Ghedeon şi escorta lui (2)
Educarea omului în şcoala lui Dumnezeu

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Domnul este cu Ghedeon aşa cum a fost cu Iosua

Cele spuse până aici îşi găsesc dovada justă în istoria interesantă şi plină de învăţătură a lui Ghedeon. În persoana sa şi în experienţa sa el era o imagine reală a stării triste a lui Israel. Diferenţa între Iosua şi Ghedeon, în măsura în care este vorba de poziţia şi împrejurările lor, nu putea fi mai mare. Iosua putea să-şi pună piciorul pe grumazul împăraţilor canaaniţi. Ghedeon a trebuit să-şi bată grâul într-o ascunzătoare, ca să-l ascundă de madianiţi. Ziua lui Iosua era caracterizată prin victorii strălucitoare, în timp ce ziua lui Ghedeon era o zi a lucrurilor mici. Însă ziua lucrurilor mici pentru om este ziua lucrurilor mari pentru Dumnezeu. Aceasta a experimentat şi Ghedeon. Într-adevăr, lui nu i-a fost permis să vadă oprite soarele şi luna din mersul lor sau să vadă cetăţile celor necircumscrişi făcute una cu pământul. Ziua lui era o zi a pâinii de orz şi a urcioarelor sparte, dar nu era o zi a minunilor uluitoare şi a faptelor eroice deosebite. Dar Dumnezeu era cu el, şi aceasta era suficient.

Judecători 6.11,12: Şi Îngerul Domnului a venit şi S-a aşezat sub stejarul din Ofra, care era a lui Ioas din Abiezer. Şi Ghedeon, fiul său, bătea grâu în teasc, ca să-l ascundă de madianiţi. Şi Îngerul Domnului i S-a arătat şi i-a zis: «Domnul este cu tine, războinic viteaz!»

Ce cuvinte pentru urechea lui Ghedeon, care de frica duşmanilor s-a ascuns în teasc! Erau cuvinte din cer, ca să ridice sufletul său deasupra greutăţilor, îngrijorărilor şi umilirilor pământului, cuvinte pline de putere divină, şi potrivite să insufle curaj inimii lui apăsate şi îndurerate. „Domnul este cu tine, războinic viteaz!” Cât de greu trebuie să-i fi fost lui Ghedeon să aplice la sine aceste cuvinte ciudate! Un viteaz este tare şi puternic şi nu se ascunde de duşmanii lui. Ghedeon însă dovedea în momentul acela toată slăbiciunea sa şi lipsa lui de curaj. Unde să găsească putere şi curaj? Desigur, nu în el însuşi, sau în împrejurările în care se afla, ci acolo, unde şi Iosua le-a găsit, în Dumnezeul Cel viu. Este o asemănare remarcabilă între cuvintele cu care au fost apelaţi aceşti doi robi deosebiţi ai lui Dumnezeu, cu toate că diferenţa între împrejurările lor era mare. Lui Iosua i s-a zis:

„Nu ţi-am poruncit Eu: «Fii tare şi curajos!»? Nu te teme, nici nu te înspăimânta, pentru că Domnul Dumnezeul tău este cu tine oriunde vei merge” (Iosua 1.9); şi apelarea lui Ghedeon de către înger este: „Domnul este cu tine, războinic viteaz!”

„Dacă” şi „Pentru ce?”

Ce cuvinte preţioase, încurajatoare! Şi cu toate acestea pentru Ghedeon nu era aşa de simplu să şi le însuşească şi să le primească cu acea credinţă simplă, care bucură aşa de mult inima lui Dumnezeu şi glorifică Numele Său. Cât de des este la fel şi cu noi! Cât de rar putem să ne ridicăm la înălţimea hotărârilor şi gândurilor pline de îndurare ale lui Dumnezeu faţă de noi! Noi suntem permanent înclinaţi să judecăm după părerea noastră şi după împrejurările noastre, în loc să credem Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne odihnim în linişte plăcută în dragostea Sa desăvârşită şi credincioşia Sa statornică.

Afirmaţia divină era clară, precisă şi fără condiţii: „Domnul este cu tine”. Aceasta nu permitea nici o îndoială şi cu toate acestea Ghedeon I-a răspuns:

Judecători 6.13: „Ah, Domnul meu! Dacă este Domnul cu noi, pentru ce au venit toate acestea asupra noastră? Şi unde sunt toate minunile Sale, pe care ni le-au istorisit părinţii noştri, zicând: «Nu ne-a scos Domnul din Egipt?» Şi acum, Domnul ne-a lepădat şi ne-a dat în mâna lui Madian.

Evident Ghedeon judecă după împrejurări. De aceea întrebarea lui lipsită de credinţă: „Dacă este Domnul cu noi, pentru ce au venit toate acestea asupra noastră?” cu „dacă”, acest cuvânt scurt al necredinţei. Dacă privim la noi înşine, la oamenii din jurul nostru, sau la împrejurări, atunci trebuie să fim nefericiţi. Singura noastră putere, mângâiere şi lumină constă în menţinerea permanentă a privirii îndreptată spre Isus. Desigur împrejurările din jurul lui erau de natura cea mai tristă. Cerul era totodată acoperit cu nori grei, întunecoşi. Însă o rază de lumină strălucitoare străpungea norii întunecaţi şi a căzut pe inima descurajată a lui Ghedeon, o rază, care a pornit chiar din inima lui Dumnezeu Însuşi, „Domnul este cu tine”. În aceste puţine cuvinte nu este nici un „dacă”, nici o îndoială, nici o greutate şi nici o condiţie. Ele erau clare şi precise, şi numai un singur lucru era necesar, ca ele să devină în inima lui Ghedeon un izvor de bucurie şi putere, şi acesta era, să le combine cu credinţa. Însă o credinţă adevărată niciodată nu răspunde lui Dumnezeu cu un „dacă”, şi anume din simplul motiv – deoarece ea priveşte la Dumnezeu, la care niciodată nu este un „dacă”. Credinţa judecă privind de la Dumnezeu în jos, însă nu de la om în sus. Credinţa are numai o singură greutate, şi aceasta este inclusă în întrebarea: „Cum să nu facă Dumnezeu …?”, însă ea niciodată nu întreabă: „Cum va face Dumnezeu …?” Aceasta din urmă este vorbirea necredinţei.

S-ar putea să fi ispitit, să întrebi: Cu adevărat nu a existat nici un motiv pentru Ghedeon pentru „dacă” şi „pentru ce” al său? Cu certitudine în Dumnezeu şi în Cuvântul Său nu era nici un motiv pentru aceasta. Dacă Ghedeon ar fi aruncat numai o scurtă privire retrospectivă în istoria poporului Său, fără îndoială ar fi văzut clar pentru ce se afla într-o aşa stare tristă şi umilitoare. Ar fi primit un răspuns mai mult decât suficient la întrebarea lui: „pentru ce au venit toate acestea asupra noastră?”. Dar au fost capabile acţiunile lui Israel să stingă strălucirea „minunilor” mari ale Domnului? Pentru ochiul credinţei cu certitudine nu. Dumnezeu a făcut lucruri mari şi minunate pentru poporul Său; şi amintirile despre ele stăteau permanent înaintea ochilor credinţei. Fără îndoială Israel a greşit, a greşit în mod trist, şi credinţa a recunoscut de asemenea lipsa de credincioşie a lui Israel; ea a dat un răspuns serios, solemn întrebării lui Ghedeon. Dar credinţa recunoaşte la fel de bine guvernarea lui Dumnezeu, precum şi harul Său, şi se pleacă cu reverenţă sfântă sub orice lovitură a nuielei Sale. Vom face bine, să nu pierdem aceasta din vedere. Noi suntem aşa de uşor înclinaţi să uităm aceasta. Uneori Dumnezeu trebuie să-Şi întindă mâna Sa disciplinatoare, deoarece El nu poate suporta în noi şi la noi ceea ce nu este în armonie cu natura Sa şi cu Numele Său. Ghedeon avea nevoie să-şi amintească de aceasta. Israel a păcătuit, şi acesta era motivul pentru care stătea sub nuiaua disciplinării.

Slujitorul trebuie să se facă una cu nevoile poporului lui Dumnezeu

Ghedeon era, repetăm aceasta, chemat să intre practic în toate acestea şi să se facă una cu poporul său în nevoile şi nenorocirea lui. După cum ştim, aceasta era partea şi experienţa fiecărui slujitor credincios al lui Dumnezeu în Israel. Toţi au trebuit să treacă prin acele exerciţii adânci ale sufletului, care erau urmarea legăturii lor cu poporul lui Dumnezeu. Judecători şi profeţi, preoţi şi împăraţi, toţi au trebuit să ia parte la suferinţele şi durerea poporului Israel. Pe de altă parte nici o inimă credincioasă, niciunul care iubea cu adevărat pe Dumnezeu şi poporul Său nu dorea să facă o excepţie de la astfel de exerciţii adânci şi sfinte. Aceasta a fost în mod deosebit adevărat la singurul Slujitor desăvârşit, care a umblat vreodată pe pământul acesta. Cu toate că El personal era o excepţie de la toate urmările păcatului şi ale lipsei de credincioşie a lui Israel, cu toate că El era curat şi fără pată, sfânt în chip divin în natura şi viaţa Sa, El S-a făcut totuşi de bună voie şi în har desăvârşit una cu poporul în toată smerirea Sa şi în sărăcia Lui. „În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat” (Isaia 63.9). Aşa a fost cu Domnul nostru binecuvântat; şi toţi, care au avut într-o oarecare măsură Duhul Său, au trebuit să bea acelaşi pahar, fiecare în măsura lui.

Nu cu poporul – însă cu Ghedeon

Dacă acum comparăm cuvintele Îngerului cu răspunsul lui Ghedeon, atunci vom remarca o diferenţă interesantă între vorbirea celor doi, o diferenţă care pune din nou într-o lumină nouă caracterul deosebit al individualităţii cărţii judecători. Îngerul spune: „Domnul este cu tine!” Ghedeon răspunde: „Dacă Domnul este cu noi …”. Aceste cuvinte sunt în concordanţă deplină cu un pasaj deja citat din capitolul 2: „Şi când le ridica Domnul judecători, atunci Domnul era cu judecătorul” – nu se spune: „El era cu poporul”; citim însă în continuare cuvintele plăcute:

Judecători 2.18: şi-i salva din mâna vrăjmaşilor lor în toate zilele judecătorului: pentru că Domnul avea milă de suspinele lor, din cauza celor care îi asupreau şi a celor care îi subjugau”.

Aceasta este foarte frumos şi preţios. Dacă Domnul a trebuit să-Şi ascundă faţa faţă de poporul Său şi pentru un timp să-i dea în mâna celor necircumcişi, totuşi inima Lui iubitoare era preocupată permanent cu ei şi totdeauna pregătită să observe cele mai uşoare urme ale unui duh dispus a se căi. „Cine este Dumnezeu asemenea Ţie, care iartă nelegiuirea şi trece cu vederea fărădelegea rămăşiţei moştenirii Sale? El nu-Şi ţine mânia pentru totdeauna, pentru că Îi place îndurarea. El va avea din nou milă de noi, va călca sub picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării. Vei împlini lui Iacov adevărul, şi lui Avraam îndurarea, pe care le-ai jurat părinţilor noştri din zilele din vechime” (Mica 7.18-20).

Dumnezeu foloseşte tocmai slăbiciunea – îngâmfarea şi lipsa de curaj

Ghedeon a dedus deci din împrejurări, că Dumnezeu a uitat pe poporul Său. El nu s-a gândit că El rămâne credincios făgăduinţelor, pe care El le-a făcut lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dacă el ar fi avut o credinţă simplă, atunci ar fi ajuns la o cu totul altă concluzie. Credinţa se bazează pe Dumnezeu, şi Dumnezeu, preamărit să-I fie Numele, onorează credinţa. Mai întâi El îi dă naştere în noi, şi după aceea El o recunoaşte. Însă nu numai aceasta, ci de asemenea Dumnezeu alungă frica noastră. El Se ridică deasupra necredinţei noastre şi aduce la tăcere toate reflecţiile noastre nebune. În comportarea lui cu Ghedeon, robul Său ales, se pare că ar fi ca şi cum El nu ar fi auzit cuvintele „dacă” şi „pentru ce”. El începe să-i prezinte gândurile Lui şi să umple sufletul robului Său cu încredere şi curaj, care trebuia să-l ridice peste toate influenţele apăsătoare, care îl înconjurau.

Judecători 6.14: Şi Domnul a privit spre el şi i-a zis: «Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian. Nu te-am trimis Eu?».

Ce cuvinte înălţătoare! Dar, vai! Ghedeon are încă multe întrebări.

Judecători 6.15: Şi el I-a zis: «Ah, Doamne, prin ce voi slava pe Israel? Iată, familia mea este cea mai săracă în Manase şi eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu»”.

Aşa este întotdeauna. În necredinţă ne îndreptăm privirea sau spre împrejurări sau în spre noi. Necredinţa ne face să comparăm mijloacele noastre de ajutor cu lucrarea la care Dumnezeu ne cheamă. Domnul a spus:

„Mergi cu această putere a ta”. În ce consta această putere? Într-o bogăţie mare, o poziţie înaltă sau într-o putere corporală uriaşă? Nu, în nimic de felul acesta: „Domnul a privit spre el şi i-a zis: «Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel»”. Acestea erau cuvinte categorice, clare. Ele nu lăsau nici un loc pentru „cu ce” al lui Ghedeon. Ele arătau foarte clar, că puterea, cu care Ghedeon trebuia să salveze pe Israel, nu era în el sau în casa tatălui său, ci în Dumnezeu. Nu era important dacă o familie era bogată sau săracă, dacă el era mic sau mare. Dumnezeu era Cel care voia să-l folosească. Şi ce era pentru El bogăţia şi mărimea? El putea să Se folosească de o pâine de orz sau de un urcior spart. Este o caracteristică deosebită a cărţii Judecători, care în alegerea uneltelor se arată că în prezenţa lui Dumnezeu „nici o carne nu se poate lăuda”. Dar noi găsim de asemenea şi că în măsura în care gloria omenească dispare, gloria divină străluceşte mai puternic. Ce conta pentru Dumnezeul atotputernic diferenţa, că unealta Sa folosea mâna stângă sau mâna dreaptă – un bărbat sau o femeie -, un uriaş sau un pitic? Unealta nu este nimic. Dumnezeu este totul şi în toţi. Într-adevăr Lui Îi place să folosească unelte; dar toată puterea este a Lui. Numai Lui se cuvine toată lauda din veşnicie în veşnicie. Ghedeon trebuia să înveţe aceasta, şi noi nu avem mai puţin de învăţat. Este o lecţie de un preţ nespus de mare. Noi toţi suntem înclinaţi aşa de mult, atunci când este de făcut o slujire sau o lucrare, să ne gândim la aptitudinile noastre, în timp ce noi ar trebui să ne amintim totdeauna, că Dumnezeu este Cel care trebuie să facă totul şi face. El este Cel care trebuie să ne facă capabili pentru toate. Noi nu putem face nimic, şi dacă am putea face, cu siguranţă ar fi greşit. Degetul omenesc poate lăsa numai o pată. Lucrările omului trec aşa cum trec gândurile lui. Lucrările lui Dumnezeu rămân pentru totdeauna şi veşnic. Fie ca tot timpul să ne amintim de aceasta, pentru ca să umblăm smeriţi şi permanent să ne sprijinim pe braţul puternic al Dumnezeului viu! În felul acesta sufletul va fi păstrat într-o stare de echilibru bună. Pe de o parte el este liber de încrederea în sine şi de râvna carnală, şi pe de altă parte de întristare şi depresie. Dacă noi nu putem face nimic, atunci încrederea în sine este culmea aroganţei. Dacă Dumnezeu poate face totul, atunci lipsa de curaj este culmea prostiei.

Slujitorul – trimis şi sprijinit de Dumnezeu

În chemarea lui Ghedeon găsim două lucruri, care merită toată atenţia noastră. În primul rând în cuvintele pline de însemnătate: „Nu te-am trimis Eu?” întâlnim misiunea divină încredinţată lui Ghedeon; şi după aceea în versetul 16 auzim din gura Domnului asigurarea încurajatoare cu privire la prezenţa Sa.

Judecători 6.16: Eu voi fi negreşit cu tine.

Acestea sunt cele două puncte principale pentru toţi cei care vor să slujească lui Dumnezeu. Ei trebuie mai întâi să ştie că drumul, pe care ei merg, le-a fost hotărât şi trasat prin mâna lui Dumnezeu, şi apoi, că El va fi cu ei pe drum. Aceste două lucruri sunt absolut necesare. Fără ele ei vor fi permanent nehotărâţi şi se vor clătina încoace şi încolo. Vom trece de la un fel de lucrare la un alt fel de lucrare; astăzi probabil vom prelua cu cea mai mare energie o activitate, iar mâine o vom schimba cu alta. Alergarea noastră nu va fi statornică şi lumina noastră va pâlpâi. Fără statornicie şi tenacitate vom vrea să începem de toate, dar nimic nu vom duce la bun sfârşit. Astfel nu va fi nici siguranţă, nici stabilitate şi nici progres.

Este deosebit de important pentru fiecare slujitor al lui Hristos, pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, să ştie că el stă la locul rânduit de Dumnezeu pentru el şi că el face lucrarea încredinţată lui de Dumnezeu. O astfel de conştientizare ne va dărui stabilitate şi o independenţă sfântă. Ea ne va păzi să umblăm încoace şi încolo călăuziţi de gânduri şi păreri omeneşti, sau să fim influenţaţi de sentinţa unuia sau altuia. Este privilegiul nostru, conştienţi fiind că noi facem tocmai lucrarea pe care ne-a dat-o Stăpânul nostru s-o facem, să fim aşa de siguri că nu ne lăsăm câtuşi de puţin derutaţi prin gândurile altora.

Nici o independenţă, însă desigur responsabilitate personală

S-ar putea totuşi să pară ca şi cum într-un duh de independenţă orgolioasă am fi vrut să vorbim Cuvântul. Departe de noi un astfel de gând! Într-un sens noi, ca şi creştini, niciodată nu putem fi independenţi unul de altul. Cum ar fi atunci posibil să fim mădulare unii altora? Noi suntem legaţi unul cu altul şi cu Capul nostru glorificat în cer, şi anume printr-un singur Duh, care este la noi şi este în noi. Individualitatea cea mai intensă – şi individualitatea noastră este aşa de mare precum unitatea noastră este de nedesfăcut – nu poate leza adevărul preţios referitor la un singur trup şi la un singur Duh. Toate acestea sunt adevăr divin, şi noi suntem foarte mulţumitori pentru aceasta. Însă în acelaşi timp trebuie să recunoaştem adevărul referitor la individualitatea noastră şi responsabilitatea noastră personală. Acest adevăr trebuie păstrat cu toată energia şi cu toată fermitatea. Fiecare slujitor are a face cu Domnul său, şi anume în cercul de influenţă deosebit, în care el a fost chemat. Şi mai mult chiar, fiecare ar trebui să cunoască lucrarea lui şi să se dedice ei cu toată sârguinţa şi toată perseverenţa. El ar trebui să posede certitudinea sfântă, pe care o oferă sufletului acele cuvinte divine şi importante: „Nu te-am trimis Eu?” Probabil cineva ar vrea să reproşeze: „Noi nu suntem toţi un Ghedeon şi un Iosua. Noi nu suntem toţi chemaţi să ocupăm un loc aşa distins sau să umblăm pe o cărare aşa de minunată, ca acei bărbaţi mari”. Aceasta este adevărat, însă noi toţi suntem chemaţi să slujim, şi este important pentru fiecare slujitor să cunoască misiunea lui, să înţeleagă lucrarea lui şi să fie deplin convins în inima lui că el face tocmai ceea ce Domnul i-a încredinţat să facă, şi că el umblă tocmai pe calea care i-a fost trasată de mâna lui Dumnezeu. Dacă în privinţa aceasta este vreo oarecare incertitudine în suflet, este imposibil să aibă loc progrese.

Dar dacă umblăm cu adevărat pe cărarea, pe care Dumnezeu a marcat-o pentru noi, mai avem nevoie şi de altceva. În experienţa noastră trebuie să savurăm făgăduinţa, că El este cu noi. „Eu voi fi negreşit cu tine”. Şi aceasta este tot ce avem noi nevoie.

Dacă am fost delegaţi de Dumnezeu, şi El este cu noi, atunci nu contează cine, ce sau unde suntem noi. Necredinţa ar putea spune: „Ah, Doamne, prin ce voi salva pe Israel? Iată, familia mea este cea mai săracă în Manase şi eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu”. Însă credinţa poate replica: „Ce importanţă au toate acestea, dacă Dumnezeu este pentru noi? Are El nevoie de cei bogaţi sau de nobili? Ce este bogăţia şi mărimea pentru El? Nimic!” – „Pentru că, uitaţi-vă la chemarea voastră, fraţilor: că nu sunt mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari; şi Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii şi pe cele dispreţuite şi pe cele care nu sunt, ca să desfiinţeze pe cele care sunt; ca nici o făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.26-29).

Cuvintele acestea conţin o învăţătură utilă pentru noi toţi. Pentru fiecare slujitor scump al lui Dumnezeu este un har deosebit dacă el rămâne deplin conştient, că el este absolut nimic, şi a învăţat să înţeleagă profunzimea şi puterea acelor cuvinte scurte, dar foarte importante: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Numai atunci, când rămânem în Hristos, - trăim foarte practic, rămânem în El, seva vie a viţei ne pătrunde zi de zi prin credinţă şi dă naştere la mlădiţe sănătoase, frunze verzi şi roade bune. (compară cu Ioan 15). Rămânerea în viţă, aceasta este taina mare a puterii noastre. „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17.7,8).

Toate aceste lucruri sunt lucruri foarte personale. Fiecare dintre noi trebuie să fie personal în legătură cu Hristos. Este o importanţă foarte mare pentru creştinul credincios să păstreze în memorie, că creştinismul este o chestiune pe deplin personală. Noi suntem individuali în pocăinţa noastră, în credinţa noastră, în salvarea noastră, în părtăşia noastră, în slujirea noastră şi în răsplătirea noastră. Priveşte scrisorile deschise din cartea Apocalipsa capitolele 2-3. „Cine are urechi să audă” – „celui care învinge”. Nu vestesc ele în mod deosebit de impresionant individualitatea, despre care vorbim? Fără îndoială. Lezează ele unitatea? Nicidecum. … Scrierile apostolului Ioan sunt în primul rând individuale.

Pregătirea în taină a slujitorului în şcoala lui Dumnezeu

Dar să revenim la istorisirea noastră. Cu cât privim mai îndeaproape felul în care Domnul a procedat cu Ghedeon, cu atât mai mult trebuie să ne uimim de felul minunat în care El îl pregăteşte pentru activitatea lui viitoare. Asemenea tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, indiferent când au trăit ei, Ghedeon a trebuit să treacă printr-o educare tainică, înainte să devină capabil să apară în public. Caracterul şi durata educării poate fi diferită în fiecare caz în parte; însă putem afirma cu certitudine că toţi aceia care urmează să fie folosiţi de Dumnezeu într-o slujbă publică, trebuie să fie învăţaţi de El în singurătate. Este o greşeală fatală, dacă cineva apare în public fără să fie suficient echipat; şi un astfel de echipament poate fi obţinut numai în taina prezenţei divine. Numai în singurătatea ascunsă cu Dumnezeu sunt umplute vasele şi uneltele sunt făcute capabile pentru slujba Sa.

Fie ca niciodată să nu uităm aceasta! Moise a trebuit să petreacă „patruzeci de ani înapoia pustiei”, înainte să fie capabil pentru cariera sa publică. David a trebuit să păstorească turma tatălui său, înainte să fie chemat să domnească peste poporul Israel. Fără să fie cunoscut a omorât leul şi ursul, înainte să omoare public pe Goliat. Marele apostol al naţiunilor, a petrecut trei ani în Arabia, cu toată convertirea şi chemarea lui deosebită. Apostolul a petrecut trei ani şi jumătate în părtăşie cu Domnul lui, şi după aceea a trebuit să mai aştepte puterea din înălţime. Aşa a fost la toţi aceia care au fost chemaţi la un loc proeminent în lucrarea Domnului; şi chiar Însuşi Domnul preamărit – cu toate că desigur El nu avea nevoie nici de antrenament şi nici de educare, căci El era desăvârşit – ca să ne dea un exemplu, treizeci de ani a dus o viaţă retrasă, înainte să apară în public.

Toate acestea sunt pentru noi o învăţătură deosebit de importantă. Vrem să luăm la inimă aceasta şi să profităm. Nimeni nu poate face progrese într-o lucrare publică fără această educare tainică în şcoala lui Hristos. Ea oferă caracterului profunzime, soliditate şi totuşi delicateţe. Se va vedea mereu, că acolo unde cineva merge în lucrare fără această pregătire divină, se arată slăbiciune şi lipsă de statornicie. Probabil astfel de caractere superficiale vor dovedi un timp aparent o râvnă mai mare decât aceia care au fost educaţi în şcoala lui Hristos; dar râvna va înceta curând. Nimic nu va continua să existe, dacă nu este rezultatul direct al părtăşiei personale cu Dumnezeu şi al unei educări tainice în prezenţa Sa. Găsim în privinţa aceasta un exemplu potrivit în istoria lui Ghedeon. Evident el a trebuit să treacă prin exerciţii profunde ale sufletului, înainte să facă primul pas în public, da, înainte să înalţe drapelul mărturiei în casa tatălui său. El a trebuit să înceapă cu sine însuşi, cu starea lui personală şi cu propria inimă.

Judecători 6.16-23: Şi Domnul i-a zis: «Eu voi fi negreşit cu tine şi vei bate pe Madian ca pe un singur om». Şi el I-a zis: «Acum, dacă am căpătat favoare în ochii Tăi, dă-mi un semn că Tu vorbeşti cu mine; Te rog, nu Te depărta de aici, până voi veni la Tine şi voi aduce darul meu şi-l voi pune înaintea Ta». Şi El a zis: «Voi zăbovi până te vei întoarce». Şi Ghedeon a intrat şi a pregătit un ied dintre capre şi azime dintr-o efă de făină: carnea a pus-o în coş şi zeama a pus-o în oală şi I-a adus afară sub stejar şi I le-a pus înainte. Şi Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: «Ia carnea şi azimele şi pune-le pe această stâncă şi varsă zeama». Şi a făcut aşa. Şi Îngerul Domnului a întins vârful toiagului care era în mâna Sa şi a atins carnea şi azimele. Şi focul s-a ridicat din stâncă şi a mistuit carnea şi azimele. Şi Îngerul Domnului S-a depărtat dinaintea ochilor lui. Şi Ghedeon a văzut că era Îngerul Domnului şi Ghedeon a zis: «Vai, Doamne Dumnezeule! Pentru că am văzut pe Îngerul Domnului faţă în faţă». Şi Domnul i-a zis: «Pace ţie, nu te teme, nu vei muri!».

Am ajuns aici la un pasaj, care descrie educarea şi pregătirea lui Ghedeon, care este de mare interes. El este chemat să intre practic în acel mare adevăr, care este de mare însemnătate pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu şi care este exprimat prin cuvintele: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Acesta este un adevăr frumos; el constituie un element indispensabil în educarea tuturor slujitorilor lui Hristos. Nimeni să nu-şi imagineze că el ar putea fi folosit în lucrarea Domnului sau ar face progrese în viaţa divină, dacă el nu a intrat într-o măsură mai mică sau mai mare în acest principiu deosebit de preţios. Acolo unde acest principiu nu este cunoscut şi nu este practicat se va arăta cu siguranţă sub o formă sau alta neînfrânare, nestăpânire şi activităţi proprii. Dar cine a învăţat în prezenţa lui Dumnezeu să spună: „Când sunt slab, atunci sunt tare” – când natura (firea) a fost cântărită pe cântarul sfinţeniei divine, atunci se va arăta mai mult sau mai puţin înfrânare, smerenie şi blândeţea Duhului; însă nu numai aceasta, un astfel de om va avea şi o inimă largă, el va fi gata şi capabil pentru orice lucrare bună, să se ridice deasupra acelor reflecţii mărunte şi egoiste, care împiedică lucrarea lui Dumnezeu într-un mod aşa de trist. Pe scurt, inima trebuie mai întâi să fie înfrântă, după aceea restabilită şi predată neîmpărţită lui Hristos şi slujbei Sale binecuvântate. Dacă lăsăm privirea noastră să străbată şirul lung al lucrătorilor lui Hristos vom găsi adevărul celor spuse. Moise, Iosua, David, Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel în timpurile Vechiului Testament, Petru, Pavel şi Ioan în timpurile Noului Testament, toţi stau înaintea noastră ca dovezi vii ale valorii uneltelor zdrobite. Toţi aceşti slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu au trebuit zdrobiţi, ca să fie restabiliţi, şi goliţi, ca să poată fi umpluţi din nou – ei au trebuit să înveţe, că ei nu pot nimic prin ei înşişi, şi apoi prin puterea lui Hristos să fie capabili să facă totul.

Şi Ghedeon a trebuit să aibă parte de adevărul acestui principiu. Exclamaţiei lui smerite: „Vai, Doamne!” îi urmează cuvintele: „Pace ţie, nu te teme!” şi acum era capabil să înceapă lucrarea sa. El a fost pus faţă în faţă cu Îngerul Domnului, şi el a învăţat, că el era nu numai cel mai tânăr din cea mai săracă familie din Manase, ci şi că în el însuşi nu poseda nici o putere, şi că toate izvoarele lui trebuiau căutate în Dumnezeu. Ce lecţie pentru fiul lui Ioas şi pentru noi toţi! o lecţie care nu poate fi învăţată în sălile de prelegeri ale lumii acesteia, ci numai în liniştea Locului Preasfânt al lui Dumnezeu.

Prin exerciţii adânci spre închinare

Care a fost deci prima activitate a lui Ghedeon, după ce temerile lui au fost reduse la tăcere şi sufletul lui a fost umplut cu pace divină? El a construit un altar.

Judecători 6.24: Şi Ghedeon a zidit acolo un altar Domnului şi l-a numit «Domnul păcii». Până în ziua aceasta el este încă în Ofra din Abiezer”.

El ocupă locul fericit al unui adorator, şi adorarea adusă de el se caracterizează prin revelarea caracterului divin. El numeşte altarul său: „Domnul păcii”. El a trecut prin exerciţii ale sufletului dureroase şi adânci – exerciţii care pot fi înţelese numai de aceia care au fost chemaţi de Dumnezeu să ocupe un loc înalt între ai Săi. El a simţit decăderea a tot ce îl înconjura. El a simţit starea tristă, umilitoare a poporului său iubit. El a simţit micimea lui, da, că el nu este nimic. Cum putea el să salveze pe Israel? Cine era capabil pentru lucruri aşa de mari? Cine cunoaşte întrucâtva osteneala, îngrijorările şi necazurile care sunt legate cu slujba publică a lui Hristos şi cu mărturia pentru Numele Său în zilele rele, acela va înţelege ceva din exerciţiile dureroase ale sufletului lui Ghedeon, din apăsarea, care era asupra inimii lui, când stătea în umbra terebinţilor tatălui său şi de acolo privea pericolele şi responsabilitatea care stăteau în legătură cu misiunea lui. Un astfel de om va înţelege ceva din însemnătatea cuvintelor, care au ieşit odinioară din gura unui om, care avea cea mai mare experienţă în şcoala lui Hristos: „Dar noi aveam sentinţa morţii în noi înşine, ca să nu ne încredem în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii” (2 Corinteni 1.9).

Acestea sunt lecţii importante pentru toţi slujitorii lui Hristos, dar noi trebuie să fim cu adevărat slujitorii Săi, ca să putem înţelege sensul adânc al lor. Dacă suntem mulţumiţi să ducem o viaţă comodă liniştită, o viaţă egoistă şi a satisfacerii proprii, va fi imposibil pentru noi să înţelegem astfel de cuvinte, sau să pătrundem în exerciţiile intense prin care au trebuit să treacă toţi slujitorii credincioşi ai lui Hristos şi martorii credincioşi ai tuturor timpurilor. Vom constata fără excepţie, că aceia care sunt cel mai mult folosiţi de Dumnezeu în public, au trecut prin ape adânci în domeniul personal. În măsura în care sentinţa de moarte stă scrisă în mod practic asupra eu-lui, în aceeaşi măsură devine vizibilă viaţa de înviere a lui Hristos. Aşa putea apostolul Pavel să scrie credincioşilor din Corint: „În noi lucrează moartea, în voi lucrează viaţa”. Minunate cuvinte! Cuvinte care ne introduc în cea mai profundă adâncime a slujbei apostolului. Ce fel de slujbă trebuie să fi fost aceasta, care se baza pe un astfel de principiu! Ce putere! Ce energie! Moartea lucrează în vasele de lut sărmane, dar râuri de viaţă, har ceresc şi putere spirituală curg în aceia cărora slujba le este de folos.

Putem fi siguri că acesta este taina adevărată a fiecărei slujbe utile. Este foarte uşor să vorbeşti despre slujbă, să te aşezi ca slujitor al lui Hristos înapoia ei. Dar vai, cât de mult s-a abătut biserica mărturisitoare de la realitatea divină a slujbei. Ajungi descurajat, numai când te gândeşti la aceasta. Unde sunt aceia ca Pavel, Ghedeon şi Iosua? Unde sunt exerciţiile sufletului care mişcă profund şi temeinic inima, care au marcat atunci pe slujitorii lui Hristos? Noi suntem uşuratici şi vorbăreţi, găunoşi şi goi, mulţumiţi de sine şi indulgenţi cu noi înşine. Ne mirăm atunci de rezultatele mici? Cum ne putem aştepta să vedem că viaţa lucrează în alţii, dacă noi cunoaştem aşa de puţin că moartea lucrează în noi?

Fie ca Duhul veşnic să ne trezească pe toţi, şi să producă în noi un simţământ puternic cu privire la ce înseamnă să fii un dedicat slujitor al lui Isus Hristos, credincios, simplu.

Vom studia acum, cum a devenit Ghedeon activ. El a primit de la Domnul trimiterea sa, întrebările lui au primit răspuns, temerile lui au fost înlăturate, inima lui a fost liniştită, şi el este făcut capabil să construiască un altar. Toate acestea au a face cu starea lui personală, cu starea sufletului lui, cu atitudinea inimii lui faţă de Dumnezeu.

Aşa trebuie să meargă totdeauna. Noi toţi trebuie să începem în felul acesta, dacă vrem să fim folosiţi vreodată de Dumnezeu pentru a lucra pentru alţii. Noi trebuie să fi avut a face cu Dumnezeu în sfera proprie, dacă vrem ca mai târziu să nu fim lucrători slabi. Toţi cei care intră în slujba publică fără să aibă acest antrenament tainic, cu siguranţă mai târziu vor ajunge să se clatine şi să se dovedească superficiali. Eu-l trebuie evaluat în prezenţa divină. Noi trebuie să învăţăm, că natura (firea) nu este de folos în lucrarea Domnului. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor.” (Zaharia 4.6).

Mărturia slujitorului trebuie să înceapă acasă

După ce Ghedeon a cunoscut în şcoala lui Dumnezeu neputinţa totală a naturii sale, el este introdus în slujba sa. Este remarcabil locul unde el a trebuit s-o înceapă.

Judecători 6.25: Şi a fost aşa: în noaptea aceea Domnul i-a zis: «Ia viţelul pe care-l are tatăl tău, al doilea taur de şapte ani, …

Domnul a ştiut exact câţi viţei avea Ioas, şi cu cunoştea de asemenea şi vârsta fiecăruia.

Judecători 6.25-26: … şi dărâmă altarul lui Baal pe care-l are tatăl tău şi taie aşera care este lângă el. Şi zideşte un altar Domnului Dumnezeului tău pe vârful acestei întărituri, în felul rânduit, şi ia al doilea taur şi oferă-l ca ardere-de-tot cu lemnele aşerei, pe care o vei tăia».

Vedem aici, că Ghedeon trebuia să-şi înceapă slujba acasă. El a fost chemat să instaureze mărturia în familia sa, în mijlocul casei tatălui său. Aceasta este foarte important şi cu mare însemnătate practică. Noi primim o învăţătură pentru care noi toţi ar trebui să ne deschidem urechile şi pe care ar trebui s-o punem pe inimile noastre. O mărturie trebuie să înceapă acasă. Nu va avea niciodată un succes bun, să intri într-o lucrare publică, dacă drumurile noastre personale şi familiare sunt altfel decât ar trebui să fie. Este total nefolositor să distrugi altarul lui Baal în public, dacă un altar ca acesta stă acasă.

Noi toţi suntem chemaţi ca mai întâi în cercul familiar să dovedim adevărata evlavie şi credincioşie. Nimic nu este mai trist, decât să întâlneşti persoane care în mijlocul angajaţilor lor sau a creştinilor de seama lor se remarcă printr-o vorbire înaltă, spirituală, printr-o vorbire care ar trebui să determine pe cineva să se aşeze mult mai presus de starea obişnuită a creştinilor, dar care în viaţa lor familiară, în comportarea lor proprie sunt departe de a prezenta o mărturie pentru Hristos acelora cu care zilnic vin în contact. O astfel de comportare este condamnabilă. Ea dezonorează pe Domnul, întristează pe Duhul Sfânt şi deseori este o pricină de poticnire şi supărare pentru credincioşii tineri; ea oferă ocazie vrăjmaşului să vorbească în chip dispreţuitor despre noi, şi va da naştere la nesiguranţă şi îndoială în inimile fraţilor noştri.

Desigur în privinţa aceasta ar trebui să fie altfel între noi. Tocmai aceia, care ne văd cel mai des, ar trebui să descopere cel mai mult în noi pe Hristos; cei care ne cunosc cel mai bine, ar trebui să ştie cel mai bine că noi aparţinem lui Hristos. Dar vai! cât de des este contrariul! Cât de des se întâmplă că tocmai cercul familiar este locul unde noi prezentăm cel mai puţin trăsăturile plăcute ale unui caracter creştin! Soţul sau soţia, părinţii sau copiii, fratele sau sora, stăpânul sau robul sunt tocmai aceia înaintea ochilor cărora deseori se prezintă cel mai puţin roadele unei vieţi divine. Tocmai în viaţa particulară se văd cel mai bine toate laturile noastre slabe, toate ciudăţeniile şi particularităţile noastre, obiceiurile noastre ciudate şi patimile păcătoase. Noi ar trebui ca tocmai aici să lăsăm să se vadă cel mai bine harul Domnului.

Dragul meu cititor creştin, să nu ne abatem de la cuvântul atenţionării! S-ar putea să nu fie plăcut, dar cu siguranţă este vindecător. S-ar putea să nu-i placă cărnii, dar este sănătos pentru suflet. Dacă vrem să ne dovedim folositori fraţilor noştri sau să biruim duşmanul comun, atunci trebuie să începem acasă, cum a făcut Ghedeon. Fără îndoială o astfel de mărturie în casă este însoţită de greutăţi. De exemplu pentru un copil este deseori foarte greu să depună mărturie împotriva caracterului lumesc al tatălui sau al mamei sau al întregii familii. Dar dacă sunt prezente smerenia inimii şi dependenţa simplă de Dumnezeu, atunci El ne va sprijini şi ne va trece minunat prin aceasta. Însă înainte de toate lucrurile este necesară fermitatea. Deseori toată lupta este câştigată printr-o singură acţiune de credincioşie, printr-un cuvânt ferm, dacă această lovitură are loc în părtăşie deplină cu gândurile lui Hristos.

Fermitatea este absolut necesară

Dar dacă pe de altă parte în inimă este slăbiciune şi şovăire, dacă se joacă cu adevărul lui Dumnezeu, dacă îngrijorat se calculează urmările posibile şi se cântăresc rezultatele probabile, atunci cu siguranţă vrăjmaşul primeşte supremaţia şi mărturia se pierde complet. Dumnezeu este cu toţi aceia care sunt la lucru pentru El. Aceasta este marea taină a succesului lor; dar dacă ochiul nu este simplu, atunci nu poate fi nici un progres real şi nici un rezultat divin. Aceasta este ceea ce lipseşte multora dintre noi. Noi nu suntem deplin hotărâţi pentru Hristos; inima noastră nu bate numai pentru El. Şi de aceea nu este nici un rezultat pentru Dumnezeu şi nici o influenţă asupra altora. Noi nu ne putem imagina ce lucruri mari pot avea loc printr-o singură inimă supusă, printr-un suflet serios şi hotărât. O astfel de inimă poate fi folosită de Dumnezeu, ca să înalţe drapelul mărturiei, în jurul căruia să se adune mii de suflete, care nu ar fi avut curajul sau energia să înalţe un astfel de drapel.

Să privim la Ghedeon. El era la lucru pentru Dumnezeu, şi Dumnezeu era cu el.

Judecători 6.27-30: Şi Ghedeon a luat zece bărbaţi dintre robii săi şi a făcut cum îi vorbise Domnul. Şi a fost aşa: fiindcă se temea de casa tatălui său şi de oamenii cetăţii să facă aceasta ziua, a făcut-o noaptea. Şi, când s-au trezit oamenii cetăţii dis-de-dimineaţă, iată, altarul lui Baal era dărâmat, şi aşera care era lângă el, tăiată, şi taurul al doilea adus ardere-de-tot pe altarul care era zidit. Şi ei au zis unul către altul: «Cine a făcut aceasta?» Şi au cercetat şi au întrebat şi au zis: «Ghedeon, fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta». Şi oamenii cetăţii i-au zis lui Ioas: «Scoate afară pe fiul tău, ca să moară, pentru că a dărâmat altarul lui Baal şi pentru că a tăiat aşera care era lângă el».

Aceasta a fost o lovitură, care a lovit cu putere distrugătoare toată închinarea adusă lui Baal şi a nimicit-o. Nu ne putem face o părere cât de mult l-a costat pe fiul lui Ioas să împlinească porunca Domnului; numai harul lui Dumnezeu l-a făcut capabil pentru aceasta. Desigur el a făcut aceasta cu teamă şi cutremur, dar a făcut-o. El a dat o lovitură puternică întregului sistem idolatru, şi iată, el s-a prăbuşit în praf la picioarele lui. O lucrare făcută pe jumătate nu ar fi folosit la nimic. Nu ar fi ajutat la nimic, dacă Ghedeon ar fi scos ici şi acolo o piatră din altarul idolului; întreaga construcţie trebuia distrusă din temelii şi idolul însuşi trebuia aruncat în praf. Nu există nimic, repetăm, care să se asemene cu hotărârea deplină, cu credincioşia neînfricată faţă de Hristos, oricât ar costa aceasta. Dacă Ghedeon ar fi fost mai puţin hotărât, nu ar fi avut această tărie în felul în care el a procedat, tatăl lui n-ar fi fost niciodată aşa de deplin câştigat. Era necesară această procedare cu Baal, pentru a convinge un om inteligent, că adorarea adusă unui astfel de idol este o ocară şi o înşelăciune.

Judecători 6.31,32: Şi oamenii cetăţii i-au zis lui Ioas: «Scoate afară pe fiul tău, ca să moară, pentru că a dărâmat altarul lui Baal şi pentru că a tăiat aşera care era lângă el». Şi Ioas a zis tuturor celor care stăteau lângă el: «Vreţi voi să-l apăraţi pe Baal? Sau vreţi voi să-l salvaţi? Cine-l va apăra să moară până dimineaţă. Dacă el este dumnezeu, să se apere singur, pentru că i-au dărâmat altarul».

Aceasta era o concluzie simplă: „Dacă el este dumnezeu, să se apere singur, pentru că i-au dărâmat altarul”. Acţiunea îndrăzneaţă a lui Ghedeon a condus la luarea unei decizii. Ori Baal era o realitate, ori era o himeră înşelătoare. Dacă era o realitate, atunci trebuia să lupte pentru sine însuşi. Dacă era o himeră, cine se va gândi atunci să lupte pentru el? Nimic nu putea fi mai simplu. Fapta lui Ghedeon a fost încununată de un succes măreţ. Închinarea adusă lui Baal era nimicită şi în locul acesteia a fost instaurată închinarea adusă Domnului Elohim. Lucrarea în sufletul lui Ghedeon a luat un curs rapid, dar real. El a fost condus din putere în putere. Când glasul Domnului a răsunat prima dată la urechea lui, atunci cu certitudine el nu s-a gândit că într-un timp aşa de scurt el va face un pas aşa de decisiv. Dacă cineva i-ar fi spus:

Lucrarea lui Dumnezeu are loc pas cu pas

„În câteva ore vei distruge slujirea lui Baal în casa tatălui tău”, el nu ar fi crezut. Însă Domnul l-a călăuzit pas cu pas înainte, îngăduitor, dar sigur; şi cu cât lumina cerească pătrundea mai mult în sufletul său, cu atât mai mare devenea curajul său şi încrederea sa.

Domnul lucrează întotdeauna aşa cu slujitorii Săi. El nu aşteaptă de la ei, ca ei să alerge, înainte ca ei să fi învăţat să meargă. Dar dacă inima este curată şi intenţiile sunt sincere, atunci Domnul în harul Său dă puterea necesară, atunci când a sosit momentul pentru acţiune. El înlătură munţi de greutăţi, alungă orice nor întunecat şi greu, întăreşte inima şi încinge coapsele minţii noastre, aşa că cel mai slab este echipat cu putere uriaşă şi inima temătoare cu îndrăzneală şi laudă şi mulţumire. Istoria interesantă a lui Ghedeon oferă o dovadă vie în privinţa aceasta. Abia el a dărâmat altarul lui Baal, că a şi fost chemat să lupte împotriva oştirii madianiţilor.

Judecători 6.33-35: Şi tot Madianul şi Amalec şi fiii răsăritului s-au adunat împreună şi au trecut şi şi-au aşezat tabăra în Valea Izreel. Şi Duhul Domnului l-a îmbrăcat pe Ghedeon şi el a sunat din trâmbiţă şi cei din Abiezer au fost chemaţi după el. Şi a trimis soli prin tot Manase şi au fost chemaţi şi ei după el. Şi a trimis soli la Aşer şi la Zabulon şi la Neftali, şi ei s-au suit în întâmpinarea lor.

Este Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi o făgăduinţă suficientă?

Ca dintr-o lovitură totul este schimbat. Lucrarea, care a început în inima lui Ghedeon, s-a extins cu mult în afara lungimii şi lăţimii ţării. Duhul Domnului desfăşoară energia lui puternică, şi sute şi mii se trezesc şi se adună sub drapelul, pe care mâna credinţei l-a desfăşurat. Se pare totuşi că credinţa lui Ghedeon avea nevoie în momentul acesta de o întărire nouă. Probabil inima lui a fost intimidată la privirea oştirii puternice a celor necircumcişi; curajul l-a părăsit, şi el a cerut un semn nou de la Domnul.

Judecători 6.36: Şi Ghedeon a spus lui Dumnezeu: «Dacă vrei să salvezi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis, …»

Ah! Sărmana inimă a pus pe „dacă” al necredinţei faţă în faţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi.

Judecători 6.37: Iată, voi pune un val de lână în arie; dacă va fi rouă numai pe val şi tot ogorul va fi uscat, atunci voi cunoaşte că vei salva pe Israel prin mâna mea, aşa cum ai zis.

Ce minunat! Şi totuşi nu trebuie să ne mirăm, dacă ne cunoaştem întrucâtva inima. Sărmana inimă omenească trebuie să aibă ceva pe lângă Cuvântul simplu al Dumnezeului viu. Ea cere un semn – ceva, pe care ochiul să-l poată vedea. Cuvântul lui Dumnezeu nu este suficient pentru natura lipsită de credinţă. Însă pe de altă parte, cât de nepătruns este harul lui Dumnezeu! Fără nici un cuvânt de mustrare întâmpină slăbiciunea slujitorului Său sărman.

Judecători 6.38: Şi a fost aşa. Şi s-a sculat dis-de-dimineaţă a doua zi şi a strâns valul şi a stors roua din val, un vas plin cu apă.

Ce har binevoitor! În loc să mustre cu asprime pe „dacă” lipsit de credinţă al lui Ghedeon, Dumnezeu consolidează binevoitor credinţa lui şovăielnică. Însă aceasta nu era suficient pentru Ghedeon. El cere o a doua confirmare.

Judecători 6.39,40: Şi Ghedeon a zis lui Dumnezeu: «Să nu se aprindă mânia Ta împotriva mea şi voi vorbi numai de data aceasta: Te rog, să mai încerc numai de data aceasta cu valul. Te rog, să fie uscat numai valul şi pe tot ogorul să fie rou㻓. Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea: şi a fost uscat numai valul şi pe tot ogorul a fost rouă.

Aşa acţionează harul bogat care se revarsă şi aşa este răbdarea neobosită a lui Dumnezeu, cu care noi avem a face. Veşnic fie preamărit Numele Lui sfânt! Cine nu ar vrea să se încreadă în El, să-L iubească şi să-I slujească?

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Gideon und seine Eskorte (2)

Titlul original: „Gideon and his companions“
din Miscellaneous Writings, Cartea 1

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (44)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen