Unele gânduri scurte referitoare la slujba în Adunare (3)
Anexe

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 06.07.2020, Actualizat: 06.07.2020

Anexa nr. 1 – Alte gânduri referitoare la slujba de corectare

Interpretarea că ar trebui să se predice numai Hristos şi dragostea Lui (ca şi cum predicarea a ceea ce se cuvine lui Hristos nu ar însemna să predici pe Hristos) a fost justificată într-o revistă pentru creştini în felul următor:

Însă Domnul avea şi un mesaj de judecată pentru biserica din Efes. Ea tocmai îşi pierduse dragostea dintâi. El tocmai a condamnat-o pentru ceea ce ea a făcut în râvna ei – probabil din dragoste, dar nu din dragostea dintâi. Dragostea dintâi a credinciosului după convertirea lui este îndreptată spre Persoana lui Hristos. Că tocmai această dragoste trebuia să crească în Efes era ca o povară pe inima lui Pavel în rugăciunea lui pentru ei (Efeseni 3.14-19). Însă acum dragostea pentru Hristos a fost înlocuită: prin dragostea pentru poziţia bisericească corectă spre învăţătura corectă, spre dreptate , spre evaluare. Toate aceste lucruri îşi au justificarea lor şi locul lor, dar ar fi mult mai bine dacă ele ar fi trezite de dragostea pentru Hristos. Domnul a văzut că tocmai aceasta lipsea. În exterior biserica părea sănătoasă, însă Domnul vedea inima: dragostea ei dintâi trecuse. Nu este în aceasta o lecţie pentru astăzi, şi anume pentru aceia care slujesc Adunării în lucrarea de vestire a Cuvântului? Nu ne-ar determina vestirea Persoanei şi a lucrării lui Hristos, care măresc dragostea credinciosului, la o umblare bună? Dragostea pentru Acela care ne-a iubit chiar până în moarte dă naştere în noi mai degrabă la temere de Dumnezeu, decât o pot face indicaţiile fraţilor bine intenţionaţi. Hristosul, care ne-a atras din dragoste, pentru ca noi să-L căutăm cu pocăinţă şi credinţă, va da naştere zilnic în noi la dragostea care ne ţine permanent aproape de El.

Învăţătura pe care scriitorul o trage din aceasta pentru timpul actual, contrazice Scriptura, de exemplu2. Timotei 3.16:

  • 2. Timotei 3.16: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate.

De ce vrea cineva să afirme că locul acesta din Scriptură este valabil numai în domeniul particular [de exemplu în studiul Biblic personal] şi în cazul atenţionărilor personale? Dacă el se aplică la vestirea Cuvântului, atunci Scriptura este folositoare pentru lucrarea de slujire pentru corectare. La fel de folositoare este şi pentru instruire, pentru ca credinciosul să crească în cunoaştere, şi prin aceea că ea se adresează sentimentelor. O prezentare echilibrată în privinţa aceasta se găseşte în The Bible Treasury într-un articol referitor la cele şapte biserici:

Învingătorului nu îi este făgăduit nimic pentru timpul de acum, căci umblarea prin credinţă are ca principiu că noi ne bucurăm de ceea ce vom savura în viitor, însă nu în împrejurările de viaţă actuale. Aceasta a fost odinioară aşa la eroii credinţei din timpul acela, şi aceasta trebuie să fie valabil şi astăzi pentru toţi care vor să fie învingători. De aceea Domnul vorbeşte despre „Pomul vieţii, care este în Paradisul lui Dumnezeu” [Apocalipsa 2.7].

Acest fel de asistenţă spirituală are nevoie de un studiu mai larg. Ce putea fi trecut cu vederea ca lucru neînsemnat era în ochii lui Hristos o chestiune rea. Îngerul [adunării din Efes] căzuse, prin aceea că şi-a părăsit dragostea dintâi: „Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut”, i-a zis Domnul [Apocalipsa 2.5]. Fiecare cuvânt de aici este important. Îngerul căzuse, şi cât de mare era căderea! El trebuia să-şi amintească de aceasta şi trebuia să se pocăiască şi să facă lucrările dintâi. Dacă nu va face aşa, Domnul îl va judeca. Pentru a ajuta sufletelor aflate în această stare, El le îndreaptă atenţia spre viitor şi le face cunoscut ce va da El învingătorului. Numai a arăta ce este fals nu ajută omului pentru a veni pe drumul bun. Domnul tratează două lucruri: El le deschide ochii pentru ca ei să vadă ce este fals; şi El lucrează la inimile lor, ca să-i facă învingători. Ochii li se deschid prin aceea că El le arată eşecul lor; inimile lor sunt câştigate, prin aceea că sufletul este preocupat cu harul lui Dumnezeu.[1]

„Ochii li se deschid prin aceea că El le arată eşecul lor.” Crezi tu cu adevărat că Dumnezeu, în cazul că noi nu ascultăm, nu ne va vorbi mai mult despre eşecul nostru? Crezi tu cu adevărat, că Dumnezeu, dacă El respectă propriile Lui principii morale, nu ne va chema mereu la întoarcere? (Sau s-ar putea ca El să ne împlinească cererea şi va trimite „uscăciune în sufletele noastre” [Psalmul 106.15]). El este credincios. Cu câtă credincioşie a trimis Dumnezeu mereu profeţii („trezindu-i de dimineaţă şi trimiţându-i” [2. Cronici 36.15; Ieremia 25.4]). Noi trebuie să fim restabiliţi când ne-am abătut. Am renunţat noi astăzi la acest principiu divin şi ne comportăm ca şi cum Dumnezeu l-ar ignora? Nu ne înşelăm singuri când credem că Dumnezeu va ignora cerinţele morale adresate de El celor care sunt ai Lui şi că El vorbeşte cu noi numai o singură dată (sau chiar deloc) despre abaterea noastră, şi atunci ne prezintă numai „adevărul obiectiv”? Aşa îşi educă copiii un bărbat spiritual sau un bărbat cu mintea sănătoasă? Scuzaţi-mă, vă rog? Vorbeşte el cu ei numai o singură dată, sau numai de două ori despre drumul lor greşit? Cu siguranţă el se va ruga şi va striga la Dumnezeu şi va face tot ce este posibil ca să-i aducă pe drumul cel bun. Şi la fel de sigur Tatăl nostru credincios va disciplina mereu pe copiii Săi – nu numai cu câteva cuvinte, aşa cum a făcut Eli, ci El îi şi va pedepsi.

Sunt total de acord cu afirmaţia citatului al doilea: „Numai a arăta ce este fals nu ajută omului pentru a veni pe drumul bun.” Aceasta este adevărat. Însă este o parte esenţială a drumului de binecuvântare rânduit de Dumnezeu. Este la fel de fals să nu arăţi ce este fals. Dacă nu se arată ce este fals, aceasta nu va ajuta pe om să ajungă pe drumul corect. Să nu cădem pradă unei iluzii într-o chestiune aşa de decisivă şi importantă, ceea ce ar trebui să fie caracteristica slujirii în ziua decăderii, deci astăzi. Să procedezi greşit în privinţa aceasta va facilita abaterea de la voia Domnului.

Greşeala care se face cu privire la slujirea corectivă (conform citatului de mai sus), nu a început prin aceea că s-a încercat să se dea la o parte această slujire. Altceva a premers aceasta. Îi place lui Hristos dacă noi ocupăm o poziţie bisericească corectă? Iubeşte Hristos învăţătura sănătoasă, dreptatea şi judecata sănătoasă? Da, El le iubeşte pe acestea, şi noi ar trebui să iubim ce iubeşte El. Dragostea pentru aceste lucruri nu „înlocuieşte” dragostea pentru El. Hristos aşteaptă de la noi, ca noi să iubim aceste lucruri. Fără îndoială credincioşii din Efes au făcut aceasta, căci altfel cum ar fi putut El lăuda aceasta, dacă dragostea lor pentru aceste lucruri ar fi însemnat că ei au pierdut dragostea dintâi, ceea ce El a condamnat?

Dragostea lor pentru Hristos nu a fost înlocuită prin aceste lucruri. Ei iubeau pe Hristos, însă nu cu dragostea care se caracterizează prin aceea că eul este uitat, adică nu este ţinut în seamă. „Dragostea dintâi” este dragostea faţă de Celălalt, în care eul este uitat. S-a dezvoltat o preocupare de sine şi prin aceasta o lipsă de judecare de sine şi de autoapreciere. După aceea dragostea s-a amestecat cu preocuparea de sine. Aceasta este rădăcina morală a decăderii: introducerea de interese proprii, de interese personale în lucrurile lui Dumnezeu. Deci, eu cred că aceasta este ceea ce a spus cu adevărat scriitorul numit mai sus, însă cu alte cuvinte.

Remediul fals este de aceea o slujire care se concentrează asupra Persoanei şi lucrării lui Hristos, ca prin aceasta dragostea şi devotamentul să fie înmulţite şi tocmai prin aceasta se dă la o parte ceea ce caracterizează cele mai multe scrisori adresate celor şapte biserici; şi anume, slujirea de corectare făcută de Judecătorul care umblă în mijlocul lor. Hristos are această poziţie până când El va veni! Fie ca cel care are urechi de auzit să audă ce spune Duhul bisericilor: „Pocăieşte-te!”

Este adevărat: aceasta nu este tot ce spune Domnul. Însă noi nu avem voie să dăm la o parte această parte a mijlocului de remediere, spunând: predică Persoana lui Hristos şi lucrarea Lui, în loc să practicăm slujirea de corectare. – Aceasta este o slujire neechilibrată, şi tocmai în privinţa aceasta greşim deseori. „Pocăieşte-te” include judecare de sine, şi în aceasta greşim cu privire la restabilirea noastră.

Probabil pe neobservate şi pe nesimţite nu am apreciat lucrurile aşa cum ar fi trebuit: remediul parţial corect, acela de a predica pe Hristos şi lucrarea Lui (adevărul obiectiv), este un semn că noi am părăsit dragostea dintâi. Uneori este dureros pentru slujitorul lui Dumnezeu să trebuiască să facă slujiri de corectare. Noi putem iubi pe Hristos şi cu toate acestea chibzuim dacă ne putem cruţa de durerea aceasta, prin aceea că nu facem slujirea de corectare. „Dragostea dintâi” este faţă de Hristos, care se caracterizează prin aceea că eul este uitat, nu este luat în seamă. Cine respinge să facă slujirea de corectare, acela ţine seama de eul persoanei, ceea ce cu siguranţă va conduce la mai multă decădere în poporul lui Dumnezeu. Cine respinge să facă slujire de corectare, aceluia nu-i va reuşi să facă iarăşi lucrările dintâi. Lucrările dintâi sunt lucrări care rezultă din dragostea pentru Hristos şi care sunt caracterizate prin aceea că eul este uitat. Respingerea practicării de slujiri corective poate foarte bine fi din cauza că se ţine seama de eu, indiferent în ce măsură îţi dai seama de aceasta sau consideri că este greşit; numai dacă cineva nu ştie de responsabilitatea lui.

Dacă am fi fost atenţi la felul cum a acţionat Domnul nostru în aceste ultime mesaje ale Lui adresate nouă, atunci aceasta ne-ar fi arătat clar că este nevoie de slujirea de corectare. Domnul este nu numai Cap, Domn, Mire etc., El este şi Judecătorul, care umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur. Şi caracterul acesta El îl menţine până când El va veni. Probabil am pierdut conştienţa aceasta, dar ea este adevărată chiar în momentul acesta.

Anexa nr. 2 – J.N. Darby despre: Un dar pentru o anumită situaţie?

În alte locuri se pot găsi expunerile pozitive despre daruri ale lui Darby. În citatul care urmează găsim nu numai afirmaţiile sale pozitive, că darurile sunt date pentru durată permanentă, ci totodată el neagă ideea că darurile sunt date temporal şi pentru anumite situaţii. Astfel el neagă de exemplu ideea că cineva devine păstor pentru un anumit act. Aceasta este valabil şi pentru ideea că cineva ar fi „profet numai pentru o anumită situaţie”. Aceasta înseamnă că Noul Testament nu învaţă ceva de felul „acţiune profetică”, ce înseamnă efectiv aşa ceva.

Dumnezeu nu dă slujba de păstor, El dă păstori. Aceasta nu este lipsit de importanţă, căci Pavel, un profet, nu a profeţit permanent, cu toate că el a fost întotdeauna un profet. El era totodată apostol, cu toate că el nu a practicat întotdeauna lucrarea de apostol. Astfel Hristos nu dă funcţia de apostol, ci El dă apostoli. […]

Să presupunem că eu ţi-aş da astăzi împuternicirea pentru o slujbă de păstor categorică, şi aceasta ar fi totul. Însă nu aşa este aici: Dumnezeu dă ca păstor pe bărbat, şi acesta este pentru totdeauna un păstor, cu toate că Dumnezeu ar putea să-i ia darul acesta, dacă El ar vrea. Bărbatul are această poziţie şi această funcţie. Pavel a fost întotdeauna un apostol. Funcţia de apostol nu era ceva care venea asupra lui şi pleca iarăşi de la el, ci el era pentru totdeauna un apostol. Dacă studiem puterea Duhului Sfânt în prima epistolă către Corinteni, atunci citim: „Dumnezeu a pus pe unii în Adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi …” [1. Corinteni 12.28], însă aceasta este mai mult o lucrare a Duhului Sfânt aici pe pământ ca [exercitare] a puterii.[2]

Anexa nr. 3 – C.H. Mackintosh despre: slujire prin daruri

Cu toate acestea principiul lui Elihu trebuie să fie valabil. Dacă cineva trebuie să vorbească cu autoritate şi efect practic, atunci el trebuie, cel puţin într-o oarecare măsură, să fie în stare să spună: „Sunt plin de cuvinte, duhul dinăuntrul meu mă constrânge. Iată, lăuntrul meu este ca vinul care n-are răsuflare; ca nişte burdufuri noi, este gata să plesnească. Voi vorbi, ca să găsesc uşurare; îmi voi deschide buzele şi voi răspunde” (Iov 32.18-20). Aşa trebuie, cel puţin în parte, să fie întotdeauna la toţi aceia care vorbesc inimilor şi conştiinţelor ascultătorilor cu autoritate şi putere de influenţă. Prin cuvintele înflăcărate ale lui Elihu ne amintim energic de locul remarcabil din capitolul al şaptelea al evangheliei după Ioan: „Cine crede în Mine, cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7.38). Este adevărat că Elihu nu cunoştea adevărul acesta măreţ, care este pus în aceste cuvinte ale Domnului nostru; deoarece aceste cuvinte au fost rostite abia cincisprezece secole după el. Şi cu toate acestea el cunoştea principiul. El poseda deja germenele a ceea ce mai târziu se va arăta în înflorire deplină şi ca rod copt. Elihu ştia că un om poate vorbi cu claritate, severitate şi autoritate numai atunci când lui i-a fost dat aceasta de către Cel Atotputernic. El a ascultat până când a fost obosit de multele cuvinte lipsite de putere – lucruri de la sine înţelese -, cuvinte rostite de oameni din propria experienţă sau le-au preluat din bogăţia putredă a tradiţiei umane. Toate acestea l-au adus aproape la epuizare. Însă după aceea el se ridică în puterea măreaţă a Duhului, ca să dea ascultătorilor lui cuvintele lui Dumnezeu.

În aceasta constă taina profundă şi binecuvântată a puterii şi succesului în slujire. Petru scrie: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu” (1. Petru 4.11). Aceasta înseamnă, privit în sens strict, nu o simplă vorbire potrivit Scripturii, ceea ce cu siguranţă este deosebit de important şi esenţial. Este mai mult decât aceasta. Cineva se ridică şi vorbeşte aproape o oră ascultătorilor lui, şi probabil de la început şi până la sfârşit nu spune nici măcar o propoziţie contrară Scripturii. Şi este posibil ca tot timpul să nu fi vorbit cuvinte ale lui Dumnezeu – probabil nici nu a fost portavoce a lui Dumnezeu şi nu a făcut cunoscut ascultătorilor gândurile lui Dumnezeu.

Aceasta este o chestiune foarte serioasă. Toţi cei care sunt chemaţi să-şi deschidă gura în Adunare, ar trebui să se gândească cu seriozitate la aceste lucruri. Este una să exprimi o anumită măsură de sentimente autentice. Este o cu totul altă chestiune să fi canalul de comunicare viu între inima lui Dumnezeu şi sufletele credincioşilor. Şi numai aceasta din urmă, şi exclusiv aceasta, este adevărata slujire. Fratele, care vorbeşte cu adevărat ca portavoce a lui Dumnezeu, va aduce conştiinţa ascultătorilor lui în lumina prezenţei divine într-o măsură aşa de mare, că fiecare colţ al inimii lui va fi luminat şi fiecare punct moral va fi atins. Aceasta este adevărata slujire. Orice altceva este fără putere, fără valoare şi fără rod. Nu este nimic mai regretabil şi mai umilitor, decât să trebuiască să-l asculţi pe cineva care vorbeşte evident din sursele lui sărăcăcioase şi de deplâns şi prezintă adevăruri din mâna a doua, precum şi gânduri pe care el le-a primit de la alţii şi pe care el încă nu şi le-a însuşit. Unul ca aceştia ar trebui mai bine să tacă, aceasta ar fi mai bine atât pentru el cât şi pentru ascultătorii lui. Însă nu numai aceasta: deseori auzim pe cineva vorbind despre ceea ce pe el în preocupă în mod deosebit şi ce i-a adus mult folos. S-ar putea ca el să spună adevăruri, chiar adevăruri importante. Dar aceasta nu este adevărul pentru sufletele credincioşilor, nu este adevărul pentru moment. Probabil, în ceea ce priveşte subiectul predicii sale, el a vorbit adevărul conform Scripturii. Dar el nu a vorbit „ca fiind cuvinte ale lui Dumnezeu”.

Fie ca noi toţi să învăţăm o lecţie preţioasă de la Elihu, care cu siguranţă este foarte necesară. Unii ar putea fi înclinaţi să spună că este o lecţie grea, o vorbire dură. Dar nu este aşa: dacă trăim numai în prezenţa Domnului şi permanent suntem conştienţi de nimicnicia noastră şi de a-tot-suficienţa lui Dumnezeu, atunci vom cunoaşte taina minunată despre slujirea deosebit de eficientă. Vom şti cum să ne sprijinim numai pe Dumnezeu, şi în felul acesta să fim independenţi de oameni, aşa cum se cuvine. De asemenea vom fi capabili să înţelegem importanţa şi puterea cuvintelor lui Elihu: „Nu voi părtini pe nimeni, nici nu voi linguşi pe cineva, pentru că nu ştiu să linguşesc: Cel care m-a făcut m-ar lua imediat” (Iov 32.21,22).

Dacă studiem slujirea lui Elihu, găsim două elemente măreţe, şi anume „har şi adevăr”. Aceste două lucruri erau fundamentale pentru lucrarea făcută lui Iov; Elihu le prezintă cu o putere deosebită. El are cuvinte foarte clare pentru Iov şi prietenii lui, aşa că el nu vine cu cuvinte măgulitoare. În locul acesta vocea „adevărului” pătrunde cu claritate mare în urechile ascultătorilor. Adevărul îl aşează pe fiecare la locul lui corect, şi pentru că el face aceasta, el nu are pentru nimeni cuvinte măgulitoare – indiferent cât de mult omul muritor s-ar bucura prin ele. Omul trebuie dus la punctul în care el se recunoaşte, că el îşi vede starea proprie şi mărturiseşte ce este el însuşi cu adevărat. Exact aceasta era ceea ce îi trebuia lui Iov: el nu se cunoştea pe sine, şi prietenii lui nu puteau să-i ofere această înţelegere. El avea nevoie să fie condus în adâncime, însă prietenii lui nu-l puteau conduce acolo. El avea nevoie de judecare de sine, însă prietenii lui erau total incapabili să-l determine să facă aceasta.

Elihu dimpotrivă începe să spună lui Iov adevărul, şi Îl prezintă pe Dumnezeu în adevăratul lui caracter.[3]

Partea anterioară

 

Adnotare

[1] Din „The Epistles to the Seven Churches Viewed Practically“ în The Bible Treasury, Anul 9, 1872–3, pag. 238.

[2] Din „Substance of a reading on Ephesians“ în Collected Writings of J.N. Darby, vol. 27, pag. 73.

[3] Din „Job and his friends“ în Miscellaneous Writings, Cartea 1.


Tradus de la: Einige kurze Gedanken über Dienst in der Gemeinde (3)
Titlul original: „Appendix I: Further Thoughts on Corrective Ministry; Appendix II: J.N. Darby on Gift for an Occasion; Appendix III: C.H.M. on Ministry by Gift“, în A Few Thoughts on Ministry in the Assembly, 1984, Present Truth Publishers, pag. 23–30.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (60)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).