Neemia - un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (13)
Neemia 13

Stephan Isenberg

© Sound Words, Online începând de la: 04.03.2019, Actualizat: 04.03.2019

Versete călăuzitoare: Neemia 13

Neemia, un om al credinţei

Capitolul 13 ne prezintă diverse grupe din poporul lui Dumnezeu, care toate au eşuat:

  • Preoţii susţineau interesele vrăjmaşilor (Neemia 13.4).
  • Căpeteniile au neglijat casa lui Dumnezeu (Neemia 13.11).
  • Mai-marii au fost primii care au neglijat sabatul (Neemia 13.17).
  • Poporul a intrat în legături nesfinte (Neemia 13.23).

Însă un bărbat se împotrivea acestei supraputeri a eşecului în tot poporul lui Dumnezeu. Un bărbat în puterea lui Dumnezeu a stat împotriva răului compact: Neemia. Este clar că această putere niciodată nu putea să vină din el însuşi, ci că era mâna bună a lui Dumnezeu, care întărea pe robul Său slujitor. În capitolul 6 au trebuit chiar şi vrăjmaşii lui să recunoască că aici mâna lui Dumnezeu era la lucru:

  • Neemia 6.16: Şi a fost aşa; când au auzit toţi vrăjmaşii noştri, toate naţiunile care erau în jurul nostru s-au temut; şi au scăzut foarte mult în ochii lor şi au cunoscut că lucrarea aceasta era făcută de la Dumnezeul nostru.

Neemia avea râvnă atât împotriva răului, cât şi pentru bine. El a intervenit energic şi a acţionat riguros cu răul. Şi despre Neemia se putea spune:

  • Psalmul 69.9: Pentru că râvna pentru casa Ta m-a mistuit (Ioan 2.17).

Nu pentru prima dată observăm în această carte cum Neemia se aseamănă cu Domnul Isus, când El Însuşi a făcut „bici din frânghii” şi a alungat din Templu pe toţi care au făcut din casa Tatălui o peşteră de tâlhari (compară cu Ioan 2.15).

Noi avem nevoie de energia Duhului la fel cum avem nevoie de dragoste şi har: În Ezra vedem mai mult dragostea şi harul, în Neemia vedem energia Duhului; la fel vedem la Pavel energia şi la Ioan blândeţea. Sau să ne gândim la intervenţia energică a lui Luther pentru adevăr şi moderarea la Melanchton. Numai la Hristos ambele aspecte erau în armonie desăvârşită unul cu altul.

Legături false

Neemia 13.1-3: În ziua aceea s-a citit în cartea lui Moise în auzul poporului; şi s-a găsit scris în ea că amonitul şi moabitul nu trebuie să intre niciodată în adunarea lui Dumnezeu, pentru că n-au întâmpinat pe fiii lui Israel cu pâine şi cu apă şi au tocmit pe Balaam împotriva lor, ca să-i blesteme; dar Dumnezeul nostru a schimbat blestemul în binecuvântare. Şi a fost aşa: cum au auzit legea, au despărţit din Israel tot amestecul de popor.

Nu se mai poate reconstrui când a avut loc acest „în ziua aceea” (Neemia 13.1). Ştim din Neemia 13.6, că Neemia a lucrat doisprezece ani în Ierusalim şi probabil după aceea s-a întors probabil la curtea împărătească. În timpul intermediar s-a continuat cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, şi astfel poporul a citit locul din Deuteronomul 23.3:

  • Deuteronomul 23.3: Un amonit sau moabit să nu intre în adunarea Domnului şi nici a zecea generaţie să nu intre în adunarea Domnului, în vecie.

În primele versete din Neemia 13 este vorba de ascultare credinţei, simplă, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Unele lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu sunt foarte uşor de înţeles, însă deseori sunt greu de practicat, deoarece multe sunt puternic împotriva înclinaţiilor noastre naturale. Unii creştini credincioşi se chinuie mulţi ani cu aceleaşi întrebări. Deseori problema în acest caz nu este din cauză că nu ar fi un răspuns la aceste întrebări, ci pentru că nu se vrea să se facă ce oferă Dumnezeu ca rezolvare. În orice caz poporul lui Dumnezeu de atunci a înaintat în ascultarea credinţei şi a separat poporul care se amestecase

În privinţa aceasta nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că poporul s-a amestecat cu amoniţii şi cu moabiţii. Citim în capitolul 9 şi în capitolul 10 că s-au despărţit deja de„fiii străinilor” şi de „popoarele ţărilor“. Însă Amon şi Moab erau într-un fel popoare frăţeşti. Ele descindeau de pe linia lui Lot, o rudă a patriarhului Avraam. Trebuie spus, că aici este vorba nu numai de amoniţi şi moabiţi, ci de israeliţii care s-au unit cu aceste două popoare şi s-au căsătorit. Aici este vorba de un popor amestecat.

Putem transpune aceasta la aceia care într-adevăr s-au despărţit de bisericile mari şi de sistemele din creştinătate, dar cu toate acestea doresc să întreţină contacte de prietenie cu ele. Să ne gândim numai la alianţă şi la mişcarea ecumenică. Aici are loc o amestecare şi în numele unităţii, o amestecare de care noi trebuie să ne ţinem despărţiţi. În privinţa aceasta nu este vorba de „păstrarea unităţii Duhului” sau de unitatea copiilor lui Dumnezeu, ci aici sunt amestecate şi unite diferite sisteme creştine, diferite grupări şi biserici în detrimentul unităţii.

Este remarcabil, că nimănui din popor nu i-a venit ideea să spună: ceea ce s-a petrecut cu amoniţii şi moabiţii a avut loc foarte demult în urmă, noi nu vrem să fim mai papi decât papa. Mulţi din timpul nostru preferă mai bine să învăluie mantaua tăcerii peste anumite probleme sau să folosească buretele mare de şters. Istoria cu Amon şi Moab a avut loc cu aproape o mie de ani în urmă; trebuie aduse la ordinea zilei aceste istorii străvechi? – Din fericire poporul lui Dumnezeu nu a argumentat în felul acesta, ci au luat pe Dumnezeu pe Cuvânt. Din aceasta putem învăţa mult.

Este relativ uşor să te desparţi de „fiii străinului” (Neemia 9.2) şi de „popoarele ţărilor” (Neemia 10.28), în contrast cu aceia care au aceeaşi mărturisire şi aparent aceeaşi descendenţă (fără însă să posede credinţa). Aceştia îşi revendică dreptul să lucreze împreună în lucrare, şi sub mantaua acoperitoare a mărturiei creştine înşeală pe alţii.

Eşecul conducătorilor

Neemia 13.4-9: Şi, înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era peste cămările casei Dumnezeului nostru, rudă cu Tobia, făcuse pentru el o cameră mare, unde înainte erau puse darurile de mâncare, tămâia şi vasele şi zeciuiala de grâu, de must şi de untdelemn, care erau poruncite pentru leviţi şi cântăreţi şi uşieri, şi darurile ridicate ale preoţilor. Şi în timpul acesta eu nu eram în Ierusalim; pentru că în anul al treizeci şi doilea al lui Artaxerxes, împăratul Babilonului, am venit la împărat şi după câteva zile am obţinut de la împărat învoire şi am venit la Ierusalim şi am văzut răul pe care-l făcuse Eliaşib, făcându-i o cameră lui Tobia în curţile casei lui Dumnezeu. Şi m-a mâhnit mult şi am aruncat afară din cameră toate obiectele casei lui Tobia. Şi am poruncit şi au curăţit camerele; şi am adus din nou acolo vasele casei lui Dumnezeu, darurile de mâncare şi tămâia.

Venim acum la conducerea spirituală din zilele acelea. În timpul absenţei lui Neemia, Eliaşib a făcut o cameră vrăjmaşului poporului lui Dumnezeu în casa lui Dumnezeu. Deja în capitolul 3 observăm că Eliaşib era singurul care a uitat să pună încuietorile şi zăvoarele la poartă (cel puţin nu se relatează despre el că le-ar fi pus). Acesta era un indiciu venit foarte devreme referitor la slăbiciunea lui Eliaşib. În continuare citim apoi că el era o rudă a lui Tobia. Relaţiile de rudenie au produs mult necaz şi în istoria bisericii creştine, deoarece lipsea puterea pentru despărţirea consecventă.

Aşa cum sunt conducătorii spirituali, aşa este şi poporul lui Dumnezeu. Putem citi aceasta clar în istoria lui Israel. Dacă era un împărat bun, atunci şi poporului îi mergea bine; dacă era un împărat rău, aceasta conducea la decădere şi idolatrie. Dacă în Adunare sunt robi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, atunci în cele mai multe cazuri şi cu Biserica merge bine. Dacă luăm un loc de răspundere în Biserică, în cercurile de familie sau în ora de tineret, atunci ar trebui să fim un exemplu bun. Suntem noi încă conştienţi că binele şi comportarea unei biserici ar putea depinde de modelul pe care-l oferim noi?

Am văzut deja în capitolul 5 cum Neemia a trăit exemplar şi de asemenea era gata să renunţe la confortul care i se cuvenea, ca să zicem aşa, de drept. Şi noi ar trebui să fim gata să renunţăm la lucruri care în sine probabil nu sunt interzise. Dacă un conducător al grupei de tineri merge probabil o dată pe stadionul de fotbal, ceilalţi trag concluzia din aceasta, că aceasta nu ar fi chiar aşa de rău, şi merg regulat pe stadion, ca să numim numai un exemplu. De cele mai multe ori este aşa, că cei care poartă responsabilitatea cunosc încă anumite limite, însă generaţia care urmează nu le mai cunoaşte. Exemplul lui Eliaşib vrea să ne fie o atenţionare, ca să nu ne arătăm uşuratici sau chiar indiferenţi faţă de rău, ci să dăm un exemplu bun.

Zidurile Ierusalimului ar trebui „să facă despărţire între ce este sfânt şi ce este nu este sfânt”. Aceasta înseamnă nu numai „sfinţenia se cuvine casei Tale, Doamne, pentru totdeauna” (Psalmul 93.5), ci şi că zidurile vorbesc despre disciplinare în casa lui Dumnezeu. Dacă o biserică nu mai are putere să exercite disciplinarea în biserică şi să trateze răul în mod demn de Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 5; 2 Tesaloniceni 3, şi alte locuri), mai devreme sau mai târziu ea va pierde sfeşnicul din mijlocul ei (compară cu Apocalipsa 2.5).

Neglijarea casei lui Dumnezeu

Neemia 13.10,11: Şi am aflat că părţile leviţilor nu li se dăduseră şi că leviţii şi cântăreţii care făceau slujba fugiseră fiecare la ogorul lui. Şi am mustrat pe căpetenii şi le-am spus: „Pentru ce este părăsită casa lui Dumnezeu?“ Şi i-am adunat şi i-am pus la locul lor.

Dacă oferim vrăjmaşului loc în casa lui Dumnezeu, atunci urmarea este, că se va neglija casa lui Dumnezeu; aşa s-au dus preoţii şi leviţii înapoi la locul lor şi câmpul lor. În capitolul 12 era încă bucurie mare la sfinţirea zidurilor şi preoţilor şi leviţilor li s-a dat o parte, şi scut timp mai târziu ei au părăsit iarăşi zidul vechi.

Proverbul lumesc „peştele se strică începând de la cap” se confirmă aici în mod trist. Preotul Eliaşib era caracterizat prin lipsă de credincioşie şi lipsă de sfinţenie, şi la fel stăteau lucrurile referitoare la credincioşia poporului, care a eşuat în a da preoţilor şi leviţilor partea lor. De altfel Neemia nu întreabă: „De ce au fost neglijaţi preoţii şi leviţii?”, ci: „Pentru ce este părăsită casa lui Dumnezeu?“

Dacă nu ţinem duşmanul riguros înaintea uşii, atunci biserica va avea de suferit. Cum stau lucrurile astăzi în biserică? De ce este aşa puţină putere? De ce orele noastre de închinare sunt deseori aşa de searbăde şi lipsite de putere? Unde sunt Neemia zilelor noastre, care tratează serios cu răul şi nu ascund totul sub mantaua „dragoste”? Noi nu trebuie să evanghelizăm în afară, dacă înăuntru suntem o societate de creştini fără viaţă şi fără putere. Vrei tu să aduni pe noii convertiţi în biserică, unde moartea este în oală? Fă lucrarea ta mai întâi înăuntru, după aceea poţi ieşi afară şi invita oamenii să vină acolo unde ei pot simţi intens pe Dumnezeu.

Profanarea sabatului

Neemia 13.15: În zilele acelea am văzut în Iuda pe unii care călcau în teascuri în sabat şi aduceau snopi şi-i încărcau pe măgari şi, de asemenea, vin, struguri şi smochine şi orice fel de poveri, şi le aduceau la Ierusalim în ziua sabatului; şi am mărturisit împotriva lor în ziua când vindeau alimente.

Neemia este de compătimit! Cu câtă plăcere s-ar fi aşezat în linişte, ca să savureze binecuvântările lui – căci în cele din urmă el era în concediu în Ierusalim! Însă slujba lui Neemia era fără întrerupere; el nu a cedat, şi pretutindeni unde apăreau probleme noi, el a ajutat. Cu siguranţă aceasta nu i-a adus întotdeauna aprobare. Aceia care doresc să poarte grijă de disciplinare şi ordine în casa lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna binevăzuţi. Ei sunt supărători şi deranjează „pacea”. Neemia nu s-a dat înapoi de la o astfel de luptă, atâta timp cât era sigur că luptă luptele Domnului. Neemia nu s-a dat înapoi nici măcar dinaintea  loviturilor:

Neemia 13.25: Şi i-am mustrat şi i-am blestemat şi am bătut pe unii dintre ei şi le-am smuls părul şi i-am pus să jure pe Dumnezeu: „Să nu daţi pe fiicele voastre fiilor lor şi să nu luaţi din fiicele lor pentru fiii voştri sau pentru voi înşivă.”

Acum Neemia este confruntat cu un alt necaz. În capitolul 10 poporul tocmai s-a obligat cu jurământ să ţină sabatul, şi deja două capitole după aceea citim despre căderea în vechile obiceiuri şi păcate.

Desigur noi nu avem astăzi nici o poruncă pentru ţinerea sabatului, dar ce preţuire facem noi zilei Domnului (duminica)? Pentru creştini nu este nici o poruncă să trăiască în mod deosebit o zi din săptămână, dar cu puţină înţelegere spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu nu ne va fi greu să descoperim care este „voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită” (Romani 12.2) cu privire la ziua Domnului.

Încă o dată: legături false

Neemia 13.23-25: În zilele acelea am mai văzut că iudeii luaseră de soţii femei asdodite, amonite şi moabite. Şi jumătate din fiii lor vorbeau limba asdodiană şi nu ştiau să vorbească limba iudaică, ci vorbeau după limba unui popor sau a altuia. Şi i-am mustrat şi i-am blestemat şi am bătut pe unii dintre ei şi le-am smuls părul şi i-am pus să jure pe Dumnezeu: „Să nu daţi pe fiicele voastre fiilor lor şi să nu luaţi dintre fiicele lor pentru fiii voştri sau pentru voi înşivă.

Iudeii şi-au luat ca soţii femei amonite, moabite şi asdodite (popoare ale filistenilor). Învăţăm aici o lege spirituală normală: Cel care stă sus din punct de vedere spiritual va fi tras tot mai jos printr-o relaţie nepotrivită (compară cu 2 Corinteni 6.14-15). Întotdeauna este aşa, şi niciodată nu este invers. De ce citim că copiii vorbeau numai limba asdodită? De ce nu stă scris aici, că ei au învăţat şi limba ebraică, respectiv o vorbeau? Dacă noi ca părinţi nu citim Biblia împreună cu copiii şi nu ne rugăm împreună cu ei, atunci nu trebuie să ne mirăm că mai târziu ei înţeleg numai limba lumii.

Suntem noi conştienţi, că este un efort mare să creştem copiii în disciplina şi sub mustrarea Domnului (compară cu Efeseni 6.4)? Copiii noştri sunt astăzi mai mult ca oricând expuşi principiilor lumii şi duhului timpului. Şcolile şi universităţile au influenţă mare asupra gândirii copiilor noştri. Aproape că nu este un credincios care să poată scăpa complet de lumea mas-media. Aici este nevoie de mare atenţie din partea părinţilor, ca să nu ne creştem copiii în asemănarea cu lumea (compară cu Romani 12.1-4).

Încheiere

Pentru un timp scurt s-a putut opri răul, dar deja puţin mai târziu vedem că poporul a căzut în aceleaşi păcate şi parţial a făcut păcate şi mai grave. Despre aceasta relatează de exemplu profetul Maleahi.

Care este speranţa noastră, având în vedere această stare mizerabilă? Vechiul Testament se termină cu indicarea spre venirea Domnului Isus ca Soare al dreptăţii şi cu mântuire în aripile Lui. Aceasta este şi speranţa noastră!

Misiunea ta şi a mea este să contribuim cu ceva la oprirea decăderii şi prăbuşirii din generaţia ta şi asemenea lui Neemia să fim robi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu. Cu siguranţă Neemia va auzi odată cuvintele:

  • Matei 25.21: Bine, rob bun şi credincios, intră în bucuria Domnului tău.

Şi tu?

Partea anterioară


Tradus de la: Nehemia - ein treuer Dienstknecht Gottes (13)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (162)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).