Sunt credincioşii păcătoşi răscumpăraţi?

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 31.05.2019, Actualizat: 31.05.2019

Teză: Cei care cred în Domnul Isus Hristos sunt păcătoşi care au fost mântuiţi prin har.

Clişeu: „Noi suntem numai păcătoşi sărmani, vinovaţi, care au fost mântuiţi prin har.”

Îndreptăţirea are a face cu faptul că cel care crede devine eliberat de orice povară a păcatului, prin aceea că el este adus într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, unde Dumnezeu nu-l mai vede ca păcătos. În felul acesta poziţia juridică a persoanei este schimbată pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu. El nu mai este înaintea lui Dumnezeu în poziţia unui păcătos, ci acum este un sfânt, un fiu. De aceea este sub demnitatea înfierii noastre, să vorbim despre noi ca despre păcătoşi sărmani. Aceasta tăgăduieşte realmente adevărul referitor la ceea ce noi suntem şi într-un fel minimalizează lucrarea lui Hristos, care ne-a mântuit şi ne-a adus pe acel loc nou al harului înaintea lui Dumnezeu ca sfinţi în Hristos Isus (1 Corinteni 1.2). Ştim că în privinţa aceasta se cuvine smerenie, dar această exprimare nu este o noţiune potrivită pentru ceea ce harul în Hristos a făcut din noi. Nu spunem ca cei credincioşi niciodată să nu pună noţiunea de „păcătos” în legătură cu ei înşişi, ci că ei ar trebui să spună că noi eram păcătoşi

Kelly a spus:

Unii oameni vorbesc despre „un păcătos credincios” sau despre adorarea care este oferită lui Dumnezeu de „păcătoşi sărmani”. Multe cântări niciodată nu duc sufletul efectiv în afara acestei stări. Dar ceea ce vrea să se spună în Cuvântul lui Dumnezeu prin cuvântul „păcătoşi”, este un suflet care este complet fără pace, un suflet care probabil simte dorinţa lui după Hristos, este adus la viaţă prin Duhul, dar fără cunoaşterea răscumpărării. Nu este potrivit adevărului să tăgăduieşti ce sunt sfinţii înaintea lui Dumnezeu. (Lectures on the Epistle to the Galatians, pag. 47).

El mai spune:

Domneşte între mulţi creştini evanghelici obişnuinţa nefericită să vorbească despre „păcătoşi mântuiţi”. După părerea mea această denumire nu numai că nu este exactă, ci ea îndrumă greşit şi este periculoasă. Scriptura nu cunoaşte nici o făptură ca aceea de „păcătos mântuit”. Noi ne putem bucura de mântuirea unui păcătos, dacă cunoaştem în sufletele proprii îndurarea pentru acesta. Dar dacă vrem să acordăm un privilegiu expresiei „păcătos mântuit”, urmarea morală a acestui fapt este că el, chiar dacă şi cu toate că este mântuit, are voie să păcătuiască în continuare. … Este desigur neîngrădit valabil că Dumnezeu începe cu un om ca păcătos, atunci când El Se preocupă cu omul. Însă niciodată El nu se opreşte aici. Nu cunosc că în vreo parte a Cuvântului lui Dumnezeu un credincios este privit ca păcătos, probabil cu excepţia unui fel de stare de tranziţie. … Este evident o contradicţie clară dacă noi vorbim despre noi ca fiind simultan mântuiţi şi păcătoşi. Spus pe scurt: Sfânta Scriptură nu aprobă o astfel de îmbinare; şi cu cât ne eliberăm mai repede de astfel de fraze, care nu merită o denumire mai bună decât „vorbe evlavioase” – cu atât mai bine este pentru toţi! (Lectures Introductory to the New Testament, pag. 213-214).

În epistola lui Iacov 5.19,20 există o excepţie de la aceasta. Iacov îl numeşte pe un credincios care eşuează un „păcătos”, însă nu în sensul unei poziţii, aşa cum Pavel şi Petru folosesc noţiunea. El vorbeşte mai degrabă despre ceea ce caracterizează pe un credincios care insistă să meargă în viaţa lui pe acest drum al păcatului.


Tradus de la: Sind die Gläubigen erlöste Sünder?

Tradus din Unsound Doctrinal Statements and Clichés (Commonly Accepted as Truth)
Surrey, Canada (Christian Truth Publishing) Ediţia a 2-a, 2015, pag. 67.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).