Realitatea învierii lui Hristos
Matei 28.1-17

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 25.03.2019, Actualizat: 25.03.2019

Matei 28.1-17: Iar târziu, în sabat, pe când se însera spre ziua întâi a săptămânii, Maria din Magdala şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Şi, iată, s-a făcut un mare cutremur; pentru că un înger al Domnului, coborând din cer, a venit şi a răsturnat piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Şi, de frica lui, paznicii s-au cutremurat şi au fost ca morţi. Şi îngerul, răspunzând, le-a spus femeilor: „Nu vă temeţi; pentru că ştiu că voi Îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, pentru că a înviat, după cum a spus. Veniţi, vedeţi locul unde era pus Domnul. Şi mergeţi repede şi spuneţi ucenicilor Săi că a înviat dintre cei morţi. Şi, iată, El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată, v-am spus“. Şi, plecând repede de la mormânt, cu teamă şi cu mare bucurie, ele au alergat să dea de veste ucenicilor Săi. Şi iată, Isus le-a şi întâmpinat, spunând: „Bucuraţi-vă!“ Şi ele, apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat. Atunci Isus le-a spus: „Nu vă temeţi; mergeţi, daţi de veste fraţilor Mei ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea“. Şi, pe când mergeau ele, iată, unii din pază au venit în cetate şi au vestit preoţilor de seamă toate cele petrecute. Şi, după ce s-au adunat cu bătrânii şi au ţinut sfat, au dat mulţi bani ostaşilor, zicând: „Spuneţi: «Ucenicii Săi, venind noaptea, L-au furat pe când dormeam noi». Şi, dacă se va auzi aceasta la guvernator, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de orice grijă“. Şi ei au luat banii şi au făcut după cum fuseseră învăţaţi. Şi s-a răspândit vorba aceasta printre iudei până astăzi. Dar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le rânduise Isus. Şi, când L-au văzut, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.

Învierea ca realitate

Am pe inimă să studiem adevărul mare al învierii Domnului nostru Isus Hristos în aspectele ei diferite. Noi putem studia învierea sub diferite aspecte; ea ne vorbeşte în mod diferit. Vreau astăzi să vă îndrept atenţia numai spre realitatea învierii însăşi, spre simpla realitate a învierii. Data viitoare, dacă Domnul permite, voi vorbi despre Roadele învierii. Însă astăzi doresc să mă limitez la realitatea învierii.

Să privim învierea la modul cel mai general: învierea lui Hristos este în modul cel mai evident revelarea divină a învierii însăşi. Deja numai la gândul acesta trebuie să recunoaştem că este imposibil pentru inimile şi limbile noastre să primim şi să exprimăm întreaga importanţă a acestei realităţi. Nu este nici un subiect în Scriptură, care ar fi mai important decât învierea, şi nu este nici o realitate pe care lumea a urât-o din inimă mai mult decât învierea. În general învierea este respinsă de lume. Vorbesc desigur acum despre lume în sensul ei cel mai larg şi mai general.

Vă amintiţi că şi credincioşii din Corint au fost infectaţi de principiile, obiceiurile şi plăcerile lumeşti, cu toate că ei nu erau din lume. Deja la ei i-a reuşit vrăjmaşului ca ei să tăgăduiască învierea, că ar fi chiar o înviere a morţilor. Astfel apostolul a trebuit să folosească tot capitolul măreţ 15 al primei epistole către Corinteni, ca să demonstreze realitatea mare a învierii. El pune preţ pe învierea sfinţilor pe baza realităţii învierii lui Hristos. Învierea lui Hristos nu numai a instaurat marele principiu, ci de asemenea a pus baza şi este garanţia pentru adevărul învierii tuturor acelora care sunt ai lui Hristos. Deoarece învierea Lui ne-a fost dată, noi suntem siguri de propria noastră înviere. Dacă tăgăduim învierea, atunci Hristos nu a înviat, şi dacă Hristos nu a înviat, atunci nu există nimic.

Cu totul contrar ştiinţelor naturii

De ce este aşa, că ştiinţa, aşa-numita filozofie şi pedagogică din diferitele epoci ale lumii au stat aşa de sceptici faţă de acest adevăr mare? El a fost pus la îndoială. Savanţii şi oamenii culţi ai lumii acesteia s-au dat înapoi principial şi la modul general. De ce? Motivul este: Învierea nu poate fi calculată prin vreo lege naturală. Se poate chiar merge mai departe şi se poate spune: învierea este în afara oricărei legi naturale şi stă deasupra oricărei legi naturale. Nu este nici o lege a naturii care să poată fi implicată în înviere. Este puterea divină suverană a lui Dumnezeu în intervenţia Lui directă conform voii Sale.

Însă învierea este mai mult decât aceasta: ea este intervenţia puterii lui Dumnezeu în domenii în care există rodul păcatului omului şi al ruinei omului înaintea lui Dumnezeu. Omul a păcătuit şi moartea a domnit. Aceasta este istoria simplă a omului. Şi în privinţa aceasta nu este vorba de caracterul păcatului. De aceea apostolul spune: „Dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam” (Romani 5.14), adică, cu toate că erau din aceia care nu au păcătuit prin încălcarea unor prescripţii speciale, totuşi ei au păcătuit principial. Nu este o chestiune a caracterului sau a felului în care ei au păcătuit; ei au păcătuit şi de aceea moartea era prezentă. Moartea a venit ca judecată dreaptă a lui Dumnezeu, ca şi consecinţă a păcatului omului. Şi aşa învierea este rodul puterii lui Dumnezeu, prin faptul că s-a făcut ispăşire pentru păcat.

Ea este mărturisită în puterea Domnului Isus, în Hristos Însuşi, atunci când El era în lumea aceasta, căci El Şi-a arătat puterea ca Acela care aduce la viaţă dintre morţi. Din când în când El a arătat această putere. Însă El Însuşi ca Om a mers la locul unde moartea şi judecata – care ar fi trebuit să ne lovească pe noi, ca urmare a ceea ce eram şi unde eram noi – prin har au trebuit să vină asupra Lui, şi El a permis aceasta. Şi când El a intrat în această cea mai întunecată cameră, s-a constat că puterea lui Dumnezeu s-a interpus. Ea a intervenit, ca să scoată pe Omul acesta din moarte şi din mormânt – acest Om, care în chip desăvârşit a glorificat pe Dumnezeu şi S-a dat morţii, ca judecată necesară a lui Dumnezeu asupra păcatului şi în mod deosebit asupra păcatului omului. Da, Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui în dreptate minunată. Şi El este acum aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti, mult mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor (Efeseni 1.21).

Învierea ca bază a creştinismului

Deci în aceasta nu este nici o lege a naturii, este puterea divină, da, este puterea lui Dumnezeu. Cine putea să aducă la viaţă dintre morţi, în afară de Dumnezeu? De aceea lumea şi savanţii urăsc învierea şi filozofia o dispreţuieşte. Învierea nu este în domeniul unde acţionează legile naturii. Şi lumea ca atare şi oamenii lumii acesteia nu cunosc nimic şi nu vor să accepte ceea ce este în afara legilor naturii. Legile naturii le leagă mintea. De aceea ei nu vor învierea. Ea este de la Dumnezeu, ea este puterea uriaşă a lui Dumnezeu. Credinţa o acceptă, se pleacă sub ea, se bucură de ea şi preamăreşte pe Dumnezeu pentru ea. Învierea este legată tocmai cu lucruri care caracterizează pe Dumnezeu ca atare. „Care dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi” (Romani 4.17). Şi credinţa cea mai simplă se bucură de suveranitatea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu, care este cu mult mai presus decât ceea ce omul cu mintea lui sărmană şi slabă încearcă să aducă în interiorul domeniului lui.

Mai este şi un alt motiv pentru care realitatea învierii este dispreţuită de lume. Învierea era mărturia mare publică despre adevărul creştinismului, care este întemeiat pe moartea Domnului Isus Hristos. Trebuia să fie o chestiune cu totul nouă în căile lui Dumnezeu în lumea aceasta. Creştinismul nu poate fi legat cu iudaismul, cu toate că s-a făcut această încercare în lumea aceasta. Creştinismul este un sistem al lui Dumnezeu cu totul nou. El a fost introdus atunci când vechiul sistem a fost dat la o parte pentru un timp. Sistemul iudaic era sistemul lui Dumnezeu până la cruce. Şi ceea ce era în legătură cu acest sistem, va fi fără îndoială în viitor într-o formă nouă iarăşi la locul lui, şi anume în legătură cu împrejurările pământeşti ale poporului pământesc al lui Dumnezeu: cu Israel.

Însă creştinismul era total diferit de tot ceea ce a fost vreodată mai înainte. Viaţa veşnică a fost prezentată aici în chip desăvârşit în Persoana Însăşi. Când privim pe Domnul în lumea aceasta, pe Fiul lui Dumnezeu, care S-a coborât, ca să fie Om, atunci vedem viaţa veşnică în propria Sa Persoană. Să citim ce spune prima epistolă a lui Ioan: „Ce era de la început” (1 Ioan 1.1). Despre care început este vorba? Din momentul revelării Sale pe pământ ca Om El era viaţa veşnică, şi când vorbim despre creştinism, atunci noi nu putem despărţi creştinismul de viaţa veşnică, de Tatăl şi de Fiul. Toate acestea sunt legate împreună şi ele sunt legate în mod cu totul deosebit cu creştinismul ca atare. Aici eu am pe Fiul Omului, coborât şi revelat pe pământul acesta; am glasul Tatălui, aşa cum Îl salută, şi am pe Duhul Sfânt, aşa cum El coboară peste El, pe El, Cel care era ca Om aici pe pământ. Găsesc pe Tatăl, pe Fiul, pe Duhul Sfânt. Primesc viaţa veşnică prezentată în Persoana lui Hristos, viaţa veşnică, care era făgăduită înainte de întemeierea lumii, revelată aici în timp în propria Sa Persoană. Nici măcar o singură persoană nu ar fi putut avea un loc în acest creştinism înainte ca El să meargă în moarte şi să învieze a treia zi dintre morţi. Locul nostru în el, partea noastră în legătură cu el, pretenţia noastră la el aşteptau moartea Sa şi învierea Sa. El a aşteptat crucea ca pe ceva care menţinea şi confirma însuşirile sfinte ale lui Dumnezeu şi drepturile Lui justificate. Şi El a aşteptat învierea, ca să ocupe un loc nou şi ca Om să fie pus pe un loc nou şi ca Cel înviat să aibă acum relaţii cu alţii care trebuiau aduşi pe acest loc al biruinţei Sale şi al triumfului Său. Toate acestea sunt legate cu creştinismul.

Lumea ca vrăjmaş al învierii

Învierea era confirmarea mare a biruinţei răscumpărării şi crucii Domnului şi totodată instrumentul mare pentru răspândirea ordinii noi minunate a lucrurilor, pe care Dumnezeu voia s-o introducă. Să observăm că tocmai în capitolul acesta (Matei 28), şi de asemenea şi la sfârşitul capitolului anterior, vedem unită toată răutatea şi ura naţiunilor de a acţiona împotriva învierii Sale? Vedem cât de bine ştiau ei şi cât de bine ştia diavolul ce însemna învierea. Priveşte sfârşitul din Matei 27, dacă ai vreo îndoială în privinţa aceasta; marii preoţi şi fariseii au zis, ca să spunem aşa: da, ne amintim – s-ar putea ca ucenicii să fi uitat aceasta, dar fariseii nu au uitat, memoria lor era mai bună decât a ucenicilor -, da, ne amintim „că înşelătorul Acela, când era încă în viaţă, a spus: «După trei zile înviez». Porunceşte deci ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui şi să-L fure şi să spună poporului: «A înviat dintre cei morţi!», şi înşelăciunea din urmă să fie mai rea decât cea dintâi” (Matei 27.63,64).

Observi tu ce însemna învierea pentru vrăjmaşii adevărului? Era mai mult, aşa se pare, pentru vrăjmaşii adevărului decât pentru aceia care o iubeau cu adevărat. Avea însemnătate mult mai mare şi importanţă mai mare în ochii acelora care urau adevărul şi se împotriveau adevărului, decât în ochii acelora care iubeau adevărul. Şi la fel a fost şi mai târziu. Căci de îndată ce învierea este confirmată pozitiv şi făcută cunoscut, vedem în Matei 28 – unde în faţa unui mormânt gol şi a unei biruinţe depline şi a unui triumf deplin, care erau incontestabile, aşa că nu mai exista nici o îndoială, da, când totul era aşa de clar şi evident că El a înviat şi a fost trezit dintre morţi -, că ei cu toate acestea s-au sfătuit ce ar putea face. Gândeşte-te la valoarea pe care ei o acordau învierii, gândeşte-te la ce însemna învierea pentru ei, cum au supraestimat-o, ca în orice caz s-o împiedice. Ei fac aceasta tocmai din motivul că învierea era în primul rând desfăşurarea puterii suverane a lui Dumnezeu, intervenţia lui Dumnezeu în putere în afara oricărei cunoscute legi a naturii şi pentru că învierea era imboldul ordinii total noi a lucrurilor, care trebuia să fie introdusă în legătură cu învierea Domnului Isus Hristos.

Manifestarea puterii divine

Mai este un punct, cu care vreau să mă ocup, înainte de a mă ocupa cu acest capitol. Apostolul spune în Romani 1: „Pavel, rob {sau sclav; la fel şi mai departe}al lui Isus Hristos, apostol chemat, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu (pe care a promis-o mai înainte prin profeţii Săi în scrieri sfinte) despre Fiul Său (născut din sămânţa lui David, după carne)” (Romani 1.1-3). Acolo El este legat cu făgăduinţa; aceasta este o latură, dar priveşte şi cealaltă latură: „şi dovedit {sau: rânduit, declarat} Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfinţenie, prin învierea morţilor), Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 1.4).

Priveşte un moment la aceste două puncte, deoarece ele sunt deosebit de binecuvântate pentru întărirea credinţei noastre. Aici făgăduinţa este adusă în legătură cu Persoana Sa, şi făgăduinţa vă duce înapoi la ceea ce s-a petrecut. Însă acum aveţi mai mult decât făgăduinţa: aveţi puterea însăşi. Făgăduinţa era în legătură cu ceea ce Dumnezeu a zis lui David şi casei lui David. Însă aveţi puterea, puterea lui Dumnezeu în învierea Domnului Isus Hristos. Prin aceasta este dovedită următoarea realitate, şi aceasta este aici aspectul esenţial: şi anume că învierea Lui dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu era o mărturie publică a acestei puteri, prin care El a mers în lumea aceasta în curăţie fără pată; o revelare a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu în putere. Aceasta devine foarte clar vizibil. Învierea era explicaţia mare dată de Dumnezeu cu privire la gloria Persoanei, care era în Sine desfăşurarea creştinismului adevărat. Căci dacă tu nu ai pe Hristos, care a primit toată gloria, toate desăvârşirile, toată mărimea Persoanei Sale, pe care I-o dă Scriptura, atunci tu nu ai un sistem demn de numele creştin.

Domnul este dezvoltarea acestuia, lucrarea Sa este baza acestuia, şi aceasta în legătură cu învierea Sa. Aceasta s-a dovedit limpede ca sticla. El a fost declarat ca Fiu al lui Dumnezeu cu putere, prin învierea dintre morţi. Învierea dintre morţi era revelarea mare şi demonstrarea din partea lui Dumnezeu, că Fiul era realmente tot ceea ce noi cunoaştem acum despre El – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!. Era manifestarea puterii prin care El a mers prin lumea aceasta – fără pată, desăvârşit şi curat – în mijlocul unei scene şi al unui popor care era atât stricat, cât şi lucra stricând. El era unic în felul Lui în curăţia Lui, în umblarea Lui în sfinţenie prin Duhul sfinţeniei. Da, învierea este demonstrarea acestei puteri. Aceasta este foarte important, deoarece este legată imediat de Persoana Sa.

Mă simt incapabil să exprim ceea ce inima mea doreşte de fapt şi aşa cum doresc mult ca voi să înţelegeţi. Dar doresc să vă arăt, ce importanţă acordă Dumnezeu învierii. Nu vorbesc despre roadele ei, aceasta este o parte uşoară a acestui subiect, ci vorbesc despre realitatea însăşi. Şi vă asigur, inima se bucură tot mai mult în fiecare zi în mărimea realităţii neschimbătoare a creştinismului. Aceste realităţi pur şi simplu nu sunt discutabile. S-ar putea pune în discuţie consecinţele, s-ar putea spune: eu nu văd exact consecinţele acestui fapt; eu nu văd că un astfel de rezultat vine de pe un astfel de teren. Însă tu nu poţi discuta faptele însăşi, pe care Dumnezeu le relatează. Le poţi respinge; vei face aceasta spre propria pierzare, însă ele nu sunt discutabile. Desigur, nici noi nicidecum nu le discutăm aici! Aici este atestată realitatea în prezenţa îngerilor, a diavolului, a cerului, a vrăjmaşilor lui Hristos – realitatea evidentă, solemnă a învierii Sale. Şi aici este dovada mare, demonstraţia mare a acestei realităţi, că El a fost tot ceea ce El a mărturisit în Persoana Sa în lumea aceasta. El era Fiul lui Dumnezeu. El a devenit Om adevărat. Şi El a fost declarat, că El era Fiul lui Dumnezeu, prin Duhul sfinţeniei, prin puterea care L-a scos afară dintre morţi, şi aceasta se referă la Persoana Sa. Eu nu pot face această realitate să fie mai mare pentru sufletele voastre.

Acesta este caracterul învierii: învierea dintre oamenii morţi. Acest caracter al învierii are importanţa cea mai mare pentru noi astăzi, era învierea dintre morţi. Şi aceasta este ceea ce a provocat toată ura şi vrăjmăşia conducătorilor iudei, şi eu cred, ea ar da naştere şi astăzi la ura şi dezaprobarea unui număr mare de creştini din zilele noastre, care într-adevăr tolerează încă învierea la modul abstract, dar nu vor caracterul învierii lui Hristos. De ce? Deoarece în această înviere Dumnezeu începe o ordine total nouă, desăvârşită, şi aceasta este ceea ce dinaintea căreia oameni dau înapoi astăzi, şi aceasta este legat cu caracterul. Există realitatea învierii şi există caracterul învierii. Realitatea este indiscutabilă, caracterul este mai presus de orice exprimare sublim. Căci acest caracter al învierii, învierea dintre cei morţi, este caracterizat prin harul lui Dumnezeu şi include în sine pe credincioşi. Căci noi vom fi înviaţi împreună, iar alţi vor rămâne culcaţi în mormintele lor. Nu trebuie să mai spun că învierea sfinţilor va avea loc după modelul şi caracterul învierii lui Hristos.

El a înviat – ca Fiu al lui Dumnezeu

Mai este un alt pasaj în Scriptură în evanghelia după Ioan 2.18: „Iudeii deci au răspuns şi I-au zis: «Ce semn ne arăţi că faci acestea?»” El a curăţit Templul, casa Tatălui Său, pe care ei o transformaseră într-o casă de afaceri, şi Îşi ia dreptul să curețe această casă, şi El aruncă afară tot ce o murdărea. Şi imediat El este provocat de iudeii stricaţi, care făceau afaceri, cu cuvintele: „Ce semn ne arăţi că faci acestea?” El nu putea face aceasta într-un alt caracter, decât acela că El este Fiul lui Dumnezeu. Căci ca Fiu El poseda dreptul şi râvna să cureţe casa de toate murdăririle. Şi ei Îl provocă imediat: „Ce semn ne arăţi că faci acestea?” Şi acum ia seama la răspunsul Lui: El le-a zis: „Dărâmaţi templul acesta” – aceasta înseamnă, trupul Său – „şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2.19). Acolo El este o Persoană divină şi acolo este dovada – ia seama la aceasta -, pentru dumnezeirea Persoanei Sale, că El este Fiul lui Dumnezeu. Exact aşa cum mai înainte am văzut în Romani 4.17 în legătură cu învierea, găsim aceasta iarăşi aici în Ioan 2: El avea dreptul să cureţe Templul, casa Tatălui. De ce? Pentru că El era Fiul.

Ce dovedea, că El era Fiul? Puterea divină, care, după ce El a fost omorât de ei, L-a făcut capabil să învieze dintre cei morţi. „El le-a zis: «Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.» … Dar El vorbea despre templul trupului Său.” Ucenicii Lui şi-au amintit de aceasta, când El a înviat dintre morţi, şi au înţeles cuvântul Lui. El Însuşi prezintă faptul, că El va învia dintre morţi ca demonstrare mare că El era o Persoană divină: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” Deci, aceasta vă va explica într-o oarecare măsură faptul, de care voi cu siguranţă deseori aţi fost deja impresionaţi, când aţi citit Scriptura despre învierea Domului Isus Hristos. În Scriptură se întâlneşte deseori, că se spune, că El a înviat, şi realmente, după ce El a înviat, se dă de mai multe ori mărturia: „Domnul a înviat”. Aceasta înseamnă că realitatea învierii este legată cu propria Sa Persoană. Ori de câte ori Cuvântul lui Dumnezeu ni-L prezintă în gloria Sa dumnezeiască – cu toate că El a devenit Om -, învierea Lui este acţiunea Sa proprie a puterii. Dumnezeirea Lui este marele punct de pornire al Duhului Sfânt, în ceea ce priveşte mărturia (căci cu toate că El a devenit Om, El niciodată nu a încetat să fie Dumnezeu; El a devenit Om, deoarece El nu a fost aşa înainte; El era Dumnezeu diferit în Persoana Sa; la Tatăl El era la fel ca Dumnezeu, deoarece El era Dumnezeu). Deci, când Duhul lui Dumnezeu se referă la caracterul Său dumnezeiesc – Dumnezeirea Lui -, cu toate că El vorbeşte despre moartea Lui şi despre felul în carte El ca Om S-a smerit, atunci El prezintă întotdeauna şi învierea Lui prin propria Lui putere. Şi de aceea El spune: „El S-a sculat.” Şi mărturia despre El era: „El a înviat.”

O dimineaţă unică în felul ei

Ce mare bucurie, ca prin credinţă să mergi înapoi la această primă dimineaţă, dimineaţa care niciodată înainte nu a venit pe pământul acesta. Căci niciodată nu a fost o zi pe pământul acesta ca această primă dimineaţă a învierii. Şi nu este ea asemenea apariţiei soarelui după o noapte lungă, întunecată şi tristă? Pot înţelege bine cum inimile alor Săi cuprinse de teamă şi tremur atârnau de El, neştiutoare şi slabe – fără îndoială. Şi cu toate acestea ele atârnau de El ca de o Persoană care i-a atras. Şi ele atârnau de El, uneori complet contrar convingerilor sărace şi slabe ale inimilor lor. Da, pot înţelege foarte bine cum în dimineaţa aceea au mers unul la altul, când realitatea învierii se răspândea între ucenici, şi au zis: „Domnul a înviat cu adevărat”. Ce salut, ce cuvânt, să se întâmpine unul pe altul în acea primă dimineaţă după acel timp rău, lung al iernii, şi să vorbească în felul acesta; o iarnă, care venise peste toată omenirea cu această inscripţie lungă şi monotonă, care mereu a fost scrisă pe fiecare om mare în timpurile vechi-testamentale: „el a murit”. Nu era nici măcar o singură stea ca să lumineze întunecimea acestei fraze: „El a murit”.

Veţi constata că în Vechiul Testament moartea, înmormântarea şi ceremonia de înmormântare au o însemnătate deosebit de mare. Priveşte la patriarhi. Moartea era pentru ei mai importantă decât viaţa. Moartea i-a adus în Canaan. Era credinţa iudeilor, că ei trebuiau să învieze în Canaan, şi de aceea moartea era mult mai importantă decât viaţa. Aceasta era aşa, pentru că învierea nu era încă o realitate revelată. Învierea nu era încă adusă la lumină, aşa cum spune apostolul: „Nici viaţa şi nici neputrezirea nu erau aduse la lumină înainte de Evanghelie.” Aceasta nu înseamnă că ele nu existau, dar Dumnezeu nu le-a făcut cunoscut. Însă acum putem înţelege şi inimile noastre pot pătrunde în realitatea acestei chestiuni. Ei trebuiau să meargă unul la altul şi să spună: „Domnul a înviat cu adevărat.” Şi este o bucurie pentru inimă, că ei leagă realitatea învierii Sale cu harul inimii Sale neschimbătoare. Căci ei spun: „Şi El S-a arătat lui Simon.” Sărmanul Petru, el L-a tăgăduit, cu toate că el a fost chiar atenţionat. Omul acesta s-a încrezut în inima lui ca un nebun, cu toate că Isus l-a atenţionat. Însă inima lui Isus a rămas neschimbată şi legată cu această mărturie binecuvântată a învierii Sale – era mărturia inimii neschimbătoare a lui Hristos.

Nu este nimic mai mare, decât să priveşti la această dimineaţă, care a venit vreodată peste pământul acesta păcătos, dimineaţa învierii, ca mărturie pentru desăvârşirea gloriei Persoanei Sale precum şi a desăvârşirilor triumfului Său. Această dimineaţă era o mărturie că inima Lui rămăsese neschimbată şi aceiaşi. Petru putea să-L uite şi să-L tăgăduiască, însă El era acelaşi. Nimic nu ar putea fi pentru noi mai mare şi mai pătrunzător la inimă!

Aţi văzut cum Scriptura întotdeauna leagă împreună două lucruri, şi este important să ţinem cu tărie în sufletele noastre legătura pe care Dumnezeu o face. Şi voi vedeţi că Hristos înviat este întotdeauna legat în Scriptură cu aceia care au adormit. Binecuvântat este pentru aceia dintre noi care au trebuit să ducă la mormânt trupurile prietenilor lor iubiţi. Ei au voie să se gândească la faptul că cei adormiţi, care au ieşit din trupurile lor ca să fie la Domnul, sunt uniţi cu Cel înviat. Aceasta este întotdeauna aşa în Scriptură. Este un Hristos înviat şi aceia care au adormit. Ah, ce mângâiere pentru cei întristaţi! În ce societate sunt ei aşezaţi! – un Hristos înviat şi cei care au adormit.

Lucrarea a fost terminată

Mai este şi o altă mărturie referitoare la înviere. Şi aceasta ne conduce la Matei 28. Aici ne este arătat nu numai că gloria Persoanei Sale a fost restabilită, ci este şi revelarea publică a faptului că lucrarea Lui a fost terminată. Ar trebui să ne gândim un moment, că Domnul Isus a mers în moarte şi la cruce, El Însuşi S-a supus sentinţei morţii. Acolo El a făcut pace şi acolo a fost terminată lucrarea mare care a aşezat pacea pe un fundament care niciodată nu poate fi distrus. La cruce a fost rezolvată o dată pentru totdeauna problema păcii credinciosului cu Dumnezeu. Şi dacă ar mai fi o problemă, care ar trebui acum clarificată, atunci n-ar mai fi nici o speranţă. Căci dacă pacea a fost făcută, atunci ea niciodată nu mai poate fi făcută din nou. Căci Hristos nu va mai veni niciodată din nou ca să moară. El a făcut pace prin sângele crucii Lui. Şi când Scriptura vorbeşte despre sângele crucii Lui, atunci aceasta este expresia morţii Sale. Plinătatea acestei lucrări, caracterul complet al acestei lucrări, satisfacerea deplină a lui Dumnezeu în tot ce a făcut Hristos; satisfacerea desăvârşită a naturii lui Dumnezeu în tot ce El a dat lui Hristos, şi expresia deplină a caracterului complet a ceea ce El a dat lui Dumnezeu – toate acestea au fost vestite în înviere. Învierea Lui dintre morţi era dovada despre toate aceste lucruri. De aceea găseşti tu toată această împotrivire, atât din partea iudeilor cât şi din partea lui satan. Toţi, care se împotrivesc acestui adevăr, se unesc împreună în această împotrivire.

Primul lucru, pe care îl vedem în Matei 28, este, că primul verset nu este legat cu versetul al doilea. Cele descrise nicidecum nu au urmat imediat una după alta. Este foarte binecuvântat şi mângâietor pentru inimile noastre să observăm aceasta. În Matei 28.1 citim: „Iar târziu, în sabat, pe când se însera spre ziua întâi a săptămânii …” Realitatea este: era înserarea sabatului iudaic. Sabatul iudaic lăsa, ca să zicem aşa, să se scurgă ultimele boabe de nisip din clepsidră. Nu era prima zi a săptămânii, era sfârşitul sabatului, era amurgul sabatului. În capitolul anterior găsiţi femeile, cum priveau mormântul. Iosif a luat trupul cu permisiunea lui Pilat şi L-a pus într-un mormânt, care niciodată nu a văzut putrezirea unui om. O mărturie binecuvântată pentru desăvârşirea acelei Persoane, al cărei trup a fost pus în mormânt. Mormântul nu a îngropat niciodată stricăciunea unui om, şi acesta era locul pregătit pentru acel trup fără pată al lui Isus. Maria Magdalena şi cealaltă Marie, adică soţia lui Cleopa, stăteau în faţa mormântului, îl priveau şi sentimentele inimii lor pentru Isus le ţinea acolo. Ochii lor, inimile lor, toate interesele şi puterile lor le atrăgeau într-acolo unde ele vedeau acea Persoană moartă.

În Matei 28.1 ele vizitează mormântul. Sabatul era aproape terminat, era înserarea zilei de sâmbătă, nu era încă dimineaţa devreme a celei dintâi zile a săptămânii. Nu era dimineaţa zilei a opta, a zilei învierii, ci era amurgul zilei de sâmbătă. Aceasta este foarte interesant şi deosebit de preţios pentru inimile noastre, deoarece ne arată dragostea şi dăruirea inimilor lor faţă de Isus. Ele vin din nou în întuneric şi văd unde au fost puse rămăşiţele pământeşti. Nu puteau rămâne departe. Este greu pentru o inimă să rămână departe. Este locul unde se află subiectul inimii. Inima era acolo. De aceea picioarele sunt găsite acolo, căci picioarele urmează inima. Ele au venit, însă nu aveau nimic mai mult. Versetul următor, cum am spus, nu stă nicidecum în legătură cu primul verset. Aici este intervenţia lui Dumnezeu, ca să îndrepte atenţia spre faptul care a avut loc. Însă femeile nu au văzut această intervenţie, nici ucenicii nu au văzut-o, nimeni nu a văzut aceasta, în afară de soldaţi şi păzitori.

Toate acestea au avut loc – Dumnezeu nu spune când -, la câtva timp după ce Isus a înviat. Nu au venit pentru a deschide mormântul şi să lase pe Domnul gloriei să iese – departe de noi un astfel de gând -, căci Isus înviase, şi El a ieşit din mormânt prin puterea proprie precum şi prin puterea lui Dumnezeu. Pe când El era înviat, iată, un mare cutremur de pământ a avut loc, căci îngerul Domnului a coborât din cer şi a rostogolit piatra de la intrare şi s-a aşezat pe ea. Isus înviase din mormânt, şi ca să se îndrepte atenţia spre această mare realitate a învierii Sale, are loc cutremurul de pământ şi apare un înger. Aceasta nu putea fi trecut cu vederea, sau? Dumnezeu doreşte să arate clar că El a intervenit şi a scos pe Fiul Omului din moarte, dar şi că Hristos Însuşi a înviat prin propria putere. Ambele laturi sunt incluse în înviere. Piatra pecetluită şi paza pusă nu L-au putut reţine. Pecetea de pe piatră avea o inscripţie, presupun a Cezarului. Probabil era capul împăratului pe pecete, ca să spună: aceasta nu poate fi schimbat. Cine ar îndrăzni să atingă acea piatră? Nici un om nu putea s-o facă, căci atunci ar fi trebuit să plătească cu moartea. Dar Domnul a triumfat peste mormânt. Dumnezeu, care stă în cer, râde (Psalmul 2.4) de aceste încercări naive şi copilăreşti ale omului. Îngerul coboară şi în demnitatea triumfului se aşează pe piatră, care era rostogolită la o parte şi a adus sentinţa morţii asupra paznicilor mormântului. Paznicii se cutremură, căci faţa îngerului era ca un fulger şi hainele lui erau albe ca zăpada. Paznicii sunt îngroziţi şi erau ca morţi.

Nu vă temeţi!

În Matei 28.5 găsim din nou femeile. Ele vin din nou, şi când vin acum, cât de cu totul altfel stau lucrurile. Aceste cuvinte sunt aici deosebit de preţioase în legătură cu învierea. Îngerul spune: „Nu vă temeţi!” Exact aceasta este realitatea, pe care Dumnezeu o leagă cu învierea. Teama a trecut, a fost îndepărtată; motivul care conduce la teamă a fost înlăturat: „Nu vă temeţi!” Este tocmai mărturia, pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu, ca să alunge teama din inimile noastre şi să alunge toate sentimentele sumbre. – Ştiu că voi căutaţi pe Isus, care era răstignit. Ştiu care sunt sentimentele inimilor voastre. Ştiu spre cine aveţi privirea îndreptată. Nu aveţi nici un motiv să vă temeţi. Voi Îl căutaţi pe Isus, care era răstignit. El nu este aici, căci El a înviat, aşa cum a spus; veniţi, vedeţi locul unde a stat Domnul. – Ce mărturie! Gândeşte-te la mângâierea legată de aceasta! Gândeşte-te la alungarea fricii! Gândeşte-te la siguranţa pentru inima lor! Gândeşte-te că preţul de răscumpărare a fost plătit, că dreptatea a fost satisfăcută, că credinciosul era liber! Orice teamă, orice sentiment sumbru, orice întrebare, pe care o pune satan, ca prin ea să întristeze inima sărmană – totul a fost satisfăcut şi rezolvat pentru totdeauna: „El a înviat”, aceasta era mărturia. „Voi Îl căutaţi pe Isus cel răstignit.” Ele nu mai vorbesc acum despre El ca fiind răstignit, ci El era răstignit.

El era răstignit şi acum a înviat

Sunt mulţi oameni, care cu inimile lor sunt la mulţi kilometri depărtare de această realitate măreaţă. Ei poartă un cruciuliţă; şi ce este aceasta altceva decât o tăgăduire a adevărului mare al Evangheliei? Întrebi tu, de ce? Deoarece ea prezintă ceea ce acum nu este adevărat! Hristos a înviat, acesta este adevărul, El era răstignit. Dar chiar mai mult decât aceasta: cruciuliţa reprezintă instrumentul ocării şi al chinului, pe care lumea, care Îl ura, L-a pironit. Crucea este mărturia urii lumii împotriva Hristosului lui Dumnezeu, şi era instrumentul de tortură al romanilor. Care este adevărul, care ar trebui să umple inimile noastre? Cel înviat, Cel care era răstignit. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El nu este nici pe cruce şi nici în mormânt; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El a fost pe cruce şi a fost în mormânt; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El nu mai este acum acolo, ci a înviat, El este pe tronul Tatălui.

Şi acesta este motivul pentru care am citit evanghelia după Matei. Conştient nu am citit din celelalte evanghelii, care vorbesc şi despre înălţarea Lui la cer. Evanghelia după Matei ne prezintă învierea cu totul separat şi ni-L arată ca Cel înviat în legătură cu cei săraci ai turmei. Ştim că El a fost ridicat şi înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Însă aici găsim mărturia învierii Lui.

Voi rezuma toate mărturiile, care sunt legate cu ea:

  1. În primul rând este intervenţia lui Dumnezeu în putere divină.
  2. În al doilea rând este începutul pentru vestirea unei ordini noi minunate a lucrurilor, care trebuie să înceapă cu Hristos.
  3. În al treilea rând era o mare mărturie a lui Dumnezeu pentru gloria Persoanei Fiului Său, acest Om glorificat să fie luat din moarte şi Lui ca Om să I se dea un loc nou, la care El cu siguranţă avea dreptul pe baza gloriei Persoanei Sale. Acest loc nou El l-a ocupat ca Om, care a terminat lucrarea, pe care Dumnezeu I-a dat-o s-o facă.

Lipseşte timpul să prezentăm toată mărimea tuturor adevărurilor care stau în legătură cu intervenţia minunată a lui Dumnezeu. Este instaurarea marelui adevăr fundamental al învierii, care este foarte strâns legat cu moartea lui Hristos. Cu mesajul solemn „El a înviat!” este vestită totodată desăvârşirea lucrării Sale. Este aici un suflet, care se îndoieşte sau are temeri sau sentimente sumbre? Ai tu vreo îndoială? Ştiu că oamenii spun: mă gândesc mai mult la Domnul Isus la cruce. – Vreau să-ţi spun: dacă tu vorbeşti despre privirea la Domnul Isus pe cruce, atunci tu priveşti unde nu este El. Cum poţi să-L vezi acolo, unde El nu este?

Dacă îmi spui: privesc în urmă în credinţă, atunci înţeleg şi este de ajuns, privesc în credinţă înapoi şi îmi amintesc că El a fost pe cruce. Dar tu nu poţi privi în credinţă înapoi şi să-L vezi pe cruce. Tu poţi desigur să priveşti în credinţă înapoi şi poţi vedea ce a purtat El şi ce era şi ce a suferit El la cruce. Vrei să-L vezi? Atunci trebuie să priveşti în sus, ca să-L vezi viu. El era mort şi este viu; El a înviat. Eu Îl văd pe acest loc nou ca Om, biruitor, ca Om triumfător. Toată puterea morţii şi a lui satan a fost zdrobită, toată puterea vrăjmaşului a fost sfărâmată în bucăţi prin biruinţa măreaţă, pe care El a câştigat-o. Orice putere vrăjmaşă a fost sfărâmată. Asupra fiecărui vrăjmaş, care a avut vreodată o biruinţă, s-a obţinut triumful prin El în moartea şi învierea Sa.

Mai ai îndoieli?

Ce frică mai poţi avea acum? De cine să-ţi fie frică? Probabil vorbesc acum unui creştin care este nesigur de mântuirea lui; unuia care nu este întemeiat în adevărul Evangheliei; unuia, care spune: Mi-e frică de moarte. – Priveşte aici: El era în moartea oricărei morţi, pentru „ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2.14,15). Moartea a fost învinsă pentru totdeauna, moartea şi-a pierdut boldul, moartea a fost jefuită de biruinţa ei, puterea ei a fost distrusă. Tu nu trebuie să te mai temi de moarte. Păcatul? El a venit să poarte păcatele poporului Său. El le-a purtat. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Oricât de slab ai putea tu fi, totuşi tu aparţii lui Hristos, şi eu îţi pot spune: toate păcatele tale au fost judecate în acea Persoană pe cruce. Probabil ai cântat cântarea: Îmi pun păcatele pe Isus. – O, nu, tu nu poţi pune păcatele tale pe Isus. Dumnezeu le-a pus asupra Lui. Dumnezeu, care le cunoştea; Dumnezeul, împotriva căruia tu ai păcătuit; acest Dumnezeu, pentru care aceste păcate erau un atac împotriva caracterului Său sfânt şi drept; acest Dumnezeu a pus toate păcatele tale pe această Persoană desăvârşită, şi El L-a înviat triumfător – fără aceste păcate. Dumnezeu L-a părăsit ca Om pe cruce, atunci când El a purtat păcatele. Dar El a înviat triumfător, fără păcatele tale. Ce mângâiere! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, toate păcatele noastre au fost îndepărtate, moartea nu mai este.

Îmi amintesc, că şi eu am avut frică de moarte. Ştiam că nu voi merge în iad. Ştiam, că păcatele mele au fost iertate, dar îmi era frică de moarte. Nu voiam să văd cu plăcere un cadavru. Nu voiam să merg cu plăcere în prezenţa morţii; moartea mă făcea să am frică, mi-era teamă de ea. De ce? Pentru că eu nu am văzut mărimea triumfului lui Hristos asupra morţii. Deci, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, tu poţi vedea aceasta, te poţi bucura de el. Poţi auzi cântarea de biruinţă, îţi poţi pune piciorul pe platforma neschimbabilă, care este asigurată prin moartea şi învierea Sa. Şi poţi spune stând sub umbra biruinţei lui Hristos, că biruinţa a fost câştigată numai prin El, dar pentru noi; îţi poţi înălţa glasul şi poţi spune: o, moarte, unde îţi este ţepuşa, o. mormânt, unde îţi este biruinţa! Aceasta este ceea ce eu am citit în legătură cu învierea Domnului Isus Hristos.

Facă Domnul, ca fiecare inimă de aici să privească prin credinţă în modul cel mai simplu la înviere ca la o realitate şi prin aceasta să primească mângâierea şi înviorarea sufletului său acum şi pentru totdeauna prin Isus Hristos.

Partea următoare


Tradus de la: Die Tatsache der Auferstehung Christi

Titlul original: „The Fact of Christ’s Resurrection“.
Prima prelegere din seria de prelegeri „The Ressurection of the Lord Jesus from among the Dead“, Londra 1886.
Prelegerea a fost puţin adaptată din punct de vedere al limbajului şi puţin prescurtată.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (49)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen