tatăl (Ioan 5.22,27; Faptele apostolilor 17.31). Vor vedea șezând acolo pe Isus din Nazaret Cel disprețuit, și în Numele Acestui Isus vor trebui să-și plece genunchii. Vrei să aparții acestor oameni, tu, suflete nemântuit, care în această seară ești aici? Nu vrei ca acum să-ți pleci genunchii înaintea lui Dumnezeu și să-ți mărturisești păcatele și să spui că și tu ai nevoie de acest Isus, de acest Isus cel disprețuit, ca să devii mântuit? Atunci îți vei pleca de bună voie genunchii înaintea Lui și vei mulțumi Aceluia care este cel mai de preț pentru noi, și Căruia noi am fost cel mai de preț.

Însă noi ne vom pleca genunchii înaintea Lui nu numai pentru că El este Dumnezeu, nu numai pentru că El este Domnul [Iehova], Mântuitorul și Judecătorul, ci aici este și acest al doilea gând (versetul 11): Dumnezeu vrea ca orice limbă să mărturisească odată că Isus Hristos este Domnul. Dumnezeu L-a făcut Domn și Hristos, spune Petru poporului în Faptele apostolilor 2.36. Domn și Hristos. Aceasta nu este »Domn« cu sensul de Iehova, căci Isus nu a fost făcut Iehova. El este din eternitate Iehova. Dar El ca Om a fost făcut de Dumnezeu Domn peste toate lucrurile. Toate lucrurile, care sunt în cer și pe pământ, vor fi puse sub picioarele Lui. Aceasta este hotărârea lui Dumnezeu (Efeseni 1.9,10). Dumnezeu L-a făcut Domn și Hristos (Faptele apostolilor 2.36). Nu numai înaintea lui Dumnezeu Fiul, ci și înaintea Omului Isus Hristos se va pleca orice genunchi și orice limbă va trebui să mărturisească că El este Domnul. Dacă ești un credincios, atunci poți deja acum în fiecare zi să-L mărturisești ca Domn al tău și să mergi pe drumul tău împreună cu El. Dacă ești încă un necredincios, atunci va veni un timp când limba ta va trebui să mărturisească că El este Domnul, Domn peste toate lucrurile, și Domn peste tine. Atunci Dumnezeu, Tatăl, va ajunge la țelul Său și Își va primi onoarea de la tine, tu, cel care acum nu vrei să dai onoare lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi întotdeauna proslăvit în om, dacă nu prin mântuire, atunci prin judecată (compară cu Romani 3.4 și următoarele versete).[46]

La punctul 6: Faptul că mărturisirea lui Hristos ca „Domn”, conform cu 1. Corinteni 12.3[47], „nu poate fi făcută decât în Duhul Sfânt”, înseamnă pentru Schumacher în același timp că o astfel de persoană este un credincios care posedă Duhul Sfânt. Dar să observăm următoarele: dacă Duhul lui Dumnezeu impulsionează o persoană să vorbească, aceasta nu înseamnă neapărat că Duhul locuiește în acea persoană sau că aceasta este un credincios. Balaam, Saul și Caiafa sunt exemple grăitoare în acest sens.

La punctul 7: În cele din urmă, Schumacher leagă „rodul morții lui Isus pe cruce” din Filipeni 2.8[48] cu mântuirea întregii omeniri. Dar el trece complet cu vederea faptul că acest verset nu se referă la moartea lui Hristos ca la o moarte ispășitoare - nici măcar pentru credincioși - ci doar la smerirea Domnului Isus. El S-a smerit în așa măsură, încât a fost pregătit să meargă până la moarte, chiar până la cea mai rușinoasă moarte, moartea pe cruce. Prin urmare, înălțarea din Filipeni 2.9 se referă numai și exclusiv la onoarea Domnului Isus și în niciun caz la vreo binecuvântare pentru oameni, nici măcar pentru credincioși. Prin urmare, contextul arată exact opusul a ceea ce Schumacher vrea să găsească acolo: nu binecuvântarea pentru oameni - și anume mântuirea - ci înălțarea lui Hristos.

Filipeni 3.19 și Amos 8.2: „al căror sfârșit este pieirea”

Filipeni 3.18,19: ... (pentru că mulți, despre care v-am spus deseori și spun și acum plângând, umblă ca vrăjmașii crucii lui Hristos, al căror sfârșit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, și gloria le este în rușinea lor, care gândesc cele pământești).

Amos 8.2: Și a zis: „Ce vezi, Amos?“ Și eu am zis: „Un coș cu fructe de vară“. Și Domnul mi-a zis: „A venit sfârșitul asupra poporului Meu Israel: nu voi mai trece pe lângă ei.

Pentru Schumacher, Amos este dovada că „sfârșitul” din Filipeni 3 nu trebuie să fie neapărat sfârșitul:

Dacă Filipeni 3.19 vorbește despre cei al căror „sfârșit este pieirea”, o comparație a pasajului din Amos 8.2 („A venit sfârșitul peste poporul meu Israel”) cu Amos 9.14.15[49] arată că restaurarea este posibilă chiar și după un „sfârșit” fără speranță[50].

Această interpretare compară mere cu pere. Dumnezeu vorbește aici despre sfârșitul poporului Său, iar contextul arată că acesta este sfârșitul unui proces de maturizare, la fel cum se așteaptă ca fructele să se coacă înainte de a le culege. Dumnezeu a așteptat până când Israel s-a stricat complet, înainte de a aduce judecata asupra lui. Dar după aceea va avea loc restaurarea.

Coloseni 1.19,20: „să împace toate lucrurile cu Sine”

Coloseni 1.19,20: ... pentru că întregii plinătăți a Dumnezeirii i-a plăcut ... prin El, să împace toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El.

Ce se înțelege aici prin termenul „toate lucrurile” (ta panta[51])? Sunt acestea toate ființele create? Cuvântul „lucruri” din versetul 20 nu se află în textul grecesc de bază (acolo găsim doar „toate”), totuși traducătorii traducerii Elberfelder (Edition CSV Hückeswagen) nu greșesc traducând acest pasaj prin „toate lucrurile”. Căci abia în versetul 23 este vorba despre împăcarea oamenilor care „rămân în credință, întemeiați și tari și fără să se lase abătuți de la speranța Evangheliei”.

Schumacher neagă, că în acest pasaj este vorba despre „lucruri”. El consideră că ta panta ar trebui tradus prin „univers”; în afară de aceasta, contextul dintre versetul 20 („să împace toate lucrurile cu Sine”) și versetul 16 („toate lucrurile au fost create prin El și pentru El”) arată că toate ființele (inclusiv toți îngerii și diavolii) care au fost create prin Hristos ar fi, de asemenea, împăcate.[52]

De fapt, ta panta poate fi tradus prin „tot”. Literal, s-ar traduce prin „toate”. Panta fără articol ar denota lucrurile în detaliu. Cu articolul ta, sensul este: totul este inclus. Ta panta cuprinde întregul în sine: este vorba despre creație, despre univers în totalitatea sa și nu neapărat despre fiecare ființă în parte. Împăcarea universului ca întreg va avea loc în viitor, în timp ce împăcarea credincioșilor este deja o realitate (Coloseni 1.22). Îngerii nu vor fi împăcați, la fel cum nu vor fi împăcați nici oamenii necredincioși.

În creația inițială existau două domenii: cerurile și pământul (Geneza 1.1). Împăcarea universului se referă deci la aceleași două domenii: cel ceresc și cel pământesc (Coloseni 1.16a și 20b). În pasajul paralel din Efeseni 1.9,10, sunt menționate doar aceste două domenii: cerurile și pământul. Subpământul, care este menționat în Filipeni 2.10, de exemplu, este lăsat deoparte aici, deoarece tema din Epistolele către Coloseni și Efeseni nu este recunoașterea domniei lui Hristos (ca în pasajul din Epistola către Filipeni), ci împăcarea, iar domeniul subpământean este exclus din aceasta. Acest domeniu include lumea aflată în „sub întuneric” (Iuda 6), „Adâncul” (Apocalipsa 20.3) și „iazul de foc” (Apocalipsa 20.14,15).

Când creația a fost chemată la existență, aceasta a avut loc prin Hristos și pentru Hristos (Coloseni 1.16b[53]). Dar creația a fost stricată. Nu numai că satan s-a ridicat și a devenit vrăjmașul lui Dumnezeu, dar prin căderea în păcat întreaga creație a ajuns sub blestemul și consecințele păcatului. Ceva care lezează „plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 1.19) - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt incluși în această plinătate a Dumnezeirii - a intrat în creație. Tatăl și Fiul lucrează până acum (Ioan 5.17), pentru că odihna lui Dumnezeu a fost tulburată. Totul nu mai este în armonia în care Dumnezeu ar dori să fie. Păcatul s-a propagat prin Adam. Blestemul, care s-a abătut asupra creației în Geneza 3, a avut un efect enorm asupra creației (Romani 8.19-22); dar nu numai blestemul a afectat creația, ci și efectele răutății omului (de exemplu, deteriorările mediului).

Dar, pe lângă afectarea materială a creației, există și o componentă morală: mirosul păcatului emană din toate. Să vizualizăm aceasta cu un exemplu: O crimă a avut loc undeva într-o casă. După un timp, cadavrul, criminalul și armele crimei au dispărut. Dar stropii de sânge de pe perete sunt o amintire de durată a teribilului eveniment și, chiar dacă și aceștia sunt îndepărtați, istoria legată de această casă îi va împiedica pe unii oameni să o închirieze sau să o cumpere.

Același lucru s-a întâmplat și în creație: când păcatul a intrat în creație, totul a căzut din armonie și a intrat în anarhie și dezordine. Totul a fost pângărit de păcat în ochii lui Dumnezeu. Dar Hristos Și-a dat sângele pe crucea de pe Golgota, așa că pacea este făcută, iar acum Dumnezeu este așa de mult glorificat, încât poate binecuvânta complet nestingherit și va fi într-o zi mulțumit cu privire la toată murdăria păcatului. Pacea lui Dumnezeu se va întoarce atunci și armonia completă va fi restabilită.

În Coloseni 1.16, care precedă versetele noastre, este descrisă crearea tuturor lucrurilor: „toate [lucrurile] au fost create prin El, cele care sunt în ceruri și cele care sunt pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorități”.

Aici expresia „toate lucrurile” se referă în special la structurile de autoritate - „stăpâniri” și „autorități” - din ceruri și poate și de pe pământ. Pe pământ există împărați, conducători și alți deținători ai puterii, în cer există căpetenii îngerești, atât bune, cât și rele.[54] Dacă comparăm acest pasaj cu alte pasaje, în care apar acești termeni - în special în Efeseni (capitolul 6) - atunci avem voie să presupunem cu siguranță că îngerii în mod deosebit conduc aceste principate. Chiar și satan este o astfel de căpetenie îngerească.

Cu toate acestea, Duhul Sfânt se exprimă altfel: El vorbește despre sarcina, autoritatea și funcția acestor îngeri, cu care ei au fost echipați. Chiar și în acest domeniu, lumea îngerilor, multe au căzut în dezordine. Vedem un exemplu în acest sens în legătură cu un înger care ocupă o poziție deosebit de înaltă, și anume cea de arhanghel: Mihail. Acest înger are de-a face cu multă împotrivire: el a trebuit să lupte împotriva căpeteniei îngerilor din Persia (Daniel 10.20); a întâmpinat împotrivire din partea lui satan, când a fost vorba de trupul lui Moise (Iuda 9); și, de asemenea, trebuie să lupte din nou împotriva lui satan și a îngerilor săi în viitor (Apocalipsa 12.7).

Dar îngerii răi nu vor fi împăcați, deoarece Hristos „nu Se îngrijește de îngeri” (Evrei 2.16), iar îngerii aleși (buni) nu au nevoie de împăcare. Cu toate acestea, și domeniul în care lucrează îngerii trebuie să fie pus în ordine și curățat de orice pată de împotrivire față de Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să Se poată bucura din nou de creația Sa. Dar, o astfel de curățire este posibilă numai după ce îngerii răi au fost îndepărtați din domeniul creației. Unii dintre îngeri sunt deja închiși „sub întuneric” (Iuda 6[55]). Satan și îngerii săi vor fi mai întâi alungați din cer, apoi închiși în Adânc înainte de începutul Împărăției milenare (Apocalipsa 20.2,3) și aruncați în iazul de foc după Împărăția milenară (Apocalipsa 20.10). În acest fel, din ce în ce mai mult se face ordine și în domeniul în care lucrează îngerii, iar în aceste principate autoritatea în aceste „funcții” va fi din nou exercitată într-o manieră centrată pe Dumnezeu. De exemplu, satan nu va mai putea exercita puterea asupra pământului în timpul Împărăției milenare. Această autoritate va fi exercitată de Fiul Omului, Domnul Isus. Autoritatea asupra cetăților nu va mai fi în mâinile îngerilor răi, așa cum este astăzi, ci credincioșii cerești și din timpul creștinătății vor exercita acolo o autoritate bună, plăcută lui Dumnezeu (Luca 19.17).

Și pe pământ, judecata va fi condiția prealabilă pentru împăcare. Înainte și la începutul Împărăției milenare, toți oamenii care se revoltă public vor fi judecați. În timpul Împărăției, blestemul va fi îndepărtat din creație. Pe pământ va domni atunci o stare pe cât posibilă de în ordine, astfel încât Dumnezeu va avea din nou plăcere de creație. Este adevărat că unii oameni se vor supune prin lingușire (Psalmul 66.3); totuși, este posibil ca aceștia să se fi născut doar în timpul Împărăției și, în orice caz, să nu se fi născut din nou. Și aceștia vor fi apoi judecați în ultima mare răzvrătire după cei 1000 de ani; ei își vor găsi judecata finală la marele tron alb împreună cu toți ceilalți necredincioși morți după ultima înviere; după aceea vor fi aruncați cu toții în iazul de foc. Și moartea va fi aruncată în acest iaz. Atunci când Fiul va preda apoi Împărăția Tatălui în noua creație, totul va fi pus în ordine. Totul va fi pentru plăcerea desăvârșită a lui Dumnezeu.

De ce împăcarea are loc numai după ce universul a fost curățat de rău prin judecată (prin închiderea celor răi în afara universului și aruncarea lor în iazul de foc)? Judecata a fost necesară și pentru împăcarea credincioșilor și pentru ca omul vechi vrăjmaș să fie pus deoparte. Dacă Hristos a murit, atunci a fost necesar ca „noi să fi murim împreună cu El” (Romani 6.8). Noi am fost „făcuți una cu El în asemănarea morții Lui” (Romani 6.5) și „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6.6). Și, de asemenea, la împăcarea credincioșilor dintre iudei cu cei dintre neamuri (a se vedea Efeseni 2), ceva a trebuit să dispară - iudeii cu numeroasele lor privilegii, precum și națiunile, care erau atât de îndepărtate de Dumnezeu - pentru ca un om complet nou să poată fi creat (Efeseni 2.15).

Nu există împăcare fără judecarea prealabilă a răului. David a încercat aceasta o dată și a trebuit să experimenteze consecințele teribile ale unei astfel de „împăcări”.[56]

Coloseni 1.21-23: „v-a împăcat acum”

Coloseni 1.21-23: Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași în gândire, prin lucrări rele, acum dar v-a împăcat în trupul cărnii Lui, prin moarte, ca să vă prezinte sfinți și fără pată și de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneți în credință, întemeiați și tari și fără să vă lăsați abătuți de la speranța Evangheliei pe care ați auzit-o, care a fost predicată oricărei făpturi de sub cer, al cărei slujitor am devenit eu, Pavel.

În aceste versete citim: „acum dar v-a împăcat”. „Voi” – credincioșii din Colose (și, prin urmare, toți ceilalți creștini credincioși) sunteți deja acum împăcați („acum dar"); creația, dimpotrivă, încă așteaptă împăcarea (compară cu Romani 8.20-22[57]). Înstrăinarea a fost anulată, deoarece Dumnezeu ne-a împăcat, pentru a ne prezenta „sfinți și fără pată și de neînvinuit înaintea Lui”. Însă, versetul următor adaugă: „dacă, în adevăr, rămâneți în credință, întemeiați și tari și fără să vă lăsați abătuți de la speranța Evangheliei”. Prin urmare, este evident că sunt excluși de la împăcare acei oameni care nu sunt „întemeiați”, nu rămân „tari” în credință și nu se lasă „abătuți”. Versetele din Coloseni 1.20-22 trebuie scoase din context dacă se vor fi folosite pentru a justifica împăcarea generală.

Unii dintre copiii dragi ai lui Dumnezeu au teamă de cuvântul „dacă” din versetul 23 și întreabă: Este posibil ca împăcarea noastră să nu fie până la urmă complet sigură? La urma urmei, o avem deja. O putem pierde din nou? Înseamnă oare limitarea „dacă”, că Dumnezeu Își va retrage împăcarea de îndată ce noi nu „rămânem tari” în credința noastră, ci ne clătinăm? Că El ne va respinge înapoi și vom fi din nou „înstrăinați”? Sau că noi înșine ne îndepărtăm de El înapoi în vrăjmășie și înstrăinare și cădem astfel din împăcare?

Am văzut în prima secțiune a cărții despre împăcare: când venim la Dumnezeu, adică ne convertim, nu suntem readuși la starea (de nevinovăție) în care se aflau Adam și Eva înainte de căderea în păcat, ci devenim sfinți. Iar această natură sfântă nu mai poate păcătui și nu se mai poate îndepărta de Dumnezeu. Pavel scrie aici, în versetul 23, condiția „dacă”, deoarece probabil printre credincioșii din Colose erau simpli mărturisitori care, deși se adunau în mod regulat cu adevărații credincioși, nu aveau o legătură reală de viață cu Hristos. La un moment dat, ei își vor dezvălui adevărata lor stare, prin aceea că „se vor lăsa abătuți de la speranța Evangheliei” de către învățătorii răi. Aceasta ar arăta că ei nu fuseseră niciodată împăcați, ci doar păreau să fie aproape de Dumnezeu; în realitate, inimile lor fuseseră întotdeauna complet înstrăinate.

Să revenim încă o dată la Coloseni 1.20: nu numai în acest verset este vorba despre „toate/toți” (ta panta), dar și în Evrei 2.9: „El a gustat ... moartea pentru tot”. În contrast cu aceasta, citim în versetul 10 că El „a adus mulți fii la glorie”. Și aici, nu se spune: „toți oamenii”![58] Lucrarea (de împăcare) nu este încă finalizată, deși baza pentru aceasta a fost deja pusă prin moartea Domnului Isus pe cruce. Dumnezeu ar putea deja acum să ducă toate lucrurile de pe pământ și din cer la odihnă și armonie, dar El încă așteaptă, „nevrând ca vreunii să piară, ci ca toți să vină la pocăință” (2. Petru 3.9). Schumacher afirmă contrariul, toate ființele ar fi și vor fi împăcate:

La fel de multe ființe câte au fost create prin Hristos, la fel de multe ființe au fost împăcate (pe Golgota) și vor fi împăcate (ca urmare a încheierii păcii acolo)![59]

A trecut el cu vederea faptul că împăcarea este limitată în Coloseni 1.22? „Dar acum v-a împăcat [pe voi!]”. Dacă toți ar fi fost împăcați la Golgota, de ce limitează Pavel împăcarea aici, în versetul 22, adresându-se credincioșilor[60] cu termenul „voi”? Schumacher trebuie inevitabil să ne dea o explicație.

1. Timotei 2.1,2: „mulțumiri pentru toți oamenii”

1. Timotei 2.1,2: Îndemn deci, întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii – pentru împărați și pentru toți cei care sunt în poziții înalte, ca să ducem o viață pașnică și liniștită, în toată evlavia și demnitatea.

Schumacher vrea să vadă și în aceste versete o dovadă pentru mântuirea tuturor oamenilor:

Este remarcabil faptul că credincioșii sunt chemați aici de Pavel nu numai să se roage, ci și să mulțumească deja pentru toți oamenii. Aceasta are sens doar cu condiția preliminară, că rugăciunea noastră pentru toți oamenii - adică, conform contextului, pentru mântuirea tuturor oamenilor - va fi și ea ascultată într-o zi.[61]

Schumacher face aici două greșeli. Primul motiv pe care Pavel îl dă aici pentru care ar trebui să ne rugăm nu este mântuirea acestor oameni, așa cum crede Schumacher - chiar dacă citim două versete mai târziu că Dumnezeu vrea ca „toți oamenii să fie mântuiți” (1. Timotei 2.4). Nu, primul scop al rugăciunilor noastre ar trebui să fie ca „să ducem o viață pașnică și liniștită”. Dacă „rugăciunea noastră pentru toți oamenii”, adică „pentru mântuirea tuturor oamenilor”, „va fi în orice caz ascultată într-o zi”, după cum spune Schumacher, atunci se pune întrebarea de ce unii credincioși - în ciuda rugăciunilor lor - nu pot duce o „viață pașnică și liniștită”.

A doua greșeală este că nu ni se cere să ne rugăm, să implorăm și să mulțumim pentru fiecare în parte din cele 7,7 miliarde de oameni care trăiesc pe pământ. Mai degrabă, nu ar trebui să excludem pe nimeni în rugăciunile noastre. Nici măcar oamenii din guvern nu ar trebui excluși, chiar dacă sunt la fel de răi ca în vremea împăratului Nero. Pavel enumeră diferite tipuri de rugăciune. În funcție de situația în care ne aflăm, ne vom ruga, vom implora, vom face cereri pentru alți oameni sau vom mulțumi pentru anumite lucruri. Desigur, întotdeauna avem motive să mulțumim pentru faptul că Dumnezeu încă Se apleacă în har spre toți oamenii din ziua de azi, pentru a-i salva.

1. Timotei 2.3,4: „ca toți oamenii să fie mântuiți”

1. Timotei 2.3,4: Pentru că lucrul acesta este bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.

Acest pasaj biblic este adesea citat de către adepții împăcării generale împreună cu 2. Petru 3.9: „Domnul nu întârzie în ce privește promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător față de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toți să vină la pocăință.” Schumacher se entuziasmează foarte tare și îl pune pe fratele Heil [mântuire], adeptul împăcării generale, să spună:

H.: Mi se pare revoltător modul în care oamenii, care se numesc credincioși, tratează aici Cuvântul lui Dumnezeu! În ceea ce privește intenția de dragoste a lui Dumnezeu „ca toți oamenii să fie mântuiți”, ei declară cu nerușinare și aroganță: „dar aceasta nu se întâmplă, pentru că nu toți oamenii vor”. Chiar considerați, frate Richter [judecător], că acesta este un mod de interpretare demn de Scriptură și care Îl onorează pe Domnul nostru?[62]

Nu este deloc „nerușinare” să distingem între voința suverană a lui Dumnezeu și voința doritoare a Lui. Voința doritoare a lui Dumnezeu, pe care o întâlnim în aceste versete, ne spune: Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și a luat măsuri în acest sens, astfel încât toți oamenii să poată fi într-adevăr mântuiți.

Se spune uneori că a vorbi despre o voință doritoare a lui Dumnezeu este un fel de pretext, deoarece voința lui Dumnezeu cu privire la mântuirea tuturor oamenilor nu se împlinește. Nu, Scriptura face o distincție foarte clară între voința (doritoare) a lui Dumnezeu, care ia în serios voința sau lipsa de voință a omului și, prin urmare, nu-și atinge întotdeauna scopul, și voința suverană a lui Dumnezeu, pe care El o îndeplinește cu siguranță. Găsim exemple ale voinței suverane a lui Dumnezeu în Galateni 1.4[63], în Efeseni 1.5,9,11[64] și, de asemenea, în Romani 9.16,18[65].

Găsim voința doritoare a lui Dumnezeu, de exemplu, în Matei 23.37: „Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeți și ucide cu pietre pe cei trimiși la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum își adună o găină puii sub aripi, și n-ați vrut!" Așa cum Hristos a vrut să adune Ierusalimul, tot așa Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți, dar lipsa de voință a omului se opune voinței „doritoare” a lui Dumnezeu.[66] Să ne amintim, de asemenea, că Domnul Isus spune în Ioan 7.17: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui [a Tatălui] ...”, sau să ne gândim la Apocalipsa 22.17: „Cine însetează să vină; și cine vrea să ia apa vieții fără plată”. Schumacher susține că voința lui Dumnezeu se împlinește totuși:

H.: Ați citat Matei 23.37, unde Isus spune la sfârșit: „Și nu ați vrut”. Dar discursul Său nu se încheie aici! Să citim și versetele 38 și 39, unde Domnul continuă: „Iată, vi se lasă casa pustie. Pentru că vă spun: Nicidecum nu Mă veți mai vedea de acum, până când veți zice: «Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!»”[67]

Dar care este voința lui Hristos aici în Matei 23.37? Că copiii vor fi adunați în viitorul îndepărtat? Sau a vrut El să-i adune când El era pe pământ? A fost împlinită sau nu această voință? Schumacher argumentează mai departe:

Astfel, în versetul 39 [Matei 23.39[68] Domnul promite lucrul copleșitor de mare și minunat, că aceiași israeliți, care L-au respins atunci, Îl vor întâmpina într-o zi cu cuvinte din Psalmul 118 ca pe Mesia trimis de Dumnezeu. - Pasajele din Matei 24.30 și Apocalipsa 1.7 mărturisesc, de asemenea, același lucru, atunci când vorbesc despre marea plângere a tuturor semințiilor lui Israel la întoarcerea lui Isus („toate semințiile țării se vor plânge”) - este marea pocăință a lui Israel, despre care profetul Zaharia vorbise deja (Zaharia 12.10-14). În Zaharia 12.10 chiar se adaugă cu privire la această pocăință: „Și vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns”; Apocalipsa 1.7 spune același lucru cu cuvintele: „Orice ochi Îl va vedea, chiar și cei care L-au străpuns”. Așadar, și generațiile trecute ale poporului vor lua parte la această mare pocăință națională a Israelului, inclusiv - dar desigur nu numai - generația care L-a pus pe Isus pe cruce. Ei vor fi înviați, așa cum s-a promis în Ezechiel 37. (Acest capitol nu are doar o semnificație simbolică în ceea ce privește fondarea statului Israel și renașterea așteptată în vremea noastră, ci poate, ba chiar trebuie, să fie înțeles și literal, ca o promisiune puternică a învierii morților din Israel). Ca înviați, ei vor primi apoi Duhul lui Dumnezeu și îl vor accepta cu pocăință pe Isus, Mesia.[69]

Prin urmare, Schumacher gândește că „generația care L-a pus pe Isus pe cruce” va lua parte, de asemenea, la „această mare pocăință națională a Israelului” atunci când aceasta va învia, așa cum ar fi descris în Ezechiel 37. Dar dacă el ar fi fost atent la Zaharia 12.12-14[70], și-ar fi dat seama că „marea pocăință națională a lui Israel” nu se referă nicidecum la generația iudaică care a trăit acum 2 000 de ani, când Mesia a fost crucificat, ci și la casa lui Simeon, printre altele. Această seminție nu era prezentă la răstignire[71], dar acum se unește cu Iuda și împreună jelesc și plâng pentru ceea ce au făcut împotriva lui Mesia. Mesia nu a fost străpuns de o suliță în adevăratul sens al cuvântului de către iudei, ci de un singur roman.

Prin urmare, este foarte clar că aici este vorba despre poporul Israel ca atare și nu despre indivizi, despre „generațiile trecute [moarte] ale poporului”, așa cum scrie Schumacher.

În ceea ce privește oasele din Ezechiel 37; dacă Schumacher ar fi fost atent la versetul 11, și-ar fi dat seama că nu poate fi vorba despre partea moartă a Israelului, deoarece se spune explicit: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel”. Oare cei care se află acum în locul de chin (Luca 16.19-31) ar spune: „Ni s-au uscat oasele și s-a dus speranța noastră, suntem nimiciți!” (Ezechiel 37.11)? Din exemplul bogatului din Hades (Luca 16.19-31), vedem că ei au alte probleme, decât să se gândească la oasele uscate și la speranța pierdută a lui Israel. Când profeții vorbesc despre înviere, ei nu se referă la o înviere individuală, ci la învierea națională.

Să ne întoarcem încă o dată la dorința lui Dumnezeu, ca toți oamenii să fie mântuiți (1. Timotei 2.4). Doar două versete mai departe citim: „Hristos Isus S-a dat pe Sine Însuși preț de răscumpărare pentru toți”. Dumnezeu dorește să salveze pe toți oamenii și a luat măsuri pentru ca toți oamenii să poată fi salvați efectiv (Hristos este ispășirea „pentru întreaga lume”; 1. Ioan 2.2; compară cu capitolul „Ispășirea în Noul Testament”, din cartea aceasta). Însă nu toți se folosesc de acest preț de răscumpărare. Ne vom ocupa de acest aspect în punctul următor.

1. Timotei 2.6: „preț de răscumpărare pentru toți”

1. Timotei 2.6: Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuși preț de răscumpărare pentru toți, mărturia fiind dată la timpul ei, ...

Marcu 10.45 și Matei 20.28 conțin un verset similar: „Pentru că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.“[72] Care este diferența dintre cele două versete? Pe de o parte, prețul de răscumpărare este „pentru toți« (1. Timotei 2.6), pe de altă parte, prețul de răscumpărare este »pentru mulți ” (Marcu 10.45; Matei 20.28).

Această contradicție doar aparentă - deoarece Scriptura nu se contrazice - este rezolvată dacă observăm că textul grecesc de bază folosește cuvinte diferite pentru prepoziția „pentru” în aceste pasaje. În Marcu 10.45 și Matei 20.28 („pentru mulți”), în greacă este folosit cuvântul anti. Înseamnă ceva de genul „în loc de” și se referă astfel la o substituție: Hristos S-a dat pe Sine ca răscumpărare în locul altora ca preț de răscumpărare. În 1. Timotei 2.6, pe de altă parte, în greacă este cuvântul hyper[73]. Înseamnă ceva de genul „întinzându-se spre” sau „cu privire la” și se referă la eficacitatea sau domeniul de aplicare al acestui preț de răscumpărare: Dumnezeu a purtat de grijă pentru toți oamenii și, prin urmare, oferta este valabilă pentru toți oameni - fiecare poate veni. De aceea în locul acesta cuvântul „pentru (hyper)” este urmat de cuvântul »toți”. Schumacher argumentează împotriva acestui fapt după cum urmează:

H.: Prejudecata pare să fie în joc aici. Cuvântul grecesc „anti”, care atestă aici substituirea, se găsește în ambele pasaje. Dacă Marcu 10.45 spune că Isus ar fi „lytron anti polloon”, „prețul de răscumpărare în locul multora”, 1. Timotei 2.6 spune că El S-a dat pe Sine ca „antilytron hyper pantoon” ca în loc de preț de răscumpărare pentru toți![74]

Schumacher vrea astfel să dovedească faptul că substituția are loc „pentru toți”. Dar el trece cu vederea faptul că cuvântul anti are o funcție complet diferită în aceste două versete:

1. În Marcu 10.45, anti este folosit ca prepoziție; el caracterizează oamenii pentru care Hristos Și-a dat viața ca preț de răscumpărare, și anume „pentru [anti = «în locul»] mulți”, adică suplinind numai pentru „mulți”, și anume pentru cei care cred în El, nu pentru toți.
2. În Timotei 2.6, dimpotrivă, se folosește anti ca prefix pentru „preț de răscumpărare” (lutron): Antilutron este o formă accentuată a cuvântului lutron. În germană, ar putea fi tradus ca „preț de răscumpărare prin procură”. Se accentuează încă o dată că acești bani erau destinați tocmai plății pentru cineva aflat în captivitate, astfel încât acesta să poată fi eliberat. Însă, acest preț de răscumpărare (antilutron) este „pentru [hiper = cu privire la] toți”, nu doar pentru mulți. Nu se spune nimic mai mult în acest verset. Oricine poate accepta oferta, dar asta nu înseamnă că toți o vor face.

Oricine argumentează ca Schumacher, nu face decât să dovedească lipsa sa de cunoaștere a sintaxei grecești (teoria propozițiilor) și a semanticii (teoria semnificației semnelor lingvistice), dar, probabil, mai degrabă propria sa prejudecată.

1. Timotei 4.10: „Păstrător al tuturor oamenilor”

1. Timotei 4.10: pentru aceasta ne ostenim și suntem defăimați, pentru că ne-am pus speranța într-un Dumnezeu viu, care este Mântuitor [sau: Păstrător, Susținător] al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor.

Schumacher scrie în privința aceasta:

Aș putea, de asemenea, să subliniez că Isus, Domnul nostru, poartă Numele de „Mântuitorul lumii” în Ioan 4.42 și 1. Ioan 4.14, la fel cum Dumnezeu este numit „Mântuitor al tuturor oamenilor” în 1. Timotei 4.10, fără niciun dacă sau dar. Aceste denumiri ar fi pur și simplu exagerate dacă, în cele din urmă, numărul celor nemântuiți (al celor chinuiți fără sfârșit sau nimiciți) ar fi mult mai mare decât numărul celor mântuiți.[75]

De fapt, cuvântul grecesc soter din versetul 10 ar putea fi tradus și prin „salvator” în loc de „păstrător”, așa cum face Schumacher. Cu toate acestea, el interpretează greșit termenul salvator aici, la fel ca mulți alți creștini, care de fapt nu cred în împăcarea generală: ei înțeleg în mod necesar că mântuirea înseamnă mântuirea sufletului. Dar în majoritatea cazurilor din Noul Testament, mântuirea lui Dumnezeu nu este legată de mântuirea sufletului. Acesta este cazul și aici: este vorba despre necazurile și suferințele credincioșilor în prezent. Pentru aceste greutăți ei nu au nevoie de mântuirea (eternă) a sufletelor lor, ci în aceste necazuri ei speră în mâna păstrătoare și susținătoare a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu face să răsară soarele Său și peste cei răi și trimite ploaie și peste cei nedrepți (Matei 5.45); în această privință, El este un susținător/păstrător al tuturor oamenilor.

1. Timotei 6.16: „care singur are nemurirea”

1. Timotei 6.13-16: Îți poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel care le păstrează pe toate în viață, și a lui Hristos Isus, care a mărturisit înaintea lui Ponțiu Pilat buna mărturisire, să păzești porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos; pe care, la timpul ei, o va arăta fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, El care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poți apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui fie onoare și putere eternă! Amin.

Pentru susținătorii doctrinei nimicirii totale, acest pasaj biblic (în special versetul 16) este un argument în favoarea părerii lor că sufletul omului nu este nemuritor. Cu toate acestea, contextul nu se referă la sufletul sau spiritul omului, ci la diferența dintre Dumnezeu și om ca persoană întreagă: omul este muritor, Dumnezeu este nemuritor. Numai Dumnezeu are nemurire în acest sens absolut.

De asemenea, versetul 16 nu spune nimic despre faptul că toți oamenii vor suferi moartea naturală: la Răpire, credincioșii care sunt atunci în viață vor fi îmbrăcați cu nemurirea în trupurile lor muritoare (compară cu 1. Corinteni 15.51-53[76]). Domnul Isus nu ar fi trebuit să moară niciodată, pentru că El nu avea carnea păcătoasă. Biblia este și în privința aceasta foarte consecventă: omul a fost creat desăvârșit și, dacă și-ar fi păstrat această desăvârșire, fiind ascultător de Dumnezeu și nepăcătuind, ar fi putut trăi etern pe pământ.

Subiectul versetului 16 nu este ființele create, ci Dumnezeul necreat. S-ar mai putea argumenta că nici îngerii nu sunt muritori. Îngerii, ca ființe create, nu sunt muritori ca noi, oamenii, și totuși ei nu există independent de Dumnezeu. În orice caz, ei înșiși nu sunt capabili să-și păstreze viața. Mortalitatea și nemurirea nu au nimic de-a face cu viața eternă; credinciosul de astăzi are viața eternă, dar nu este nemuritor. Distrugerea trupului lasă sufletul neatins.

1. Petru 3.18-21: „prin care ... a predicat duhurilor”

1. Petru 3.18-21: ... pentru că și Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare, odinioară neascultătoare, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea corabia, în care putini, adică opt suflete, au fost salvați prin apă; această imagine, botezul, vă salvează și acum, nu o lepădare a necurăției cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conștiințe bune, prin învierea lui Isus Hristos.

Acest pasaj este înțeles de mulți adepți ai împăcării generale în felul următor: Hristos, după moartea Sa, a predicat Evanghelia și oamenilor din Hades, „din închisoare”; de aceea, ei ar putea ieși purificați din Hades, respectiv din iad. În acest fel, toți oamenii ar putea fi salvați în cele din urmă.

Oare acest pasaj chiar spune asta? Timpul dinaintea potopului, care este menționat aici, este descris ca un timp „în care îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aștepta”. Era timpul în care Noe, „propovăduitorul dreptății” (2. Petru 2.5), a avertizat oamenii cu privire la o mare catastrofă și i-a chemat la convertire. Dar acest timp al îndelungii-răbdări a lui Dumnezeu avea să se încheie, pentru că Dumnezeu spusese: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne” (Geneza 6.3). Prin faptul că Noe predica - și ce predică puternică a fost construirea corabiei! -, el „a condamnat lumea” (Evrei 11.7). Noe a fost condus de Duhul lui Dumnezeu și, predicând oamenilor timp de 120 de ani în timpul construirii corabiei, era ca și cum Hristos Însuși le-ar fi transmis mesajul. Poate că această idee ni se pare ciudată. Dar Petru spune ceva similar în prima sa epistolă. Acolo citim că Duhul lui Hristos era în profeții Vechiului Testament și „mărturisea dinainte”: „Profeții ... cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos și gloriile de după acestea” (1. Petru 1.11). În același mod, Duhul lui Hristos a mărturisit și prin Noe.

Pavel le scrie credincioșilor din Efes ceva asemănător: „Hristos a venit și a vestit pace vouă, celor de departe și pace celor de aproape” (Efeseni 2.17). Domnul Isus nu a venit personal la efeseni și la celelalte neamuri („cei care sunt departe”) pentru a vesti pacea, așa cum nu a venit la iudei („cei care sunt aproape”). Contextul (de asemenea, pasajul paralel din Coloseni 1.20[77]) arată că era vorba despre pacea pe care Domnul Isus a realizat-o prin lucrarea Sa pe cruce (Efeseni 2.14-17). Această vestire a păcii a avut loc după înălțarea la cer a Domnului: Hristos a venit la ei, ca să spunem așa, prin predicarea făcută de apostoli. Și în acest fel El vine și astăzi la toți cei care ascultă Evanghelia. Faptul că Hristos vine la oameni (nu în carne, ci în Duh) și predică într-un moment în care El nu este prezent pe pământ, nu era o idee nouă în prima Epistolă a lui Petru!

Cui a dus Noe mesajul? Celor care sunt acum „în închisoare [în Hades] ca duhuri”. Așadar, Hristos nu a coborât personal în Hades, în închisoare, după moartea Sa, pentru a le predica acestor oameni de acolo, ci El le-a predicat deja în timpul vieții lor, și anume prin Noe, „predicatorul dreptății”. Duhul lui Hristos a fost cel care l-a folosit pe Noe pentru a face aceasta. Hristos a fost făcut viu „în duh” (1. Petru 3.18), adică „prin Duhul”, și prin acest Duh Hristos le-a predicat oamenilor care sunt „în închisoare” astăzi. Ei au trebuit deja să îndure judecata temporală, pământească a potopului, dar acum sunt ținuți „în închisoare” pentru judecata finală. Noe era un mesager al lui Dumnezeu și în Numele lui Hristos i-a îndemnat pe oameni să se pocăiască, la fel cum și noi astăzi ar trebui să fim „ambasadori pentru Hristos” și să-i îndemnăm pe oameni: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5.20). Faptul că Hristos a vizitat „în închisoare” pe oamenii („duhurile”) care au trăit înainte de potop și le-a predicat nu are niciun sens; mai degrabă, este o interpretare arbitrară. Căci de ce să le predice El acolo doar oamenilor care au pierit în timpul potopului și nu și oamenilor care au trăit după potop și care erau la fel de păcătoși ca aceia?

De ce menționează apostolul Petru în epistola sa tocmai exemplul lui Noe și al potopului? Și aici este important să ținem cont de contextul textului. Petru le-a scris deja credincioșilor despre Hristos în primul capitol: „pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; și, crezând în El, deși acum nu-L vedeți, vă bucurați mult, cu bucurie de nespus și glorioasă” (1. Petru 1.8). Credincioșii iudei doreau să creadă într-un Mesia vizibil. Dar ei au trebuit să învețe să nu-L mai cunoască pe Hristos „potrivit cărnii” (2. Corinteni 5.16). Este posibil ca unii dintre iudeii care au citit scrisoarea lui Petru să-L fi cunoscut încă pe Domnul Isus „potrivit cărnii”, adică personal. Și acum apostolul Petru le scria credincioșilor, că nu trebuie să fie neliniștiți, dacă nu au ajuns să-L cunoască personal pe Hristos, deoarece a existat deja o vreme când oamenii de asemenea nu L-au cunoscut pe Hristos personal - și anume pe vremea lui Noe.

Poate că credincioșii iudei gândeau că nu-L puteau vesti pe Hristos, pentru că nu-L puteau vedea (vezi 1. Petru 1.8). Nici Noe nu-L văzuse pe Hristos și pe Dumnezeu și, totuși, a mărturisit și a vestit, devenind astfel un „propovăduitor al dreptății”. Dumnezeu era prezent prin Duhul Sfânt, ba chiar prin Însuși Fiul lui Dumnezeu. Petru le spune acum iudeilor, că situația lor este exact la fel ca situația lui Noe din acea vreme. Prin urmare, situația lor nu este atât de nouă.

Astfel, vedem că acest verset nu poate însemna că Hristos ar fi mers în Hades și ar fi predicat Evanghelia acolo. Nu există niciun sprijin în Scriptură pentru această idee. Domnul i-a spus tâlharului de pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luca 23.43). Deci, după moartea Sa, Hristos nu a mers „în închisoare”, în Hades, ci în paradis, unde sufletele celor care au murit în credință rămân până la înviere.

1. Petru 4.6: „S-a vestit Evanghelia și celor morți”

1. Petru 4.6: Fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia și celor morți, ca să fie judecați potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh.

Adepții împăcării generale concluzionează și din 1. Petru 4.6 că Evanghelia ar putea fi încă auzită și în împărăția morților. Așa spune Schumacher:

H.: Dar pentru că ați cerut o afirmație concretă, din care să reiasă că Dumnezeu este încă capabil să salveze chiar și dincolo de moarte, vă voi menționa astăzi 1. Petru 4.6, unde este scris: „Căci în acest scop vestea cea bună (literal în textul grecesc: evanghelia) a fost vestită și morților, pentru ca ei să fie judecați după om, conform cărnii, dar să trăiască după Dumnezeu, conform Duhului”. Conform cu 1. Petru 3.18-20, această „predicare a Evangheliei în împărăția morților” a avut loc atunci când Isus a fost înviat din morți și a devenit viu, adică în cele 40 de zile dintre înviere și înălțare. Prin urmare, chiar și atunci, marea prăpastie de netrecut din Luca 16.26 nu a mai existat - sau cel puțin nu a mai existat pentru Isus, pentru Cel în mâinile căruia „cheile morții și ale Hadesului” au fost ținute începând de la învierea Sa.[78]

Dar aceasta este o interpretare înșelătoare a acestui pasaj. Să luăm în considerare contextul:

1. Petru 4.3-6: Pentru că ne este de ajuns că am împlinit, în timpul trecut, voia națiunilor, umblând în destrăbălări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în idolatrii neîngăduite, în care se miră că nu alergați împreună cu ei la aceeași revărsare de desfrâu, defăimându-vă; ei vor da socoteală Celui care este gata să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia și celor morți, ca să fie judecați potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh.

Judecata celor vii era bine cunoscută de destinatarii iudei ai lui Petru, deoarece profeții vorbiseră adesea despre ea; judecata celor morți, pe de altă parte, le era mult mai puțin familiară. Petru scrisese cu puțin înainte în scrisoarea sa că morții din zilele lui Noe („duhurile care sunt în închisoare”; 1. Petru 3.19) sufereau deja judecata lui Dumnezeu „în închisoare”.

De altfel, 1. Petru 3 nu se referă, așa cum consideră Schumacher, la o predică de evanghelizare, la vestirea unei vești bune , ci la predicarea judecății, deoarece Noe a fost „predicatorul dreptății ” (2. Petru 2.5). Cu toate acestea, în capitolul 4, Petru subliniază că predicarea Evangheliei și a judecății nu îi privesc doar pe cei care trăiau în acel moment, ci că ambele au existat și mai devreme. Căci chiar și în timpurile anterioare, „vestea cea bună [evanghelia] fusese predicată [euangelizo] oamenilor”, astfel încât niciun om să nu aibă vreo scuză (compară cu Romani 1.19,20[79]). Această evanghelie nu avea întotdeauna aceeași amploare, dar era „vestea bună” a mântuirii în adevăratul sens al cuvântului. O veste bună fusese deja vestită lui Adam și Evei (Geneza 3.15[80]), precum și israeliților din Vechiul Testament (Evrei 4.2[81]).

Consecințele acestei vestiri nu erau, în principiu, diferite de cele din momentul în care Petru și-a scris scrisoarea: cei care se lăsau judecați, adică „apreciați – în sensul de a fi corect sau greșit”[82], în timpul vieții lor, nu urmau să fie supuși judecății morților. Această judecată era „potrivit omului după carne” și în două privințe: cei care se lăsau „judecați” recunoșteau astfel judecata lui Dumnezeu asupra vieții lor păcătoase, pe de o parte, și judecata semenilor lor, pe de altă parte, că renunțaseră acum la viața lor păcătoasă și că erau ascultători de Dumnezeu. Ne putem imagina foarte bine batjocura pe care Noe a trebuit s-o îndure, atunci când a construit o corabie pe uscat. La fel ca Noe, destinatarii scrisorii lui Petru își condamnaseră și ei viața păcătoasă anterioară în lumina lui Dumnezeu și, prin urmare, erau condamnați și batjocoriți de semenii lor. Așadar, la fel ca strămoșii lor, ei au experimentat ocara și batjocura, dar și o latură complet diferită: o viață „după Duhul lui Dumnezeu”, adică o viață care Îi plăcea lui Dumnezeu, pentru că era trăită în puterea Duhului Său.

Atunci când se spune că ei (adică cei care au fost odată vii, dar acum sunt morți) vor fi judecați „potrivit omului în carne” (1. Petru 4.6), atunci aceasta nu poate fi aplicată celor morți, deoarece ei nu mai au carne.

Iuda 7 în legătură cu Ezechiel 16.53: „Sodoma și Gomora”

Iuda 7: după cum Sodoma și Gomora și cetățile din jurul lor, dedându-se curviei, la fel ca ei, și umblând după altă carne, sunt puse înainte ca un exemplu, suferind chinul unui foc etern.

Ezechiel 16.53: Și voi întoarce din nou captivitatea lor, captivitatea Sodomei și a fiicelor ei, și captivitatea Samariei și a fiicelor ei, și captivitatea captivilor tăi, în mijlocul lor.

Pentru Schumacher, aceste versete cu greu ar putea fi mai clare:

Dacă etern înseamnă pur și simplu fără sfârșit, atunci nimeni nu va ieși din acest foc. Dar Sodoma și Gomora suferă chinul focului etern și totuși ies din nou! Și chiar se spune că ele sunt un exemplu! Acest exemplu arată foarte clar dacă Scriptura, dacă Dumnezeul nostru înțelege sau nu prin „foc etern” o judecată fără sfârșit![83]

Și aici, Schumacher ar fi făcut mai bine să ia în considerare contextul. Ezechiel 16 vorbește despre trei surori: Ierusalim, Samaria și Sodoma. Prin urmare, Sodoma este văzută în paralel cu Ierusalimul. Vedem cetatea Ierusalim de la începuturile sale în mileniul III î.Hr. cu rădăcini hetite și canaanite (Ezechiel 16.1-7) până la dezvoltarea sa în capitala Israelului (Ezechiel 16.8-14), declinul său (Ezechiel 16.15-34), judecata sa prin curtezanii săi (Ezechiel 16.35-43) și restaurarea sa (Ezechiel 16.60-63). Două lucruri importante se observă aici:

1. Nu este vorba despre indivizii din această cetate, ci despre entitatea comunitară pe parcursul a 5000 de ani de istorie.
2. Judecata nu este judecata lui Dumnezeu asupra indivizilor și cu siguranță nu este o judecată după moarte, ci o judecată prin intermediul națiunilor în care Ierusalimul, ca cetate, își pusese încrederea (a se vedea, de exemplu, Isaia 20.5).

În consecință, și la sora Sodoma nu este vorba nici despre indivizi, nici despre soarta lor după moarte, ci despre Sodoma ca cetate. Și acolo aflăm că Sodoma va exista din nou ca cetate la Marea Moartă în Împărăția milenară. Nu știm dacă locuitorii vor fi atunci eventual descendenți ai cetății Țoar, care a fost cruțată de judecată în acel moment (Geneza 19.21,22), dar aceasta nu este decisiv. Este vorba numai de faptul că va exista o nouă Sodoma acolo unde a avut loc odată judecata.

Apocalipsa 22.1,2: „vindecarea națiunilor”

Apocalipsa 22.1,2: Și mi-a arătat un râu de apă a vieții, strălucitor ca cristalul, ieșind din tronul lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul străzii ei și a râului, de o parte și de alta, era pomul vieții, făcând douăsprezece roade, dându-și rodul în fiecare lună; și frunzele pomului sunt pentru vindecarea națiunilor.

Geyer scrie:

Apoi Dumnezeu începe să facă toate lucrurile noi. El începe cu locul de locuit pentru omenirea reînnoită și pentru omenirea care urmează să fie reînnoită. Căci și pe pământul nou vor trăi două grupuri de oameni. Sunt cei care au fost deja reînnoiți în viața lor actuală pe pământ după chipul Celui care i-a creat. Locuința lor este Noul Ierusalim. Acolo ei locuiesc în prezența lui Dumnezeu și a Mielului. Nimic necurat sau întinat nu are voie să intre în cetate. Acolo curge râul apei vieții, iar pomul vieții stă pe ambele maluri ale râului și în centrul străzii sale, dându-și rodul în fiecare lună. El este partea celor care au primit acest drept de a mânca din lemnul vieții. Sunt învingătorii, cei care moștenesc toate acestea.
În afara cetății sunt vrăjitorii și câinii și curvarii și ucigașii și idolatrii și toți cei care iubesc și practică minciuna. Ei au trecut prin judecata iazului de foc, care a mistuit toată natura creată din ei. Acum trebuie să-și revină din suferința lungă și grea, care se află în urma lor. Fructele pomului vieții le sunt încă interzise. Frunzele pomului vieții le servesc drept remediu. „Frunzele pomului sunt pentru vindecarea (literal: terapia) națiunilor” (Apocalipsa 22.1.2).[84]

Geyer trece cu vederea faptul că Apocalipsa nu este complet cronologică, ci conține diverse inserții și priviri retrospective. Și Apocalipsa 21.9 până la 22.5 este o privire retrospectivă. După descrierea stării eterne în capitolul 21.1-8, la începutul capitolului 22 avem o privire retrospectivă referitoare la Biserică (Adunare) în timpul Împărăției milenare, în care există într-adevăr încă națiuni diferite.[85] Nimic din toate acestea nu are de-a face cu „noul pământ”, așa cum gândește Geyer.

Comentariile sale privind Apocalipsa 22.15 sunt complet absurde: „Afară sunt câinii și vrăjitorii și curvarii și ucigașii și idolatrii și toți cei care iubesc și practică minciuna”. Ei ar fi îndurat deja judecata, dar sunt încă etichetați drept curvari, ucigași, idolatri și cei care iubesc minciuna? „Toată natura creată din ei” este mistuită, adică tot ceea ce a creat Dumnezeu este mistuit? Ne întrebăm ce rămâne atunci. Poți veni cu astfel de idei obscure dacă ai dezvoltat o doctrină și vrei să o găsești în Biblie. Atunci ajungi la rima engleză:

Wonderful things in the Bible I see,
Things that are put there by you and by me.[86]

Damnarea eternă este o realitate

Damnarea eternă înseamnă a fi etern separat de Dumnezeu într-un loc în care Dumnezeu nu este. Biblia vorbește despre acest loc teribil cu toată severitatea și claritatea, de exemplu în Apocalipsa 14.11: „Și fumul chinului lor se înalță în vecii vecilor; și nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte”. Nu știm prea multe despre acest loc, dar trebuie să fie groaznic.[87] Cum răspundem noi la această vorbire clară a lui Dumnezeu? Dacă ne numărăm printre cei care nu au ajuns încă pradă acestei erori fatale a împăcării generale, ar trebui să ne rugăm Domnului pentru lumină și har, pe de o parte pentru a nu fii înșelați și prinși în aceste teribile încurcături, iar pe de altă parte pentru a atenționa și avertiza cu seriozitate împotriva acestei învățături - o învățătură care subminează adevăratul creștinism și este capabilă să adoarmă conștiințele trezite.

Este preocuparea noastră cu un astfel de subiect precum împăcarea generală sau nimicirea generală, ca fiind ceva care ne privește personal sau ne preocupăm de acest subiect doar din interes teologic?

Comentatorul biblic englez Arthur Wellesley Pridham (1815-1879) se exprimă astfel:

Scriptura nu spune prea puțin despre acest subiect serios [și anume, grozăviile neîntrerupte ale mâniei divine]. Oricine se gândește la asta își va da seama: la afirmațiile clare ale Scripturii[, că necredincioșii vor fi condamnați,] se adaugă greutatea tuturor acelor pasaje din Scriptură care vorbesc pe larg despre binecuvântările celor salvați. Căci „copiii blestemului” [2. Petru 2.14] trebuie să îndure exact opusul a ceea ce experimentează cei mântuiți:

• Este încununarea speranței celor credincioși să fie ca Domnul; dar soarta celor condamnați este exact opusă. Ei sunt altfel decât El: și anume ca ființe umane în ceea ce privește în natura lor, în numele lor, în starea lor și în poziția lor.
• „Mântuirea” este cea mai importantă cântare a celor răscumpărați [Apocalipsa 5.9]; dar cei care L-au negat pe Stăpânul „care i-a răscumpărat” [2. Petru 2.1] trebuie să recunoască faptul că sunt „damnați”.
• Din binecuvântările vieții viitoare fac parte: lacrimile vor fi șterse, iar durerea și suferința vor înceta [Apocalipsa 717; 21.4]; dar locului, în care lumina lui Dumnezeu nu strălucește niciodată, îi aparțin chinul și suferința, care nu vor înceta niciodată, și lacrimile vor continua să curgă în zadar.

Oamenii care trăiesc acum libertini în nepăsare sau nechibzuință nu vor găsi atunci odihnă. Cei care ar fi putut aduce roade acceptabile de laudă pe pământ [compară cu Evrei 13.15], dar nu au vrut, vor trebui apoi să pronunțe „sub pământ” [Filipeni 2.10] Numele Celui al cărui titlu de Mântuitor l-au disprețuit; iar ca victimă a dreptății răzbunătoare vor trebui să mărturisească puterea dreaptă a Domnului.

Judecătorul Însuși a trasat imaginea a ceea ce va fi starea finală și irevocabilă a celor respinși. Această imagine reflectă forța teribilă a adevărului: acolo unde este „plâns”, este și „scrâșnire de dinți” [Matei 8.12; 13.42,50; 22.13; 24.51; 25.30; Luca 13.28]. Cineva a spus pe bună dreptate că „scrâșnitul dinților” este expresia împotrivirii necontenite, a rebeliunii și, prin urmare, solicită neîncetat o pedeapsă suplimentară, dacă ar fi posibil. Cu alte cuvinte, părerea că cei pierduți ar face o despăgubire sau o plată [pentru vina lor] nu poate fi legată în niciun fel de suferința involuntară a celor pierduți. Moartea lui Hristos este suficientă și a-tot-suficientă, pentru că Hristos a împlinit și a glorificat voința Tatălui, supunându-Se în trupul, pe care Tatăl I l-a pregătit [Evrei 19.5], jertfei pentru care a fost predestinat [1. Petru 1.20]. Dar pedeapsa veșnică pentru cei nepocăiți este că ei trebuie să învețe prin experiență ceea ce au respins cândva, când au refuzat să creadă mărturia Duhului Sfânt. Ei trebuie să rămână așa cum au fost întotdeauna prin natură și în esență; dar atunci se vor afla într-o situație complet diferită. „Răsplata” [necredinței lor] nu le va mai fi vestită atunci doar ca un avertisment, ci o vor experimenta în realitate. Anularea păcatelor, ispășirea, curățirea sau satisfacția sunt complet excluse, deoarece ele aparțin unei sfere diferite. Pentru că soarta celor nepocăiți nu este de a suferi o pedeapsă temporală pentru o infracțiune finită, limitată în timp; ei sunt și rămân într-o stare păcătoasă. Lacrimile lor sunt lacrimi de plângere nepocăită, iar scrâșnitul dinților lor este alimentat de o furie neputincioasă, dar neîncetată. Ei au trăit pe pământ ca vrăjmași ai lui Dumnezeu și, în același caracter, ei trebuie să fie dovada puterii mâniei lui Dumnezeu. În ignoranța lor voluntară, ei au crezut că Dumnezeu ar fi unul dintre ei (Psalmul 10.11; 50.21); în acea zi îngrozitoare, ei vor învăța cât de reală și permanentă este diferența dintre sfințenia atotputernică și păcatul sfidător și rebel.[88]

Și acum cu privire la noi!

Am început a doua parte a acestei cărți cu cuvintele din cantata lui Bach „O, eternitate, ce cuvânt zguduitor”, iar acum se pune întrebarea: Ce facem noi cu mesajul Bibliei, că există pierzare eternă - când ne amintim că mulți oameni se confruntă cu acest viitor în eternitate? Vrem să ne ridicăm și să le spunem oamenilor Evanghelia; vrem să-i avertizăm; vrem să-i oprim, astfel încât să nu alerge spre pierzarea eternă? Vrem să acționăm ca Pavel? El le-a scris corintenilor: „Cunoscând deci frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni ... Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5.11,20).

Faptele sunt clare! Dacă respingem oferta nemeritată de mântuire a lui Dumnezeu, aceasta duce inevitabil la pedeapsa eternă. El nu acționează arbitrar, ci în conformitate cu reguli clare, pe care le-a stabilit și le-a comunicat oamenilor. Oricine, indiferent de educație, origine sau sex, le poate urma. „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit” (Faptele apostolilor 16.31) este mesajul de mântuire.[89]

Acțiunea lui Dumnezeu cu cei care-L disprețuiesc duce cu siguranță la judecata eternă. Ei sunt condamnați la o existență eternă fără Dumnezeu, fără bucurie, fără lumină și fără părtășie (a se vedea Iuda 13[90] sub pedeapsa lui Dumnezeu. Dumnezeu are autoritatea de a hotărî aceasta și are, de asemenea, puterea și înțelepciunea de a duce la îndeplinire (compară cu Daniel 2.20-22). În calitate de Creator, El este, de asemenea, autorizat să facă ce dorește cu un vas creat de El (Romani 9.21[91]). Acest fapt ar trebui să ne conducă la un respect mare, să-L onorăm pe Cel Atotputernic și să-I respectăm poruncile, căci „temerea de Domnul este începutul cunoștinței” (Proverbele 1.7).

Cei care vor doar să se „bucure de viața lor” aici pe pământ, fără Hristos, nu se gândesc că plăcerile lor pământești sunt doar de scurtă durată - de obicei nu mai mult de 80 de ani - dar în schimb suportă chinuri în eternitate, care nu se vor sfârși niciodată! Cele mai mari bucurii pământești nu compensează niciodată chinurile eterne! Oricine își încredințează viața lui Hristos și vrea să trăiască pentru El, va avea rareori o viață „ușoară”; dimpotrivă, cei care sunt serioși în ceea ce privește fidelitatea și devotamentul lor vor întâmpina multe dificultăți. Dar apostolul Pavel știa, de asemenea, că dificultățile pe care trebuie să le suferim acum de dragul Numelui Domnului nostru Isus Hristos sunt disproporționate față de gloria veșnică care ne este promisă: „Socotesc că suferințele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită față de noi” (Romani 8.18).

Sunteți un copil al lui Dumnezeu? Dacă da, sunteți conștient de câte binecuvântări vă veți bucura în viitor, când veți fi la El? De ce nu sunteți unul dintre cei care sunt pierduți etern? Haideți să ne gândim sincer la asta: suntem noi cu mult mai buni decât oamenii care nu cred în Dumnezeu? Nu, este doar lucrarea lui Dumnezeu care ne-a căutat, ne-a chemat și a lucrat în noi astfel încât să ne recunoaștem pe noi înșine și păcătoșenia noastră. Dumnezeu ne-a dat ocazia să ne pocăim și să acceptăm împăcarea care vine de la El prin Fiul Său. De asemenea, El ne va conduce mai departe în binecuvântările eterne și ne va da mai mult decât ne așteptăm: „Vrednic de încredere este cuvântul: pentru că, dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună; dacă răbdăm, vom și împărăți împreună” (2. Timotei 2.11,12a) și „vom locui în casa Domnului pentru totdeauna” (Psalmul 23.6b).

Suntem noi conștienți de aceasta? Când I-am mulțumit în detaliu pentru aceasta? Este harul Său. De aceea vrem să fim recunoscători pentru mântuirea eternă! Vrem să-L slujim cu bucurie, știind că ni s-a dat mult mai mult decât răscumpărarea.

Să mergem împreună cu gândul la următorul cel mai mare oraș. Vedem mulțimile? Unde se duc oamenii? Cei mai mulți dintre ei nu au viață eternă și sunt pe cale să coboare, ca să spunem așa, spre damnarea veșnică. Asta ne lasă inimile reci? Dacă nu, ce facem? Vorbim cu semenii noștri despre Evanghelie sau îi invidiem pentru plăcerile lor temporale? Plăcerile vor trece și eternitatea va veni. Așa că va trece și timpul în care încă mai avem ocazia să transmitem mesajul salvator oamenilor care se apropie de moartea eternă.

Cuvântul lui Dumnezeu vorbește aici un limbaj serios - atât pentru cei care sunt încă necredincioși, cât și pentru credincioșii care știu despre judecata viitoare:

Ezechiel 33.4-6: [Domnul a spus:] atunci oricine va auzi sunetul trâmbiței și nu se va lăsa înștiințat, dacă sabia va veni și-l va lua, sângele lui va fi asupra capului său. A auzit sunetul trâmbiței și nu s-a lăsat înștiințat: sângele lui va fi asupra lui. Dacă s-ar fi lăsat înștiințat, și-ar fi salvat sufletul. Dar dacă santinela vede sabia venind și nu sună din trâmbiță și poporul nu va fi înștiințat, dacă sabia va veni și va lua pe vreunul dintre ei, el este luat în nelegiuirea lui; dar sângele lui îl voi cere din mâna santinelei.

Versetele 4 și 5 arată foarte clar: oricine aude vestea bună a lui Dumnezeu și respinge oferta Sa de mântuire este responsabil pentru propria soartă veșnică.

Dar există și reversul medaliei - „santinela” poartă și ea responsabilitatea: „sângele lui îl voi cere din mâna santinelei”. Această ultimă propoziție ar trebui să ne pună pe gânduri: aducem vină asupra noastră atunci când nu-i avertizăm pe oamenii din jurul nostru și nu le împărtășim mesajul lui Dumnezeu.

Dacă nu aveți simțăminte pentru cei pierduți, atunci este foarte de temut că dumneavoastră sunteți în mare pericol! Dacă știți că colegii de muncă, vecinii și rudele dumneavoastră necredincioase sunt pe calea pieirii eterne și nu sunteți mișcat de acest fapt, atunci este foarte îndoielnic că posedați cu adevărat Duhul lui Hristos.

Desigur, noi înșine nu avem puterea de a salva pe nimeni, dar ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a atrage atenția semenilor noștri cu privire la judecata eternă și la mântuirea în Hristos. Desigur, nu fiecare are darul de evanghelist, dar fiecare poate îndrepta atenția oamenilor spre aceste două realități. Și dacă oportunitățile nu sunt atât de favorabile și curajul poate nu este atât de mare? Atunci vă puteți ruga pentru cei pierduți. Faceți asta în fiecare zi? Dacă ne-am gândi mai mult la judecata teribilă care îi așteaptă pe necredincioși, probabil că am face mai multe eforturi.

Nu ar trebui să vestim Evanghelia oamenilor în primul rând pentru a nu ne simți vinovați dacă nu o facem. Mai presus de toate, să ne amintim că cerul se bucură atunci când un păcătos se pocăiește și primește viața eternă și poate avea astfel părtășie cu Dumnezeu și, de asemenea, cu alți credincioși! Domnul Isus Însuși spune: „Vă spun că astfel va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni drepți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15.7). Este această bucurie și pentru noi un stimulent să vestim Evanghelia oamenilor?

Nu ne conduce aceasta la rugăciune? Dumnezeu este Autorul mântuirii și El va fi Judecătorul celor care resping oferta Sa de mântuire. El cunoaște inimile și poate dirija circumstanțele. Pedeapsa ar fi meritată și dreaptă - mântuirea minunată și nemeritată! Să-L lăudăm pentru aceasta!

„Singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie, măreție, putere și autoritate, mai înainte de orice veac, și acum și în toate veacurile! Amin.” (Iuda 25).

---

Sursa: „Versöhnung statt Allversöhnung!“, Edition Nehemia, ediția 2020.

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare