Prefață

Apostolul Ioan a scris cinci cărți ale Bibliei: evanghelia, trei epistole și Apocalipsa. Acestea erau ultimele cărți ale Bibliei, scrise în jurul anului 90 d.Hr. Aceasta înseamnă că Ioan a scris într-o perioadă în care națiunea iudaică era distrusă de romani. În anul 70 d.Hr., orașul Ierusalim și Templul au fost rase de pe fața pământului, majoritatea oamenilor au fost uciși și aproape o sută de mii de oameni au fost deportați ca prizonieri. Fără acest loc și fără acest popor, iudaismul a încetat să mai existe în țara lui Israel. De fapt, Ioan este singurul autor din Noul Testament care scrie din această perspectivă. Fratele lui Ioan, Iacov era primul apostol care a murit (ca martir, Faptele apostolilor 12.2 „şi l-a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia.“), iar Ioan a fost ultimul apostol care a murit.

Intenția lui Ioan când a scris epistola

În partea principală a epistolei, Ioan dă trei motive pentru care le scrie credincioșilor din acest timp:

1. bucuria lor prin părtășia cu Tatăl și cu Fiul trebuia să fie deplină (1Ioan 1.3,4 „(3) ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. (4) Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.“).
2. să nu eșueze pe cale din cauza păcatului (1Ioan 2.1 „Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi; şi, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept;“).
3. ei ar trebui să aibă cunoștința conștientă și siguranța că posedă viața veșnică (1Ioan 5.13 „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.“).

Gnosticii

Pe lângă dorința ca cei credincioși să fie fericiți, sfinți și sănătoși (din punct de vedere spiritual), Duhul lui Dumnezeu a avut un alt motiv pentru care l-a determinat pe Ioan să scrie această epistolă. În acea vreme, apăruseră mulți învățători anticreștini, care pretindeau că sunt copii ai lui Dumnezeu, dar negau adevărul despre Tatăl și Fiul (1Ioan 2.18-26; 4.1-6). Ioan a vrut să-i ajute pe credincioși să cunoască cine era un credincios adevărat și cine nu. Prin urmare, el s-a simțit obligat să prezinte semnele caracteristice ale vieții veșnice, prin care să poată fi recunoscute toate afirmațiile false cu privire la posesia acestei vieți. Acest lucru le-ar oferi credincioșilor un standard de încredere prin care ar putea testa fiecare mărturisire.

Această mișcare anormală de învățături anticreștine a apărut în adunări la sfârșitul secolului I și a afectat Biserica cu învățăturile sale false timp de aproximativ două sute de ani. Acesta a fost începutul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de gnosticism. Gnosis înseamnă „cunoaștere” (invers, agnostic înseamnă „lipsă de cunoaște”). Acești învățători falși pretindeau că ceea ce apostolii au transmis Bisericii era introductiv și fundamental, dar că ei posedau o cunoaștere mai înaltă. Cu toate acestea, ceea ce au proclamat în realitate a fost o blasfemie!

Unii dintre ei (cerinthanii) au negat Dumnezeirea lui Hristos. Apostolul Ioan a combătut această eroare prin evanghelia sa, arătând că Domnul posedă toate atributele Dumnezeirii. Alții (docheții) au negat întruparea lui Hristos și astfel au învățat că El nu a fost un Om adevărat. Ioan se preocupă cu această eroare în epistolele sale. Sub pretextul de a progresa în adevăr, acești învățători falși se îndepărtaseră de adevăr! Prin urmare, lucrarea lui Ioan are o mare valoare practică în apărarea împotriva celor care pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar neagă anumite aspecte ale adevărului despre Persoana lui Hristos.

Temele din slujirea lui Petru, Pavel și Ioan

Tema slujbei lui Ioan este foarte diferită de cea a lui Pavel și Petru:

• Ioan se concentrează pe familia lui Dumnezeu și abordează relația noastră cu Dumnezeu ca și „copii” ai Lui (Ioan 1.12,13 „(12) Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: (13) celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu.“; 1Ioan 3.1 „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu; şi suntem. De aceea nu ne cunoaşte lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El.“). De aceea el prezintă în detaliu caracteristicile vieții veșnice în familia lui Dumnezeu.

• Pe de altă parte, apostolul Pavel menționează într-adevăr că noi suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.16 „Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.“), dar se ocupă cu poziția noastră înaintea lui Dumnezeu ca „fii” și descrie privilegiile noastre ca atare (Romani 8.14,15 „(14) Pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu. (15) Pentru că voi nu aţi primit un duh de robie, din nou spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!““; Galateni 4.1-7; Efeseni 1.4-6 „(4) după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; (5) El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, (6) spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit;“; Evrei 2.10 „Pentru că I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.“). Pavel dezvoltă, de asemenea, adevărul despre Biserică ca fiind „trupul lui Hristos” (1. Corinteni 12.12,13,27; Efeseni 3.6; 4.16; 5.25-32 etc.) și „casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2.19-22; 1. Timotei 3.15 „iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.“; Evrei 3.6 „dar Hristos este ca Fiu peste casa Lui; a cărui casă suntem noi, dacă, în adevăr, păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei.“ etc.).

• Linia apostolului Petru este diferită; el vede lucrurile din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu. După ce i s-au dat „cheile Împărăției cerurilor” (Matei 16.19), el a fost ales să deschidă ușa binecuvântării atât iudeilor (Faptele apostolilor 2), cât și neamurilor (Faptele apostolilor 10). În consecință, în slujba sa, el pune accentul pe Împărăția lui Dumnezeu. El vorbește frecvent despre arătarea lui Hristos, evenimentul care marchează inaugurarea Împărăției și domnia publică a lui Hristos în această lume (1. Petru 1.5,7,13; 4.13; 5.1,4 „(1:5) care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă.“ „(1:7) pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos,“ „(1:13) De aceea, având încinse coapsele minţii voastre, fiţi treji, speraţi în mod desăvârşit în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos,“ „(4:13) ci, după cum aveţi parte de suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, ca şi la descoperirea gloriei Sale să vă bucuraţi cu mare bucurie.“ „(5:1) Îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi, eu, care sunt şi eu bătrân şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită:“ „(5:4) Şi, când Se va arăta Mai-marele Păstor, veţi primi cununa, care nu se veştejeşte, a gloriei.“; 2. Petru 1.11,16; 3.4,10 „(1:11) pentru că astfel vi se va da din belşug intrarea în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ „(1:16) Pentru că v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmând basme iscusit alcătuite, ci fiind martori oculari ai măreţiei Sale.“ „(3:4) şi spunând: „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei“.“ „(3:10) Dar ziua Domnului va veni ca un hoţ; în ea cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, şi pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în întregime.“).

Stilul abstract al scrierilor lui Ioan

Apostolul Ioan scrie într-un mod unic. Cheia pentru a înțelege ceea ce spune el este să vedem că el privește lucrurile în mod abstract.

J.N. Darby spune:

Dacă astfel de afirmații nu pot fi studiate abstract, ele nicidecum nu vor fi înțelese.[1]

F.B. Hole definește cuvântul „abstract” după cum urmează:

Atunci când vorbim abstract, lăsăm în mod deliberat deoparte în gândirea și în exprimarea noastră lingvistică toate modurile limitative de luare în considerație, cu scopul de a scoate în evidență particularitatea esențială a lucrurilor în cauză.[2]

De exemplu, am putea spune: „Un dop de plută plutește”. Când spunem acest lucru, ne referim la ceea ce face un dop de plută în mod normal. Nu luăm în considerare faptul că ar putea fi scufundat dacă l-am lega cu ceva care să-l țină sub apă. În condiții normale, dopul de plută plutește. În mod similar, Ioan vorbește despre lucruri în esența lor, adică în ceea ce le distinge, fără a se referi la vreo persoană, lucru sau situație anume. El examinează caracteristicile vieții veșnice în funcție de ceea ce o caracterizează în mod normal, mai degrabă decât în funcție de ceea ce face cineva cu acea viață, care este atipic pentru ea. Din cauza unei stări rele, aceste caracteristici pot fi uneori întunecate în noi, dar Ioan nu ia în considerare acest lucru atunci când analizează caracteristicile acestei vieți. J.N. Darby spune:

Toate afirmațiile lui Ioan sunt absolute. El nu le modifică niciodată prin introducerea dificultăților sau a obstacolelor, pe care le putem avea în trup. „Cine este născut din Dumnezeu”, spune el în capitolul 3, „nu păcătuiește”. El vorbește acolo în conformitate cu însușirea specifică naturii (noi). Natura divină nu poate păcătui. Nu este o chestiune de progres sau de grad, ci el nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu ... Ioan vorbește întotdeauna în caracterul absolut specific lui, conform adevărului însuși ... S-ar putea ca noi să nu reușim în privința aceasta, dar apostolul nu prezintă astfel de excepții, ci adevărul însuși.[3]

Deci, Ioan vorbește despre credincioși în starea optimă sau ideală, adică așa cum sunt ei atunci când umblă în puterea Duhului și se bucură de viața veșnică. El nu îi vede ca fiind mai puțin decât atât. El scrie că nu există o cale de mijloc în această discuție. Există fie lumină, fie întuneric, viață sau absența vieții, dragoste sau ură, etc. Trebuie să ținem cont de acest lucru întotdeauna atunci când citim epistola.

Pericolul de a interpreta slujirea lui Ioan cu terminologia lui Pavel

O altă problemă, care i-a făcut pe mulți să înțeleagă greșit slujba lui Ioan, este încercarea de a interpreta termenii și expresiile sale cu sensul termenilor lui Pavel. Adică, Ioan folosește un cuvânt pe care îl folosește Pavel, dar într-un mod diferit; dacă nu ținem cont de acest lucru, vom înțelege greșit unele pasaje. De aici vine zicala adesea repetată: „Nu importa terminologia lui Pavel în slujba lui Ioan”.

De exemplu, Pavel folosește cuvântul „a umbla” pentru a defini practica creștină (Galateni 5.16; Efeseni 4.1; 5.2,8,15 „(4:1) Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi,“ „(5:2) şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.“ „(5:8) Pentru că odinioară eraţi întuneric, dar acum, lumină în Domnul; umblaţi ca nişte copii ai luminii“ „(5:15) Vedeţi deci cu grijă cum umblaţi, nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi,“ etc.); el ia în considerare posibilitatea ca creștinii credincioși să umble prost, în timp ce Ioan nu face niciodată aceasta. Ioan consideră că toți credincioșii umblă în lumină - indiferent dacă sunt într-o stare bună sau nu. Ei pot întoarce spatele la lumină și nu trăiesc în conformitate cu ea, iar dacă o fac, lumina va străluci pe spatele lor, deoarece credincioșii sunt întotdeauna în lumină. Așadar, Ioan nu vorbește despre cum umblăm, ci despre unde umblăm.

Un alt exemplu este modul în care cei doi apostoli folosesc termenul „copii”. În Galateni 4.1-7, Pavel folosește termenul pentru a se referi la cineva care se află pe terenul Vechiului Testament; el este născut din Dumnezeu, dar nu are Duhul Sfânt locuind în el. Ioan, dimpotrivă, folosește cuvântul pentru a descrie un credincios aflat pe terenul creștin, care are Duhul Sfânt locuind în el (1Ioan 2.20,28; 3.24; 4.13 „(2:20) Dar voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.“ „(2:28) Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, ca, dacă Se va arăta El, noi să avem îndrăzneală şi să nu fim daţi de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa.“ „(3:24) Şi cine ţine poruncile Lui rămâne în El, şi El în el. Şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat.“ „(4:13) Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui.“).

Un alt exemplu este modul în care Pavel și Ioan folosesc cuvântul „în” cu referire la credincios și la Domnul. Expresia caracteristică a lui Pavel, „în Hristos”, nu este aceeași cu „în El”, folosită de Ioan. Pavel se referă la poziția creștinului credincios primit pe locul în care Hristos Însuși se află înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 2.6 „şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus,“), în timp ce Ioan vorbește despre unirea noastră cu Hristos în viață și părtășia cu El (Ioan 14.20; 15.4 „(14:20) În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.“ „(15:4) Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.“).

Doar opt îndemnuri

O altă trăsătură distinctivă a acestei epistole este că ea conține doar opt îndemnuri (1Ioan 2.15,24,28; 3.7,18; 4.1,7; 5.21 „(2:15) Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.“ „(2:24) Cât despre voi, ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă va rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl.“ „(2:28) Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, ca, dacă Se va arăta El, noi să avem îndrăzneală şi să nu fim daţi de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa.“ „(3:7) Copilaşilor, nimeni să nu vă amăgească! Cine practică dreptatea este drept, după cum El Însuşi este drept.“ „(3:18) Copilaşilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr.“ „(4:1) Preaiubiţilor, nu credeţi orice duh, ci încercaţi duhurile dacă sunt din Dumnezeu; pentru că mulţi falşi profeţi au ieşit în lume.“ „(4:7) Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.“ „(5:21) Copilaşilor, păziţi-vă de idoli! Amin.“).

În afară de aceste îndemnuri, în epistolă este în principal vorba de prezentarea diferitelor însușiri ale vieții veșnice ca dovezi pentru și contra, pe baza cărora orice pretenție poate fi testată. Acest lucru nu înseamnă că epistola nu este și foarte practică. Dimpotrivă. Atunci când punctele, pe care Ioan le prezintă cu privire la însușirile vieții veșnice, sunt aplicate tuturor celor care pretind că Îl cunosc pe Hristos, slujba sa devine extrem de practică; prin aceasta putem discerne imediat cine este un credincios adevărat și cine nu. Întrucât trăim într-o vreme în care există pericolul de a fi înșelați de învățători falși și de mulți care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu, dar nu sunt, epistola lui Ioan este de mare ajutor pentru a face distincția între ei.

„A ști” și „a cunoaște”

O altă caracteristică a primei epistole a lui Ioan este folosirea frecventă a cuvintelor „a ști [know]” și „a cunoaște [known]”. Ele apar de aproximativ patruzeci de ori. El accentuează aceste cuvinte pentru a contracara afirmațiile învățătorilor falși, care susțineau că au o cunoaștere mai înaltă decât apostolii. Prin aceste cuvinte, el subliniază ceea ce știm prin revelațiile adevărului, pe care le-am primit de la apostoli, și ceea ce ne-a fost asigurat prin comuniunea cu Tatăl și cu Fiul.

Există două substantive în textul grecesc care sunt traduse prin „cunoaștere” în traducerea engleză King James: ginosko și oida. Ioan le folosește pe amândouă în epistolele sale și este semnificativ când și cum o face, după cum vom vedea în capitolul 5.[4] Ginosko se referă la cunoașterea obiectivă derivată din fapte despre ceva sau cineva; oida este o cunoaștere interioară, conștientă, a ceva sau a cuiva dobândită prin cunoaștere intimă, personală și părtășie. Ambele cuvinte sunt folosite de Domnul în Ioan 8.55 „şi nu L-aţi cunoscut; dar Eu Îl cunosc; şi, dacă aş spune că nu-L cunosc, aş fi ca voi, mincinos. Dar Îl cunosc şi păzesc Cuvântul Lui.“ și servesc pentru a clarifica diferența dintre cele două. Referitor la cunoașterea Tatălui, Domnul le-a spus fariseilor necredincioși: „Voi nu L-ați cunoscut [ginosko], dar Eu Îl cunosc [oida]”. Așadar, fariseii nu aveau nicio înțelegere despre Dumnezeu Tatăl, dar Domnul trăia în comuniune personală și intimă cu El și, de aceea, avea o cunoaștere profundă și completă a Tatălui.

Viața veșnică

Așa cum am menționat deja, marea temă referitoare la „viața veșnică” străbate întreaga slujbă a apostolului Ioan. Evanghelia sa completează epistolele sale și ea conține sămânța pentru gândurile dezvoltate în epistole. În Evanghelie, însușirile vieții veșnice sunt prezentate în învățătura Domnului și perfect ilustrate în viața Sa; în epistolă, aceleași însușiri sunt prezentate în copiii lui Dumnezeu.

În 1Ioan 2.8 „Din nou vă scriu o poruncă nouă, ceea ce este adevărat în El şi în voi; pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată deja străluceşte.“, Ioan face aluzie la acest lucru. Acolo el vorbește despre faptul că porunca cea nouă, aceea de a ne iubi unii pe alții, este ceea ce era „în El și în voi”. Este ca și cum te-ai uita la un album de familie; unele asemănări se regăsesc în întreaga familie - de la părinți până la copii. La fel se întâmplă și în familia lui Dumnezeu: vedem că însușirile vieții veșnice, care Îl caracterizează pe Tatăl și pe Fiul, se manifestă în copiii lui Dumnezeu. Uneori, ele pot fi ascunse în noi, dar totuși sunt acolo. La fel cum un tată pământesc bun se bucură când copiii săi merg pe calea lui și oamenii spun că îl imită, tot așa se bucură Dumnezeu, Tatăl nostru, când acțiunile care Îl caracterizează se văd în acțiunile copiilor Săi.

După ce am constat că tema lui Ioan este viața veșnică, ne-am putea întreba: „Ce este mai exact viața veșnică?”. Exprimat simplu, este posedarea vieții divine în comuniune cu Tatăl și cu Fiul în puterea Duhului Sfânt. Domnul a spus: „Și aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Pentru ca această viață să ni se poată da, Hristos a trebuit să coboare din cer, pentru a revela pe Tatăl și relația veșnică pe care El o are cu Fiul Său (Ioan 1.18; 10.10 „(1:18) Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.“ „(10:10) Hoţul nu vine decât ca să fure şi să înjunghie şi să omoare. Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug.“; 1Ioan 4.9 „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.“). În afară de aceasta, această viață nu putea fi obținută fără ca credinciosul să se odihnească în credință în lucrarea terminată a lui Hristos (Ioan 3.14,15 „(14) Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, (15) pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.“) și fără ca Duhul Sfânt să locuiască în el (Ioan 4.14 „dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată, ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţă eternă“.“). Acest lucru arată: viața veșnică este o binecuvântare specific creștină, pe care o posedăm „în Hristos Isus”, Omul înviat, înălțat și glorificat la dreapta lui Dumnezeu (Romani 6.23 „Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţă eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.“; 2. Timotei 1.1 „Pavel, apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, potrivit promisiunii vieţii care este în Hristos Isus,“).

F.G. Patterson spune:

Viața veșnică este termenul creștin pentru ceea ce posedăm în Hristos; prin aceasta suntem aduși în părtășie cu Tatăl și cu Fiul și avem astfel o natură potrivită pentru cer.[5]

Noi avem viața veșnică în Hristos - Hristos trăiește în noi; și această viață veșnică ne aduce în părtășie cu Tatăl și cu Fiul. Acest lucru nu a putut deveni realitate decât atunci când Tatăl S-a revelat în El și când a fost dat Duhul Sfânt, prin care o savurăm.[6]

H. Nunnerley spune:

Viața veșnică este o viață de părtășie, o participare la relațiile divine, o cunoaștere practică a Tatălui și a Celui pe care El L-a trimis.[7]

A.C. Brown spune:

Viața veșnică se referă la viața lui Dumnezeu, care este savurată în comuniune cu Tatăl și cu Fiul prin Duhul Sfânt care locuiește în noi.[8]

De-a lungul anilor, a apărut multă confuzie cu privire la semnificația vieții veșnice. Mulți misionari, evangheliști și învățători de școală duminicală o definesc ca fiind „viața care durează pentru totdeauna”. Dar dacă acestea ar fi o definiție corectă a vieții veșnice, atunci ar trebui să spunem că diavolul și toți păcătoșii pierduți au viață veșnică, pentru că și ei vor exista pentru totdeauna! Desigur, nu acesta este sensul.

H. Nunnerley spune:

Au apărut multe neînțelegeri cu privire la viața veșnică, prin limitarea sensului acesteia la durata nesfârșită a existenței și la siguranța veșnică a celor care o posedă.[9]

A.C. Brown confirmă acest lucru atunci când constată că viața veșnică

nu înseamnă doar că avem o viață care durează o veșnicie.[10]

H.M. Hooke remarcă:

Foarte puțini dintre noi se ostenesc să se gândească la ce înseamnă cu adevărat viața veșnică. Îmi amintesc că am întrebat odată o bătrână credincioasă, dacă ar putea să-mi spună ce este viața veșnică. „O, da”, a spus ea, „viața fără sfârșit”. „Atunci”, i-am spus, „nu ai mai mult decât diavolul, căci nici viața lui nu se va sfârși niciodată!”. Cred că ceea ce a spus este o părere foarte răspândită. Chiar și cei pierduți au o existență veșnică, pentru că vor petrece veșnicia în iazul de foc, dar nu au viață veșnică.[11]

Termenul de „viață veșnică” este numit astfel nu pentru că ar avea o durată infinită, ci pentru că este o viață care aparține eternității. El se referă la calitatea deosebită a vieții divine, pe care Tatăl și Fiul o savurează împreună din eternitate. Prin venirea lui Hristos, pentru a-L revela pe Tatăl, și prin moartea lui Hristos, pentru a rezolva problema păcatelor noastre, precum și prin învierea și înălțarea la cer a lui Hristos, după care a fost trimis Duhul Sfânt, ne este acum posibil să avem parte de această viață într-o relație cu Tatăl și cu Fiul. Prin urmare, noi suntem capabili să savurăm ceea ce savurează Persoanele divine (1Ioan 1.3,4 „(3) ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. (4) Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.“). Aceasta este o binecuvântare pe care credincioșii din Vechiul Testament nici nu o cunoșteau și nici nu o aveau, pentru că ei nici nu-L cunoșteau pe Dumnezeu ca Tată, nici nu se pusese temelia mântuirii prin moartea lui Hristos, nici nu fusese trimis Duhul Sfânt să locuiască în credincioși.

Mulți creștini au dificultăți în a înțelege cum poate cineva să spună că credincioșii din Vechiul Testament nu au avut viață veșnică. Pentru ei sună ca și cum am spune că acești credincioși nu au fost mântuiți și, prin urmare, nu sunt în cer acum! Problema lor este că au o idee greșită despre ceea ce este viața veșnică și acest lucru i-a condus la concluzii greșite. Adevărul este că credincioșii din Vechiul Testament au fost născuți din nou și, prin urmare, au avut viață divină și, prin urmare, se află acum în cer - dar nu puteau avea calitatea și caracterul vieții care aparțin vieții veșnice, din motivele prezentate mai sus.

J.N. Darby a fost întrebat:

Nu aveau credincioșii din Vechiul Testament viața veșnică? Răspuns: în ceea ce-i privește pe credincioșii din Vechiul Testament, viața veșnică nu făcea parte din revelația Vechiului Testament, chiar dacă am presupune că credincioșii din Vechiul Testament o aveau.[12]

H.M. Hooke spune:

Am fost foarte uimit când m-am uitat prin Scripturile Vechiului Testament și nu am găsit niciun măcar un exemplu în care un credincios din Vechiul Testament să fie menționat ca având viața veșnică; ea nu era cunoscută.[13]

Nu este vorba de faptul că ei aveau viața veșnică, dar ei nici nu o cunoșteau (așa cum unii au învățat în mod eronat), deoarece esența și semnificația vieții veșnice constă în a avea o părtășie conștientă cu Tatăl și cu Fiul (Ioan 17.3 „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.“). Cum ar putea o persoană să aibă o părtășie conștientă cu Tatăl și cu Fiul (esența vieții veșnice) și să nu fie conștientă de aceasta?

Viața veșnică este o viață „cerească” (Ioan 3.12,13), care a devenit vizibilă pentru prima dată când Hristos a venit din cer și a locuit printre oameni (Ioan 1.14 „Şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl), plin de har şi de adevăr;“). Înainte de venirea lui Hristos în lume, viața veșnică (viața „la Tatăl” în cer, 1Ioan 1.2 „(şi viaţa s-a arătat; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat);“) era necunoscută oamenilor. Acum, ea a fost dată creștinilor credincioși (Ioan 3.15,16,36 „(15) pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. (16) Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.“ „Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.“ etc.), prin care savurăm părtășia cu Tatăl și cu Fiul și putem avea parte de plinătatea bucuriei care rezultă din aceasta (1Ioan 1.3,4 „(3) ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. (4) Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.“). F.G. Patterson spune:

Nu se putea spune în acel moment că ei [credincioșii din Vechiul Testament] aveau viață veșnică. Ea a fost scoasă la lumină doar prin Evanghelie (2. Timotei 1.10 „iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie;“; Tit 1.2 „în speranţa vieţii eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor;“ etc.).[14]

Învățătura conform căreia credincioșii din Vechiul Testament au avut viață veșnică estompează diferența dintre cele două Testamente, precum și binecuvântările și privilegiile care disting Biserica de Israel. Aceasta este o eroare înrădăcinată în teologia reformată (a legământului), care vede Israelul și Biserica ca fiind un singur popor cu aceleași binecuvântări. Multe probleme și confuzii au apărut din cauză că oamenii au înțeles greșit subiectul vieții veșnice și, în consecință, au învățat pe alții erori în această privință. De exemplu, F.W. Grant a încercat să le-o atribuie credincioșilor din Vechiul Testament, în timp ce F.E. Raven a încercat să o ia de la credincioșii din Noul Testament![15]

De asemenea, viața veșnică este adesea confundată cu „nașterea din nou” (Ioan 3.3-8), dar acești termeni nu sunt sinonimi. Ambele au legătură cu posesia vieții divine, dar viața veșnică, așa cum am spus, are legătură cu posesia vieții divine în sensul cel mai deplin, în comuniune cu Tatăl și cu Fiul. Nu este vorba că există două feluri de viață divină; viața care se primește prin nașterea din nou și viața veșnică sunt, prin însăși natura lor, aceeași viață. Este viața lui Hristos Însuși - Domnul Isus este numit chiar „viața veșnică” în această epistolă (1Ioan 1.2 „(şi viaţa s-a arătat; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat);“). Diferența este următoarea: o persoană care se naște din nou are viața divină ca un embrion, ca să spunem așa, în timp ce o persoană care primește viața veșnică prin credința în Hristos primește viața divină în forma sa cea mai înaltă – el Îl cunoaște pe Tatăl și pe Fiul prin puterea Duhului Sfânt. În mod similar, viața dintr-o sămânță de măr este aceeași cu cea dintr-un măr complet crescut; diferența este că viața din copac este complet dezvoltată.

Două aspecte ale vieții din belșug

Această viață din belșug are două aspecte:

1. Ea se referă la viața divină din credincios ca o posesiune actuală, prin care el se bucură de părtășia conștientă cu Tatăl și cu Fiul (Ioan 3.15,16,36 „(15) pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. (16) Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.“ „Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.“ etc.; „are”). Acesta este aspectul cu care se preocupă slujba lui Ioan.

2. Ea este considerată ca fiind sfera vieții, spre care se îndreaptă credinciosul la sfârșitul călătoriei sale, atunci când ajunge în cer. Prin urmare, este o chestiune de viitor. Așa vorbește Pavel despre ea (Romani 2.7; 5.21; 6.22,23 „(2:7) celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire:“ „(5:21) pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru.“ „(6:22) Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă. (6:23) Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţă eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.“; Galateni 6.8; 1. Timotei 1.16; 6.12,19 „(1:16) Dar pentru aceasta mi s-a arătat îndurare, ca Isus Hristos să arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga-răbdare, ca model pentru aceia care vor crede în El, pentru viaţa eternă.“ „(6:12) Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori.“ „(6:19) strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata viaţă.“; Tit 1.2; 3.7 „(1:2) în speranţa vieţii eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor;“ „(3:7) pentru ca, îndreptăţiţi prin harul Său, să devenim moştenitori ai vieţii eterne potrivit speranţei.“). Iuda vorbește și el despre aceasta în acest fel (Iuda 21 „păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă.“). În acest ultim sens, viața veșnică este un domeniu de viață spirituală în care totul este lumină, dragoste și dreptate și în care se savurează părtășia cu Tatăl și cu Fiul.

Așadar, primul aspect are de-a face cu viața din noi, iar al doilea aspect cu viața în care vom fi.

În limbajul nostru de zi cu zi folosim cuvântul „viață” în aceste două moduri. Putem spune despre o plantă, un animal sau o ființă umană că au viață în ele. Dar vorbim de asemenea de viață ca de un element sau o sferă în care o persoană poate locui - de exemplu, „viața la țară”, „viața la oraș”, „viața în comunitate” etc. Astfel, putem savura viața veșnică acum prin Duhul Sfânt, dar apoi vom locui în această sferă a vieții în sensul cel mai deplin, atunci când vom fi glorificați. Aceste două aspecte ale vieții sunt ilustrate prin exemplul unui scafandru de mare adâncime. El lucrează sub apă, dar respiră aer printr-un tub de oxigen care îl menține în viață. Aceasta corespunde credinciosului care are viața veșnică în prezent. Noi trăim în această lume și ne mișcăm într-un element pentru care nu suntem potriviți în mod natural, pentru că aparținem noii creații și suntem oameni cerești. Așadar, noi nu suntem din această lume, ci suntem purtați de „furtunul de oxigen” al părtășiei cu Tatăl și cu Fiul în timp ce suntem în această lume. Când scafandrul și-a terminat lucrul și se ridică din apă în elementul său natural, își scoate casca și costumul de scafandru și respiră aerul fără acest aparat. În mod similar, atunci când lucrarea noastră aici pe pământ se va încheia și vom fi chemați acasă, în cer, în starea noastră glorificată, vom fi în elementul vieții veșnice pentru care suntem perfect potriviți.

Posesiunea actuală a acestei vieți poate fi numită „viață veșnică”, iar aspectul viitor „viață în veșnicie”. Suntem îndatorați traducerii lui Darby, care distinge aceste lucruri în acest fel.[16] Când se vorbește despre Hristos personal, se spune „viața veșnică” (1Ioan 1.2).

Viața veșnică în Evangheliile sinoptice

În evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca), termenul „viață veșnică” se referă la viața divină pe pământ în Împărăția de o mie de ani a lui Hristos (Matei 19.16,29; 25.46 „(19:16) Şi, iată, un om, apropiindu-se, I-a spus: „Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţă eternă?““ „(19:29) Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa eternă.“ „(25:46) Şi aceştia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepţi la viaţă eternă“.“; Marcu 10.17,30 „Şi, pe când ieşea la drum, un om a alergat la El şi, îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?““ „care să nu primească însutit acum, în timpul acesta: case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ogoare, cu persecuţii, şi, în veacul care vine, viaţă eternă.“; Luca 10.25; 18.18,30 „(10:25) Şi, iată, un învăţător al legii s-a ridicat, ispitindu-L şi spunând: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?““ „(18:18) Şi un mai-mare al poporului L-a întrebat, spunând: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?““ „(18:30) care nu va primi mult mai mult în timpul acesta, iar în veacul care vine, viaţă eternă“.“ etc.). Aceasta a fost promisă deja în Vechiul Testament (Psalmul 133.3 „ca roua Hermonului, care coboară pe munţii Sionului, pentru că acolo a poruncit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru totdeauna.“; Daniel 12.2 „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern.“) și de ea va avea parte rămășița lui Israel (Apocalipsa 7.1-8) și națiunile păgâne credincioase (Apocalipsa 7.9,10 „(9) După acestea am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor. (10) Şi ·strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!““) într-o zi viitoare. Acest aspect al vieții divine nu este abordat nici în epistola lui Ioan și nici în evanghelia lui Ioan.

Sfârșitul se apropie

Ioan vede lucrurile în mărturia creștină așa cum vor fi în ultimele momente dinaintea venirii Domnului (dinaintea răpirii). El vedere lucrurile din timpul cel mai din urmă, spre deosebire de ceilalți autori nou-testamentali, după cum arată următoarea diagramă:

Această schemă simplă arată că mărturia creștină se deteriorează din ce în ce mai mult, cu cât ne apropiem mai mult de sfârșit (2. Timotei 3.13 „Dar oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău, ducând în rătăcire şi fiind duşi în rătăcire.“), iar în cele din urmă sfârșește în judecata lui Dumnezeu (Romani 11.17-22; Iuda 14-16 „(14) Şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el cu privire la aceştia, spunând: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, (15) ca să facă judecată împotriva tuturor şi să-i dovedească vinovaţi pe toţi cei neevlavioşi dintre ei de toate lucrările lor de neevlavie, pe care le-au făcut fără evlavie, şi de toate cuvintele aspre, pe care păcătoşii neevlavioşi le-au vorbit împotriva Lui“. (16) Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi, umblând după poftele lor; şi gura lor vorbeşte cuvinte umflate, admirând persoane pentru câştig.“). Așadar, sfârșitul mărturiei creștine nu este restaurarea, ci judecata.

O structurare scurtă a epistolei

1Ioan 1.1-4: Introducere

1Ioan 1.5-5.5: O triplă examinare a caracteristicilor esențiale ale naturii lui Dumnezeu în copiii Săi:

• Lumină: 1Ioan 1.5-2.11

        1Ioan 2.12-28: Intercalare

• Viața: 1Ioan 2.29-4.6
• Dragostea: 1Ioan 4.7-5.5

1Ioan 5.6-21: Epilog

---

Tradus de la: Der erste Johannesbrief: Einleitung
Sursa: The First Epistle of John: The Characteristics of Life Eternal in the Children of God in Times of Apostasy
E-Book Version 1.4. 2019

Traducere: Ion Simionescu

Partea următoare