Ghedeon şi escorta lui (1)
Starea omului şi îndurarea lui Dumnezeu

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Judecători 6-8

Starea în poporul Israel în timpul judecătorilor

Dacă studiem istoria poporului Israel, putem diferenţia două mari perioade de timp, perioada de timp a unităţii şi perioada de timp a individualităţii; mai întâi perioada în care cele douăsprezece seminţii acţionau ca un singur om şi apoi, perioada în care un om a fost chemat să acţioneze pentru cele douăsprezece seminţii. Cartea Iosua şi cartea Judecători sunt imagini fidele ale acestor două perioade. Chiar şi un cititor superficial nu poate trece neobservată marea diferenţă care există între aceste două cărţi. Una este caracterizată prin putere exterioară şi glorie, cealaltă prin slăbiciune şi nenorocire. Una poartă amprenta puterii, cealaltă a decăderii. În una Domnul dă poporului Israel ţara, în cealaltă Israel ratează să ia ţara din mâna Domnului.

Sunt două nume, care exprimă diferenţele între aceste două cărţi, şi pe care noi putem să le privim ca moto al lor: Ghilgal şi Bochim. În cartea Iosua găsim, că poporul totdeauna porneşte din Ghilgal la război şi după război se reîntoarce la Ghilgal, pentru ca acolo să sărbătorească victoriile lui. Ghilgal era totodată centrul poporului, căci acolo ei au fost circumcişi şi acolo ruşinea Egiptului a fost îndepărtată de la ei (compară cu Iosua 5.9-10).

Însă abia deschidem cartea Judecători, şi vedem acolo cuvintele care produc întristare:

Judecători 2.1-5: Şi Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim; şi a zis: «Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am promis-o prin jurământ părinţilor voştri; şi am zis: ‚Nu voi călca legământul Meu cu voi niciodată; iar voi, să nu faceţi legământ cu locuitorii ţării acesteia, să le sfărâmaţi altarele’, dar n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut aceasta? De aceea am şi spus: ‚Nu-i voi alunga dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă’”.» Şi a fost aşa: când a spus Îngerul Domnului cuvintele acestea către toţi fiii lui Israel, poporul şi-a ridicat glasul şi a plâns. Şi au numit locul acela Bochim; şi au jertfit acolo Domnului.

Aici ne întâmpină în mod remarcabil tot contrastul care este între cartea Iosua şi cartea Judecători – cartea unităţii şi cartea individualităţii, cartea puterii exterioare şi a gloriei şi cartea slăbiciunii interioare, a eşecului şi decăderii. Vai, gloria exterioară şi puterea poporului a trecut repede. Mărimea naţională a lui Israel a dispărut repede.

 

Judecători 2.7-15: Şi poporul a slujit Domnului în toate zilele lui Iosua şi în toate zilele bătrânilor ale căror zile au urmat după Iosua, care văzuseră toate faptele mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel. Şi Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit în vârstă de o sută zece ani. … Şi toată generaţia aceea de asemenea a fost adăugată la părinţii săi. Şi s-a ridicat după ei o altă generaţie, care nu cunoştea pe Domnul, nici lucrările pe care le făcuse El pentru Israel. Şi fiii lui Israel au făcut rău în ochii Domnului şi au slujit baalilor. … Şi L-au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi astarteelor. Şi mânia Domnului s-a aprins împotriva lui Israel şi i-a dat în mâinile cotropitorilor, care i-au prădat şi i-au vândut în mâinile vrăjmaşilor lor, de jur-împrejur; şi ei n-au mai putut să stea înaintea vrăjmaşilor lor. Oriunde ieşeau, mâna Domnului era împotriva lor spre rău, după cum vorbise Domnul şi după cum le jurase Domnul; şi erau foarte strâmtoraţi.

Aceasta este istoria tristă şi umilitoare a poporului Israel din zilele acelea. Sabia lui Iosua a ruginit în teacă. Acele zile minunate, în care el a condus oştirile reunite ale lui Israel la victorii strălucitoare asupra împăraţilor Canaanului, trecuseră. Influenţa morală a lui Iosua şi a bătrânilor, care au trăit mai mult decât el, nu mai era, şi cu o viteză îngrozitoare tot poporul se grăbea pe panta abruptă, în jos în mlaştina păcatelor şi idolatriei odioase a acelor naţiuni, pe care ei trebuiau să le alunge dinaintea lor, conform poruncii Domnului. În ceea ce-l priveşte pe Israel, decăderea totală pătrunsese. Aşa cum a căzut Adam în grădina Eden şi Noe pe pământul nou, tot aşa a căzut Israel în ţara Canaan în modul cel mai trist. Adam a mâncat din fructul interzis, Noe s-a îmbătat, şi Israel s-a aruncat jos înaintea altarelor lui Baal.

Îndurarea lui Dumnezeu, în ciuda stării triste a poporului

Însă, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Există şi o altă latură a acestui tablou. Până aici am privit numai partea omenească. Dar există aici şi ceva, pe care „cu toate acestea” noi îl putem numi luminos, frumos. Căci Dumnezeu rămâne totdeauna acelaşi, oricum ar vrea omul să se prezinte pe sine. Aceasta este o mângâiere de nespus şi un sprijin pentru inimă. Dumnezeu rămâne credincios, şi în aceasta credinţa găseşte un sprijin puternic, orice ar veni. Totdeauna ne putem baza pe Dumnezeu, cu toată slăbiciunea şi greşelile omului. Bunătatea Sa şi credincioşia Sa constituie sursa de ajutor şi locul de refugiu al sufletului în mijlocul scenelor întunecate ale istoriei omului. Acest adevăr sublim străluceşte în lumină strălucitoare în acelaşi loc din care noi tocmai am redat citarea umilitoare.

Judecători 2.16: Şi Domnul le-a ridicat judecători şi ei i-au salvat din mâna cotropitorilor lor.

Însă să observăm în mod deosebit cuvintele care urmează acum; ele arată clar individualitatea cărţii Judecători.

Judecători 2.18: Şi când le ridica Domnul judecători, atunci Domnul era cu judecătorul şi-i salva din mâna vrăjmaşilor lor în toate zilele judecătorului; pentru că Domnul avea milă de suspinele lor, din cauza celor care îi asupreau şi a celor care îi subjugau.

Aceste ultime cuvinte conţin marele principiu al cărţii, taina divină a slujirii făcute de Barac, Ghedeon, Iefta şi Samson. Israel era căzut în păcate triste, ruşinoase şi nu avea nici o scuză. A pierdut toate pretenţiile la protecţie din partea Domnului. Printr-o judecată dreaptă a fost dat în mâinile criminale ale împăraţilor Canaanului. În privinţa aceasta nu putea fi nici o incertitudine. Dar „cu toate acestea” inima Domnului putea avea simţăminte de îndurare pentru poporul Său sărman, apăsat şi suferind. Ce-i drept el s-a dovedit a fi deosebit de rău şi nedemn, însă urechea Lui a fost permanent pregătită să audă primul suspin; da, citim chiar că „Sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel” (Judecători 10.16).

Ce impresionante sunt aceste cuvinte! Ce gingăşie şi ce compasiune exprimă ele! Ele ne lasă să aruncăm o privire în adâncimea de nepătruns a bunătăţii lui Dumnezeu.

Nenorocirea poporului Său a atins şi a mişcat inima Sa plină de dragoste. Primul semn slab perceptibil al unui duh smerit şi zdrobit este întâmpinat de răspunsul plin de îndurare al Dumnezeului lui Israel. Nu era vorba cât de mult s-au rătăcit ei, şi cât de adânc erau căzuţi, sau cât de îngrozitor au păcătuit; Dumnezeu era permanent pregătit să asculte suspinul cel mai silenţios al unei inimi zdrobite. Izvoarele harului divin şi ale compasiunii divine sunt nesecabile. Oceanul dragostei Sale este nelimitat şi de nepătruns, de aceea, în momentul în care poporul Său ocupă locul mărturisirii, El păşeşte pe locul iertării. Este bucuria Lui să ierte, şi El Îşi găseşte desfătarea cea mai înaltă în iertarea fărădelegilor, în vindecare, în restabilire şi în binecuvântare, într-un mod demn de Sine Însuşi. Acest adevăr minunat iese la lumină atât în istoria lui Israel cât şi în istoria Bisericii şi în istoria fiecărui credincios în parte.

Disciplinarea din partea lui Dumnezeu ca prim instrument pentru restabilire

Este însă momentul să ne îndreptăm la subiectul propriu-zis al studiului nostru, la istoria lui Ghedeon şi a însoţitorilor lui, aşa cum ea ne este prezentată în capitolele 6 până la 8 din cartea Judecători. Facă Duhul Sfânt ca înţelesul lor preţios să fie de folos pentru sufletele noastre!

Capitolul 6 începe cu o relatare tristă şi apăsătoare, dar care este caracteristică pentru întreaga istorie a lui Israel.

Judecători 6.1-2: Şi fiii lui Israel au făcut rău în ochii Domnului şi Domnul i-a dat în mâna lui Madian şapte ani. Şi mâna lui Madian a fost tare împotriva lui Israel. Din cauza madianiţilor, fiii lui Israel şi-au făcut adăposturi săpate în munţi şi peşteri şi locuri întărite.

Ce imagine umilitoare! În ce contrast pătrunzător stă Israel aici faţă de oştirea triumfătoare care odinioară a traversat Iordanul şi a umblat pe ruinele Ierihonului! Ce imagine tristă să vezi poporul căutând refugiu în peşterile şi prăpastiile munţilor de frica madianiţilor necircumcişi! Este o foarte mare binecuvântare pentru noi să studiem această scenă şi să evaluăm învăţătura utilă conţinută în ea. Puterea şi gloria lui Israel consta simplu în aceea, că Dumnezeu era prezent în mijlocul lor. Fă aceasta ei erau ca apa, care este vărsată pe pământ, sau ca frunzele de toamnă în furtună. Însă prezenţa lui Dumnezeu nu putea fi savurată în legătură cu răul tolerat. Când din cauza aceasta Israel a uitat pe Domnul său şi s-a rătăcit de la El pe cărările interzise ale idolatriei, El a trebuit să-i determine să-şi vină în fire, prin aceea că El Şi-a întins toiagul Său de Judecător şi i-a lăsat să simtă autoritatea nimicitoare a uneia sau alteia din naţiunile care îi înconjurau.

În toate acestea este ceva de învăţat pentru noi. Atâta timp cât poporul lui Dumnezeu umblă cu El în ascultare sfântă, poporul nu are nimic de temut. El este desăvârşit de sigur înaintea capcanelor şi atacurilor tuturor duşmanilor săi. Atâta timp cât rămâne în protecţia prezenţei lui Dumnezeu, nimic nu poate să-i facă rău. Dar desigur prezenţa lui Dumnezeu cere sfinţenie. Răul nejudecat nu are ce căuta acolo. Să trăieşti în păcat şi să vorbeşti de siguranţă, să încerci să uneşti prezenţa lui Dumnezeu cu răul nesancţionat, aceasta este cea mai gravă răutate. „Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinţilor …” (Psalmul 89.7). „Mărturiile Tale sunt foarte sigure. Casei Tale se cuvine sfinţenia, Doamne, zile îndelungate” (Psalmul 93.5).

Când poporul lui Dumnezeu a uitat aceste adevăruri aducătoare de vindecare, atunci Dumnezeu le-a adus iarăşi în memoria alor Săi prin nuiaua disciplinării; şi Numele Lui fie veşnic glorificat pentru aceasta! El îi iubeşte pe ai Săi mult prea mult, ca să renunţe la nuia, chiar dacă nu o face cu plăcere. „pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Răbdaţi disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de nişte fii; deoarece, care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar, dacă sunteţi fără disciplinare, de care toţi au avut parte, atunci sunteţi nelegitimi, şi nu fii. Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim? Pentru că, în adevăr, ei ne disciplinau pentru puţine zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii. De aceea, ridicaţi mâinile obosite şi genunchii slăbiţi” (Evrei 12.6-12).

Acestea sunt cuvinte încurajatoare pentru poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Disciplinarea ar putea fi dureroasă, şi ea este într-adevăr dureroasă; dar dacă ştim că ea este făcută de mâna unui Tată, şi dacă cunoaştem scopul Său, atunci putem trece prin necaz având inimile încercate şi astfel putem culege rodul dătător de pace al dreptăţii. Dacă, pe de altă parte, întâmpinăm disciplinarea cu un duh nerăbdător, cu o voinţă împotrivitoare şi cu o inimă nesupusă, atunci prin aceasta facem necesar ca apăsarea să fie continuată şi mărită; căci Tatăl nostru iubitor nu ne va lăsa să mergem simplu mai departe în felul acesta. El vrea să ne aibă înaintea Lui în supunere sfântă, oricât de mult ar costa. El ne întâmpină în harul Său, constrânge înălţările orgolioase ale voinţei noastre şi îndepărtează tot ce poate împiedica creşterea noastră în sfinţenie, har şi cunoaştere divină.

Ce har nespus de mare iese în lumină din faptul că Dumnezeul nostru Se preocupă cu lipsurile noastre şi nebunia noastră, cu egoismul nostru, cu păcatele şi fărădelegile noastre, şi aceasta cu scopul să ne elibereze de ele! El ne cunoaşte şi cunoaşte toate împrejurările noastre. El cunoaşte înclinaţiile noastre lăuntrice şi cu atenţie ţine seama de ele. El procedează cu noi cu înţelepciune de nepătruns şi răbdare desăvârşită, prin aceea că permanent are înaintea ochilor Săi ţelul minunat, acela de a ne face părtaşi naturii Sale dumnezeieşti şi să dea la iveală în noi natura Sa şi caracterul Său. Nu este aşa, că având în vedere un astfel de har, care se revarsă spre noi, şi o astfel de îndurare, putem să „ridicăm mâinile obosite şi genunchii slăbiţi”?

Cu toate că omul strică toate, mijlocele de ajutor ale lui Dumnezeu rămân neschimbate

Mai este însă şi un alt adevăr, care străluceşte într-o strălucire neobişnuită din evenimentele care ne sunt relatate în cartea Judecători, şi anume, că noi totdeauna ne putem baza pe Dumnezeu, chiar şi atunci când totul în jurul nostru se află în cea mai mare dezordine şi rătăcire. Dumnezeu niciodată nu dezamăgeşte o inimă care se încrede în El. Niciodată El nu a lăsat un suflet să ajungă distrus, care s-a sprijinit pe El şi cu o credinţă simplă de copil a ţinut cu tărie la Cuvântul Său preţios. Şi El nu o va face şi nu o poate face. Aceasta este foarte mângâietor şi încurajator pentru noi, oricare ar fi timpurile şi împrejurările. Este adevărat, foarte adevărat, că omul greşeşte în toate. Oriunde l-ai aşeza, în orice cerc de influenţă l-ai pune, mereu vei constata aceeaşi lipsă de credincioşie, aceeaşi slăbiciune şi aceeaşi ruină. Dă-i omului o afacere, ori de câte ori vrei, cu cel mai mare capital şi cu cele mai frumoase perspective, curând îl va duce la faliment. Începând de la zilele din Eden şi până în zilele noastre omul s-a prezentat în această lumină. Putem afirma cu îndrăzneală, că în istoria generaţiei decăzute a lui Adam nu a existat nici măcar o singură excepţie de la acea regulă tristă. Noi nu avem voie să trecem cu vederea acest fapt. Credinţa adevărată nu uită aceasta. Ar fi şi cea mai mare prostie, dacă am vrea să încercăm să uităm realitatea, că pe toată istoria omului, de la început şi până la sfârşit, este imprimată decăderea cu trăsături de neşters.

Însă cu toate că aceasta este aşa, Dumnezeu rămâne credincios; El nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi. Aici este izvorul de ajutor şi locul de odihnă al credinţei. Credinţa vede şi recunoaşte decăderea, dar totodată ea se bazează pe Dumnezeu. Ea nu este oarbă faţă de lipsa de credincioşie a omului, dar ea îşi îndreaptă privirea spre credincioşia lui Dumnezeu. Ea mărturiseşte ruina omului, dar se bazează pe sursele de ajutor ale lui Dumnezeu.

Partea următoare


Tradus de la: Gideon und seine Eskorte (1)

Titlul original: „Gideon and his companions“
din Miscellaneous Writings, Cartea 1

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (38)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).