Unele gânduri scurte referitoare la slujba în Adunare (2)
Mesajul Domnului

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 06.07.2020, Actualizat: 06.07.2020

Este slujirea de corectare conform Scripturii?

Mă trec fiori când aud oameni spunând: „Dragă domnule cutare”. Probabil că în rest exprimarea este însoţită de amabilitate şi respect, dar eu nu cred că ei ar fi vorbit astfel despre Pavel sau Apolo – cu toate că ei ar fi fost foarte preţuiţi în dragoste pentru lucrarea lor – dacă harul şi puterea sfântă, care pun conştiinţa în prezenţa lui Hristos, ar fi fost active.[1]

Pavel a scris în ultima lui scrisoare, când decăderea îşi făcuse deja cuibul: „Vesteşte Cuvântul” (2. Timotei 4.2). Dar ce înseamnă Cuvântul acesta? Şi care sunt însuşirile lui?

  • 2. Timotei 3.16,17: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună.

Aceste patru funcţii ale Cuvântului lui Dumnezeu [învăţătura, convingerea, mustrarea şi instruirea] sunt necesare, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie deplin capabil. Desigur noi avem nevoie să aplicăm la noi înşine aceste patru aplicaţii ale Cuvântului lui Dumnezeu. Noi toţi avem nevoie ca aceste cuvinte să lucreze asupra noastră în timp ce le citim şi le studiem. Şi dacă există libertate în Duhul pentru vestirea Cuvântului, atunci îndrumarea apostolului „predică Cuvântul” ne conduce şi la faptul că vestirea conţine dovedire, mustrare şi instruire în dreptate.

Cu regret sunt creştini credincioşi care nu vor să audă de slujirea corectivă, care cercetează conştiinţa. Şi alţii, care predică Cuvântul, sunt de părere că cel mai bine este „să predici pe Hristos” (compară cu: „predică Cuvântul”) şi dragostea Lui – presupunând că aceasta este suficient pentru nevoi [ale credincioşilor]. Eu cred că Scriptura, dacă o cercetăm sub aspectul slujirii, nu sprijină un astfel mod de a vedea lucrurile. Este important să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu la felul cum trebuie să întâmpinăm nevoile şi starea credincioşilor, căci altfel Dumnezeu nu primeşte onoarea care I se cuvine, şi decăderea, care a devenit deja evidentă pretutindeni, va înainta tot mai mult.

Din Ioan 4 învăţăm că conştiinţa este „locul de pătrundere al adevărului”. Fiecare slujire ar trebui să aibă în vedere aceasta. J.N. Darby a spus:

Dumnezeu lucrează adevărata autoritate asupra conştiinţei. Adevărul este autoritate. Însă oamenii vor mai bine ceva care îi cruţă de exerciţiul inimii şi conştiinţei înaintea lui Dumnezeu. Dacă omul predică prin propria lui autoritate, conştiinţa rămâne departe de Dumnezeu, şi omul este independent de Dumnezeu. Însă aceasta coboară pe om pe o treaptă inferioară aceleia a ceea ce el trebuie să fie, căci adevărata lui poziţie este să fie dependent de Dumnezeu. Aceasta este adevărata glorie a omului. Conştiinţa trebuie adusă în contact cu Dumnezeu. Şi fiecare slujire, care obţine aceasta, este adevărata slujire. Orice slujire care nu face exact aceasta sau are ca ţel aceasta, nu este de la Dumnezeu, deoarece ea pune ceva între suflet şi Dumnezeu. Dacă o slujire este adevărată, atunci ea Îl aduce pe Dumnezeu prin Cuvânt direct la conştiinţă. Dimpotrivă, o slujire falsă stă între Dumnezeu şi conştiinţă. Dacă ţinem seama de aceasta, vom fi capabili să constatăm diferenţa şi imediat să recunoaştem dacă o slujire este adevărată sau nu.[2]

În Anexa 1 sunt studiate mai exact unele gânduri care vor să dea la o parte slujirea de corectare.

Trebuie noi să ne ocupăm cu lipsurile noastre?

Se spune: Noi nu trebuie să ne ocupăm cu lipsurile noastre. – Vrea prin aceasta să se spună, că nu trebuie să vorbim despre ele? Însă Domnul a făcut aceasta. Deoarece noi am căzut de la dragostea dintâi, El a ocupat poziţia unui judecător. Aceasta este o poziţie pe care El o păstrează până când El va veni, şi nu este nici un moment în care El să nu o ocupe şi să nu urmărească să corecteze pe slujitorii Lui: „Eu mustru şi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc. … Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 3.19,22).

Se spune: Noi nu trebuie să ne ocupăm cu lipsurile noastre. – Dacă avem înaintea ochilor lipsurile (de ce nu le numim de fapt păcate, aşa cum face Dumnezeu?) noastre, aceasta ne face nefericiţi şi trişti, în timp ce noi vrem să mergem acasă fericiţi şi mulţumiţi de la strângerile noastre laolaltă. – Nu recunoaştem noi că de fapt înapoia acestora stă eul nostru? Eul nostru doreşte să fie fericit şi mulţumit, şi anume fără să audă de „nuia” (Mica 6.9) şi de mustrările de care avem nevoie aşa de mare. Aceasta nu este dragostea dintâi; dragostea dintâi se caracterizează tocmai prin aceea că noi uităm eul propriu şi ne preocupăm cu obiectul sentimentelor noastre. Domnul ne-a vorbit tot timpul, dar noi nu ascultăm de „nuia”. Probabil simţim ceva, dar noi nu auzim mesajul.

În casa noastră vin unele reviste sau prin slujirea profetică auzim unele lucruri despre starea noastră şi strigăm: Destul! Aceasta nu este Hristos! Predică pe Hristos şi dragostea Lui! – Cât de trist este faptul acesta. (Ca şi cum predicarea a ceea ce se cuvine lui Hristos nu ar însemna predicarea lui Hristos.) Vine o astfel de atitudine din cauză că noi avem gândul Domnului referitor la Apocalipsa 2 şi 3? Ce este adevărata noastră stare, dacă respingem mustrările lui Dumnezeu şi chemările la pocăinţă sub pretextul că noi ar trebui să predicăm pe Hristos şi lucrarea Sa, şi dacă totodată dăm la o parte slujirea de corectare, care cercetează conştiinţa? Cu cât medităm mai mult la aceasta, cu atât mai neliniştiţi ar trebui să devenim referitor la gândul, cât suntem de spirituali.

Edward Dennett a remarcat:

Deseori eşti ispitit – pentru a evita discuţii în Adunare -, mai bine să curmi întrebări sau chiar să ascunzi păcate sau de dragul păcii să ţii mai mult seama de prestigiul oamenilor decât de faptul că Hristos cu ochii Lui ca para focului pătrunde totul: „Toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13).[3]

Sunt mai multe căi pentru împiedicarea slujirilor de corectare. Una din ele este să numeşti „legalism” această slujire. Însă aceasta nu trebuie să ne deranjeze, căci mulţi vorbesc aşa ca să-şi liniştească conştiinţa lor rea. Legalism înseamnă că, carnea năzuieşte să împlinească prescripţiile lui Dumnezeu. Noi nu sprijinim aceasta, şi la fel de puţin sprijinim regulile stabilite de oameni, simple adaptări carnale sau inimi şi conştiinţe necercetate. Dimpotrivă noi sprijinim ideea de a avea grijă ca Domnul să ne poată vorbi printr-o slujire despre umblarea şi despre starea noastră. Suntem de părere că este o respingere a unei căi de har a lui Dumnezeu, dacă dăm la o parte sau condamnăm o slujire de corectare. Dumnezeu doreşte să ne vorbească printr-o astfel de slujire şi să ne corecteze pentru gloria Sa şi spre binecuvântarea noastră. Noi spunem deseori: să punem alifie pe ochii noştri (Apocalipsa 3.18). – Dar dacă un profet ne vorbeşte, câţi dintre noi sunt gata să-l „lovească cu limba” (Ieremia 18.18)? Aceştia vin deseori repede cu cuvântul „legalitate”.

  • 1. Tesaloniceni 5.19,20:Nu stingeţi Duhul; nu dispreţuiţi profeţiile.

Gândim noi că această atenţionare a fost necesară pentru că „Hristos şi dragostea Sa” trebuiau predicate? Eu cred că Pavel cu atenţionarea lui a avut în vedere un pericol pretutindeni prezent: pericolul de a desconsidera slujirea profetică, care descoperă inimile noastre şi starea noastră în prezenţa lui Dumnezeu.

Întristarea Duhului pare să se refere la comportarea fiecăruia în parte; dar stingerea Duhului se referă la acţiunea noastră comună, pentru ca prin aceasta să împiedicăm o slujire care are ca temă ceea ce se cuvine şi ce nu se cuvine lui Hristos. Noi putem stinge Duhul, prin aceea că nu ascultăm de porunca Domnului:

  • 1. Corinteni 14.29: Doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece.

  • 1. Corinteni 14.37: Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului.

De altfel nu există darurile necesare, pentru ca 1. Corinteni 14.29 să fie practicat în fiecare loc. Sunt însă multe ocazii în care noi înlocuim ordinea divină prin ordinea noastră.

„Mai întâi trebuie câştigată inima”

Se spune: Mai întâi trebuie câştigată inima. – Desigur această afirmaţie merită să fie studiată mai serios de către noi. Dacă prin această afirmaţie se doreşte înlăturarea slujirii de corectare, atunci ea este folosită în opoziţie cu mărturia profetică vechi-testamentală din timpurile de decădere şi în opoziţie cu metodele apostolilor, atât înainte cât şi după ce decăderea a apărut; şi la fel şi în opoziţie cu ultimele mesaje ale Domnului nostru adresate celor şapte adunări (Apocalipsa 2-3) într-un timp de decădere. Suntem conştienţi că o inimă care nu a fost câştigată nu vrea să reacţioneze la slujirea de corectare. Este însă în totală opoziţie cu mai multe exemple din Scriptură, dacă se caută împiedicarea slujirilor de corectare atâta timp până când este o stare generală, care ar putea fi descrisă cu cuvintele: „Inima a fost câştigată”. Se poate deduce o părere de felul acesta despre slujire din exemplul Domnului din Apocalipsa 2 şi 3? Să ne gândim în mod deosebit la scrisoarea către Laodiceea. Am face bine să învăţăm din exemplul Domnului şi să practicăm acest exemplu. Prin aceasta nu vrea să se spună că de fiecare dată când se face o slujire, ea trebuie să decurgă exact după modelul acesta. Dacă există libertate adevărată a Duhului, atunci totalitatea slujirilor în Adunare în ansamblu vor conţine şi celelalte elemente diferite din scrisorile adresate celorlalte biserici (adunări).

Noi nu trebuie să ascundem faptul că majoritatea serviciilor au respectat foarte bine criteriul „mai întâi inima trebuie câştigată”. Şi cu toate acestea asemănarea cu lumea a crescut şi noi ne scufundăm tot mai mult. Cu regret nu suntem conştienţi de faptul acesta. Şi tocmai acest fapt precum şi caracterul slujirii, aşa cum ne este el prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu, nu ne încurajează să respingem slujirea de corectare şi de cercetare a conştiinţei argumentând că „mai întâi ar trebui câştigată inima”. Înseamnă aceasta deci, că slujirea de corectare trebuie să aibă loc abia atunci când inima a fost câştigată? Nu se ascunde înapoia acestei idei părerea neconştientizată că atunci când inima a fost câştigată, totul este în ordine şi slujirea de corectare nu mai este necesară? Dar acest lucru înseamnă cu adevărat că Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este necesar pentru corectare (2. Timotei 3.16).

Este nevoie de judecare de sine; nu numai cu totul personal, ci şi colectiv, precum şi la aceia care slujesc prin Cuvânt, şi la aceia care fac slujba de supraveghetor. Noi trebuie să învăţăm, că „noi am păcătuit”. Nu este suficient dacă unii adaugă la slujirea lor şi slujirea de corectare. Nu, aceasta nu este suficient. Noi toţi trebuie să cădem înaintea feţei lui Dumnezeu şi să mărturisim starea noastră, şi trebuie să înlăturăm idolii noştri şi să năzuim ca prin ajutorul destoiniciei date de Domnul să facem lucrarea care ne-a fost încredinţată şi să facem, acolo unde este necesar, slujba de păstorire şi de corectare.

Să medităm asupra acestor lucruri?

Filipeni 4.4-8 a fost citat aşa fel ca să submineze slujirea de corectare. Iarăşi stă scris: „Şi voi nu v-aţi mâhnit” (1. Corinteni 5.2). Starea credincioşilor din Corint era contrară stării credincioşilor din Filipi, care au fost încurajaţi de Pavel „ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult” (Filipeni 1.9). Starea lor comună era aşa de bună, că el i-a încurajat să îndepărteze o „pată” mică (comparată cu ceea ce caracteriza adunarea din Corint în general): „Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintihia să aibă acelaşi gând în Domnul” (Filipeni 4.2). Starea credincioşilor din Corint era dimpotrivă rea; şi anume aşa de rea că în cuvintele lui introductive Pavel nu scrie nimic de laudă cu privire la umblarea lor. Era felul lui ca în cuvintele de început să amintească ceva de laudă – dacă exista ceva. Însă aici în Corint era rău moral. Însă un lucru l-a lăudat el în 1. Corinteni 1: el a lăudat ceea ce harul lui Dumnezeu le-a dăruit. El nu a lăudat nimic cu privire la umblarea lor. Este bine să se mediteze la aceste lucruri. În orice caz Pavel le-a spus, că ei ar fi trebuit să se întristeze. El nu le-a spus, că ei trebuiau să se bucure mereu. El nu le-a spus că ei ar trebui să se gândească la cele pe care noi le găsim în Filipeni 4.8. Mai degrabă ei ar trebui să se gândească la starea lor rea şi la răul din mijlocul lor; şi Pavel a numit pe nume multe din aceste lucruri.

Erau inimile credincioşilor din Corint, vorbind în general, într-o stare bună? Cum s-a comportat Pavel cu ei? El le-a trimis o slujbă de corectare călăuzită de Duhul. Întreaga scrisoare este caracterizată de mustrare şi de asemenea ea conţine şi ironie. S-a îmbunătăţit starea lor prin aceasta? Cât de mare a fost bucuria lui când prin Tit a aflat noutăţi bune. Şi el s-a bucurat nu numai de veştile bune, ci şi de „bucuria lui Tit” ( 2. Corinteni 7.3).

Apostolul a trimis credincioşilor din Corint un cuvânt inspirat. Sentimentele lui în privinţa aceasta sunt exprimate în 2. Corinteni 7: el era îngrijorat că scrisoarea lui ar putea duce la o înstrăinare, căci el însuşi cunoştea severitatea acestei scrisori şi efectul pe care ea trebuia să-l aibă asupra conştiinţei (aceasta necesită întotdeauna călăuzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu în puterea Duhului). Dumnezeu a folosit această scrisoare, ca să conducă pe credincioşii din Corint pe calea de restabilire, cu toate că pentru început multe lucruri au rămas în neorânduială (2. Corinteni 12.21).

Deci aceasta este însuşirea primei epistole către Corinteni. Desigur acolo găsim şi adevăruri obiective. Însă în natura ei această epistolă este deosebit de corectivă. Noi avem nevoie de ambele: explicaţii doctrinare şi slujiri corective (Tit 2.15; 1. Timotei 6.3; 2. Timotei 4.2).

Cele mai multe epistole conţin mai mult sau mai puţin ambele: atât slujirea de corectare cât şi învăţătură. Cu cât timpul înaintează mai mult, cu atât mai mult decăderea a crescut, şi Duhul Însuşi a preluat misiunea să corecteze şi să atenţioneze. Să ne gândim numai la epistola lui Iuda: el ne scrie că intenţia lui era „să-şi dea toată silinţa să scrie despre mântuirea noastră comună”. Aceasta este bine şi noi avem nevoie de ea. Dar cu toate că aceasta era intenţia lui, Duhul lui Dumnezeu avea altceva de făcut. De aceea Iuda continuă: „am fost nevoit să vă scriu şi să vă îndemn” (versetul 3).

Apocalipsa 2-3

Lăsăm epistolele înapoia noastră şi vrem să ne îndreptăm atenţia în mod deosebit asupra Apocalipsa 1-3. Existenţa cărţii Apocalipsa este o mărturie continuă asupra faptului că vasul mărturiei [Adunarea] se află în decădere. Eşecul este prilej pentru profeţie. Şi existenţa acestei cărţi profetice, care încheie canonul nou-testamental, este un indiciu referitor la abaterea generală. Vedem aici pe Hristos în poziţia unui judecător, care Se prezintă sub forme diferite, ca astfel să se ocupe cu starea individuală a fiecărei adunări (biserici).

Cu toate acestea El i-a încurajat, i-a chemat mereu la pocăinţă şi a prezentat binecuvântare pentru biruitor. Aici este lucrarea de slujire a lui Hristos Însuşi, aşa cum El umblă în mijlocul adunărilor (bisericilor). El nu a procedat după etalonul „predică pe Hristos”, aşa cum se spune deseori. Mesajul lui era Hristos şi ceea ce se cuvine lui Hristos şi ce nu se cuvine lui Hristos.

Vrem să luăm două exemple din Vechiul Testament, care ne ajută pentru o înţelegere mai bună, căci lucrurile acestea au fost scrise pentru învăţătura noastră.

Hagai şi Zaharia

Hagai şi Zaharia sunt două exemple excelente pentru slujirea profetică. Slujirea fiecăruia dintre ei avea într-adevăr puncte cheie diferite, însă slujirea lor avea acelaşi ţel, şi slujirea făcută de unul întregea slujirea făcută de celălalt.

Hagai avea o lucrare de slujire de corectare. De aceea el este numit deseori „profet”, mult mai des decât Zaharia. El este numit chiar „solul Domnului” cu „mesajul Domnului”. Dumnezeu ştie că nouă nu ne place slujirea pentru corectare – şi tocmai de aceea slujitorul acesta este numit profet al lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Zaharia avea ca şi conţinut gloria care va veni. Aşa ceva ne place. Însă din Zaharia 1.1-6 deducem că el nu s-a dat înapoi de la slujirea de corectare, şi că el s-a identificat cu slujirea făcută de Hagai. Zaharia a dat mai departe îmbărbătările sale, înainte chiar ca Hagai să termine lucrarea sa. Însă Zaharia a vorbit despre glorie [abia] după ce Hagai şi-a încheiat slujirea. Gândesc că ceva nu este în ordine dacă un predicator nu se identifică cu cei care practică o slujire de corectare. Caută el cumva o cale mai uşoară, mai plăcută? Nu s-a gândit el în privinţa aceasta? Lucrarea unuia poate accentua unele lucruri „obiective” (aşa ca Zaharia, care totuşi nu s-a temut să facă şi o lucrare de corectare). Dar se identifică el şi cu aceia care fac o lucrare asemănătoare cu a lui Hagai, aşa cum s-a identificat Zaharia cu Hagai?

Da, inimile rămăşiţei trebuiau câştigate. Dar ar fi fost o chestiune rea, dacă din acest motiv s-ar fi încercat să se sfârşească slujba lui Hagai sau să se înfiereze. Realmente inimile lor au fost aduse înapoi tocmai prin lucrarea iniţială de slujire a lui Hagai. Dumnezeu este mai înţelept decât noi. Rămăşiţa a prosperat „prin profeţia lui Hagai, profetul, şi a lui Zaharia” (Ezra 6.14). Responsabilitatea noastră este să practicăm slujirile care ne-au fost încredinţate de Dumnezeu, respectiv să le primim şi să lăsăm în seama lui Dumnezeu să câştige inimile. Credincioşii nu sunt numai inimă sau numai conştiinţă. Şi în aceeaşi măsură este greşit să se respingă sau să se înfiereze „slujirea inimilor” sau „slujirea conştiinţei”: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile” ( 1. Tesaloniceni 5.19,20).

Maleahi

Ce carte deosebită este cartea Maleahi; ea nimiceşte orice mulţumire de sine însuşi! Cerinţele şi mustrările lui Dumnezeu au fost urmate de întrebarea obraznică, mereu repetată: „În ce fel …?” – în total de şase ori. Maleahi a exercitat cu autoritate o slujbă de corectare. A condus aceasta la un rezultat bun? Nu la mulţi, însă la unii: „Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul” (Maleahi 3.16). Când a fost acest „atunci”? Atunci când mustrările Domnului prin robul Său Maleahi au cercetat conştiinţa lor şi credincioşii aceştia s-au smerit şi s-au apropiat de Dumnezeu. Era o zi a decăderii, şi pentru aceasta era necesară această slujire.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3.16).


Tradus de la: Einige kurze Gedanken über Dienst in der Gemeinde (2)

Titlul original: „Part 2: The Lord’s Message“,
în A Few Thoughts on Ministry in the Assembly, 1985, Present Truth Publishers, pag. 15–21.

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare

Adnotare

[1] Din „A few remarks connected with the Presence and Operation of the Spirit of God in the Body, the Church“ din Collected Writings of J.N. Darby, vol. 3, pag. 319.

[2] J.N. Darby, din „Try the Spirits—Christ the Test. 1 John iv“ în The Girdle of Truth, Anul 2, 1857, pag. 260–261. [sub titlul „Nine Lectures on the First Epistle of John“ 1882 editată de W.H. Broom, London; publicată şi în Collected Writings of J.N. Darby, pag. 57.]

[3] E. Dennett, din „Revelation 2,2.3“ în The Visions of John in Patmos: being Notes on the Apocalypse.

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (53)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen