Sfinţenia păcii
… şi a celui care face pace

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Versete călăuzitoare: Iacov 3.17; Marcu 9.50

Iacov 3.17: Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, …

Marcu 9.50: Să aveţi sare în voi înşivă şi fiţi în pace unii cu alţii.

Dacă lipseşte curăţia nu este o surpriză dacă se duce lipsă şi de pacea divină. Dacă lipseşte sarea, nu trebuie să fie o surpriză că pacea divină între unul şi altul de asemenea lipseşte. Sarea simbolizează caracterul conservativ al despărţirii de rău şi puneri deoparte pentru Domnul. De ce să ne aşteptăm la pacea divină, dacă noi ignorăm metodele lui Dumnezeu pentru a dobândi pacea? În aceste versete se găseşte o ordine divină, care necondiţionat trebuie urmată. Noi suntem îndemnaţi să gândim la fel (Filipeni 2.2,3; 1 Corinteni 1.10), şi aşa cum noi avem nevoie de un fel de gândire smerit, ca să obţinem pacea divină, tot aşa avem nevoie şi de „acelaşi gând în Domnul” (Filipeni 4.2). Dacă lipseşte curăţia şi sarea putem într-adevăr pe baza compromisurilor şi adaptării să obţinem unanimitate, însă nu unanimitate în Domnul.

Sunt mulţi care au păreri despre pace şi realizarea păcii, dar care subminează sfinţenia. În mod obişnuit faptele dau pe faţă concepţiile false, însă uneori concepţiile false apar şi sub forma de învăţătură. Aşa de exemplu a spus cineva, care mergea la o părtăşie „deschisă”:

Când El, Cel pe care Îl aşteptăm, va veni, ne va găsi El ca pe robii din Luca 12.37,43 sau ca pe robul certăreţ din Luca 12.45? „Străduiţi-vă să fiţi găsiţi de El în (1) pace, (2) fără pată şi (3) fără vină” (2 Petru 3.14). La început accentul principal era pus pe curăţie (Iacov 3.17), căci epistola lui Iacov este probabil epistola cea mai de timpurie. Însă a doua epistolă a lui Petru, una din ultimele epistole şi scrisă pentru timpul din urmă, pune pacea înainte. Să nu aibă aceasta însemnătate şi importanţă pentru noi? (H. P. Barker, Why I Abandoned exclusivism, ediţia a 4-a, 1940, pag. 26)

Cu o astfel de concepţie neobrăzată şi lipsită de sfinţenie nu este surprinzător că el a părăsit ceea ce el a numit „exclusivism”, ceea ce de fapt este excluderea răului.

Fără a intra în detalii în egalarea lui samavolnică a luptei pentru sfinţenie în legăturile noastre cu pofta de ceartă, vrem totuşi să scoatem în evidenţă efectul care rezultă, dacă se renunţă la adevăr, că legăturile rele întinează. Aceasta se termină întotdeauna cu o formă de înfrumuseţare a răului. Întotdeauna!

Nu vrea el să spună în citatul acesta că în măsura în care timpurile în biserica mărturisitoare devin tot mai rele, curăţia devine tot mai puţin importantă şi că accentul principal se pune pe pace în loc de curăţie?

În orice caz el recunoaşte, că la început accentul principal era pe curăţie (Iacov 3.17). Dacă ar fi ţinut seama de 2 Timotei 2.22 (ultima epistolă a lui Pavel, care a fost scrisă pentru ca un om al lui Dumnezeu să ştie cum el ar putea fi un vas curăţit), creştinii ar fi fost probabil cruţaţi de această concluzie păcătoasă, dăunătoare şi falsă dedusă din 2 Petru 3.14. Epistola 2 Timotei 2.22 spune: „urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-l cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” În 2 Petru 3.14 aflăm iarăşi, cum noi putem fi găsiţi de El în pace: prin aceea că umblăm fără pată (fără necurăţie) şi fără vină.

Citatul de mai sus deci nu este înţelepciunea despre care citim în Iacov 3.17: „Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută.”

S-a schimbat înţelepciunea numită de Iacov, deoarece timpul din urmă a venit? W. Kelly a remarcat just:

Niciodată să nu se inverseze această ordine; această înţelepciune este nu numai curată şi paşnică, ci ea este în primul rând curată, şi apoi paşnică. Mai întâi ea păstrează fiinţa şi gloria lui Dumnezeu, şi după aceea ea caută roada păcii între oameni.

Această ordine este în armonie cu Domnul nostru Isus, privit în funcţia Sa preoţească după rânduiala lui Melhisedec – preoţie în care El este acum activ din pricina noastră (Evrei 7.11). „Pentru că acest Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când se întorcea de la măcelul împăraţilor şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a împărţit şi zeciuială din toate, înseamnă mai întâi «Împărat al dreptăţii» şi apoi şi «Împărat al Salemului», adică «Împărat al păcii»” (Evrei 7.1,2).

„Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iacov 3.18). Este un rod, care trebuie savurat în pace, şi acest rod este dreptatea. Este o nebunie să gândeşti că ne este permis să acţionăm conform concepţiei pace-cu-orice-preţ sau să renunţăm la pretenţiile lui Dumnezeu referitoare la curăţie (Iacov 3.17) şi cu toate acestea să avem pacea în care poate fi savurat rodul dreptăţii. Pacea din Iacov 3.17 este pace divină şi nu este pacea omului, în care nu este vorba de a lupta pentru ceva divin. Cum se realizează pacea divină, în care se savurează rodul dreptăţii? Iacov 3.17 este contextul, care ne spune aceasta. Pacea între sfinţi trebuie să aibă o bază dreaptă. Un adevărat făuritor de pace (Matei 5.9) năzuieşte aceasta. Acolo unde este păcat, el urmăreşte ca păcatul să fie judecat şi să fie linişte (Proverbe 28.13).

„Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii” (Evrei 12.11). Rodul dătător de pace, care va fi dat acelora care au parte de disciplinare, este dreptatea. Aşa cum am văzut [într-un alt articol – nota traducătorului], că dragostea nu poate fi despărţită de dreptate, la fel şi pacea nu poate fi despărţită de dreptate (compară cu Coloseni 1.20). Să desparţi aceste lucruri înseamnă să tăgăduieşti adevăratul caracter al crucii şi al naturii lui Dumnezeu ca lumină şi dragoste. Dragostea, priceperea (respectiv capacitatea de discernământ), puritatea (respectiv curăţia) şi rodul dreptăţii sunt prezentate împreună în Filipeni 1.9-11. Noi vrem să urmărim ca aceste lucruri să fie vizibile simultan unul lângă altul în conduita noastră de viaţă.

Una din marile capcane, care sunt răspândite în zilele noastre în creştinism, este dragostea şi pacea în detrimentul curăţiei şi dreptăţii. Pentru mulţi aceasta pare ceva nobil; şi oamenii se mândresc cu ei înşişi pe baza dragostei lor, a toleranţei lor, a bunătăţii lor şi al caracterului paşnic. Însă aceasta nu este înţelepciunea de sus.

Este permis şi chiar trebuie să se cedeze acolo unde este vorba de avantajul personal şi de dreptul propriu. Aceasta este blândeţe şi urmărirea a ceea ce slujeşte păcii [Romani 14.19]. Este plăcut şi drept să se acţioneze în felul acesta. Este curăţie, să acţionezi în felul acesta. În privinţa aceasta deseori lucrurile sunt denaturate. Se poate renunţa le drepturile proprii, însă niciodată la drepturile lui Hristos. Totdeauna este fals să renunţi la drepturile lui Hristos. „Blândeţea [în sens de caracter al unui om care nu insistă asupra drepturilor lui – nota traducătorului] voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Filipeni 4.5): aceasta se referă la avantajul meu, la dreptul meu, dar niciodată la drepturile lui Dumnezeu.

Aceasta este valabil şi cu privire la Romani 14.19: „Astfel deci, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul”. Înseamnă aceasta cumva, că noi ar trebui să facem compromisuri cu privire la adevăr şi să renunţăm la drepturile lui Dumnezeu? A acţionat Pavel nedrept, atunci când s-a împotrivit lui Petru (Galateni 2.11)? Era el unul care dădea naştere la nelinişte, unul care deranja pacea? Nicidecum! Niciodată nu trebuie renunţat la drepturile lui Dumnezeu; niciodată nu trebuie făcute compromisuri cu privire la adevăr. Romani 14.19 stă într-un anumit context. Este Romani 14.15 şi renunţarea la drepturile proprii. Aceasta ne va ajuta să practicăm cerinţele din Evrei 12.14 şi cele din 1 Petru 3.11.

Dacă vorbim despre blândeţea şi bunătatea lui Hristos, ar trebui să ţinem seama că blândeţe înseamnă să nu insişti pentru drepturile proprii. Bunătate înseamnă cedare. O soră mi-a spus odată că Domnul nostru Isus, atunci când I-au dat o trestie în mână [vezi Matei 27.29] El a ţinut-o! Uimitor! Preţios, Mântuitor preţios! Ce blândeţe! Însă El niciodată nu a cedat la ceva care se cuvenea lui Dumnezeu. Inimile noastre fac cu plăcere concesii prin natura lor la drepturile lui Dumnezeu şi la voia Sa şi stăruiesc apoi la voinţa proprie, pe care uneori o ascundem sub fraze evlavioase. Vrem să ne gândim şi la faptul că Domnul nostru binecuvântat, Cel sfânt şi Cel adevărat [Apocalipsa 3.7], a iubit dreptatea şi a urât nelegiuirea, motiv pentru care Dumnezeu, Dumnezeul Său, L-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Săi (Evrei 1.9).

Ah, ce bucurie ne face, să ne gândim la Sfântul care nu a cunoscut nici un păcat! Sufletul Lui a trebuit să simtă răul locului unde El Se mişca. Cât de puţin suntem noi ca El! Ah, de am fi mai mult ca El! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu; sângele preţios nu lasă nici o pată în urma lui. Ar trebui să ne păzim să prezentăm fals pe Hristos, atunci când vorbim despre blândeţea şi bunătatea lui Hristos. Ni se spune „predică pe Hristos”, şi noi auzim prelegeri plăcute despre umblarea Lui. Însă umblarea Lui este prezentată prin jertfa de mâncare, şi Dumnezeu ne spune: „să nu laşi să lipsească sarea legământului Dumnezeului tău de pe darul tău de mâncare” (Leviticul 2.13). Lipsa sării înseamnă aducerea a ceva care nu este cu adevărat Hristos, aşa cum Dumnezeu Îl vede ca hrană a poporului Său. Aceasta va aduce cu sine la ascultători o creştere anormală şi o umblare stricată. Să ne gândim la Geneza 19.26; 2 Împăraţi 2.21; Ezra 7.22; Ezechiel 43.24; Coloseni 4.6.

1 Timotei 6.11 spune: „urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.” Acestea sunt multe lucruri, după care noi trebuie să năzuim. Vrem să le împlinim pe toate.

Cum se face că noi schimbăm instinctiv pe cei la care la ale lor drepturi trebuie să renunţăm cu cei la care la ale lor drepturi nu trebuie să renunţăm? Este o istorisire despre o fetiţă, care mergea la şcoala duminicală, unde s-a făcut o colectă. Ea avea două monezi de 5 cenţi, una pentru ea şi una pentru colectă; şi pe drumul spre biserică o monedă i-a căzut şi s-a rostogolit prin canalul de scurgere în canalizare. „S-a terminat cu moneda pentru Domnul”, a zis ea. Noi suntem la fel de predispuşi să folosim aceste versete despre pace. Dacă cedezi puţin la principiul Domnului, vechea natură iese la iveală. Pacea este una din cele nouă roade ale Duhului. Duhul care locuieşte în noi ne conduce să renunţăm la ce este al nostru, însă să fim fideli cu ceea ce este al lui Hristos. Vezi şi Marcu 9.50; 2 Corinteni 13.11; 1 Tesaloniceni 5.13. „Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17).

Ezechia a zis lui Dumnezeu: „… am umblat înaintea Ta în adevăr şi cu o inimă întreagă şi am făcut ce este bine în ochii Tăi” (2 Împăraţi 20.3), şi fără îndoială era o anumită măsură de adevăr în această afirmaţie. Însă este nespus de trist să-l auzi mai târziu spunând lui Dumnezeu: „Nu este aşa? Că va fi pace şi adevăr în zilele mele!” (2 Împăraţi 20.19; compară cu Isaia 39.8). Aici este rădăcina pieirii, o răsturnare a ordinii morale, şi Iuda a adus rodul amar, care creşte inevitabil din aceste rădăcini. Cât de multe suflete, care iubesc pe Domnul, au spus: De am avea pace şi adevăr! Probabil aceste cuvinte nu ne vin cu glas tare de pe buze, dar nu sunt ele în inimile noastre?

Era corect din partea lui Mardoheu să consimtă căsătorirea Esterei cu un păgân, în timp ce în Ierusalim aşa ceva a fost deplâns şi condamnat (Ezra 10)? De fapt nu! Şi astfel nu este nici o surpriză că şi Mardoheu a inversat ordinea referitoare la pace şi adevăr (Estera 9.30,31). Compară cu Zaharia 8.16.

„Şi au legat cu uşurătate rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!», şi nu este pace! S-au ruşinat ei că au făcut o urâciune? Nu, nicidecum nu s-au ruşinat şi nu ştiu să roşească” (Ieremia 6.14,15; 8.11,12).

„Ferice de cei care fac pace, pentru că ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu” (Matei 5.9). Ei urmează ordinea morală şi căile lui Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care fac „pace” pe o altă bază sunt în realitate făuritori ai pieirii şi decăderii.

„Să aveţi sare în voi înşivă şi fiţi în pace unii cu alţii” (Marcu 9.50). Sarea simbolizează aici caracterul de menţinere a sfinţeniei, al despărţirii de rău şi punerii deoparte pentru Domnul. Desigur El avea sare în El Însuşi.


Tradus de la: Heiligkeit des Friedens

Titlul original: „The Holiness of Peace and Peace-making”;
în Thy Precepts, Morganville (Present Truth Publishers) septembrie/octombrie 1991, pag. 144–148.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).