Este remarcabil că păcatele făcute din neglijenţă de regulă ne neliniştesc mult mai puţin decât păcatele faptelor. Da, deseori acestea nicidecum nu ne neliniştesc. Dar cât de serios este aceasta.
Este uşor să-L nedreptăţeşti pe Dumnezeu. Nu facem noi toţi aceasta şi ne gândim puţin la aceasta? Este cumva Maleahi 3.8-12 mai puţin adevărat astăzi decât în ziua în care a fost scris? Nu reţinem noi întotdeauna ceva din ceea ce suntem datori lui Dumnezeu?
Două parabole ale Domnului vorbesc despre această temă deosebit de importantă – aceea despre talanţi şi aceea despre mine [Matei 25.14-30; Luca 19.12-27]. Ce au făcut robii răi şi leneşi în ambele cazuri? Ei nu au risipit ceea ce au primit, ci l-au păstrat cu foarte mare grijă şi apoi l-au dat înapoi proprietarului. Este aceasta un delict aşa de mare? Cu siguranţă în ochii noştri aceasta nu este altceva decât o neglijenţă condamnabilă. Dar ce spune Domnul? „Şi aruncaţi pe robul nefolositor în întunericul de afară. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” [Matei 25.30]. Cât de serios este totuşi aceasta!
Fapt este: în momentul în care noi venim la Dumnezeu având credinţa că El L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, spre mântuirea noastră mărturisim şi că Isus este Domnul (Romani 10.9). Ce include deci această mărturisire? Desigur nimic mai puţin că noi aparţinem lui Isus, Domnul nostru, şi că tot ceea ce noi suntem şi avem este proprietatea Lui necondiţionată, de care El poate dispune precum vrea. El are un drept asupra noastră, noi suntem sclavii Lui legaţi de El, şi dreptul nostru şi bucuria noastră este aptitudinea şi starea de pregătire pentru a face voia Lui.
Acceptăm noi aceasta cu toată inima? Dacă nu, nu L-am nedreptăţit noi pe Dumnezeu, da, nu ne-am nedreptăţit noi pe noi înşine de bucuria şi binecuvântarea pe care le-am fi putut avea?
Însă nu toţi sunt chemaţi să meargă şi să slujească; nu toţi sunt predicatori. Foarte corect! Însă toţi sunt chemaţi să recunoască cerinţele Domnului cu privire la el însuşi. El are dreptul incontestabil să poruncească, şi noi avem dreptul să ascultăm. Însă cât de des se aude: „Ah, nu am putut face aceasta şi aceea!” De ce nu? Nu ai fi tu gata pentru aceasta, dacă Domnul ţi-ar încredinţa-o s-o fac? Dar dacă El nu ţi-a încredinţat-o s-o faci, de ce te gândeşti la aceasta? – Haideţi să fim exersaţi în această chestiune! Voia Lui este desăvârşită. De aceea să fim pregătiţi să facem această voie, fie în casă sau afară, şi cu mâinile noastre să facem cu bucurie cea mai de jos slujire, sau să predicăm sau să dăm învăţătură, aşa cum Îi place Lui şi conform aptitudinii pe care El ne-a dat-o.
Însă nu mergem noi uneori fără să fim trimişi? Desigur, şi aceasta este foarte serios. Însă să nu mergem când suntem trimişi, este de asemenea foarte serios; aşa era la Iona. Să nu acţionăm, atunci când Dumnezeu ne dă mijloacele pentru aceasta, este foarte grav; aşa au acţionat robii care au învelit talanţi în ştergar.
Fiecare dar este dat spre folosul altuia, noi nu am primit nimic spre satisfacerea proprie. Dacă nu facem parte altora, ceea ce am primit devine fără valoare; dar dacă este dat mai departe, atunci se va dubla în curând. Dacă Dumnezeu ne-a dat lumină, adevăr şi daruri, să nu facem noi parte de ele acelora care nu le au?
Este deci necesar ca toţi să meargă în depărtare? Dumnezeu să ne ferească! Numai aceasta este necesar: ca noi toţi să facem voia Domnului, oricare ar fi aceasta, şi anume „fără murmure şi fără îndoieli” [Filipeni 2.14], ci dimpotrivă cu bucuria inimii. Dacă ne gândim la mulţimea de popor, nu devin sentimentele noastre impresionate, aşa cum era la Domnul nostru? Fie ca noi să avem principiul echilibrului; surplusul nostru să slujească lipsei acelora care nu au, aşa cum ar fi şi invers, surplusul lor să acopere nevoile noastre.
Câmpurile sunt albe pentru recoltat, şi din cele mai diferite părţi ale pământului vin strigăte de ajutorare pentru a strânge ce au semănat alţii şi la care alţii au lucrat cu răbdare. Culegătorii au o lucrare mult mai uşoară decât cei care au arat şi au semănat, însă amândouă grupele se vor bucura împreună.
Prin studierea acestor lucruri fie ca noi să fim exersaţi cu privire la păcatele noastre prin neglijare cât şi cu privire la acelea pe care le facem. Fie ca noi să avem duhul adevărat al robului din Psalmul 123.2, duhul ucenicului din Luca 14.26,27,33 şi duhul al unui soldat bun al lui Isus Hristos ca în 2. Timotei 2.4, şi toate acestea spre buna Lui plăcere, a Celui care ne-a răscumpărat prin sângele Său, pentru ca noi să avem bucuria măreaţă în a fi liberi de a face voia Lui.
Avem numai această viaţă scurtă, ca să-I slujim pe pământ, unde El a fost lepădat. De aceea cât de mare este pierderea, dacă trăim numai pentru noi, în loc să trăim pentru Hristos. Să ne ajute Dumnezeu să nu trecem cu vederea cât de importante sunt toate acestea.
Tradus de la: Dienst
Titlul original: „Dienst“ din Der Dienst des Wortes, Anul 7, 1929, pag. 76–79;
Titlul original în engleză: „Service“ din „Part 3: Collected Writings“ în Faithful Sayings
http://stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Service.html
Traducere: Ion Simionescu