Părtăşia în slujire
Care sunt limitele slujirii împreună?

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 15.04.2021, Actualizat: 15.04.2021

Introducere

Toţi cei care Îl iubesc pe Domnul Isus ar trebui să aibă dorinţa să-I slujească. Cu regret unii creştini, dintr-un motiv sau altul, nu se preocupă cu Hristos, ci cu slujirea. Slujirea a devenit în acest caz un scop în sine. În acest caz ei au înaintea ochilor numai nevoia oamenilor, care merg în pierzare, şi nu mai sunt preocupaţi cu gloria lui Dumnezeu. Contează numai priorităţile corecte. Însă pe acestea le vom putea stabili corect numai dacă slujirea noastră este rezultatul părtăşiei cu Hristos.

Preocuparea cu ceea ce este fals conduce la predici false şi la practică falsă. Astfel deseori se predică Evanghelia pentru nevoile oamenilor (şi noi mulţumim lui Dumnezeu că El Se îngrijeşte de nevoile oamenilor) în loc de Evanghelia despre gloria lui Hristos (2. Corinteni 4.4) şi Evanghelia despre gloria lui Dumnezeu (1. Timotei 1.11) precum şi Evanghelia despre harul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). Aceste trei veşti bune constituie evanghelia lui Pavel (Romani 16.25). Această evanghelie este tratată într-un articol cu titlul „Evanghelia lui Pavel”.

Eu cred că nu este conform cu voia lui Dumnezeu că cineva, care se strânge în Numele Domnului Isus (Matei 18.20), slujeşte împreună cu aceia care nu se strâng în acelaşi fel. În cele ce urmează doresc să justific aceasta.

Particularităţi la convertirea lui Pavel

În contextul convertirii lui Pavel au devenit vizibile unele adevăruri concludente, cărora vrem să le dedicăm atenţia noastră.

Faptele apostolilor 9.3-7: Dar, pe când călătorea, a fost că s-a apropiat de Damasc şi deodată a strălucit în jurul lui o lumină din cer. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, spunându-i: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?“ Iar el a zis: „Cine eşti, Doamne?“ Şi El a spus: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi. Ridică-te dar şi intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci“. Iar oamenii care călătoreau cu el stăteau încremeniţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni. 

1. Corinteni 15.8: Şi, la urma tuturor, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie.

Noi putem lua cel puţin două puncte foarte importante din aceste pasaje biblice. Ele sunt caracteristice pentru slujirea făcută de Pavel pentru Domnul nostru.

Primul punct este: Pavel L-a văzut pe Domnul în glorie! L-a văzut vreun creştin înainte pe Domnul în acest fel? Da, însă numai unul singur: Ştefan, în momentul când a fost omorât (Faptele apostolilor 7). Şi observă: Saul era de faţă (Faptele apostolilor 7.58). Când iudeii l-au omorât pe Ştefan, s-a împlinit ceea ce Domnul a prorocit deja: „Un Om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată, ca să primească o împărăţie şi să Se întoarcă. … Dar cetăţenii Lui Îl urau şi au trimis solie după El, spunând: «Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi»” (Luca 19.12-14). Ştefan era realmente solul, pe care iudeii „l-au trimis după El [Hristos]”. Dar preamărit fie Domnul Isus Hristos, El a salvat un sol, care a adus har din glorie. Saul a fost salvat, vasul ales, pentru ca el să ducă Numele Domnului la naţiuni. A remarcat cititorul vreodată că Pavel nu a văzut niciodată pe Domnul în timpul vieţii Acestuia pe pământ? Fără îndoială, Dumnezeu a vrut aşa. El a vrut ca prima privire a omului acesta să fie spre Domnul, spre Hristosul în glorie. Cei doisprezece L-au văzut pe Domnul de partea aceasta a norului care L-a luat dinaintea ochilor lor; însă Pavel L-a văzut de partea cealaltă a norului, şi chiar în glorie. Cei doisprezece au mărturisit despre ce au văzut, aceasta înseamnă despre Hristos, care a înviat dintre morţi, şi Pavel a mărturisit despre ce a văzut. Şi, ce a văzut el? Răspunsul la această întrebare este deosebit de important, deoarece ceea ce Pavel a văzut era punctul de plecare pentru el. Aici a început drumul vieţii lui de creştin şi caracterul slujirii lui era marcat de aceasta. Drept urmare este o diferenţă (nu însă un conflict) între vestirea Evangheliei făcută de Pavel şi cea făcută de cei doisprezece. Noi vorbim despre doisprezece, pentru că Scriptura arată că Matia (Faptele apostolilor 1.26) a fost recunoscut împreună cu cei unsprezece (compară cu Faptele apostolilor 2.14; 6.2; 1. Corinteni 15.5,8). Este o greşeală mare să se aducă Pavel în legătură cu cei unsprezece. El nu era al doisprezecelea; Matia era. Dumnezeu a purtat de grijă ca El să salveze pe Pavel, în timp ce el era departe de Ierusalim (şi era într-o călătorie), şi El a purtat de grijă ca Pavel să nu-L vadă pe Domnul Isus pe pământ, ci să-L vadă numai ca Om glorificat.

Cineva a spus: „Să vadă pe Isus în glorie, care este subiectul şi centrul Evangheliei, aceasta i-a fost încredinţat lui acum”. În Scriptură se spune: „Ridică-te dar şi stai pe picioarele tale; căci pentru aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, atât al celor ce ai văzut, cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie” (Faptele apostolilor 26.16). Făcând excepţie de faptul că el a văzut pe Domnul în glorie, Domnul l-a informat pe Pavel că în viitor vor fi revelaţii. Una din aceste revelaţii, pe care el le-a primit, se referea la Evanghelie. Această evanghelie încredinţată lui el o numeşte „evanghelia mea” (Romani 16.25; 2.16; 2. Timotei 2.8; compară cu Galateni 1.11,12; 2.1,2). Acesta este începutul mărturiei lui, care se deosebeşte (dar nu se contrazice) în anumite însuşiri de toate celelalte dinaintea lui; aşa de diferită precum este vederea Domnului de către el, de vederea celorlalţi dinaintea lui, care L-au văzut pe Domnul. El a primit o administrare a harului, a cărei origine era în Omul aflat în glorie şi era caracterizată prin glorie.

Să mergem la al doilea punct remarcabil. Cuvintele: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti”, ne dau prima referire la legătura deosebită pe care credincioşii o au cu Hristos în acest timp de „administrare a tainei” (Efeseni 3.9). Acesta este timpul actual al Adunării (Bisericii), în care noi trăim (1. Corinteni 12), şi de aceea El Însuşi este lezat de acela care lezează trupul Său. Aceasta este deosebit de important: chiar de la începutul vieţii lui Pavel ca şi creştin, da, de la începutul convertirii lui, adevărul despre Evanghelie şi adevărul despre Adunare (Biserică) sunt legate între ele.  Este adevărat că legătura dintre Hristos şi credincioşi nu este tratată detaliat în Faptele apostolilor 9, însă vrem să învăţăm din ceea ce găsim aici. Nu este o realitate măreaţă şi probabil un gând surprinzător, că aceste două lucruri – adevărul despre Evanghelie şi adevărul despre Biserică – sunt strâns legate între ele? Nu ne-am făcut noi deseori vinovaţi de despărţirea acestor două părţi ale adevărului? Este la fel de dăunător precum este de fals să se despartă aceste două lucruri. Noi ar trebui să le deosebim, dar nu să le despărţim, deoarece Dumnezeu le-a unit între ele.

Evanghelia şi adevărul despre Biserică sunt unite în Sfânta Scriptură

Cu cât cercetăm mai mult tema aceasta, cu atât devine mai clar că despărţirea între aceste două linii ale adevărului este numai în capetele noastre şi nu este în Cuvântul lui Dumnezeu. Să luăm următorul pasaj din Scriptură, unde aceste două laturi ale adevărului sunt legate direct una de alta: „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei ţinută ascunsă de veacuri, dar arătată acum şi prin scrieri profetice, potrivit poruncii eternului Dumnezeu, făcută cunoscut tuturor naţiunilor, spre ascultarea credinţei – singurului Dumnezeu înţelept, Lui fie glorie, prin Isus Hristos, pentru totdeauna! Amin” (Romani 16.25-27). Dacă vrem să ştim ce înseamnă această taină, trebuie să mergem la Efeseni 3. O taină în Scriptură nu este ceva care nu poate fi înţeles; nu este ceva misterios, aşa cum se spune, ci mai degrabă este ceva care în trecut a fost ţinut ascuns dar care acum a fost descoperit creştinilor credincioşi.

În Romani 16.25 sunt o serie de puncte, de care trebuie să se ţină seama.

  1. Primul punct este întărirea. Mulţi sunt obişnuiţi să gândească că un om este întărit (consolidat), dacă el ştie că păcatele lui i-au fost iertate, că el a fost îndreptăţit (justificat), că are pace cu Dumnezeu şi este „pe drumul spre cer”. […][1] Însă pasajul acesta din Scriptură arată că cu certitudine nu este aşa. Nouă ni se spune că întărirea are loc conform cu două criterii: în primul rând „după Evanghelia mea”; în al doilea rând „după predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei”. S-a gândit apostolul că epistola către Romani ar fi suficientă pentru a-i întări? Romani 1.11 („Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi”) comparat cu Romani 16.25,25 arată că nu era aşa. Căci el voia să vină la ei, ca să le dea ceva, care era mai mult decât ce le-a dat în scrisoarea sa. În Romani 1 le face cunoscut că era nevoie de altceva pentru întărirea lor, decât scrisoarea sa; în capitolul 16 le face cunoscut ce era aceasta. Devine clar că „predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei” este necesară pentru întărirea lor.

  2. Punctul al doilea: „predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei” trebuie „făcută cunoscut tuturor naţiunilor, spre ascultarea credinţei” (Romani 16.26). Aceasta stă pe aceeaşi treaptă cu „Evanghelia mea”. Taina necesită ascultare la fel ca Evanghelia. Ne-am gândit noi suficient în privinţa aceasta? Am ţinut noi seama cum se cuvine de aceasta? Permitem noi ca aceasta să aibă influenţă asupra noastră? Am ţinut noi seama de aceasta în mod deosebit în contextul slujirii noastre pentru Domnul?

  3. Punctul al treilea: Adevărul despre Evanghelie şi adevărul despre Adunare sunt privite într-adevăr diferit, dar nu despărţite unul de altul. Şi într-adevăr există o legătură vitală. Ambele sunt necesare pentru întărirea noastră.

Legătura strânsă între Evanghelie şi adevărul despre Adunare rezultă deci în mare parte din scrierile lui Pavel. Ele sunt legate împreună, sunt diferite, dar nu despărţite.

Găsim această temă referitoare la legătura dintre Evanghelie şi Adunare şi în epistola către Efeseni 3. Noi suntem „împreună-moştenitori şi din acelaşi trup şi împreună părtaşi ai promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efseni 3.6). Să luăm seama şi la versetele următoare: „Mie, cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni bogăţia de nepătruns a lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate” (Efeseni 3.8,9). Deci, ce a fost încredinţat lui Pavel? El trebuia „să vestească” şi „să pună în lumină”. Dragă cititor, să ne lăsăm cercetaţi de Dumnezeu; acordăm noi în toate slujirile noastre acestor două lucruri locul pe care Dumnezeu vrea să-l dea lor – vestirea bogăţiei lui Hristos şi punerea în lumină a administrării tainei ? Nu înseamnă că noi toţi trebuie să fim un Pavel sau un evanghelist sau un învăţător şi aşa mai departe, ci este vorba de întrebarea: Este părtăşia mea cu alţii în slujba pentru Domnul de forma că există libertate deplină pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, care constă în punerea în lumină înaintea tuturor pentru înţelegerea a ceea ce înseamnă administrarea tainei? Sau clădesc aceasta pe ceea ce nu corespunde adevărului despre unitatea unui singur trup şi a guvernării şi ordinei în casa lui Dumnezeu? Şi părtăşia noastră în slujire este importantă, nu numai părtăşia noastră la frângerea pâinii. Noi trebuie să dăm onoare lui Dumnezeu în ambele privinţe. Noi trebuie „să vestim” şi „să punem în lumină”.

Evanghelia este un instrument

Pentru unii creştini adevărul Evangheliei constă numai în a fi fericit, să devii mântuit, oamenii să fie binecuvântaţi de Dumnezeu, şi deseori ei sunt chiar plini de râvnă să răspândească vestea bună a mântuirii (în sine demn de laudă, în mod deosebit acolo unde se împlineşte 1. Corinteni 3.10). Ei nu văd mai mult decât atât. Ei cred că sensul şi esenţialul Evangheliei este: sufletele devin mântuite. În realitate aceasta este un punct de vedere foarte limitat cu privire la Evanghelie. Evanghelia este mult mai mult decât o scară de pompieri de salvare din iad; ea este mai mult decât o binecuvântare pentru oameni. Cât de departe este acest punct de vedere îngust de Cuvântul lui Dumnezeu! Scriptura ne arată că Scriptura este un mijloc şi nu un ţel prin care „cei dintre naţiuni trebuie să fie împreună-moştenitori şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşi ai promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3.6).

Pentru construirea templului solomonic, lucrătorii lui Solomon au spart cu multă trudă pietre mari în cariera de piatră şi le-au scos afară din groapă. Să ne imaginăm că ei s-ar fi gândit: „După cum văd eu este cu adevărat important să se scoată pietre din carieră. Pentru aceasta ne-a trimis Solomon aici. Fiecare ar trebui să spargă piatră. Nu ar trebui să ne preocupăm prea mult cu alte lucruri.” Cât de nebunesc ar fi aceasta! Arhitectul a prevăzut un loc deosebit pentru pietre, şi s-a gândit la gloria marelui Dumnezeu, care va trebui să locuiască în templul acesta. Cariera era un mijloc pentru un scop şi nu era scopul în sine. Însă atitudinea multor creştini nu ţine seama de aceasta. Ei gândesc puţin la faptul că pietrele vii constituie locuinţa lui Dumnezeu (Efeseni 2.22); ei se gândesc rareori la punctele importante din Efeseni 3, pe care tocmai le-am discutat; ei se gândesc mult la binecuvântarea pentru păcătos, însă se gândesc puţin la gloria lui Dumnezeu la cruce (1. Timotei 1.11) şi în Adunare (Efeseni 3.21) şi uneori nici măcar la gloria lui Dumnezeu în mântuirea păcătosului. (Mântuirea noastră îşi primeşte importanţa din faptul că Dumnezeu este glorificat şi că noi suntem un cadou al Tatălui făcut Fiului. Vezi Ioan 17.1-3). Mulţi nu sunt bine întemeiaţi în Cuvânt; ei au parte de eşec şi nu sunt echilibraţi; ei se preocupă, dacă chiar o fac, puţin cu gândurile arhitectului casei lui Dumnezeu ( 1. Corinteni 3.10). Este ca şi cu Efraim (ceea ce înseamnă „roditor”), care este comparat cu o turtă neîntoarsă (Osea 7.8).

De ce a fost Pavel în temniţă?

 Pavel părăsit

În 2. Timotei 1.15-18 Duhul lui Dumnezeu doreşte să ne facă atenţi asupra faptului că Pavel a fost părăsit de credincioşi. Abia după aceea ne face cunoscut celelalte abateri, care se găsesc scrise în această epistolă. Şi fără îndoială aceste abateri şi îndepărtarea de Pavel stau în legătură una cu alta. Găsim o evoluţie în cele ce se prezintă în a doua epistolă către Timotei. De altfel fiecare carte din Cuvântul lui Dumnezeu este alcătuită după un plan bine determinat.

Să observăm: s-au îndepărtat de Pavel (2. Timotei 1.15) şi nu de Hristos. Dacă s-ar fi depărtat de Hristos, Pavel nu ar fi putut spune: „s-au depărtat de mine”. Duhul lui Dumnezeu niciodată nu l-ar ridica pe Pavel pe o astfel de treaptă, dacă ei s-ar fi îndepărtat de Hristos. Dimpotrivă, ei se ruşinează de lanţurile lui (2. Timotei 1.16) şi nu mai au nici o înclinare să ia parte la respingerea şi ocara lui. Aceşti credincioşi au renunţat la adevărul despre Adunare, „taina Evangheliei” (Efeseni 6.19). Ei au respins ceea ce uneori este numit „învăţătura lui Pavel”. Această îndepărtare este însă valabilă şi cu privire la Evanghelie. Şi ceilalţi apostoli au predicat Evanghelia (Galateni 1.12,13), însă la Pavel a fost încă ceva, pe care el îl numeşte „Evanghelia mea” (Romani 2.16; 16.25; 2. Timotei 2.8). El a predicat nu numai ceea ce noi găsim la începutul cărţii Faptele apostolilor, şi anume că Hristos a înviat dintre morţi şi a devenit atât Domn cât şi Hristos şi că este posibilă iertarea păcatelor. Mesajul acesta a mers aproape atât de departe pe cât se pare că merge astăzi marea parte a vestirii Evangheliei. În momentul acela aceasta era cu siguranţă corect. Însă la mesajul acesta s-au adăugat unele elemente. De aceea Evanghelia propovăduită de Pavel conţine mult mai mult. Ea arată glorificarea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte problema păcatului şi legătura noastră cu Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Şi aceste două puncte sunt în legătură cu Adunarea, cu „taina Evangheliei”. Ea este mult mai cuprinzătoare decât ceea ce a fost predicat la început de cei doisprezece. Deci este nu numai adevărul despre Adunare, la care s-a renunţat de către creştinătate, ci şi ceea ce Pavel numeşte „Evanghelia mea”, aceasta înseamnă partea mesajului nostru care a fost dată lui Pavel suplimentar la ceea ce au predicat ceilalţi (în afară probabil de îndreptăţire). Biserica s-a legat cu lumea. Vedem aceasta în scrisoarea deschisă adresată bisericii Pergam (Apocalipsa 2.12-17). Astfel a fost părăsită calea separării de căile şi principiile lumii. Începutul acestei părăsiri îl găsim în îndepărtarea de Pavel în 2. Timotei 1.15.

Această îndepărtare de o mare parte a adevărului, care a fost încredinţat lui Pavel, îl determină să-l îndemne pe Timotei să nu se ruşineze de mărturia Domnului nostru. Să privim aici „mărturia Domnului nostru”. Ce este aceasta? Nu este mărturia pe care noi o dăm despre Domnul nostru. Dacă ar fi ceea ce spunem noi despre El, atunci ar fi mărturia noastră. Dar este mărturia Lui, aceasta înseamnă, este ceea ce El a spus. Şi aceasta se referea tocmai la aceste două elemente deosebite ale adevărului, care au fost încredinţate lui Pavel. Vedem aceasta în Faptele apostolilor 26.16: „Pentru aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, atât al celor ce ai văzut, cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie.” A văzut el ceva deosebit? Realmente! El a văzut pe Domnul în glorie. Numai Ştefan L-a văzut aşa. Şi numai Pavel vorbeşte despre „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2. Corinteni 4.4; de aceea expresia „Evanghelia mea”) şi despre tainele de mai târziu care i-au fost făcute cunoscut. În privinţa aceasta ne gândim în mod deosebit la tainele din epistola către Efeseni. Însă oameni au fost mântuiţi prin vestirea Evangheliei înainte chiar ca Pavel să devină mântuit. De aceea „învăţătura lui Pavel” nu este necesară pentru mântuire! Această constatare conduce la un gând remarcabil. Timotei nu trebuia să se ruşineze de acela care era un întemniţat, un întemniţat nu numai pentru Evanghelie, ci şi pentru taina lui Hristos (2. Timotei 1.8; Coloseni 4.3,4). Onisifor nu s-a ruşinat să se identifice cu Pavel (2. Timotei 1.16), dar Figel şi Ermogen şi mulţi alţii s-au îndepărtat de el (2. Timotei 1.15). Se poate renunţa la „învăţătura lui Pavel” şi cu toate acestea să fi încă un credincios drept. Şi dacă spunem credincios drept, ne referim la a fi sănătos cu privire la principiile credinţei. Cuvântul „fundamentalism” a apărut după cât se pare în jurul anului 1905, şi cuvântul „fundamentalist” a fost folosit ca să descrie pe aceia care în jurul anului 1920 s-au opus cu credincioşie modernismului. Noi înţelegem aici prin fundamentalişti pe aceia care sunt drept credincioşi cu privire la credinţă şi recunosc autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu. Unii vor astăzi să fie denumiţi mai bine „neo-evanghelicali”, deoarece fundamentaliştii în general nu erau aşa de învăţaţi şi de intelectuali cum erau adversarii lor şi cuvântul a căpătat astăzi un renume rău. Fără îndoială credincioşii, la care se referă 2. Timotei 1.15, erau creştini mărturisitori, probabil şi „fundamentalişti” sau „creştini evanghelicali”. Însă ei s-au îndepărtat de acel adevăr preţios, care vrea să ne arate partea lui Dumnezeu şi gloria Lui, şi de asemenea de calea respingerii. De asemenea nu au mai acord Duhului Sfânt, care vrea să ne despartă de pătrunderea voii omeneşti, locul care I se cuvine în poporul lui Dumnezeu. Majoritatea creştinismului se află încă în această poziţie „Asia”.[2] – Restabilirea trebuie să înceapă în punctul în care a avut loc abaterea!

„Toţi care sunt în Asia s-au întors de la mine” (2. Timotei 1.15). Aceasta este o afirmaţie generală. Era o întoarcere generală, dar erau şi excepţii. Figel şi Ermogen servesc ca exemple pentru aceia care într-adevăr sunt mântuiţi dar care nu acordă nici o valoare faptului de a se ţine de slujba lui Pavel referitoare la „Evanghelia mea şi vestirea lui Isus Hristos potrivit cu descoperirea tainei”. Onisifor era o excepţie fericită, şi Pavel se referă în 2. Timotei 1.18 la slujirea lui Onisifor făcută lui şi în Efes. Fără îndoială aceasta era adunarea din locul de domiciliu al lui Onisifor; era una din acele adunări din Asia, chiar dacă era o minoritate, care a rămas statornică. Înţelesul numelui acestor trei persoane, aşa cum este redat în Dictionary of Proper Namens al lui J.B. Jackson, este foarte interesant:

  • Figel înseamnă „un pribeag mic”; Ermogen înseamnă „născut fericit”. Nu putem noi învăţa lecţia următoare din numele lor? Ei erau aceia care se bucurau de mântuirea lor, ceea ce era bine; însă cu regret pare aşa că aceasta era totul. Ei se bucurau de partea lor la Evanghelie (ca fugari de la Dumnezeu, care au fost născuţi din nou)[3], ceea ce este corect, dar aceasta nu este totul. Care este partea lui Dumnezeu, în mod deosebit în mijlocul sfinţilor Săi adunaţi?

  • Onisifor înseamnă dimpotrivă „aducător de câştig” şi ne prezintă pe aceia care vor să dea lui Dumnezeu partea Lui şi locul Lui. Iubite cititor, să umblăm conform Evangheliei şi „tainei Evangheliei”, aceasta înseamnă conform adevărului despre Adunare (Efeseni 6), şi în slujirea noastră pentru Domnul să le avem pe amândouă înaintea ochilor. Dacă vrem să avem împreună-lucrători în lucrarea Domnului, să căutăm întotdeauna părtăşia în slujire cu aceia care trăiesc conform acestor două lucruri.

Pavel în temniţă

Înainte de toate s-ar putea gândi că Pavel a ajuns în închisoare din cauza Evangheliei. Aceasta este într-adevăr de asemenea adevărat (compară cu Filipeni 1.12-18; 2. Timotei 2.8,9), este însă numai o parte a adevărului. Vom vedea aici iarăşi cum Evanghelia şi taina sunt legate între ele. Probabil va fi surprinzător pentru unii, dacă noi afirmăm că Pavel era în închisoare din cauza tainei, care conform cu Efeseni 3 este mult mai mult decât Evanghelia. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu: „Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă a Cuvântului, ca să vorbim taina lui Hristos, pentru care şi sunt legat, ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc” (Coloseni 4.3,4). El este în închisoare nu numai din cauza tainei lui Hristos, ci el doreşte rugăciuni pentru a i se deschide o uşă ca să vorbească, dar despre ce să vorbească – despre Evanghelie? Desigur, dar în pasajul acesta biblic nu este vorba despre aceasta. Este taina lui Hristos! Fără îndoială el are în vedere şi Evanghelia, căci aceasta este mijlocul binecuvântat (Efeseni 3.6) prin care sufletele pot avea parte la taina lui Hristos. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu pune aceste lucruri în mai multe sertare, despărţindu-le unul de altul sau separându-le cu forţa, aşa cum suntem noi înclinaţi s-o facem. Cât de frumos sunt legate între ele aceste două lucruri (care într-adevăr sunt diferite unul de altul, dar care nu trebuie despărţite unul de altul) prin expresia din Efeseni 6.19,20: „taina Evangheliei”. Faptul că păcatele vor fi iertate nu era o taină, care era ascunsă în timpurile din trecut. Nu era nici o taină că va veni un Răscumpărător şi un Salvator, care va răscumpăra pe poporul Său din păcatele sale şi că binecuvântarea va merge la păgâni. Nu era nici o taină că cineva va suferi şi va vedea rod din munca sufletului Său. Taina, despre care este vorba în Efeseni 6, este taina din Efeseni 3, că noi trebuie să fim împreună-moştenitori şi să alcătuim un singur trup şi să fim împreună-părtaşi la făgăduinţa Lui în Hristos Isus. Aceasta este taina sau o parte lăuntrică a acesteia; însă legătura ei cu vestea bună este aşa de strânsă, că ea este denumită „taina Evangheliei”. Cineva a spus că fraza aceasta arată „învăţătura deplină despre har în chemarea Adunării (Bisericii).

Din ce cauză era Pavel în închisoare? În Efeseni 6.19,20 se spune că Pavel era „un ambasador în lanţuri”, „ca să facă cunoscut taina Evangheliei”. Astfel el îşi doreşte rugăciunile sfinţilor, pentru ca el să aibă cuvânt şi îndrăzneală să prezinte aceste glorii. Dumnezeu a revelat lui Pavel plinătatea planului. Acest plan (niciodată înainte revelat) includea şi naţiunile. Iudeii nu voiau ca cei care nu sunt iudei să fie binecuvântaţi la fel (Faptele apostolilor 22.21): La o parte cu cel care aduce câinilor păgâni un astfel de har! Astfel el a ajuns în închisoare, deoarece predica adevărul acesta al binecuvântării mari pentru naţiuni. Dacă am înţeles aceasta cu inima, atunci putem înţelege mai bine şi Efeseni 3.1,2 şi 13. Şi unde era Pavel acum? Corect, în închisoare. Să predice el aceasta acum în închisoare? Da, apostolul ştia cum putea să slujească lui Dumnezeu în chip plăcut. Spune, iubite cititor, te reţine pe tine părtăşia ta în slujirea cu alţi creştini credincioşi „să predici pe Isus Hristos potrivit cu descoperirea tainei” (Romani 16.25) şi „să pui în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei”? Dumnezeu aşteaptă de la noi credincioşie în slujire. Efeseni 3.10 spune că înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu este făcută cunoscută acum prin Adunare. Este Adunarea legată în gândurile noastre în vreun fel cu tot ceea ce facem? Este gloria lui Dumnezeu în casa Sa ţelul nostru? Sau suntem numai slujitori cu jumătate de inimă? Părtăşia în slujire ar trebui să reflecte legătura între Evanghelie şi taină.

Un exemplu din Scriptură, cum adevărul Evangheliei şi al Adunării au fost despărţite

Aşa cum am văzut, cei din Asia, care s-au îndepărtat de Pavel, au făcut aşa. Ei au despărţit Evanghelia de taină. Următoarele puncte pot fi adevărate:

  • Se poate predica că Hristos a fost înălţat şi El a devenit atât Domn cât şi Hristos.
  • Se poate predica iertarea păcatelor, dacă păcătosul se încrede în Hristos.
  • Se poate crede în inspiraţia orală a Sfintei Scripturi.
  • Se poate ţine cu tărie la adevărul despre Persoana lui Hristos.
  • Poţi fi un „fundamentalist” sau un „evanghelical”, şi aşa mai departe.

Şi cu toate acestea se poate să fi unul care l-a părăsit pe Pavel şi nu depune efort pentru a satisface cerinţele „mărturiei Domnului nostru” – ceea ce Domnul i-a spus lui Pavel din glorie. Este posibil să fi sănătos în ceea ce priveşte „fundamentul”, să fi foarte activ şi foarte plin de râvnă; şi cu toate acestea o astfel de persoană poate să vestească adevărul numai pe jumătate şi chiar să privească cu dispreţ pe cei care nu se preocupă în acelaşi fel cu propriile ţeluri unilaterale.[4]

Slujirea

Vestirea Evangheliei este o slujire pentru Dumnezeu

„Cunoaşteţi însă încercarea lui [sau: adeverirea, confirmarea], că a slujit împreună cu mine pentru Evanghelie ca un copil pentru tatăl său” (Filipeni 2.22). De fapt aproape că nu trebuie spus că vestirea Evangheliei este o slujire pentru Dumnezeu, însă noi trebuie să ne amintim de aceasta aici în locul acesta.

Slujirea este legată cu trupul lui Hristos

Slujirea are două aspecte: Un aspect este cel referitor la Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 25.14-30, etc.), cu care nu vrem să ne ocupăm acum; celălalt aspect este legătura cu trupul lui Hristos. „Sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn” (1. Corinteni 12.5). „El a dat pe unii … evanghelişti, …, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4.11,12).

Cineva a spus:

Deci noi avem nevoie de aceste două aspecte ale părtăşiei şi mărturiei [aceasta înseamnă părtăşia] în Adunare şi mărturia Evangheliei. Ambele trebuie păstrate – nu independente unul de altul, ci mai degrabă ca unitate mergând mână în mână. De aceea evanghelistul nu trebuie să se privească independent de mărturia Adunării, de celelalte „daruri”, ca păstor sau învăţător. Căci ele toate au fost date „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4.11,12). Lucrarea evanghelistului nu trebuie să aibă în vedere numai mântuirea sufletelor, ci şi relaţia acestei lucrări cu Adunarea, în care cei convertiţi trebuie ajutaţi pe calea Domnului spre desăvârşirea şi zidirea lor. Şi aceia care fac o slujire publică trebuie să facă aceasta nu ca unii care au fost hirotonisiţi de oameni şi nici ca unii care s-au hirotonisit pe ei înşişi, ceea ce este şi mai grav, ci ca unii trimişi de Domnul din Adunare, care îi recunoaşte ca fiind potriviţi pentru o astfel de lucrare (Faptele apostolilor 13.1-3; 14.26; 15.40). Şi aici este valabil: Dacă lucrarea evanghelistului are în vedere nu numai vestirea Evangheliei la păcătoşi, ci şi despre ceea ce vorbeşte Efeseni 4, nu înseamnă aceasta că el trebuie să aibă o anumită măsură de experienţă şi înţelegere care contribuie la desăvârşire şi zidire? Se pare că aceasta se obţine numai printr-un timp de legătură cu o adunare în care se poate dobândi o cunoaştere reală a căilor Domnului. Într-o astfel de legătură cineva, care este dotat ca evanghelist, va exprima această chemare fără îndoială în activităţi orientate într-o direcţie care îl va caracteriza ca dotat pentru această slujire. Dacă apoi se deschid alte domenii ale slujirii, el va continua având părtăşia credincioşilor şi recomandarea din partea lor.

Această întrebare referitoare la relaţia evanghelistului cu Adunarea este valabilă în aceeaşi măsură pentru toţi care fac lucrarea unui evanghelist, indiferent dacă ei sunt deosebit de dotaţi sau nu. Această slujire este definitiv legată cu zidirea trupului lui Hristos.

Această slujire trebuie să se facă în părtăşie cu aceia care propovăduiesc pe Hristos potrivit cu revelarea tainei (Romani 16.25; 1. Tesaloniceni 1.8). Slujirea trebuie să aibă loc în părtăşie cu aceia care au dorinţa să pună în lumină înaintea tuturor cunoştinţa referitoare la administrarea tainei (Efeseni 3.9). Pentru aceasta trebuie menţinute foarte practic principiile care corespund sfinţeniei practice în casa lui Dumnezeu.

Fie ca aceia care se plâng de sărăcie în osteneala din domeniul vestirii Evangheliei să dovedească un exemplu bun în privinţa aceasta. Toţi cei care se preocupă cu aceasta şi toţi care vor să-şi ia timp pentru lucrarea concretă în Evanghelie, ar trebui să recunoască că lucrarea lor onorează pe Dumnezeu până la sfârşit. Ei ar trebui să ţină seama că nu este vorba numai de mântuirea sufletelor, ci şi că sufletele trebuie aduse în binecuvântarea „tainei lui Hristos”. Şi aceia, cărora se pare că le place dacă lucrurile sunt făcute în stil mare cu triumf, trompete şi fanfare, ar trebui să se gândească la două lucruri:

  1. „Mulţi cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi” (Marcu 10.31).
  2. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Bine, rob bun şi credincios [nu: cu succes]!” (Matei 25.23).

Părtăşia

Părtăşia în familia lui Dumnezeu

Cu privire la părtăşie trebuie să diferenţiem două linii ale adevărului. Pe de o parte este părtăşia în familia lui Dumnezeu, pe de altă parte este părtăşia Adunării. Familia lui Dumnezeu este o temă a evangheliei după Ioan şi a epistolelor lui Ioan, în timp ce Adunarea este o temă a epistolelor paulinice. Noi suntem nu numai mădulare ale trupului lui Hristos, ci noi suntem şi copii în familia lui Dumnezeu, şi acestea sunt două lucruri diferite. Nu toţi copiii lui Dumnezeu aparţin trupului lui Hristos. Credincioşii Vechiului Testament aveau viaţă; ei au fost născuţi din Dumnezeu, şi de asemenea şi credincioşii din Împărăţia de o mie de ani vor fi născuţi din Dumnezeu. Înainte de cruce au fost copii ai lui Dumnezeu, cu toate că ei nu puteau ocupa locul acesta până când a venit Hristos şi S-a înălţat la cer (Ioan 1.11,12; compară cu Galateni 4.1-3).

Domnul i-a vorbit lui Nicodim, un iudeu, despre naşterea din nou, înainte ca lucrarea la cruce să fie înfăptuită, şi l-a întrebat de ce el nu ştie despre naşterea din nou. Deci naşterea din nou nu este un adevăr pur creştin, căci cum altfel ar fi putut Nicodim să ştie? Se merită să privim scurt unele pasaje din Scriptură, care arată că credincioşii din Vechiul Testament au fost născuţi din Dumnezeu, erau „copii” ai lui Dumnezeu. În Ioan 11.52 găsim profeţia lui Caiafa, că Domnul Isus va muri; dar se adaugă că El va muri pentru ca să adune într-unul pe copiii lui Dumnezeu împrăştiaţi; Când au fost ei împrăştiaţi? Deci aceasta trebuie să fi avut loc înainte ca Domnul să moară. Căci El a murit pentru ca ei să poată fi adunaţi într-unul. Şi cine erau ei, cei pe care El trebuia să-i adune într-unul? „Copiii lui Dumnezeu” împrăştiaţi! Vedem deci că înainte de cruce erau copii ai lui Dumnezeu. Şi Romani 9.7,8 arată aceasta, şi la fel şi Galateni 4.1-3.

Un om devine un copil al lui Dumnezeu prin aceea că el se naşte în familia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el se naşte din nou. Însă un om mai are nevoie şi de altceva, pentru a deveni un mădular al trupului lui Hristos (compară cu 1. Corinteni 12.13; Efeseni 1.13,14).

În 1Ioan 1.3 se spune: „Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” Aceasta este părtăşia copiilor lui Dumnezeu. Prin această părtăşie nu vrea să se spună că noi ne aşezăm şi discutăm unii cu alţii. Această părtăşie înseamnă că noi avem comun cu Tatăl şi cu Fiul natura şi viaţa lor şi ne împărtăşim gândurile referitoare la ele. Noi avem viaţa veşnică; şi Petru arată că noi am fost făcuţi părtaşi la natura dumnezeiască. Noi avem o natură ca Dumnezeu. Aceasta înseamnă această părtăşie; că noi avem această natură comună cu Tatăl şi cu Fiul şi avem aceleaşi gânduri şi simţăminte, şi potrivit cu 1Ioan 1.7 le avem şi între noi. Dacă suntem născuţi din nou, aceasta înseamnă că ne-am născut în familia lui Dumnezeu, El este Tatăl nostru şi noi primim viaţa Lui, viaţa veşnică (compară cu 1Ioan 5.11,12,20; Ioan 17.3), şi de asemenea şi natura Lui, o natură dumnezeiască (2. Petru 1.4).

Ar trebui să se ţină seama că în 1Ioan 1.7 se spune: „dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină”, şi nu: „dacă umblăm corespunzător luminii”. Aici este vorba de poziţia noastră, şi nu de felul cum umblăm. Fiecare creştin credincios umblă în lumină. Dacă îţi imaginezi că eşti într-o încăpere, în care arde lumina, şi tu te plimbi prin încăpere, atunci tu umbli în lumină. Nu este vorba, cum se face aceasta, ci unde se face. Dar dacă pui întrerupătorul de lumină în poziţia „stins”, atunci tu mergi în întuneric. Fiecare creştin credincios umblă în lumină, aşa cum şi Dumnezeu este în lumină. Şi El este Lumina – desăvârşită, curată, fără cusur. Şi aşa umblă deci copiii lui Dumnezeu în lumină ca părtaşi la natura dumnezeiască şi la viaţa dumnezeiască a Tatălui şi a Fiului, aşa cum El este în lumină. Totodată noi avem părtăşie în această viaţă dumnezeiască şi în această natură dumnezeiască cu Tatăl şi cu Fiul, şi aceasta o avem împreună cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Însă aceasta este părtăşie familiară. Dumnezeu a avut dintotdeauna o familie, începând din momentul când primul suflet de pe pământ din timpurile vechi-testamentale a fost născut din nou (cu toate că el nu l-a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată; pentru aceasta era necesar ca mai întâi Fiul să-L descopere pe Tatăl). Ei nu aveau nici cunoştinţă despre aceste lucruri şi nici pe Duhul locuind în ei. 1Ioan 1.4 spune: „Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.” Astfel noi putem avea plinătatea bucuriei, când această epistolă ne vorbeşte despre viaţa şi natura pe care le avem cu Tatăl şi cu Fiul, şi noi avem împuternicirea s-o savurăm din plin prin Duhul care locuieşte în noi.[5] Sfinţii Vechiului Testament nu puteau ocupa locul de copii, şi aşa spune Ioan 1.12: „Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie [să devină] copii ai lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă, să ocupe public locul acesta, şi noi ne putem bucura de aceasta, şi bucuria noastră poate fi deplină, prin aceea că avem parte de natura Tatălui şi a Fiului.

Ar fi probabil bine să amintim ceva despre „a fi una”, prezentat în evanghelia după Ioan. Atunci când Domnul S-a rugat ca ucenicii să fie una, ar trebui să fim conştienţi că El Se referă la familia lui Dumnezeu, nu la un singur trup. Adevărul despre trupul lui Hristos a fost rezervat pentru revelaţia dată lui Pavel mai târziu. Ce este atunci această unitate? Ea este aceasta: copiii lui Dumnezeu erau, după cum am văzut, împrăştiaţi în toată lumea. Acum ei puteau ocupa public locul copiilor (Ioan 1.13). Ei aveau aceeaşi natură şi aceeaşi viaţă, aceleaşi dorinţe orientate spre Dumnezeu. Domnul S-a rugat ca această familie să devină vizibilă ca o societate care revelează această viaţă şi această natură. Una în viaţă şi în natură – aceasta trebuiau ei s-o trăiască foarte practic, foarte vizibil şi într-o relaţie recunoscută ca şi copii ai lui Dumnezeu.

Părtăşia Fiului Său Isus Hristos

Dacă acum ne îndreptăm spre 1. Corinteni 1.9, constatăm că noi am fost chemaţi în părtăşia Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru. În prima epistolă a lui Ioan am găsit părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul (mai întâi Tatăl, deoarece este legat cu gândul referitor la familie); era ceva pe care noi îl savurăm în comun şi în părtăşie cu Ei şi între noi. Însă 1. Corinteni 1.9 este o părtăşie în care noi am fost chemaţi. Este părtăşia trupului lui Hristos. Aceasta este altceva decât părtăşia în familia lui Dumnezeu. Faptul de a fi un copil al lui Dumnezeu nu este baza părtăşiei creştine. Dacă ar fi aşa, atunci toţi sfinţii Vechiului Testament, care erau în familia lui Dumnezeu, aceasta înseamnă, erau născuţi din Dumnezeu, ar fi în părtăşia creştină. De exemplu Avraam, Noe, David şi mulţi alţii ar fi în părtăşia creştină, însă noi ştim că nu este aşa; cu toate acestea ei erau copii ai lui Dumnezeu, ei făceau parte din familia lui Dumnezeu. Galateni 4.1-3 descrie poziţia iudeilor care erau copii ai lui Dumnezeu. Deci este foarte important să se vadă că există aceste două părtăşii, aceea a familiei lui Dumnezeu[6] şi aceea a Adunării lui Dumnezeu; şi noi ştim că fiecare creştin credincios este în familia lui Dumnezeu, însă nu fiecare, care face parte din familia lui Dumnezeu, este în părtăşia creştină. Părtăşia creştină a început în ziua de Rusalii, când Duhul Sfânt S-a coborât şi a unit pe copiii lui Dumnezeu cu Capul din cer şi i-a format ca trup al lui Hristos pe pământ. Ucenicii erau copii ai lui Dumnezeu înainte ca ei să fie botezaţi prin Duhul într-un singur trup în ziua amintită în Faptele apostolilor 2.

Ioan ne arată adevărul despre filiaţie, relaţia noastră cu Tatăl precum şi caracterul familiei, în timp ce linia lui Pavel constă mai mult în aceea că noi suntem fii, şi astfel el ne arată poziţia noastră. Este vorba de faptul cel mai înalt pe care Dumnezeu l-a lucrat conform planului Său veşnic (compară cu Efeseni 1 şi 3).

Este important să se accentueze că naşterea din nou, aceasta înseamnă să ai viaţă, nu este baza părtăşiei creştine, căci dacă ar fi, atunci credincioşii Vechiului Testament ar fi în părtăşia creştină, deoarece ei au viaţă. Să ai viaţă, aceasta înseamnă să fi născut din Dumnezeu şi astfel să devii un copil al lui Dumnezeu, nu-l face pe un om să fie creştin, şi de aceea aceasta nu poate fi baza părtăşiei creştine. Pe de altă parte este desigur adevărat, că un om, pentru a fi în părtăşia creştină, trebuie să fie născut din Dumnezeu; însă aceasta nu este totul. Abia botezul „într-un singur Duh” (1. Corinteni 12.13) a format un singur trup şi noi suntem legaţi cu acest trup atunci când suntem pecetluiţi cu Duhul [compară cu Efeseni 1.13].

Cum putem noi aplica aceste adevăruri la tema părtăşie?

Numai faptul că o persoană are viaţa, nu înseamnă neapărat că noi putem avea părtăşie cu ea în Adunare sau că noi ar trebui să ne ataşăm de slujba acestei persoane. Viaţa, aşa cum am văzut, este necesară, dar este altceva care a format părtăşia creştină (compară cu 1. Corinteni 12.13), şi astfel sunt necesare alte consideraţii alături de viaţă, atunci când este vorba de părtăşia în Adunare şi în slujire.

Există de asemenea o diferenţă între slujirea pentru alţii şi slujirea împreună cu alţii. Inimile noastre trebuie să fie suficient de mari [în timpul actual] ca să cuprindă pe toţi copiii lui Dumnezeu, căci ei toţi sunt iubiţi de El, şi noi îi iubim pe toţi, şi probabil noi le putem sluji tuturor; însă aceasta nu înseamnă că noi putem sluji împreună cu fiecare copil al lui Dumnezeu. Cu regret mulţi se află într-o poziţie nebiblică şi pun în pericol vestirea lui Isus Hristos conform descoperirii tainei, prin aceea că ei nu se ţin tare de principiile care determină expresia corectă a părtăşiei din 1. Corinteni 1. Duhul Sfânt ca Locuitor în casa lui Dumnezeu şi în fiecare credincios este deseori ignorat şi în principiu[7] stins [compară cu 1. Tesaloniceni 5.19].[8] Şi noi am văzut că toată lucrarea în Evanghelie trebuie să fie legată cu aceste adevăruri şi ele ar trebuit avute în vedere. Dacă noi lucrăm împreună cu alţii în Evanghelie, atunci aceştia vor fi aceia cu care noi mergem un drum comun şi care au aceeaşi dorinţă să prezinte adevărul părtăşiei Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru, în care noi am fost chemaţi. Cum putem avea părtăşie în slujire cu aceia care nu năzuiesc la fel ca Dumnezeu să aibă drepturile Sale în casa Sa? Cum se poate simţi cineva liber să aibă părtăşie în slujire cu aceia cu care noi nu frângem pâinea, căci în frângerea pâinii găsim expresia cea mai înaltă a părtăşiei, conform cu 1. Corinteni 10. Noi trebuie să punem pe prim plan ceea ce este cel mai important, şi ordinea lui Dumnezeu în casa Sa şi partea Lui în mijlocul sfinţilor adunaţi stă pe primul loc, şi nimic nu are voie să pericliteze acestea. De asemenea şi Duhului Sfânt, care a format părtăşia creştină, trebuie să I se acorde libertatea care I se cuvine, atât principial cât şi în practică.[9]

Filipeni 1.15 arată că există aşa ceva de forma părtăşie în Evanghelie. Cum poate cineva să aibă părtăşie în lucrarea Evangheliei cu aceia care nu se află pe un drum de despărţire de orice formă de rău; care nu ţin seama de predicarea lui Isus Hristos potrivit descoperirii tainei; care nu încearcă să explice altora cunoaşterea despre administrarea tainei; care nu doresc părtăşie conform principiilor sfinţeniei în viaţă (compară cu 1. Corinteni 5), ale învăţăturii (compară cu Galateni 5, 2 Ioan) şi ale legăturilor (compară cu 1. Corinteni 5; Galateni 5; 2Ioan 9,10; 2. Timotei 2; Luca 12.51,52; Apocalipsa 2.14,15; Leviticul 13.15; Judecători 20.21; Hagai 2.10; Iosua 7.11;  Corinteni 6.17)?

Constatăm că în legătură cu frângerea pâinii 1. Corinteni 10 este înainte de 1. Corinteni 11. 1. Corinteni 11 ne arată amintirea noastră reală de Domnul; dar capitolul 10, care îl premerge, vorbeşte despre Masa Domnului. Şi noi citim acolo că această masă are a face cu legăturile noastre. Aceasta este foarte important pentru Dumnezeu. El ne-o prezintă mai întâi, şi anume înainte de masa de amintire. Aceasta decurge paralel cu Faptele apostolilor 2. Acolo este amintită umplerea casei prin Duhul înainte de umplerea credincioşilor. Să mai observăm şi faptul că credincioşilor din Corint li se spune că ei împreună (colectiv) erau templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3.16), înainte ca să li se fi spus că trupul fiecăruia din ei era templul Duhului (1. Corinteni 6.19). Punctul esenţial în aceasta este că Dumnezeu are foarte mult în vedere ca noi, care suntem înclinaţi să ne gândim întotdeauna mai întâi la noi personal, să păstrăm înaintea ochilor responsabilitatea colectivă. Desigur ambele sunt importante.

Părtăşia noastră ar trebui să corespundă întotdeauna administrării tainei lui Hristos. Aceasta stă pe primul loc; căci din adevărul acesta părtăşia Adunării îşi deduce caracterul ei propriu. Domnul a dat lui Pavel, în momentul când el a fost mântuit, misiunea de a fi martor a ceea ce el văzut şi auzit. În afară de aceasta i-a dat misiunea să mărturisească şi despre cele în care El i se va arăta. Este remarcabil că Pavel a primit în momentul acesta şi o referire la trupul lui Hristos.[10] De aceea mărturia noastră, părtăşia noastră trebuie să aibă aceasta întotdeauna în vedere. Mulţi copii ai lui Dumnezeu se află într-o poziţie nebiblică, şi eforturile noastre ar trebui în orice caz să fie îndreptate spre ei, însă din cauza poziţiei lor nebiblice nu trebuie să fie cu ei. Noi ar trebui să avem dorinţa să le fim de ajutor cu privire la înţelegerea tainei. Nu se potriveşte dacă noi slujim cu cineva la Evanghelie, dar nu putem vesti pe Isus Hristos potrivit cu descoperirea deplină a tainei. O astfel de slujire va conduce inevitabil la despărţire în slujire.[11]

La începutul creştinătăţii credincioşii stăruiau în părtăşia apostolilor (Faptele apostolilor 2.42), dar nu a durat mulţi ani, aşa cum constatăm, că aceasta era singura părtăşie (2. Timotei 1). Ştim că în Asia erau oameni care s-au îndepărtat de Pavel (starea multor credincioşi din zilele noastre). De aceea mulţi dintre sfinţii lui Dumnezeu aveau o altă „părtăşie”; ei nu mai erau în părtăşia apostolului. Pavel avea o slujire dublă, dar ei erau mulţumiţi cu această altă părtăşie, aşa ca Figel şi Ermogen. Astăzi sunt mulţi care se bucură că acum sunt născuţi din nou şi sunt fericiţi, cu toate că fug de Dumnezeu; însă desigur acesta nu este sfârşitul situaţiei, căci în realitate ei l-au părăsit pe apostolul Pavel şi de aceea noi nu ne putem lega cu aceştia în părtăşia în slujire. Imaginaţi-vă că Timotei s-ar fi dus în Asia şi s-ar fi unit în vestirea Evangheliei cu aceia care l-au părăsit pe apostolul Pavel, care stătea în închisoare nu numai din cauza vestirii Evangheliei, ci ca mesager era în lanţuri pentru taina lui Hristos, taina Evangheliei. Dacă se procedează aşa, atunci totul devine confuz. Şi aceasta va fi urmată de consecinţe grave. Trebuie să recunoaştem că sunt două grupe diferite şi că restabilirea începe în punctul unde a avut loc abaterea. Cărei grupe îi aparţinem noi? Este adevărat că în familia lui Dumnezeu sunt oameni cu care noi nu suntem în părtăşie ca Adunare şi cu care totuşi vorbim despre teme biblice. Ei se bucură de aceeaşi viaţă şi de aceeaşi natură ca noi, dar slujirea împreună cu ei este o cu totul altă chestiune.

Remarca următoare a unui frate este de ajutor:

Noi trebuie să menţinem ascultarea de principiile divine, chiar dacă aceasta ne desparte de mulţi [în slujirea în comun], care cu adevărat sunt fraţii noştri în Hristos, dacă vrem să fim în părtăşie cu apostolul. Poziţia lui era o mărturie clară împotriva abaterii fraţilor, şi la fel trebuie să fie şi la noi. Este responsabilitatea noastră în împrejurările date „să urmărim dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” – aceasta este o părtăşie limitată.

Un altul a spus:

Părtăşia, care trebuie să fie binecuvântată, trebuie să fie părtăşia în adevăr şi pentru adevăr.

Iubite cititor, niciodată să nu desconsiderăm această cea mai înaltă expresie a părtăşiei, numai pentru simplul motiv de a sluji împreună. Doresc să închei acest pasaj cu un alt citat:

1. Corinteni 1.9 este o părtăşie care este valabilă pentru casa lui Dumnezeu. Ea are a face cu constituţia ei, aşa cum Pavel a stabilit-o pretutindeni prin aceeaşi învăţătură (1. Corinteni 4.17) şi aceleaşi practici (1. Corinteni 7.17; 11.16). Era administrarea încredinţată lui Pavel, să facă aceasta (Efeseni 3.2), şi el a pus fundamentul (1. Corinteni 3.10).

Acum vrem să ne întrebăm dacă întreaga noastră slujire pentru Domnul ţine seama de aceste lucruri şi le acordăm locul care li se cuvine, pentru ca Dumnezeu să fie onorat şi glorificat. Suntem noi gata să ne gândim mai mult la interesele Sale în casa Sa decât la părtăşia noastră în slujire cu aceia care nu-I acordă drepturile Sale şi partea care I se cuvine în sfinţii lui adunaţi?

Două rezultate ale unei părtăşii false în slujire

 Adevărul are de suferit

Dacă cineva slujeşte în Evanghelie împreună cu cineva care nu umblă practic în părtăşia Fiului (1. Corinteni 1.9)[12], deseori el nu poate fi aşa de liber în mijlocul celor convertiţi, aşa cum el ar trebui să fie, căci tovarăşul lui de slujire are şi el ceva de spus cu privire la care grupă de fraţi şi de surori să meargă cel convertit. Acesta este motivul pentru care celor convertiţi li se spune în aşa-zisele „treziri” şi/sau în „campaniile” de evanghelizare, ca ei să meargă în bisericile alese de ei. (Aceasta este în cele din urmă fărădelege, căci noi suntem obligaţi să spunem tuturor să se supună voii lui Dumnezeu şi să nu-şi placă lor însăşi.) Un lucru este însă clar, trebuie să se ţină seama de cei cu care ne-am unit.

Noi ne vom îndepărta de adevăr

Aceasta a fost de cele mai multe ori urmarea, când în Evanghelie s-a lucrat împreună cu cei care nu au menţinut adevărul referitor la un singur trup şi la ordinea în casa lui Dumnezeu. Fără îndoială adevărul are de suferit la început neintenţionat, însă curând se obişnuieşte cu aceasta şi pe unii nu-i mai deranjează. Adevărul pierde apoi din valoare şi influenţa lui asupra persoanei însăşi. Este o chestiune subtilă, care uneori se strecoară pe neobservat. În cele din urmă se îndepărtează total de ceea ce odinioară s-a ţinut cu tărie şi s-a practicat. Aceia care odinioară au acordat Domnului drepturile Sale în mijlocul sfinţilor Săi adunaţi, se ocupă numai cu slujirea şi încep să spună: „Ceea ce este cu adevărat important este ca noi să vestim Evanghelia.” Aceasta este într-adevăr foarte important, însă o astfel de atitudine pune ceea ce este primordial pe locul al doilea şi ceea ce este pe locul doi îl pun pe primul loc şi se ignoră legătura strânsă între Evanghelie şi taina lui Hristos, se periclitează adevărul, şi tendinţa se îndreaptă spre a lipsi de putere adevărul în sufletele celui convertit şi a lucrătorului în Evanghelie. Şi curând picioarele urmează înclinaţiile noi ale inimii.

Cineva a spus:

Las pe seama conştiinţei fiecăruia să evanghelizeze acolo unde el are libertatea s-o facă. La început eu am predicat în orice biserică sau capelă, unde mi s-a permis; însă am ajuns la concluzia că nu era o idee bună. Dacă am văzut pe cineva care predica Evanghelia sincer şi neîngrădit pe stradă, şi a fost împotrivire, eu mă puteam identifica cu el, fără să întreb cine era el sau de unde venea; însă aceasta este altceva decât a planifica să merg cu el pe stradă. Eu însumi nu puteam; dar am lăsat liber la dispoziţia fiecăruia să facă cum vrea. Nu se poate controla conştiinţa unui om; poţi să-i dai un sfat. Nu ascund că eu mă aflu intenţionat în afara taberei, întrutotul, şi eu cred că ştiu din Sfânta Scriptură ce se cuvine pentru mine. Dacă merg acolo, atunci mă amestec cu ceea ce este în tabără, şi dau un sunet neclar. Sunt deplin convins că în starea actuală a Bisericii lui Dumnezeu ar trebui să se stea în afara acestor legături. Gândesc că totul decurge cât se poate de repede spre judecată. Într-o astfel de situaţie nu este dragoste de aproapele să se continue să se facă în felul acesta, căci mărturia va fi slăbită. În aceşti aproape patruzeci sau cincizeci de ani am văzut cum au evoluat lucrurile la persoane care sunt indiferente în privinţa aceasta. Şi nu am văzut că acestea au crescut în adevăr sau că au condus pe alţii în umblarea lor la o sentinţă clară. Conform experienţei mele de aproape cincizeci de ani sunt deplin sigur în sentinţa mea.[13]

Chemarea noastră şi slujba evanghelistului

Cele care urmează sunt copia unui articol apărut în Aprilie 1971 în Things New and Old (Woodbridge, N.J.):

„Vestirea Evangheliei”

„Pentru că nu m-am ferit să vă fac cunoscut tot planul lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.27).

Aud întrebarea, în ce măsură trebuie să lucrăm împreună cu alţi credincioşi, cu care nu suntem în părtăşie bisericească, la vestirea Evangheliei. După părerea mea întrebarea nu s-ar pune dacă aceia care au ieşit din biserici, secte şi denominaţiuni, ca să se adune despărţiţi de orice rău cunoscut conform principiilor nou-testamentale, ar acţiona, lucra şi sluji activ pentru această mărturie. Dacă prin har ei aparţin acelora care au avut privilegiul să cunoască adevărata chemare a Bisericii, atunci nu vor fi mulţi care au ieşit din abaterea generală şi nu s-au îndepărtat de Pavel şi învăţătura Lui (compară cu 2. Timotei 1.15). A existat deja acum aproape 2000 de ani o abatere generală de la adevărul pe care Pavel l-a primit de la Domnul, şi aceasta s-a continuat pe parcursul a mai multor secole. Dumnezeu în îndurarea Lui a dat acum lumină unora despre această decăderea de la învăţătura lui Pavel şi într-o oarecare măsură ei au reprimit-o. Aceasta era nu numai o îmbunătăţire faţă de diversele grupe din creştinătate. Ei sunt o ceată de credincioşi, care în mod necesar sunt în părtăşie cu toţi care apără în acelaşi fel adevărul, pe baza faptului că există un singur trup. Ei luptă pentru adevărul încredinţat apostolului naţiunilor, apostolului nostru (Romani 11.13).

În mod caracteristic chemarea noastră nu este atât de mult evanghelistică, ci mai mult parohială. Noi suntem chemaţi să prezentăm semenilor noştri chemarea la care am fost chemaţi. Eu nu spun, că noi nu trebuie să evanghelizăm, nicidecum, însă spun că potrivit înţelegerii mele evanghelizarea nu este obligaţia noastră cea mai mare. Evanghelistul dintre noi, care, aşa cum doresc să spun, uită culorile comunale (parohiale), pe care el le-a primit, se abate de la favoarea cea mai mare, care este oferită de Dumnezeu acum. Eu sunt de părere că explicarea a ceea ce se cuvine lui Hristos din partea trupului Său este alături de convertire favoarea cea mai mare pe care Dumnezeu a dăruit-o. Simt şi sunt convins că evanghelistul dintre noi are o obligaţie mult mai mare decât numai împlinirea obligaţiilor şi a funcţiilor darului său. El se află într-o altă poziţie decât evangheliştii care stau încă în mijlocul grupei „toţi cei din Asia”. El a fost pus spre mărturia Domnului şi întoarcerea înapoi la întemniţatul Lui, şi această decoraţie sau această culoare el trebuie s-o poarte mai vizibil decât ceilalţi. El este un evanghelist care respinge deschis şi explicit cursul „tuturor celor din Asia”. Înainte ca el să intre în obligaţiile darului său, el va insista că el este un predicator al trezirii în adevăratul sens al cuvântului şi nu se ruşinează de mărturia Domnului şi de întemniţatul Lui (compară cu 2. Timotei 1.8,13,14). El vine cu învăţătura lui Pavel. Această învăţătură nu are voie să fie lezată. Înainte de toate ea trebuie cunoscută şi înţeleasă, şi după aceea trebuie păstrată. Dacă există vreo întrebare sau ezitare în privinţa aceasta, atunci şi el va ezita cu slujirea lui. El se va retrage, aşa cum floarea refuză să emane parfumul ei dacă ziua este ca iarna şi rece. El ar putea să-şi împlinească obligaţia de evanghelist, şi orice credincios, care iubeşte pe Domnul îl va ajuta. Însă el nu va lucra împreună cu „toţi cei din Asia”. De altfel aceasta nu o va face nimeni care a primit lumină despre cerinţele lui Hristos. Din pricina Lui – conştienţi fiind că sunt trup al lui Hristos – se va depărta de ei. Ei vor să slujească, să străpungă liniile vrăjmaşe, dar nu vor fi de acord să poarte haine civile; ei sunt prea loiali ca să facă aceasta. Dacă ei nu sunt acceptaţi în adevăratele lor culori şi cu regimentele lor şi cu echipamentul propriu, ei vor prefera (oricât de neînsemnaţi ar părea să fie) să fie nelegaţi sau cel puţin să aibă numai o garnizoană mică.

Este, spun aceasta cu o convingere profundă şi crescândă, o întoarcere de la cea mai mare obligaţia a noastră şi credincioşie faţă de Hristos dacă noi, pentru a conduce pe oameni la binecuvântare, lucrăm împreună cu cei care se împotrivesc sau nu sunt conştienţi de ceea ce I se cuvine Lui pe pământ. În felul acesta omul este preferat în loc de Hristos şi sufletele devin împiedicate şi îngrădite prin această necredincioşie. Eu nu ar trebui să împiedic pe alţii să facă ceea ce ei pot face, dar eu nu trebuie să-mi tăgăduiesc culoarea, ca să le ajut în slujire, şi în felul acesta să neglijez obligaţia mea cea mai mare.

Concluzie şi aplicaţie

Concluzia tuturor celor spuse ar trebui să fie clară între timp. Cuvântul lui Dumnezeu leagă strâns între ele Evanghelia şi taina lui Hristos. Noi ar trebui să fim credincioşi (fideli), iubiţi fraţi şi iubite surori, ca să-I dovedim acea ascultare care arată că noi Îl iubim şi facem bucurie inimii Lui. Numai aşa Tatăl primeşte de la sfinţii Lui adunaţi lauda şi adorarea care I se cuvin.

Autorul lasă mai bine în seama cititorului să întreprindă aplicarea celor spuse. S-a constatat însă că unii credincioşi preţuiesc aplicarea diverselor adevăruri şi au nevoie de ajutor în aplicarea lor, şi de aceea sunt adăugate aceste remarci. Nu doresc să supăr pe nimeni. Dacă aş fi vrut aceasta, aş fi putut-o face cu un articol mult mai scurt. Mult mai mult doresc ca mai întâi să se slujească intereselor Domnului nostru Isus Hristos şi după aceea să se ajute sufletelor.

Cu remarcile următoare nu trebuie să se pună la îndoială că grupele numite nu ar face unele lucruri pentru Domnul, care sunt acceptabile. El este Judecătorul cel mai mare şi decide ce va răsplăti. El va găsi ce este demn de laudă (1. Corinteni 4.5). Aici noi ne facem gânduri referitoare la principii şi baza pe care se face slujirea. Aceasta este prezentată în Cuvânt. De aceea noi suntem obligaţi să diferenţiem dacă principiile sunt corecte sau false, şi să nu ne legăm cu ceea ce este fals din rădăcină. În timpul lui Ezra şi Neemia trebuia să se lucreze în legătură cu locul pe care Dumnezeu l-a ales, ca să lase să locuiască acolo Numele Său. Chiar dacă în Babilon (= „încurcătură”)[14] erau mulţi fraţi, nu trebuia să se meargă acolo. Aceasta nu are nimic a face cu faptul dacă noi îi iubim sau nu pe astfel de fraţi. Dacă îi iubim, vom asculta de Cuvântul lui Dumnezeu (1Ioan 5.2).

O capcană în mod deosebit pentru credincioşii tineri, care frecventează o universitate, ar putea fi diferitele misiuni studenţeşti. Această „părtăşie” de regulă nu este părtăşia din 1. Corinteni 1.9 şi 1. Corinteni 10. Însă eu nu doresc să critic nici o lucrare. Însă noi vrem să ascultăm de ordinea Scripturii. Iubiţi fraţi şi iubite surori, să lăsăm aceste asociaţii să-şi facă lucrarea şi noi să urmăm Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că noi nu ne putem da mulţumiţi numai să vedem cum sufletele devin mântuite şi primesc ajutor la întrebările referitoare la evlavia personală (cu toate că şi aceasta scade rapid). Cerinţele lui Dumnezeu depăşesc cadrul acesta, şi noi am văzut că acestea sunt strâns legate cu Evanghelia, şi de aceea toată lucrarea noastră în Evanghelie trebuie să ţină seama de ele.

O altă cursă de cădere este alianţa oamenilor de afaceri creştini. Această alianţă nu este părtăşia din 1. Corinteni 1.9 şi 1. Corinteni 10.[15] Să lăsăm aceasta acolo unde este şi să respectăm Cuvântul lui Dumnezeu potrivit adevărurilor discutate. Este onorat Dumnezeu cu privire la taina lui Hristos într-o astfel de „alianţă”? Va întări pe cineva adevărul acesta? Cum putem continua o alianţă cu aceştia, dacă ei nu sunt credincioşi (fideli)?

Sunt de asemenea „treziri” şi „campanii de evanghelizare”, la care mulţi creştini în părtăşie trebuie să uite diferenţele lor clericale şi să contribuie împreună la salvarea multora. Este uimitor ce se amestecă în acest creuzet; nu numai aceia care nu umblă potrivit tainei lui Hristos se unesc, ci deseori participă la această lucrare şi hulitori ai lui Dumnezeu şi anticrişti. Ştim despre astfel de evanghelizări mari, la care creştinilor în general le este cunoscut, că anticrişti (compară cu 1Ioan 4.3 şi 2Ioan 7; şi de asemenea şi 2Ioan 9-11) precum şi cei care stau sub anatema [blestem] din Galateni 1.8, au fost aduşi în legătură cu această lucrare în Evanghelie. Dar chiar şi acolo unde un astfel de compromis eclatant al curăţiei nu este prezent în legături, rămâne întrebarea importantă a predicării lui Isus Hristos potrivit descoperirii tainei.

Organizaţia Tineri pentru Hristos şi Mişcarea pentru evanghelizarea copiilor şi alte feluri de societăţi lucrează într-adevăr pentru un anumit ţel, însă ei eşuează nu numai în practica a tot ceea ce fac, ci şi principial. Eşecul pe terenul corect (ceea ce nu este scuzabil, ci condamnabil) este o chestiune. O bază falsă pentru o anumită lucrare este altceva. Toţi cei care vor să onoreze cerinţele lui Dumnezeu cu privire la casa Sa, ar trebui să vadă că toată lucrarea pentru Domnul, la care ei participă sau pe care o susţin, trebuie să corespundă ordinii şi principiilor acestei case.

Poate am voie să mai fac o propunere. Nu ar fi bine pentru distribuirea de tractate (pliante) să se folosească tractate care poartă numele şi adresa unei persoane cu care noi exprimăm adevărul că există „un singur trup”, deoarece noi vrem să vedem că sufletele, care devin mântuite, sunt îndrumate în continuare în ceea ce este strâns legat cu Evanghelia? Unii cititori ai tractatelor doresc să fie ajutaţi mai departe, şi atunci ar fi bine să aibă o adresă de ajutorare.

Facă Dumnezeul nostru preamărit ca noi să fim conduşi la o mai mare cunoaştere a voii Sale şi la râvnă după cunoaştere.


Gemeinschaft im Dienst

Titlul original: „Fellowship in Service“
Present Truth Publishers, 1974

Traducere: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1] Să fi „pe drumul spre cer” niciodată nu este prezentat creştinului ca speranţă.

[2] Remarca redacţiei: Apostolul Pavel scrie în 2. Timotei 1.15 că „toţi care sunt în Asia s-au întors de la mine”. Acolo, unde Pavel a făcut slujirea sa principală, s-au îndepărtat de apostol şi de învăţătura sa. La fel şi astăzi sunt respinse multe învăţături, pe care apostolul le-a vestit. De aceea scriitorul acestui articol vorbeşte despre creştini aflaţi în poziţia „Asia”.

[3] Remarca redacţiei: O altă aplicare ar fi aceea că înţelesul numelor arată că ei voiau să fugă de Pavel şi să se îndepărteze de învăţătura lui.

[4] Remarca redacţiei: Să ne gândim numai la Marta, care în slujirea ei pentru Domnul a ajuns într-o situaţie greşită şi a dispreţuit pe sora ei, că Maria nu era preocupată cu slujirea pe care ea o făcea (compară cu Luca 10.38-42).

[5] Credincioşii vechi-testamentali aveau viaţă din Dumnezeu. Însă „viaţa în Fiul” este o binecuvântare creştină.

[6] Desigur, adevărul şi privilegiile familiei sunt cunoscute abia astăzi şi prin puterea Duhului pot fi savurate. Aceasta nu era posibil în timpurile vechi-testamentale, atunci când copiii erau încă „sub îndrumător” (Galateni 3.24,25) şi sub Lege.

[7] Aceasta are loc deoarece principii false sunt la lucru.

[8] Remarca redacţiei: Dacă de exemplu se stabileşte dinainte slujitorul şi slujba, atunci Duhul nu mai poate folosi pe cine vrea El (compară cu 1. Corinteni 12.11). Vezi în privinţa aceasta articolul „Cine ar trebui să conducă o Adunare/Biserică?”.

[9] Remarca redacţiei: Ca să se evite înţelegeri greşite: aici nu este vorbe de cu cine putem frânge pâinea, ci cu cine putem practica slujire comună.

[10] Remarca redacţiei: Prin aceea că el a auzit: „Pentru ce prigoneşti?” Căci Pavel prigonea Adunarea şi nu în primul rând pe Domnul, aşa cum s-a amintit deja mai sus. Dar să prigoneşti Adunarea înseamnă şi să prigoneşti pe Domnul.

[11] Remarca redacţiei: Cititorul s-ar putea întreba: De ce să conducă aceasta la despărţire? Dacă înţelegerea tainei este cu adevărat importantă pentru noi şi de asemenea ne-au devenit importante efectele legate de ea asupra strângerii laolaltă a credincioşilor, atunci vom vrea să-l conducem pe cel nou-convertit într-un loc unde cei de acolo sunt conştienţi de aceste adevăruri şi ţin cu tărie la ele. Cel care nu are această cunoaştere, dar cu care eu sunt legat prin slujire, doreşte desigur să ducă sufletul nou-convertit la locul pe care el îl consideră corect, şi astfel aceasta nu va merge bine în timp. Numai dacă amândoi decuplează Evanghelia de înţelegerea tainei, ceea ce niciodată nu este posibil pentru unul care a înţeles într-o oarecare măsură această taină şi legătura cu Evanghelia.

[12] Remarca redacţiei: Este vorba de cineva care într-adevăr poate trăi în părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu conform cu 1Ioan 1, dar care nu este întemeiat în adevărul referitor la un singur trup, şi de aceea pentru cel de curând convertit se urmăreşte un cu totul alt ţel decât acela care stă pe baza adevărului referitor la un singur trup, care are ca ţel să-l conducă pe cel de curând convertit la locul unde doi sau trei se adună în Numele Domnului Isus. Părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu este altceva decât părtăşia Fiului lui Dumnezeu.

[13] Din „Substance of a Reading on Ephesians“ în The Bible Treasury, Anul 10, pag. 121–122.

[14] Remarca redacţiei: „Babilon” este denumirea în limba greacă a cetăţii, în ebraică ea se numea „Babel”. Originea numelui cuvântului este necunoscută. Babilonienii înşişi îl interpretau ca „Poarta lui Dumnezeu”, în Israel a fost pus în legătură cu cuvântul ebraic pentru „încurcătură” (Geneza 11.1-9). Sursa: https://www.die-bibel.de/lightbox/basisbibel/sachwort/sachwort/anzeigen/details/babylon-1/.

[15] Remarca redacţiei: Vezi pasajul „Părtăşia Fiului Său Isus Hristos” spre deosebire de părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen