Unele gânduri scurte referitoare la slujba în Adunare (1)
Mesagerul Domnului

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 06.07.2020, Actualizat: 06.07.2020

Cuvânt introductiv

La sfârşitul însemnărilor sale la cartea Deuteronomul, C.H. Mackintosh a scris:

O activitate mai insistentă şi mai practică este necesară printre noi. Slujirii noastre îi lipseşte deseori elementul profetic şi pastoral. Când spunem elementul profetic ne referim la caracterul slujirii, care se ocupă cu conştiinţa şi o aduce în prezenţa lui Dumnezeu. De o astfel de slujire avem nevoie înainte de toate lucrurile. Slujirea în mijlocul nostru este îndreptată prea mult spre înţelegere (minte) şi prea puţin spre inimă şi conştiinţă. Învăţătorul se adresează minţii, profetul se adresează conştiinţei[1], păstorul se adresează inimii. Vorbim în general că ar fi posibil ca toate cele trei elemente să fie unite în slujirea făcută de un singur om. Şi cu toate acestea ele sunt total diferite unul de altul. Acolo unde într-o adunare lipseşte darul de profet şi de păstor, învăţătorii ar trebui să privească serios la Domnul şi să-L roage pentru putere şi competenţă să se poată ocupa cu inimile şi conştiinţele credincioşilor. Domnul fie preamărit, că El posedă toate darurile necesare, toată puterea şi tot harul pentru slujitorii Lui! Tot ce avem noi nevoie este să-L aşteptăm cu adevărat serios şi sincer. Cu siguranţă El ne va da harul necesar şi aptitudinile necesare pentru fiecare lucrare de slujire, la care am fost chemaţi în Adunarea Lui.[2]

Din fericire sunt tot mai multe strângeri laolaltă în care slujirea are loc după modelul din 1. Corinteni 14. Dorim din inimă să ne încurajăm în privinţa aceasta, ca acolo unde este un dar, acesta să fie practicat. Cu toate acestea trebuie cu regret să atenţionăm asupra faptul că în astfel de strângeri laolaltă carnea foloseşte ocazia şi răpeşte timpul şi astfel împiedică adevărata slujire, pe care o dă Capul prin aceia pe care El i-a ales să vorbească. În cazul în care aceasta este mai mult decât o excepţie, acest lucru ar trebui stăvilit.

Introducere

Slujirea este practicarea unui dar. Aceia care în [pen]ultimul secol s-au adunat în Numele Domnului nostru Isus, au învăţat aceasta şi de la început le-a fost clar că un sistem clerical şi un sistem în care numai un singur om face lucrarea, nu poate fi de la Dumnezeu, căci o astfel de practică este în contradicţie cu Scriptura. Însă la fel de clar le-a fost şi faptul că ar fi o greşeală dacă oricine face lucrarea de slujire prin Cuvânt, deoarece şi aşa ceva este împotriva Scripturii. Aceasta a fost confirmat corespunzător prin scrierile lor. În exercitarea slujirii prin Cuvânt noi folosim uneori astfel de metode carnale – sau metode asemănătoare -, ca să împiedicăm să nu ne expunem urmărilor asemănării noastre cu lumea şi slăbiciunii spirituale care rezultă din aceasta, şi astfel să ascundem adevărata noastră stare colectivă. Pe de o parte facem probabil înţelegeri omeneşti, ca de exemplu prin alegerea vorbitorilor; sau pe de altă parte putem numi bun gândul că oricine poate face o lucrare de slujire prin Cuvânt, sau ceva asemănător.

Este de asemenea posibil ca noi să devenim tot mai insensibili pentru lipsa de putere spirituală în strângerile laolaltă, atunci când suntem adunaţi ca prin aceasta Domnul să poată vorbi prin acela pe care El l-a hotărât (1. Corinteni 14). S-ar putea să fie o lucrare de slujire al cărei conţinut este conform Scripturii, şi cu toate acestea lipseşte ceva, care nu ne-a fost dat, ceva de care avem nevoie. Dacă aceasta este starea noastră colectivă, atunci cu regret este foarte probabil că „slujesc în Cuvânt” aceia care pot vorbi bine, dar care nu au darul slujirii prin Cuvânt. Mesagerii Domnului cu un mesaj de la Domnul vor fi în acest caz împiedicaţi în vestirea mesajului (compară cu Hagai 1.13). Haideţi să medităm împreună la unele aspecte importante cu privire la vestirea Cuvântului în Adunare.

Nu este o lucrare făcută de oricine

Fiecare credincios are unul sau mai multe daruri (1. Corinteni 12). Şi dacă acestea sunt folosite este un câştig pentru serviciul creştin (serviciul divin). Unii au darul de a vesti public Cuvântul lui Dumnezeu, dar mulţi nu au darul acesta. Noi nu avem voie să trecem peste ceea ce ni s-a dat (Romani 12.3-8), atât cu privire la măsura darului cât şi cu privire la faptul că noi am proceda aşa ca şi cum am avea ceva, dar de fapt nu avem. Arhip de exemplu avea o slujbă care i-a fost încredinţată:

  • Coloseni 4.17: Şi spuneţi-i lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti!”

Eu presupun că aceasta era o slujbă care includea şi slujirea prin Cuvânt. Lui Arhip i s-a încredinţat ceva, şi el a fost îndemnat să practice această slujbă şi să nu devină delăsător în ea. Din principiul acesta noi toţi putem trage foloase: să fi plin de râvnă în ceea ce am primit în Domnul. În orice caz este punctul esenţial, că o slujire publică în Cuvânt este numai pentru aceia care au primit o astfel de slujbă în Domnul.

Probabil că unele citate de la fraţii din [pen]ultimul secol sunt ajutătoare pentru a înţelege punctul lor de vedere scripturistic referitor la această temă.

O slujire rânduită de oameni sau chiar numai din iniţiativă proprie este întotdeauna nepotrivită în Adunarea lui Dumnezeu. Cine vrea să slujească aici, acela trebuie să fie echipat de Dumnezeu, învăţat de Dumnezeu şi trimis de Dumnezeu.[3]

Eu definesc slujirea creştină în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind practicarea unui dar spiritual. Slujirea prin Cuvânt este practicarea unui dar, care are Cuvântul ca subiect. […]
Slujire înseamnă mult mai mult decât că un credincios vorbeşte conform adevărului despre Cuvânt: ea este practicarea unui dar dat de Hristos […]
Carnea poate lucra în două privinţe: în înfumurare, pentru înaintare, şi în mândrie, care te face să dai înapoi de frică să nu fi încadrat ca închipuit. Ambele sunt false. […]
S-ar putea deci pune întrebarea: Nu se pot credincioşii înşela? – Desigur. Însă acolo unde ei se strâng simplu spre Numele Domnului şi sunt învăţaţi prin Cuvânt, un frate va chibzui bine dacă să se scoale şi să slujească. Înfumurarea şi mândria se poate găsi pretutindeni şi întotdeauna sunt rele. Însă cu siguranţă acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este cercetat cu seriozitate şi aplicat cu înţelepciune, vorbirea este cea mai grea. Acela care nu a primit cu adevărat ceva de la Dumnezeu va fi acolo destul de sigur recunoscut ca atare. Şi dacă acţionarea creştină făcută în dragoste este prezentă, cu siguranţă el va fi oprit să facă aşa ceva.[4]

Nimeni dintre noi nu susţine părerea că toţi ar fi învăţători sau profeţi; numai aceia sunt, pe care Domnul îi dă şi îi trimite.[5]

Nu este o întrebare referitoare la slujire şi nici măcar o întrebare referitoare la ceea ce oamenii numesc „slujire programată”. Cine pune sub semnul întrebării „slujirea programată”? Şi cine poate tăgădui totodată că Dumnezeu foloseşte şi fraţi, care nu sunt cunoscuţi pentru o astfel de slujire? Eu cred că Dumnezeu Îşi păstrează dreptul în Adunarea Sa – dreptul Său să ridice un om care să vorbească un cuvânt (şi probabil cuvântul acesta este un cuvânt important) şi care probabil nu va mai fi folosit de Dumnezeu pentru a vorbi; el a fost folosit de Dumnezeu numai pentru o anumită misiune.[6]

Aceasta este cu totul altceva decât o slujire pe care o poate face oricine şi decât părerea că toţi fraţii au voie să vorbească profetic într-o adunare. Părerea aceasta se bazează pe o interpretare falsă a textului din 1. Corinteni 14. În continuare un extras din scrierea excelentă Five Letters on Worship and Ministry in the Spirit de W. Trotter (în care este citată şi sprijinită o scriere mai veche a lui G.V. Wigram):

E. Am auzit că dumneavoastră afirmaţi că fiecare frate are aptitudinea de a da învăţătură în adunarea credincioşilor.

W. Dacă aş fi făcut aşa ceva, atunci aş fi tăgăduit acţiunea Duhului Sfânt. Nimeni nu are aptitudinea de a da învăţătură, numai dacă Dumnezeu i-a dat un dar pentru aceasta.

E. Bine, însă dumneavoastră sunteţi totuşi de părerea că fiecare frate are dreptul să vorbească în Adunare, dacă el posedă aptitudinea pentru aceasta?

W. Nicidecum! Nici un om nu are un astfel de drept. Numai Duhul Sfânt are dreptul să acţioneze [, şi anume prin cine vrea El]. Un om poate poseda darul natural al vorbirii, dar dacă el nu poate „să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire” [Romani 15.2], dacă el nu a primit un dar de har „pentru zidirea adunării” [1. Corinteni 14.12], atunci Duhul Sfânt nu l-a chemat să vorbească în adunare. Dar dacă totuşi el o face, el dezonorează pe Dumnezeu Tatăl, întristează pe Duhul Sfânt şi desconsideră Adunarea lui Hristos. În afară de aceasta el arată egoismul lui.

E. Ce este deosebit în părerile la care ţineţi cu tărie?

W. Părerile mele „deosebite”? Consideraţi părere deosebită a mea, dacă eu cred că, deoarece Adunarea aparţine lui Hristos, El i-a dat şi daruri, prin care ea poate fi zidită şi condusă corect, pentru ca ea să nu fie condusă greşit într-o direcţie greşită şi să nu-şi piardă timpul, dacă ea ascultă cuvinte care nu sunt folositoare (chiar dacă ele după cum se ştie pot fi foarte bune)?

E. Nu, recunosc că aceasta este corect; da, eu doresc să se năzuiască mai mult după aceste daruri ale lui Dumnezeu şi să se aibă mai multă grijă să se interzică folosirea de alte mijloace, oricât de mult ar fi ele recunoscute pe baza aptitudinilor omeneşti şi ale elocvenţei.

W. Şi eu ţin cu tărie la faptul că Duhul Sfânt dă daruri aşa cum vrea El şi cui vrea El [vezi 1. Corinteni 12.11]. Darului celui mai mic ar trebui să i se deschidă uşa pentru practicarea lui aşa cum se deschide celui mai mare dar şi în afară de aceasta ar trebui ca practicarea darului unui frate nicidecum să nu împiedice practicarea darului altui frate.

E. Aceasta este de la sine înţeles.

W. Dumneavoastră spuneţi: Este de la sine înţeles. Dar nici în biserica din Anglia[7] şi nici în corporaţiile creştine mai mici nu se procedează conform cu 1. Corinteni 14. Permiteţi-mi ca în legătură cu aceasta să spun că nici un dar al lui Dumnezeu nu trebuie să se aştepte de la recunoştinţă din partea Adunării, înainte ca el să poată fi exercitat. Dacă el este de la Dumnezeu, atunci El îl va recomanda şi-l va confirma, şi credinciosului îi rămâne numai să-l recunoască cu mulţumire.

E. Vreţi să spuneţi prin aceasta că nu există nici o îndreptăţire la existenţă pentru o slujire reglementată?

W. Dacă prin „slujire reglementată” vreţi să spuneţi „slujire stabilită” (adică, că în fiecare adunare sunt din aceia, dotaţi de Dumnezeu ca să vorbească spre zidire, în număr limitat şi sunt recunoscuţi de credincioşi), atunci eu recunosc aceasta. Dar dacă prin „slujire reglementată” înţelegeţi o slujire exclusivă, atunci nu pot fi de acord. Prin slujire exclusivă înţeleg că anumite persoane sunt recunoscute ca numai ele să ocupe locul unui învăţător, şi în acest caz practicarea unui dar real, adevărat va apare ca fiind împotriva reguli. Astfel în bisericile engleze mari şi de asemenea şi în cele mai multe biserici libere o slujire făcută de două sau trei persoane, care sunt cu adevărat dotate de Duhul Sfânt, ar fi considerată contrar regulilor.

E. Cum justificaţi dumneavoastră diferenţierea dumneavoastră?

W. Eu văd din Faptele apostolilor 13.1 că în Antiohia erau numai cinci bărbaţi, pe care Duhul Sfânt i-a recunoscut ca învăţători: Barnaba, Simeon, Luciu, Manaen şi Saul. Fără îndoială în strângerile laolaltă ale credincioşilor numai de la aceşti cinci bărbaţi se aştepta o vorbire şi o învăţătură. Drept urmare slujirea era stabilită, dar nu era o slujire exclusivă [care să fi fost făcută numai de aceşti bărbaţi]: căci atunci când Iuda şi Sila au venit în Antiohia, ei au putut fără greutate să-şi ocupe locul între ceilalţi (Faptele apostolilor 15.32), aşa că numărul învăţătorilor recunoscuţi a crescut.

E. Dar cum gândiţi cu privire la propunerea unei cântări, rostirea unei rugăciuni sau citirea unui pasaj din Scriptură?

W. Şi aceste lucruri ar trebui, ca toate celelalte, să aibă loc sub călăuzirea Duhului Sfânt. Este foarte regretabil dacă cineva propune egoist o cântare, se roagă sau citeşte un pasaj din Scriptură, fără să fie călăuzit de Duhul! Cine face astfel de lucruri, prin aceasta face cunoscut că el a fost mişcat şi îndrumat de Duhul Sfânt, însă cine le face fără această călăuzire, acela procedează peste măsură. Dacă credincioşii înţeleg ce este părtăşia, atunci ei vor şti şi cât de serios şi de greu este să conduci o adunare în cântare, rugăciune şi aşa mai departe. Să te adresezi lui Dumnezeu în numele adunării sau să propui o cântare, pentru ca prin aceasta adunarea să exprime înaintea lui Dumnezeu adevărata stare a inimii ei [sentimentele ei de moment], necesită multă înţelegere, respectiv călăuzire directă din partea lui Dumnezeu.[8]

În revista editată de W. Kelly The Bible Treasury a apărut în februarie 1858 următoarea recomandare pentru pliantul lui W. Trotter: „Cu mare bucurie recomandăm cititorilor noştri  acest pliant clar, sănătos şi potrivit …”

În continuare un extras din J.N. Darby:

Vrem să ne amintim în locul acesta că niciodată nu a fost respinsă o slujire în mijlocul nostru stabilită dinainte, ci ea a fost mereu practicată şi recunoscută principial.[9]

Este clar că aceşti scriitori au respins gândul referitor la faptul că oricine ar putea face o slujire, la fel cum au respins „slujirea exclusivă” practicată de sistemul clerical. Ei nu erau adepţii interpretării că 1. Corinteni 14 prevede o slujire conform căreia fiecare ar putea face o slujire, sau că locul acesta ar lua în consideraţie că ar fi bărbaţi care numai ocazional ar fi „profeţi”. Dacă am urma ordinea dată mai sus, referitoare la o „slujire stabilită”, aceasta ne-ar elibera de anumite slujiri pe care Dumnezeu nici nu ni le-a dat – cu toate că probabil nu s-a spus nimic contrar Scripturii. Acum vrem să ne ocupăm cu un alt aspect al slujirii.

Alergare fără mesaj

Este folositor şi informativ să se citească 2. Samuel 18.19-32, unde găsim relatarea despre alergarea lui Ahimaaţ:

2. Samuel 18.19-32: Şi Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, a zis: „Lasă-mă acum să alerg şi să duc ştire împăratului, că Domnul l-a scăpat din mâna vrăjmaşilor săi“. Şi Ioab i-a zis: „Nu tu vei fi purtător de ştiri astăzi, ci altădată vei duce ştiri; dar astăzi nu tu vei duce ştiri, pentru că fiul împăratului a murit“. Şi Ioab a zis etiopianului: „Mergi şi spune-i împăratului ce ai văzut!“ Şi etiopianul s-a plecat înaintea lui Ioab şi a alergat. Şi Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, i-a zis din nou lui Ioab: „Şi, orice ar fi, lasă-mă, te rog, să alerg şi eu după etiopian“. Şi Ioab a zis: „De ce să alergi, fiul meu? Pentru că nu este o ştire potrivită“. „Şi, orice ar fi“, a zis el, „voi alerga“. Şi Ioab i-a zis: „Aleargă!“ Atunci Ahimaaţ a alergat pe calea câmpiei şi l-a întrecut pe etiopian. Şi David stătea între cele două porţi. Şi străjerul s-a suit pe acoperişul porţii, pe zid, şi şi-a ridicat ochii şi a privit şi iată un om alergând singur. Şi străjerul a strigat şi a spus împăratului. Şi împăratul i-a zis: „Dacă este singur, sunt ştiri în gura lui“. Şi el venea mereu şi se apropia. Şi străjerul a văzut un alt om alergând şi străjerul a strigat la portar şi a zis: „Iată, aleargă un alt om singur!“ Şi împăratul a zis: „Şi el aduce o ştire“. Şi străjerul a zis: „Văd alergarea celui dintâi ca alergarea lui Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc“. Şi împăratul a zis: „Este un om bun şi vine cu ştire bună“. Şi Ahimaaţ a strigat şi a zis împăratului: „Pace!“ şi s-a plecat cu faţa la pământ înaintea împăratului şi a zis: „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul tău care a dat în mâinile noastre pe oamenii care şi-au ridicat mâna împotriva domnului meu, împăratul!“ Şi împăratul a zis: „Este pace pentru tânărul Absalom?“ Şi Ahimaaţ a răspuns: „Am văzut o mulţime mare, când a trimis Ioab pe slujitorul împăratului şi pe mine, robul tău, dar nu ştiu ce era“. Şi împăratul a zis: „Dă-te la o parte şi stai aici!“ Şi s-a dat la o parte şi a stat. Şi, iată, a venit etiopianul. Şi etiopianul a zis: „Ştire pentru domnul meu, împăratul! Pentru că Domnul ţi-a făcut judecată astăzi înaintea tuturor celor care se ridicaseră împotriva ta“. Şi împăratul a zis etiopianului: „Este pace pentru tânărul Absalom?“ Şi etiopianul a zis: „Ca tânărul acesta să fie vrăjmaşii domnului meu, împăratul, şi toţi cei care se ridică împotriva ta spre rău!“

 Motivele centrale în această istorisire sunt:

  1. Era unul care voia să transmită un mesaj (Ioab)
  2. Erau unii care aşteptau un mesaj (David şi însoţitorii/prietenii lui).
  3. A fost trimis un mesager competent (cuşitul - etiopianul).
  4. Mai era unul care a insistat să fugă, cu toate că pentru el nu era un mesaj corespunzător (Ahimaaţ).

Problema nu consta în faptul că Ahimaaţ nu era un mesager – el era într-adevăr. Problema consta în altceva.

Este deprimant să trebuiască să constaţi că după convingerea unor fraţi noi avem între noi pe unii fraţi care nu numai insistă să alerge, când nu sunt trimişi (din aceia ca Ahimaaţ), ci şi din aceia care într-adevăr aleargă, cu toate că ei nu sunt mesageri. Într-o strângere laolaltă pentru zidire (conform cu 1. Corinteni 14) aceasta se poate remarca foarte bine. Nu că ei spun ceva fals, atunci când încearcă să slujească cu Cuvântul. Ci ei nu au nici o misiune şi de aceea înfundă canalele binecuvântării la vestirea Cuvântului, pe care Capul vrea să le folosească. Ca să zicem aşa, ei nu au calitatea lui Hagai: solul Domnului vine cu un mesaj al Domnului (Hagai 1.13). Unii credincioşi vin de departe, parcurg distanţe mari, ca să ia parte la orele de adunare obişnuite sau la cele speciale, şi au parte de această dezamăgire; mulţi, care cunosc nevoia aceasta, suspină din cauza aceasta.

Nu vorbim aici de faptul că poţi greşi uneori, prin aceea că nu îţi dai seama despre ce urmăreşte Domnul într-o anumită ocazie; aceasta se poate întâmpla oricărui slujitor al Domnului. Însă acum ne gândim la fraţi care nicidecum nu sunt mesageri, adică nu au darul de vestire a Cuvântului. Şi în al doilea rând ne gândim la pericolul de a te ridica fără să fi însărcinat pentru aceasta – ci numai pentru simplul fapt că ai aptitudinea de a transmite mai departe un mesaj.

Mai sus am învăţat că „slujirea este practicarea unui dar”. Fiecare creştin credincios are un dar sau mai multe (charismata, dacă aşa se vrea spus), aşa cum este prezentat în 1. Corinteni 12.7,11 şi în Romani 12.4-8. Nu toate darurile includ şi activitate publică; dar fiecare are ceva, şi practicarea darului are loc în slujire. O slujbă în public necesită un anumit dar, şi dacă cineva nu are acest dar, de ce încearcă el să practice un dar pe care nu-l are, pe care Hristos nu i l-a dat (Efeseni 4), pentru care Duhul nu-i dă nici o putere (1. Corinteni 12) şi drept urmare practicarea lui nu este un serviciu divin real (Romani 12)? Noi dorim să oferim posibilitatea cuvenită pentru exercitarea oricărui dar, care se arată. Ştim de asemenea foarte bine că există o măsură diferită pentru fiecare dar (Romani 12.3-6: „măsura credinţei”). Un frate poate fi foarte folositor în adunarea locală cu darul dat lui; şi de asemenea el se va limita la aceasta, dacă nu gândeşte despre sine mai mult decât se cuvine (Romani 12.4).

Dacă ne comportăm cum se cuvine cu Scriptura ne vom supune la ce scrie în 1. Corinteni 14.29: „Doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece”, atunci când ne strângem laolaltă pentru „studiul Cuvântului”. Profeţii (aşa cum sunt descrişi în 1. Corinteni 12) trebuie să vorbească, dar nu ca „profeţi pentru o anumită situaţie sau un anumit timp” şi nici atunci, dacă nu sunt dotaţi pentru slujirea în Cuvânt.

Să se ţină seama cu atenţie că şi 1. Corinteni 14 nu descrie o slujire profetică legată de o anumită situaţie, la fel precum nu descrie o slujire de interpretare pentru o anumită situaţie. Cine voia să vorbească într-o limbă trebuia să aibă grijă să fie cineva care să traducă. Dacă nu era cine să traducă, el nu trebuia să vorbească în altă limbă (1. Corinteni 14.27,28). El nu se putea aştepta ca Domnul să trimită un „translator pentru situaţie”. Vorbitorii în limbă, interpretatorii limbilor şi profeţii sunt dotaţi cu un dar care este permanent în ei. Prin aceasta şi din 1. Corinteni 14 este clar că este greşit să ne gândim la vorbitori în limbi, la interpretatori ai limbilor şi la profeţi „pentru situaţii deosebite”[10]; un astfel de gând este împotriva învăţăturii Scripturii, conform căreia slujirea este practicarea unui dar.

1. Corinteni 12 („Duhul puterii”), 1. Corinteni 13 („Duhul dragostei”) şi 1. Corinteni 14 („Duhul cumpătării”) constituie un pasaj deosebit în epistolă. Limbile, cunoaşterea şi profeţia în capitolul 13 se referă la darurile corespunzătoare vorbirii în limbi, al cunoştinţei şi al înţelepciunii din capitolul 12. Prin limbi în 1. Corinteni 13.8 nu este vorba de limbi în general, care vor înceta, când va veni Domnul, ci de vorbirea în limbi care „încetează” (se sfârşesc) atunci când la sfârşitul timpului apostolic vor înceta şi celelalte daruri ale semnelor. În contrast cu acestea se spune despre darurile cunoaşterii (Cuvântului) şi al profeţiei că ele vor fi „desfiinţate” când va veni desăvârşirea. „Desfiinţat” arată spre un act de terminare – în contrast cu „încetarea” darului vorbirii în limbi. Însă dragostea nu va pieri niciodată; aceasta nu înseamnă că dragostea va fi întotdeauna activă, ci că ea va rămâne să existe veşnic. Deci: limbile au încetat deja, cunoaşterea şi profeţirea continuă să existe până va veni Domnul, şi dragostea rămâne veşnic. Dacă ţinem cu tărie la contextul acestor trei capitole, aceasta ne va fi de mare folos la înţelegerea acestor întrebări.

William Kelly scrie în privinţa aceasta:

Dacă mergem la capitolul 14, acolo nu vedem principiul (pe care îl găsim în capitolul 12), şi nici energia din capitolul 13, ci practica, aplicarea marelui adevăr. Însă în capitolul 14 nu auzim prea multe despre daruri – amintesc aceasta, deoarece nu demult timp aceasta a fost contrazis cu vehemenţă. Dumnezeu porneşte de la premisa că noi am citit capitolul 12. Căci El nu scrie Cuvântul ca să cruţe pe oameni de greutăţi …

Darurile, despre care apostolul a vorbit în capitolul 12, sunt considerate în capitolul 14 ca premisă. Să argumentezi că în capitolul 14 nu se găseşte nimic de felul celor din capitolul 12 nu este altceva decât nebunia necredinţei.[11]

 

Profeţii din 1. Corinteni 14 sunt aceiaşi profeţi ca cei din 1. Corinteni 12. Cred că ne va face bine să înţelegem încă odată ce înseamnă profeţirea în Adunare. În comentariul său „Christian Ministry” W. Kelly scrie:

Apostolul începe cu profeţirea; aceasta este realmente forma cea mai înaltă a instruirii divine, care nicidecum nu are în mod necesar ca şi conţinut lucrurile viitoare. Într-adevăr profeţii vorbesc şi despre lucruri viitoare dar slujba profeţilor nu constă în aceasta. Pe de altă parte ar fi o greşeală mare să consideri profeţirea numai ca pe o slujbă generală de zidire. Versetul amintit din 1. Corinteni 14 nu ne dă o definiţie a profeţirii, ci o descriere; aceasta înseamnă, el nu ne spune ce este profeţirea – şi aceasta este totul (!) -, ci el ne descrie ce este ea în comparaţie şi în contrast cu vorbirea în limbi. Vorbirea în limbi nu zideşte pe credincioşi, profeţirea însă îi zideşte. Cu toate aceste sunt desigur slujitori care zidesc sufleteşte Adunarea, fără să profeţească. Căci fără îndoială este ziditor când cineva întăreşte sufletul prin prezentarea lui Hristos şi a dragostei Lui; la fel este şi când fraţii şi surorile sunt mustraţi/mustrate în sens bun, sau învăţaţi/învăţate. Însă aceste ultime slujiri nu sunt profeţiri; acestea aduc conştiinţa unui om în prezenţa lui Dumnezeu, prin care sufletul simte că este glasul lui Dumnezeu care le vorbeşte şi descopere înaintea lui Dumnezeu toate gândurile, motivele, sentimentele – pe omul întreg. Aceasta este profeţirea! Unele slujiri se apropie desigur mai mult de aceasta; însă aceasta este puterea propriu-zisă a profeţirii. Aici în 1. Corinteni 14 avem dovada. Un străin, care vine într-o Adunare în care se vorbeşte în limbi, ar putea gândi că oamenii sunt ieşiţi din minţi. Ce blamare pentru credincioşii din Corint! În felul lor de gândire copilăresc au gândit într-un mod foarte omenesc: „Dacă Dumnezeu ne-a dat limbile, atunci să le şi folosim. Şi deoarece nu este nici un loc care este aşa de important precum este Adunarea, de aceea trebuie ca vorbirea în limbi să fie practicată şi în Adunare.” Un singur gând îndreptat spre Hristos, un singur simţământ pentru Biserică i-ar fi păzit de această greşeală. Căci în ce măsură vorbirea în limbi promovează gloria lui Hristos în Adunare? Îi zideşte pe aceia care se strâng în Numele Domnului? Nicidecum! Dacă credincioşii din Corint ar fi privit sinceri la Hristos şi s-ar fi gândit la ai Săi, atunci ei nu ar fi ajuns la o astfel de idee. Şi astfel ei s-au rătăcit, căzând pradă sursei cele mai frecvente a rătăcirii: ei s-au gândit la ei înşişi şi la propria lor importanţă. Ei aveau darul vorbirii în limbi şi gândeau că trebuie să-l practice, pentru că aşa voiau ei! Putea cineva să le interzică aceasta? Nu era Dumnezeu Cel care le-a dat darul acesta? Vedem deci aici o acţionare în independenţă, şi anume nu fără o justificare raţională, însă fără un cuvânt concret al lui Dumnezeu şi chiar fără nici un simţământ spiritual, care este absolut necesar pentru aplicarea bună a adevărului. Credincioşii din Corint procedau omeneşte, chiar copilăreşte; ei nu erau spirituali, ci carnali; ei argumentau în loc să creadă. Şi totul era fals.

Aceasta l-a determinat pe apostol să descrie un cu totul alt caz: un om vine în Adunare şi aude cum ei nu vorbesc în limbi (pe care nimeni nu le înţelege), ci cum profeţesc. Ce diferenţă! Toate tainele inimii devin descoperite – şi efectul asupra celui neiniţiat sau necredincios este: el cade cu faţa la pământ şi simte că Dumnezeu este cu adevărat între ei! Atins de Cuvântul lui Dumnezeu, conştiinţa lui va avea o întâlnire cu Dumnezeu!

Noi trebuie să ţinem seama că creştinii credincioşi din timpul acela erau înconjuraţi de păgâni şi de iudei – unii crescuţi cu nebunia multor idoli şi multor stăpâni, care din punct de vedere moral nu erau mai presus de ei, ci mai adânc decât ei; ceilalţi obişnuiţi cu moralizarea seacă şi rece despre Lege şi profeţi. Ce schimbare era pentru ei, ca acum să întâmpine pe adevăratul Dumnezeu cu inima şi conştiinţa! Efectul a fost uriaş pentru ei, în mod deosebit pentru sărmanii păgâni. Aceşti oameni s-au prăbuşit formal înaintea Dumnezeului viu şi adevărat, care le-a descoperit în felul acesta tainele inimii lor. Recunoaştem aici ce este profeţirea în ceea ce priveşte natura ei. Nu este vorba de a spune ceva despre lucruri viitoare, a căror împlinire trebuie aşteptată. Aceasta nu este profeţirea la care se referă apostolul. În situaţii deosebite profeţirea se poate referi la lucruri viitoare, dar nu acesta este caracterul pe care noi ar trebui să-l aşteptăm în zilele noastre. Eu nu cred că cineva, care profeţeşte astăzi lucruri viitoare, face aceasta sub călăuzirea Duhului Sfânt – din simplul motiv că toate lucrurile de viitor, care sunt importante pentru Dumnezeu şi pentru om, sunt conţinute deja în Cuvântul scris. Ceea ce rămâne este celălalt înţeles: şi anume că adevărul lui Dumnezeu este prezentat conştiinţei omului şi el îl descopere deplin pe om; că este Dumnezeu Cel care îi vorbeşte aici prin om. Nu văd nici un motiv să te îndoieşti de faptul că Dumnezeu în bunătatea Lui facilitează încă aceasta – chiar dacă probabil rar şi în dimensiuni reduse; nu mă îndoiesc că principiul are încă valabilitate şi rămâne activ, atâta timp cât Dumnezeu are pe pământ o mărturie şi un câmp de lucru.

În măsura în care profeţirea nu se referă la viitor, slujba profetică există şi astăzi. Profeţii au darul acesta, şi ei sunt aceia despre care vorbeşte 1. Corinteni 14.

Dacă este clar că cineva nu are nici un dar profetic, adică nu este profet, dar el insistă totuşi să vorbească, atunci lui i se poate ajuta prin aceea că i se spune că el nu are un astfel de dar. Dacă aceasta rămâne fără efect, atunci se pot aplica şi măsuri mai severe.

De altfel Ahimaaţ era cu adevărat un trimis. Aici avem deci problema că un mesager adevărat insistă să alerge fără să fie trimis! Ioab i-a zis lui Ahimaaţ că nu este o ştire potrivită pentru el, deoarece fiul împăratului era mort. Ahimaaţ descindea într-adevăr de pe o linie bună, linia lui Ţadoc şi a marelui erou de război şi a preotului Pineas (fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron), păzitorul pragului cortului întâlnirii, care era plin de râvnă, cu râvna Domnului Dumnezeului său. Sunt tocmai aceşti fii ai lui Ţadoc, care din pricina credincioşiei lui Pineas vor exercita slujba de mare preot în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40-48) sub preoţia-Melhisedec a lui Hristos. Însă nimic din acestea nu l-au calificat pe Ahimaaţ ca să alerge fără să primească o misiune de trimis. Un mesaj era numai pentru cuşit (etiopian). Şi tu – chiar dacă tu nu ai un nume mare: dacă Domnul te trimite, atunci ar trebui să te duci!

Observă că etiopianul s-a prosternat înaintea celui care i-a dat mesajul. Cât de important este acest fapt: să primeşti un mesaj, să primeşti o misiune pentru îndeplinirea ei şi să te prosterni înaintea dătătorului acestui mesaj (2. Samuel 18.21).

Însă cu regret Ahimaaţ s-a decis să fugă şi să insiste pentru aceasta înaintea lui Ioab. Răspunsul lui Ioab a venit de fiecare dată tot mai scurt şi în final el a renunţat să i se mai împotrivească şi în cele din urmă zice: „Aleargă!”

Înainte de a ne ocupa cu comportarea lui Ahimaaţ, atunci când a ajuns la David, să medităm la citatul următor:

Primind un dar în nici un caz nu ţi se oferă în vreun fel o independenţă. Dimpotrivă, slujitorul care vrea să folosească cu credincioşie darul oferit lui, şi numai pentru Domnul, trebuie să aştepte necondiţionat indicaţia Domnului cu privire la locul, timpul şi conţinutul folosirii darului. Cred că în privinţa aceasta eşuează mulţi fraţi talentaţi. Cu privire la aceste puncte ei îşi permit să fie călăuziţi de situaţiile respective şi de impresiile lor proprii, decât după intenţia Domnului, pe care ei ar putea-o afla prin credinţă. Sunt diferite feluri de slujiri, dar este acelaşi Domn. De aceea în exercitarea darului meu trebuie la fiecare slujire, pe care o fac, să fiu convins de a fi exact acolo unde Domnul mă vrea, şi că pentru mine a venit momentul precis pentru a sluji; de asemenea, că eu am tema corectă. Cât de spiritual şi plin de putere ar deveni fiecare slujitor, dacă el ar fi călăuzit în felul acesta sensibil de către Domnul! Sau mai bine invers: cât de mult ar trebui să se simtă ca lipsă mare în slujire, dacă nu se corespunde viu şi consecvent acestei responsabilităţi! Cât de des neglijarea ei a condus la călăuziri cu lipsuri ale adunării şi la predici fără folos, care sunt o ruşine pentru Adunarea creştină! Nu că trecerea cu vederea a acestei responsabilităţi conduce întotdeauna că nu mai este felul de gândire curat – nicidecum. Dar dacă ea este trecută cu vederea – nu, dacă ea nu este respectată cu stricteţe -, devii tu însuţi etalonul pentru gândurile şi dorinţele proprii, şi nici locul nici timpul şi nici tema nu mai sunt alese ţinând realmente seama de intenţiile Domnului, ci se va ţine seama numai de gândurile proprii. Într-un astfel de caz pentru o persoană individuală dusă în rătăcire ar putea să pară ca totul fiind foarte potrivit, în timp ce pentru Adunare este total deplasat şi neziditor.[12]

Deci Ahimaaţ pornise la drum şi era un alergător iute (2. Samuel 18.23). Cineva mi-a povestit odată că la el erau strângeri laolaltă ca în 1. Corinteni 14.29 şi că apoi un anumit frate a fost mereu în călătorie, până când în cele din urmă nu au mai fost strângeri laolaltă. Este acesta un ajutor scripturistic? Am folosi şi noi un astfel de antidot dacă ar avea loc un abuz la frângerea pâinii, atunci când ne strângem să frângem pâinea?

Ahimaaţ l-a depăşit pe cuşit şi s-a apropiat de împărat. Santinela a recunoscut alergarea deosebită şi a zis, este vorba de Ahimaaţ. David a zis: „Este un om bun şi vine cu o ştire bună” (2. Samuel 18.27). Şi noi vom reacţiona la fel? Cine ne aduce veşti bune, este un om bun! Să fim veghetori şi să judecăm această atitudine în noi înşine. Să ne păzim să admirăm persoane şi simpatizanţi şi să preţuim numai mesajele „bune” şi pe mesagerii „buni”!

Nu se spune că Ahimaaţ s-a plecat înaintea aceluia care i-a dat misiunea (aşa cum a făcut cuşitul); el s-a plecat însă înaintea aceluia căruia i-a dus mesajul (ceea ce nu se relatează despre cuşit). Deoarece aici este vorba de o relatare din Cuvântul lui Dumnezeu, sunt numite, respectiv lăsate la o parte toate detaliile, după cum ele ne sunt folositoare în sens spiritual. În acest caz, cred eu, se face aluzie la acela căruia trebuie să îi fim plăcuţi: celui care trimite, nu celor care primesc.

După aceea el a dat mesajul lui – un mesaj care în cea mai mare parte a lui, chiar dacă nu era complet, corespundea faptelor. Dar mai era ceva, care îl interesa în mod deosebit pe împărat: cum îi mergea lui Absalom? Acum s-a constat că Ahimaaţ nu era trimis cu adevărat. El nu avea nici un mesaj! El vorbea, într-adevăr, şi în ceea ce spunea nu spunea nimic fals; cu toate că este foarte ciudat că el nu ştia nimic cum îi mergea lui Absalom. Probabil el era unul din aceia care întotdeauna se retrag, atunci când este stringent necesar să se spună ceva. În felul acesta se poate îngriji de calitatea proprie de a fi simpatizat. Aceasta este o metodă pe care unii o „aprobă” cu cuvinte ca acestea: „predică pe Hristos!” – ca şi cum predicarea a ceea ce se cuvine lui Hristos nu ar fi „predicarea lui Hristos”. Într-o epistolă, în care se dau indicaţii de comportare omului lui Dumnezeu în timpuri de decădere, se spune: „Vesteşte Cuvântul” (2. Timotei 4.2). Vom face bine să ţinem seama de aceasta şi să nu reducem slujirea în Cuvânt la ceea ce place urechii oamenilor.

Răspunsul dat lui Ahimaaţ este: „Dă-te la o parte şi stai aici!” (2. Samuel 18.30). Ahimaaţ risipea numai timpul împăratului. Şi oriunde se întâmplă ca mesagerii lui Dumnezeu să se prezinte în felul acesta, nu este şi astăzi acesta un răspuns potrivit pentru ei? Poate fi corect să se anuleze orele de zidire ţinute conform cu 1. Corinteni 14, numai pentru că există Ahimaaţi, care le folosesc abuziv? Trebuie suportată această comportare? Sau nu ar trebui să li se spună şi lor: „Dă-te la o parte …”?

După aceea a venit cuşitul şi mesajul lui era în prima parte a lui în mare parte identic cu cel al lui Ahimaaţ. Dar după aceea a venit întrebarea: Ce este cu Absalom? Şi etiopianul acesta a adus vestea sa în duhul din Hagai 1.13 – ca „solul Domnului a vorbit prin mesajul Domnului”; el a zis: „Ca tânărul acesta să fie vrăjmaşii domnului meu, împăratul, şi toţi cei care se ridică împotriva ta spre rău!” Şi David, în loc să răsfoiască plictisit în Biblia lui, sau să privească în jur la ceilalţi oameni, sau să se mişte încoace şi încolo pe scaunul lui, în timp ce vorbirea continua, era „foarte impresionat”. Căci aici era un mesaj pentru el!

În Noul Testament citim: profeţii să vorbească doi sau trei. Ah, de am recunoaşte mai mult prezenţa Domnului Isus în mijlocul sfinţilor Săi adunaţi în jurul Lui, acolo unde aceşti doi sau trei (nu unul sau patru) sunt martori ai prezenţei Sale, ca să ne slujească! Atunci ar putea chiar să ne curgă lacrimi – ca la David (2. Samuel 18.33).

Când Pavel a scris scrisoarea către credincioşii din Galatia, nu era aceasta „predicarea lui Hristos”? Când Ioan a scris celor şapte biserici (adunări) (Apocalipsa 2-3), nu era aceasta „predicarea lui Hristos”? Când Pavel a scris credincioşilor din Corint: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit”, el nu a aplicat aceasta numai la vestirea de bază şi simplă a mesajului crucii, ci prin aceasta a vrut să spună că el – împuternicit prin Duhul Sfânt – a făcut toată slujirea sa având ţelul să ducă la dispariţie „pe omul dintâi” şi „carnea” şi să glorifice pe „Omul al doilea”. Acolo unde asemănarea cu lumea creşte în gândire şi dorinţe, în comportare şi relaţii, în îmbrăcăminte şi aşa mai departe, acolo se dispreţuieşte în aceeaşi măsură orice slujire care aplică pe „Hristos şi El răstignit” la această asemănare cu lumea şi la egoism, care sunt aşa de caracteristice pentru omul dintâi.

Ahimaaţ era un om cu o „slujire pozitivă”, aşa cum ar formula unii. Se pare ca şi cum noi am avea astăzi probleme cu aceasta; noi preferăm să auzim întotdeauna „slujiri pozitive”, care nu ne mustră şi ne lasă în pace cu gândirea şi acţionarea noastră lumească. Însă în felul acesta întărim carnea. Şi în cele din urmă ajungem la părerea că Ahimaaţ a fost trimis cu adevărat, în mod deosebit pentru că noi nu găsim nimic contrar Scripturii în expunerea lui. Însă mai bine ar fi dacă noi am sta o jumătate de oră liniştiţi înaintea Domnului şi am aştepta de la El să ne dea o slujire după voia Lui, chiar dacă timpul se scurge. În orice caz aşteptarea ar fi un exerciţiu spiritual folositor.

Să medităm la valoarea pe care o are o slujire în Cuvânt corectă, deoarece este ziditoare; şi prin harul lui Dumnezeu să tragem foloase dintr-o astfel de slujire.

Partea următoare

 

Adnotare

[1] Deseori se gândeşte că un profet ar fi numai acela care prezice evenimentele viitoare, însă o asemenea delimitare a expresiei este falsă. 1. Corinteni 14.28-32 dă cuvântului „profet” şi „a profeţi” un înţeles mult mai larg. Învăţătorul şi profetul stau strâns în legătură unul cu altul şi în mod frumos. Învăţătorul prezintă adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, profetul îl aplică la conştiinţă. Păstorul cercetează în ce măsură şi dacă slujba celor doi are efect asupra inimii şi vieţii fiecărui credincios.

[2] Tradus din cartea Die fünf Bücher Mose, Christliche Schriftenverbreitung, Hückeswagen, 2011, „5. Mose 26. Die persönliche Heiligkeit“, pag. 1204–1206.

[3] C.H. Mackintosh, Die fünf Bücher Mose, Christliche Schriftenverbreitung, Hückeswagen, 2011, „2. Mose 4: Mose und Aaron“, pag. 263.

[4] W. Kelly în „Christian Ministry“.

[5] W. Kelly în The Bible Treasury, Anul 9, 1872–3, pag. 96.

[6] W. Kelly, Lectures Introductory to ... Acts, The Catholic Epistles and the Revelation, pag. 317.

[7] Remarca redacţiei: transpus la Germania, se poate gândi la bisericile mari.

[9] Din Collected Writings of J.N.Darby, vol. 3, pag. 353, Bible Truth Publishers.

[10] Nota redacţiei: S-ar putea crede că această afirmaţie stă în contradicţie cu ceea ce W. Kelly scrie mai sus:

Eu cred că Dumnezeu Îşi păstrează dreptul în Adunarea Sa – dreptul Său să ridice un om care să vorbească un cuvânt (şi probabil cuvântul acesta este un cuvânt important) şi care probabil nu va mai fi folosit de Dumnezeu pentru a vorbi; el a fost folosit de Dumnezeu numai pentru o anumită misiune.

Contradicţia aparentă se clarifică astfel: R.A. Huebner vorbeşte despre regula pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: Dumnezeu a dăruit anumite daruri şi lucrează prin aceste daruri, şi aici este aşa, că nu fiecare are un dar pentru slujirea prin Cuvânt. Pe W. Kelly îl interesează să arate: Dumnezeu are dreptul să facă excepţii, când consideră El, şi în mod excepţional El poate folosi cândva pentru un singur cuvânt pe un frate care nu are darul special. Este asemănător ca la darul semnelor: principial acestea nu mai sunt, însă Dumnezeu Îşi rezervă dreptul ca într-o situaţie de excepţie să facă încă o dată o minune printr-un frate.

[11] W. Kelly, The Action of the Holy Spirit in the Assembly, pag. 39–40.

[12] Din „Ministry“ în The Girdle of Truth, Anul 8, 1864, pag. 368–369.


Tradus de la: Einige kurze Gedanken über Dienst in der Gemeinde (1)

Titlul original: „Part 1: The Lord’s Messenger“,
în A Few Thoughts on Ministry in the Assembly, 1985, Present Truth Publishers, pag. 1–13

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (60)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).