Sfinţenia iertării

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 17.3

Luca 17.3: Şi dacă se va pocăi, iartă-l.

În anul 1974 preşedintele Ford a acordat o amnistie fostului preşedinte R. M. Nixon, şi în acest context s-a referit la Numele lui Dumnezeu cu privire la principiul iertării. Un articol dintr-o revistă mondenă cu circulaţie naţională a spus, că din cauza referirii la Dumnezeu în legătură cu iertarea nu trebuie uitat că, privit istoric, iudaismul şi creştinismul totdeauna au prevăzut că iertarea ar trebui să fie precedată de căinţă. Desigur R. M. Nixon nu a recunoscut cu adevărat nici o comportare greşită, cel mult probabil o lipsă de discreţie. (Noi nu judecăm, dacă el a făcut sau nu ceva fals. Aceasta nu ne interesează aici.)

Este o scenă tristă, dacă oamenii lumii arată ceea ce creştinii uneori au uitat sau ar trebui să ştie. Aceasta ne conduce la acel când al iertării. Este un timp al iertării, şi a ierta înainte de acest timp este un lucru nelegiuit. Iertarea trebuie să armonizeze cu sfinţenia. De aceea avem nevoie de învăţătură din partea lui Dumnezeu cu privire la momentul când trebuie să iertăm. Cel puţin două lucruri sunt necesare pentru o iertare conform Scripturii: căinţa şi mărturisirea.

  • 1 Ioan 1.9: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele.

  •  Luca 17.3: Dacă fratele tău va păcătui, mustră-l, şi dacă se va pocăi, iartă-l.

  •  Proverbe 28.13: Cine îşi acopere fărădelegile nu va prospera, dar cine le mărturiseşte şi le părăseşte va căpăta îndurare.

Vezi şi Leviticul 5.5; Numeri 5.7; Psalmul 32.5; Iosua 7.19; Neemia 9.2,3; Faptele apostolilor 8.22.

Principiul că iertarea trebuie să fie precedată de căinţă este valabil chiar şi la nivel naţional, aşa cum se vede din felul de a proceda al lui Dumnezeu cu Israel. Dumnezeu trebuie să rămână permanent fidel Sie Însuşi ca lumină şi dragoste, şi El acţionează întotdeauna în armonie cu ceea ce este El. Drept urmare pentru Israel luna a şaptea este o lună măreaţă (compară cu Leviticul 23), în care în prima zi a lunii Israel este adunat din nou. În ziua a zecea va fi ziua împăcării, şi cum se vor smeri ei înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor! Vezi Zaharia 12.10-14. Apoi, în a 15-a zi a lunii, li se va face parte de binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani. Compară cu Daniel 12.12,13, unde este vorba de 1335 zile, care vor aduce binecuvântarea.

Gândurile lui Dumnezeu referitoare la iertare sunt valabile şi pentru felul lui de a proceda în cadrul răscumpărării. Ele caracterizează acţiunea Sa în familia Sa. El aşteaptă şi de la noi acelaşi mod de a proceda în relaţiile noastre unii cu alţii. Această procedură este adecvată şi cu privire la disciplinarea în Biserică/Adunare. Şi foarte sigur El aşteaptă aceasta de la slujitorii Săi din guvern, cărora le-a dat sabia. Cum? Poate fi acordată graţierea fără recunoaşterea vinei? Niciodată! Această ordine de iertare este valabilă pentru toate relaţiile.

„Iertarea” fără căinţă şi mărturisire este nelegiuire. Unei astfel de „iertări” îi stă la bază eul propriu superficial, nepăsător, îi stă la bază carnea, într-adevăr carnea amabilă, dar este carnea. O astfel de „iertare” rezultă dintr-o lipsă de condamnare de sine. Noi scuzăm lucrarea rea a cărnii în alţii, pentru că nu o judecăm în noi înşine.

Dacă un copil greşeşte, îi va spune tatăl atunci: „Îl voi ierta, simplu”? Sau dacă copilul ocoleşte pe tatăl, va transforma tatăl această ocolire în căinţă şi va spune: „Aceasta dovedeşte că el regretă faptele sale, şi eu îl voi ierta”? Sau dacă copilul face aşa ca şi cum n-ar fi nimic rău, va spune tatăl atunci: „El se va împăca cu mine, îl voi ierta”? Dacă copilul este numai o singură dată neascultător, va spune tatăl: „N-a mai repetat, deci este în ordine”? O astfel de comportare este în contradicţie evidentă cu locurile din Scriptură citate mai înainte, este însă comparabilă cu felurile de „iertare”, care se observă printre creştini. Aşa ceva poate contribui numai la scăderea stării morale în poporul lui Dumnezeu. Unde rămâne într-o astfel de comportare dragostea faţă de copil sau faţă de fratele nostru?

Cazul dintre Filimon şi Onisim este de asemenea remarcabil. Ar fi putut Pavel să scrie aşa cum a scris, dacă Onisim s-ar fi decis să rămână în Roma? Evident, nu. „De El sunt cântărite faptele” (1 Samuel 2.3), şi întoarcerea lui Onisim era o dovadă a căinţei lui. El se va întoarce acolo de unde a venit. Astfel în întoarcerea smerită a lui Onisim s-a aflat baza pentru iertarea din partea lui Filimon.

Căinţa se recunoaşte prin aceea, că cel vinovat se duce la acela faţă de care s-a făcut vinovat şi mărturiseşte vina sa. Atunci este acel când al iertării. Acesta este momentul bucuriei şi momentul când a fost înlăturat obstacolul pentru părtăşia practică.

Sunt locuri în Scriptură care îndeamnă pe creştini să se ierte unii altora (Efeseni 4.32; Coloseni 3.13; Luca 17.3; Matei 6.12-15; 18.21,35). Dacă un creştin nu vrea să ierte, aceasta este un semn că harul lui Dumnezeu nu este foarte activ. Un duh care nu este gata să ierte este condamnat în Scriptură (Matei 18.23-35; 6.15). Dacă iertarea nu este acordată atunci când a venit timpul pentru iertare conform Scripturii, aceasta nu este nici dragoste şi nici sfinţenie. Acestea sunt reguli rânduite divin şi ele sunt valabile cu siguranţă pentru părtăşie precum şi pentru fiecare persoană în parte.

Vrem să ne păzim să ţinem cu tărie la ură ascunsă, dacă am fost lezaţi personal, dar totodată să tratăm cu indiferenţă jignirile aduse Domnului nostru!

Aceste gânduri false cu privire la acordarea iertării înainte de căinţă fac (aparent) calea noastră mai uşoară. Noi ne dorim „pace”. Nu vrem „să supărăm”. Adevărul este însă că noi nu vrem să mustrăm nedreptatea. Noi nu urmărim cu adevărat binele fratelui nostru. Ceea ce ne călăuzeşte este un gând nepotrivit Scripturii şi o dragoste nepotrivită cu Scriptura! Vrem să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu şi Cuvântul Său preţios al adevărului!

S-ar putea într-adevăr să fie o astfel de stare limitată local sau generală, că nu se poate mustra ceea ce ar trebui să fie mustrat; dar nu despre aceasta este vorba aici. Noi vorbim despre concepţii referitoare la iertare, care sunt contrare Scripturii şi distrug ordinea şi sfinţenia în casa lui Dumnezeu.

În contextul graţierii fostului preşedinte R. M. Nixon a fost lansată o campanie, să se trimită pietre la aceia care au obiecţii împotriva amnistierii. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra” (Ioan 8.7). Vedeţi, cât de uşor omul lumii şi creştinul nesocotesc etaloanele morale ale lui Dumnezeu? Creştinii fac totdeauna aceasta. Este carnea din noi, care inconştient poartă grijă de ea însăşi (compară cu Romani 13.14; 8.7). Această violare a textului din Ioan 8.7 aduce cu sine sfârşitul sfinţeniei în poporul lui Dumnezeu. Chiar dacă creştinul nu înţelege Ioan 8.1-11, omul nou din el, care a fost făcut capabil de Duhul, ar trebui să cunoască instinctiv această violare ca atac împotriva sfinţeniei.

În evanghelia după Ioan 8 cărturarii şi fariseii s-au adresat Domnului de pe terenul lipsei de spirit autocritic şi au încercat să folosească pe Moise împotriva Lui. Ei nu au recunoscut, că degetul care a scris pe pământ era „degetul lui Dumnezeu”. De asemenea a fost „degetul lui Dumnezeu” care a dat Legea. Astfel El a trebuit să Se preocupe cu îndreptăţirea lor de sine şi să-i demasce, deoarece acesta era duhul în care ei au venit. Prin aceasta nicidecum El nu a anulat practicile divine ale premiselor din Cuvântul lui Dumnezeu.


Tradus de la: Heiligkeit der Vergebung

Titlul original: „The Holiness of Forgiveness”;
in Thy Precepts, Morganville (Present Truth Publishers) Noiembrie/Decembrie 1991, pag. 165-167.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Luca 17 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen