Hristos şi Adunarea Sa (4)
Hristos şi dragostea Lui, purtarea Lui de grijă şi planul Lui pentru Adunarea Sa

© SoundWords, Online începând de la: 19.06.2019, Actualizat: 19.06.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 5.25-27

Introducere

Versetele din acest pasaj al epistolei către Efeseni, cu care ne vom ocupa în seara aceasta în mod deosebit, sunt versetele Efeseni 5.25-27. Avem în ele legătura deosebită a Adunării cu Hristos – aşa cum ea era iniţial şi aşa cum ea este acum şi va fi atunci când planul lui Dumnezeu cu ea va fi împlinit. Vedem imediat că în aceste versete Adunării îi este acordat un caracter foarte remarcabil şi deosebit, a cărui posedare, aşa cum va fi arătat, este prin Hristos Însuşi.

Şi dacă privim aceste versete în lumina întregii epistole, ele devin şi mai remarcabile, pentru că, aşa cum voi toţi ştiţi, epistola către Efeseni vorbeşte despre Adunare ca vas prin care Dumnezeu va revela gloria Lui în legătură cu domnia viitoare asupra întregului univers. Lumea este acum stricată, în ceea ce-l priveşte pe om, şi Dumnezeu a ştiut de la început că aşa va deveni, însă planul Lui opus acestei stări era ca lumea şi tot ce era legat cu lumea în locurile pământeşti şi cele cereşti, în sfârşit să reflecte gloria Sa şi să fie o onoare pentru Numele Lui veşnic. Planul Lui era ca lumea şi tot ce este în ea să fie în final legate cu Fiul Său. Planul Lui era, să aducă toate lucrurile sub un Cap, în Hristos, aşa cum găsim scris în Efeseni 1. Aceasta era hotărât mai dinainte de a fi lumea. Astfel totul a fost planificat de Dumnezeu. Eşecul omului, care este descris aşa de clar în Scriptură, nu era o surpriză pentru Dumnezeu. El avea taina Lui, şi aceasta consta în aceea că Hristos va domni odată cu dreptate peste toate lucrurile şi că Dumnezeu va fi totul în toate.

Adunarea chemată la gloria veşnică

Însă mai era şi altceva, care, dacă avem voie să spunem aşa, este şi mai surprinzător. Dacă ne gândim la Dumnezeu, nu suntem noi surprinşi, că El cunoaşte totul, că sfârşitul este înaintea Lui la fel de uşor şi de tare ca începutul, însă minunea creşte înaintea ochilor noştri, când învăţăm din această epistolă, că la Hristos, în acel loc al gloriei sublime, când toate lucrurile vor fi depline, va fi o mireasă, una care are parte de acea glorie. Şi aceea care va avea parte de domnia Lui, de guvernarea Lui şi de gloria Lui nu va fi Israel, poporul pământesc, nicidecum un popor, aşa cum este în lumea aceasta, ci Adunarea lui Hristos, compusă din aceia care au fost scoşi din lumea păcătoşilor; căci aceasta înseamnă cuvântul adunare. Ei sunt chemaţi afară de Dumnezeu pentru Fiul Său.

De aceea vedem, că Dumnezeu de la început a avut planul ca imediat după ce Fiul Lui a fost răstignit şi lepădat ca Împărat al lui Israel, să cheme afară pe aceia care trebuiau să fie uniţi cu Hristos în gloria Lui cerească şi să constituie Adunarea. El i-a chemat afară chiar şi dintre iudei, pe aceia care s-au unit cu iudeii la răstignirea Domnului Isus. Şi în harul Său i-a făcut mai întâi să fie aceia care aveau de suferit împreună cu Hristos şi mai târziu să fie la Hristos în glorie şi să aibă parte de gloria Lui.

Deoarece această chemare înaltă şi cerească este prezentată în Scriptură, ar trebui să ne bucurăm de cunoaşterea ei. Dacă cineva cunoaşte sensul voii Tatălui lui, care la sfârşit îl va pune în posesia bunurilor enorme şi la o poziţie de autoritate în lumea aceasta, acea cunoaştere trebuie să influenţeze comportarea lui de acum. Ea trebuie să-i fie o mângâiere, în timp ce el aşteaptă să fie introdus în acea poziţie; şi de aceea revelarea viitorului Adunării ne-a fost făcută cunoscut acum, pentru ca noi prin această cunoaştere să putem fi încurajaţi în mijlocul suferinţelor noastre. Simţim noi aşa? Căutăm noi să înţelegem care este planul lui Dumnezeu cu noi, atunci când zilele pelerinajului nostru vor fi terminate?

Această epistolă, din care am citit un pasaj foarte scurt, este foarte clară cu privire la soarta viitoare a Adunării. Însă în aceste câteva versete sunt cuprinse unele gânduri spre care doresc să vă îndrept atenţia. Nu vorbesc despre îndemnul dat soţului şi soţiei. Acesta are locul lui şi întotdeauna va avea efectul mare asupra acelora care sunt soţ şi soţie, dacă ei înţeleg clar referirea la Hristos şi Adunare.

Dragoste în veşnicia trecută

Apostolul spune în Efeseni 5.25:

Efeseni 5.25: Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.

Dacă studiaţi cu atenţie acest pasaj, veţi vedea că el conţine un adevăr, care uneori ne scapă, dacă îl citim la întâmplare şi nu medităm cu grijă asupra lui: „Hristos a iubit Adunarea”, se spune. Desigur El a iubit Adunarea, şi noi acceptăm deplin dragostea Lui mare pentru Adunare; dar când a iubit El Adunarea? Hristos a iubit Adunarea înainte ca El să Se dea pe Sine Însuşi pentru ea, şi astfel trebuie să parcurgem un drum lung înapoi. Trebuie să mergem mult înainte de Golgota. Trebuie să mergem înapoi înainte de ieslea din Betleem. Noi trebuie să mergem înapoi înainte de trecutul iniţial al istoriei pământului. Noi trebuie să mergem la sulul acelei cărţi, în care este scris: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Adunarea era prezentă acolo înaintea Duhului Său veşnic. Atunci El a văzut Adunarea, şi atunci El a iubit Adunarea. Înainte să fim noi, simţămintele divine, mari şi adânci ale Domnului Isus s-au concentrat asupra Adunării: „Hristos a iubit Adunarea”.

De aceea dragostea pentru Adunare, şi desigur la fel precum şi dragostea Lui pentru Tatăl, L-a coborât din cer. El a văzut comoara din ogor, şi El a vândut totul ca să-l dobândească. El a văzut o perlă, de mare valoare, şi El a dat totul ca s-o primească. Însă planul dragostei a început atunci când El a văzut-o, şi când a văzut Hristos Adunarea? O, cu mult, foarte mult timp înainte să fim noi, inima lui Hristos şi ochii lui Hristos s-au îndreptat spre noi, şi dragostea Lui s-a odihnit pe Adunarea Sa. O, de ar preţui inimile noastre mărimea a ceea ce în versetul acesta este dezvăluit gândurilor noastre!

„Hristos a iubit Adunarea”; şi dacă El a iubit-o cu aşa mult timp înainte, dacă El a iubit-o atunci când a murit pentru ea, nu o iubeşte El încă, cu toată starea ei ruinată şi necredincioasă? În ciuda imaginii triste de pe pământ, pe care Adunarea o dă în risipirea ei, în lipsa de unitate şi în starea de ceartă, unde domneşte mânia şi dezbinarea, unde de fapt ar trebui să domnească dragostea şi armonia? Sentimentele lui Hristos nu se schimbă, şi de aceea ne putem bucura de dragostea nediminuată a lui Hristos pentru Adunarea Sa, în ciuda tuturor lucrurilor, a eşecului, a păcatului, care se lipesc de Adunare în poziţia ei în lumea aceasta. Dragostea lui Hristos rămâne aceeaşi.

Această dragoste veşnică a lui Hristos ne lasă să înţelegem puţin, ce se petrecea în inima Domnului nostru, atunci când a auzit mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”. El a spus: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Era Adunarea Lui, El o avea înaintea ochilor Lui ca fiind a Sa. Zidirea a continuat secole, şi ea va continua până când ultima piatră vie va fi zidită. Dar El, marele Ziditor, care avea planul Său înaintea Lui, avea desenul ei în cap, vedea Adunarea întreagă, terminată, în frumuseţea ei, atunci când a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”. El ştia că Israel se va îndepărta de El, că iudeii se vor ridica împotriva Lui şi Îl vor răstigni, dar El a declarat: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Adunarea Lui va fi prezentată desăvârşită şi terminată în ziua gloriei.

Deci, dragostea pentru Adunare era motivul primordial în inima lui Hristos, atunci când El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Să vedem ce conţine în sine însuşi această constatare. Domnul Isus Hristos nu pune aici pe prim plan prin apostol valoarea jertfei Sale, adică valoarea împăcării, pe care El a făcut-o, a ispăşirii pentru păcatele noastre, pe care El a făcut-o la cruce. Nu acesta este primul gând din acest verset, chiar dacă este cuprins în el, ci aici este vorba de devotamentul Lui şi de tot ce El era. El S-a dat pe Sine Însuşi, ca să dobândească Adunarea. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Când Domnul Isus S-a apropiat de ceasul care stătea înaintea Lui, El, şi tot ce era în El, era prins în ceea ce voia să facă pentru răscumpărarea Adunării Sale. El nu numai a renunţat la viaţa Lui, chiar dacă aceasta este adevărat. El a depus viaţa Lui; însă noi trebuie să învăţăm, că El a jertfit întregul Său Eu. Şi nu era un om, care a făcut aceasta; nu era un Avraam sau un Isaac, nu era Iov sau Isaia, care s-au dat; ci era Fiul lui Dumnezeu. Adevărul referitor la dăruirea Lui pentru fiecare din noi îl găsim prezentat în epistola către Galateni: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Marea dăruire este adevărată pentru fiecare din noi din seara aceasta.

Noi putem lua realitatea aceasta pentru fiecare din noi; dar să lăsăm privirea noastră să pătrundă mai departe şi să ne gândim la Adunarea întreagă, deoarece „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Domnul cunoaşte pe fiecare din aceia care sunt ai Lui; şi este un gând copleşitor, că Domnul Isus Hristos în acele ceasuri întunecate ale suferinţei pe cruce a avut înaintea sufletului Său pe fiecare în parte din răscumpăraţii Săi. Asupra Lui era o povară mare de vină, însă această povară îngrămădită se compunea din multe, aş putea spune, din multe poveri mici; povara vinii mele, povara vinii tale. Fiecare din noi era reprezentat acolo, şi Domnul a suferit pentru fiecare în parte. Însă aici este şi adevărul, pe care îl avem aici, numărul întreg şi toată mulţimea acelora care constituie Adunarea Lui era înaintea Lui, atunci când Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare. Acesta era preţul îngrozitor, de neînţeles, pe care Domnul Isus Hristos l-a plătit pentru Adunarea Lui. Deci când ne gândim la jertfa Domnului nostru Isus Hristos, care cel mai mult este exprimată în moartea Sa, să avem înaintea inimilor noastre adevărul acesta: în primul rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, şi în al doilea rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunarea întreagă. Toţi cei care alcătuiesc Adunarea au fost răscumpăraţi în acelaşi fel şi prin aceeaşi jertfă de dragoste. Acesta este rezultatul din trecut, despre care se vorbeşte în legătură cu Adunarea. Noi privim în urmă şi putem prin credinţă să vedem dragostea lui Hristos, dacă ne gândim că El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare.

Sfinţirea Adunării

Efeseni 5.26: … ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt,

În Efeseni 5.26 avem planul lui Hristos în această dăruire a jertfei. Ea era însoţită de un ţel. Nu se spune, că El S-a dat pe Sine Însuşi ca să elibereze pe sfinţi de urmările drepte ale păcatelor lor. Aceasta este desigur adevărat. Nu se spune, că El a murit, pentru ca ei să poată avea viaţa veşnică. Aceasta este desăvârşit de adevărat, şi noi găsim exprimat aceasta în alte părţi ale Scripturii; însă noi găsim aici care este în prezent planul mare al Domnului în legătură cu Adunarea.

Şi primul lucru, care este amintit, este sfinţirea; „ca s-o sfinţească”. Ce înseamnă sfinţirea? Aici pare să însemne, că era intenţia Domnului, atunci când S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare, s-o pună deoparte din mediul ei natural şi să facă din ea ceva care aparţine exclusiv Lui. Când un vas era rânduit pentru a fi folosit în Locaşul Sfânt al lui Iehova, el devenea un lucru sfinţit. Era ceva sfânt la el. Era ceva pus în mod deosebit deoparte pentru a fi folosit în Locuinţa sfântă a lui Iehova.

Voi ştiţi, că împăratul păgân Belşaţar a dispreţuit pe Dumnezeu şi a luat vasele Locaşului Sfânt, pe care tatăl lui sau bunicul lui le-a adus de la Ierusalim la Babilon, şi că el le-a folosit la masa oferită oaspeţilor lui (Daniel 5). El şi mai marii lui au băut din aceste vase sfinte şi au preamărit pe zeii lor din aur, argint, lemn şi fier şi astfel au profanat vasele Domnului. El le-a folosit într-un fel necurat şi păcătos; ele erau sfinte; ele aparţineau Domnului! Şi buzele lui Belşaţar şi buzele miilor mai mari ai lui abia s-au desprins de paharele din care au băut, când pierirea lor imediată a fost scrisă pe pereţii palatului.

Dumnezeu a intervenit în Babilon. El a vegheat cu zel asupra vaselor sfinţite. Erau numai lucruri materiale, dar ele ilustrau marea realitate din versetul nostru, că planul lui Dumnezeu în legătură cu Adunarea era s-o sfinţească, s-o despartă de iudei şi de păgâni spre a fi folosită de El Însuşi şi ca mărturie proprie în lumea aceasta. Gândesc că şi în glorie va fi adevărat, că Adunarea va avea locul ei propriu şi exclusiv. Adunarea nu va dispărea printre răscumpăraţii din zilele Vechiului Testament, ci sfinţirea ei deosebită pentru Domnul Isus Hristos, altfel decât a celorlalţi sfinţi cereşti, va fi vizibilă în glorie. Adunarea va avea întotdeauna locul ei propriu deosebit. Vom reveni mai târziu la acest adevăr. Dar să ne gândim că aici şi acum Adunarea, inclusiv toate mădularele – şi dacă tu eşti un mădular al trupului lui Hristos, aceasta este valabil şi pentru tine – devin sfinţite, că era planul lui Hristos, atunci când S-a dat pe Sine pentru Adunare, s-o pună cu totul deoparte din lume şi din tot ce aparţine de ea.

Dacă cineva din poziţia Adunării se întorcea înapoi la iudaism, el răstignea din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi Îi aducea ocară publică. Era o respingere conştientă a sfinţirii prin sângele legământului şi a locului de despărţire, pe care Hristos l-a obţinut pentru Adunare prin moartea Sa ispăşitoare (Evrei 10.29). Şi astfel acest plan al sfinţirii revine la noi în mod practic. Noi nu putem avea nimic cu lumea, nici cu păgânismul şi nici cu iudaismul. Noi ne dăm cu oroare înapoi de la orice formă şi dinaintea oricărei forme de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu din cauza locului pe care ni l-a dat Hristos. Noi am fost sfinţiţi, şi noi trebuie să păstrăm această sfinţire, deoarece El este sfânt şi planul lui este să ne sfinţească. Aceasta este natura, natura sfântă atribuită Adunării prin chemarea ei. „Chemarea sfântă” este amintită şi în alte locuri (2 Timotei 1.9).

Curăţirea Adunării

Dar urmează mai mult, şi aceasta este curăţirea Adunării. Observă ordinea: sfinţirea este înaintea curăţirii. Aceasta ne învaţă că Hristos ne cheamă la Sine Însuşi şi că El ne face ai Săi înainte ca El să înceapă să lucreze în noi. Domnul ştie foarte bine ce suntem noi din natură, noi suntem opusul a ceea ce este sfânt. Prin natura şi viaţa noastră suntem pătaţi; însă Domnul Îşi pune semnul pe noi ca pe aceia care sunt ai Săi, şi noi suntem sfinţiţi. Însă după aceea El începe să acţioneze în noi, ca să ne facă demni de locul pe care El ni l-a dat.

Un om blajin, bogat poate merge într-un cartier al mizeriei şi să aleagă un tânăr sărac, jerpelit, ca să-l adopte ca fiu al său. El spune: pentru propria mea plăcere doresc să fac acest tânăr repudiat moştenitor al averii mele. – Deci, el scoate pe acest tânăr pentru sine însuşi din zdrenţele şi mizeria lui şi din toate împrejurările lui dezastruoase, în care a crescut, din deformările care au avut loc asupra aptitudinilor lui morale şi spirituale prin împrejurările în care s-a aflat. Binefăcătorul ştia toate acestea, dar a făcut totuşi această alegere: voi lua pe acest tânăr ca fiu al meu. Şi el îl ia. Îl lasă el să rămână aşa cum este? Poate el duce pe acest tânăr în casa lui şi să-l prezinte ca fiu al lui în înfăţişarea care o are? El trebuie să-l cureţe. Trebuie să-l educe. El trebuie să-l desprindă de toate obiceiurile şi legăturile lui de odinioară. El trebuie să-l aducă într-o astfel de stare care face onoare poziţiei pe care i-a dat-o.

Şi aşa este cu păcătoşii dintre păgâni şi iudei, pe care Domnul i-a chemat să fie parte a Adunării Sale. El i-a pus deoparte pentru Sine. El l-a apucat pe Saul, prigonitorul, batjocoritorul, pe acela care Îl ura din adâncul inimii, şi El l-a chemat pentru Sine; dar El l-a curăţit. Acea ură împotriva lui Hristos a fost transformată în dragoste arzătoare pentru Hristos. În loc să prigonească pe cei care aparţineau lui Hristos, el le-a slujit şi şi-a dat viaţa pentru a le sluji. A avut loc o transformare. Toate lucrurile vechi au trecut şi ceva, care era nou, le-a luat locul. Aceasta era lucrarea lui Hristos. Acesta era felul în care El lucra la un mădular al trupului Său, şi acesta este felul în care El lucrează astăzi la toate mădularele, „curăţindu-le”, cum se spune, „prin spălarea cu apă prin Cuvânt”.

Veţi vedea deci, că în versetul acesta nu este amintit sângele lui Hristos. Este „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său [al lui Dumnezeu], care ne curăţă de toate păcatele”, aceasta este adevărat. Dar nu aceasta este învăţătura aici. Aici este vorba de curăţirea permanentă, care are loc în timpul actual. Domnul Isus, prietenii mei dragi tineri, vă are în mână. El vrea să vă educe; El doreşte să vă crească pe căile Lui, acele căi care sunt în concordanţă cu Duhul Său şi cu voia Sa. Sunt lucruri în jurul vostru, în cuvintele voastre, în gândurile voastre, pe căile voastre şi în legăturile voastre, care nu sunt plăcute pentru El; ele nu corespund voii Sale, şi El doreşte să ne cureţe de ele. Şi cum va face El aceasta? El o face prin Cuvântul Său. „Voi sunteţi deja curaţi din pricina cuvintelor pe care vi le-am spus”, a spus Domnul ucenicilor Săi. El i-a instruit multe luni. Le-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi despre lucruri care aparţin împărăţiei lui Dumnezeu; şi ei erau curaţi în această dimensiune prin spălarea cu apă prin Cuvânt.

Însă această curăţire este un proces, care are loc permanent, şi aceasta ne arată importanţa referirii permanente la Cuvântul Scripturii. Domnul Isus Hristos foloseşte Cuvântul Său scris, ca să ne arate unde suntem greşiţi, ca să ne atingă conştiinţa şi să ne trezească simţămintele. Vă amintiţi de exemplul citat deseori despre Petru, care a tăgăduit pe Domnul. Şi cu toate acestea Domnul i-a spus dinainte că Petru Îl va tăgădui cu jurământ şi blestem. Chiar dacă cuvântul Său a ajuns la urechea lui Petru, el a dispărut totuşi din conştiinţa lui, deoarece el gândea că un astfel de păcat nu ar fi posibil în cazul lui; Petru a afirmat realmente aşa. El a spus că El nu ar tăgădui pe Domnul; însă Domnul a spus ce era adevărat. El cunoştea pe Petru mai bine decât se cunoştea Petru pe sine însuşi. Şi după aceea Petru L-a tăgăduit pe Domnul sub jurământ şi blestem, aşa cum Domnul a spus dinainte. Apoi, după a treia tăgăduire, citim, că Domnul „l-a privit pe Petru”; şi rezultatul acestei priviri, pe care Domnul a aruncat-o asupra lui Petru, era, că „Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Aici cuvântul a curăţit inima lui Petru. Cuvântul i-a arătat că el era un apostol necredincios. El era o persoană nedemnă; el era nedemn să fie un ucenic al unui astfel de Om cum era Domnul Isus. El nu era demn de dragostea Lui, el nu era demn de încrederea acordată lui de Domnul. Ce folos poate aduce un om din rândul apostolilor, care poate să tăgăduiască Numele Stăpânului lui, şi aceasta nu numai o singură dată? Ah, ce gânduri îngrozitoare şi acuzatoare de sine au trecut prin capul lui Petru şi au lovit conştiinţa lui, atunci când a ieşit afară şi a plâns cu amar!

În felul acesta Domnul a curăţit inima lui; dar El nu a terminat lucrarea Lui cu Petru, deoarece noi găsim, că Domnul Isus după învierea Sa S-a referit din nou pe malul lacului Ghenezaret la eşecul lui ruşinos, aşa cum avem notat în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Domnul a vorbit foarte blând cu Simon Petru, însă cuvântul Lui avea încă un caracter curăţitor. El a spus: „Simone, Mă iubeşti? Mă iubeşti tu cu adevărat? Mă iubeşti tu din toată inima?” Şi Petru a trebuit să privească în inima proprie, ca să vadă dacă dragostea lui era sau nu era veritabilă; şi când a privit în inima lui, a fost lovit ca de fulger. Ce am făcut eu în acea noapte a tăgăduirii? L-am tăgăduit cu jurământ şi blestem. Este realmente adevărat, că Îl iubesc? Şi în cele din urmă Petru s-a văzut constrâns să spună: „Doamne, Tu şti toate; Tu cunoşti că Te iubesc. Nu pot spune foarte mult despre dragostea mea pentru Tine; dar Tu, Tu şti toate, cunoşti că eu te iubesc cu adevărat în adâncul inimii mele”, şi astfel a curăţit Domnul pe Petru înainte de înălţarea Sa la cer prin spălarea cu apă prin Cuvânt.

Gândiţi voi că această temă a fost tratată ca să ne amintim de faptele lui Petru, ca să ştim adevărul despre Petru? Ea este un adevăr care se referă la fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Noi suntem capabili să facem ce a făcut Petru, şi dacă nu suntem atenţi ni se poate întâmpla ceva asemănător. Noi ne putem afla în împrejurări asemănătoare, şi dacă suntem supuşi încercării, şi noi putem rata. Se poate ca atunci să spunem ceva care nu este adevărat şi să luăm în gura noastră cuvinte pline de ocară împotriva Domnului Isus. Însă Domnul este foarte îndurător, şi El va folosi Cuvântul Său ca să ne cureţe şi să ne restabilească, aşa cum a făcut în cazul lui Simon Petru. Dar voi vedeţi cât de important este să avem cuvântul Domnului în memorie. Petru l-a avut în memorie; chiar dacă nu l-a avut înaintea ochilor. A devenit însă conştient de el, atunci când Domnul l-a privit. Şi la fel şi voi trebuie să încercaţi să întipăriţi Cuvântul lui Dumnezeu adânc în memorie. Voi trebuie să-L citiţi şi să vi-L însuşiţi; şi apoi Domnul îl poate folosi în lucrarea Sa mare de curăţire, pe care el o face asupra voastră ca parte a Adunării prin spălarea cu apă prin Cuvânt.

Hristos Îşi prezintă Adunarea glorificată

Acum ajungem în versetele următoare la soarta viitoare a Adunării:

Efeseni 5.27a: … ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă,

Sau: o Adunare în glorie. Vrem să înţelegem foarte bine cuvântul acesta. Ce vrea să spună Domnul prin Duhul Său în versetul acesta prin cuvântul Adunare? Sunt aceia care în ziua de Rusalii au fost botezaţi într-un singur trup? Sunt numai aceştia? Sunt numai aceia care au trăit în zilele apostolice? Se referă numai la aceia care trăiesc astăzi? Nu. Totalitatea Adunării se compune din toţi credincioşii începând de la Rusalii şi până la revenirea Domnului Isus pentru sfinţii Săi. Aceia care trăiesc la un moment dat pe pământ sunt numiţi uneori trupul lui Hristos, însă aici este vorba de totalitatea Adunării ca fiind compusă din toţi aceia care vor constitui Adunarea în glorie. Domnul S-a gândit la ei toţi ca posesiune a Lui răscumpărată de El. De aceea trebuie să ţinem seama că versetul acesta va avea împlinirea lui deplină şi definitivă abia atunci când va veni Domnul şi întreaga Adunare, indiferent dacă ei au adormit sau trăiesc, va fi răpită de pe pământul acesta în casa Tatălui în înălţime. Atunci El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată. Aceasta va fi atunci când Domnul Isus Hristos va aduna la Sine şi înaintea Lui întreaga Adunare. Ea se va afla atunci într-o stare de desăvârşire absolută şi va arăta aşa cum Hristos a creat-o pentru Sine Însuşi, ea va fi lucrarea Lui personală, nepătată de lipsuri sau păcat.

În capitolul al doilea al cărţii Geneza avem în cazul lui Adam şi Eva un tablou al acestei desăvârşiri şi părtăşii. Ştim că Dumnezeu a supravegheat pământul nou creat şi toate animalele, care au fost aduse înaintea lui Adam, pentru ca el să le dea nume. Însă între toate acestea nu era nici un ajutor pentru Adam, nimeni, care să fie demn de locul care a fost dat lui Adam. Adam a fost aşezat în lume, ca s-o administreze pentru Dumnezeu. Creaturile inferioare au fost supuse domniei lui, însă potrivit gândurilor lui Dumnezeu nu era bine că omul era singur. Era necesar ca el să primească o însoţitoare. Şi între creaturile vii, pe care Dumnezeu le-a creat, nu era nici una, care potrivit părerii lui Dumnezeu era demnă să fie pusă alături de Adam. Şi de aceea Dumnezeu a hotărât ca El Însuşi să facă rost de o mireasă pentru Adam. Drept urmare El a făcut ca omul să cadă într-un somn adânc şi din Adam a făcut-o pe Eva, femeia, în toată frumuseţea şi desăvârşirea ei iniţială, căci păcatul nu pătrunsese încă în lume. Şi când Adam s-a trezit din somn, mireasa lui era înaintea lui, în farmecul ei şi în gloria ei, fără nici un fel de nedesăvârşire, complet nouă din mâinile lui Dumnezeu Însuşi, creată prin înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu într-un aşa fel că ea era potrivită pentru soţul ei Adam şi pentru ţelurile demne ale dragostei lui.

Şi astfel aici găsim o aluzie la acest eveniment. Crearea deosebită a Evei este o imagine pentru Adunare, care a fost creată pentru Hristos şi care este rezultatul somnului de moarte adânc al Său, pe care El a îndurat-o. Şi în gloria învierii Sale El găseşte Adunarea în glorie alături de El, şi El o prezintă pentru Sine glorificată, un ajutor pentru El, cineva care va şedea împreună cu El pe tronul Lui şi va domni împreună cu El. Atunci lumi uimite vor privi la mireasa lui Hristos şi vor preamări Numele Lui din cauza frumuseţii şi gloriei lui Hristos, care vor fi vizibile în Adunare.

Aceasta este priveliştea din viitor. Acesta este idealul care stă înaintea Domnului nostru binecuvântat ca Acela care iubeşte Adunarea şi o sfinţeşte. El are aceasta în plan, şi în acest scop El îngrijeşte foarte bine Adunarea Sa şi aşteaptă de mulţi ani şi multe decenii, care trec, până va veni timpul lui Dumnezeu şi El Însuşi va prezenta Adunarea glorificată. „Fără nici o pată”, se spune, nici un cusur de vreo formă oarecare înăuntru, nici o necredincioşie în inimă, nici un sentiment îngrădit sub vreo formă; nimic nu va fi în sau la Adunare, care să fie incompatibil cu gloria lui Hristos, aşa că atunci când Hristos în desăvârşirea absolută a dragostei Sale priveşte spre mireasă, tot ce vede la ea satisface ochii Lui.

Nici o pată sau zbârcitură

Efeseni 5.27b: … neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă, şi fără cusur.

Ce imagine minunată este aceasta, prieteni dragi, al ultimului rezultat al şlefuirii divine, care are loc în linişte în lumea aceasta! Noi putem înţelege astfel de cuvinte numai prin credinţă şi fără să le verificăm să le lăsăm să se cufunde în inimile noastre. Însă ele ne dau un cu totul alt tablou despre realitatea lucrurilor, decât acela pe care noi îl cunoaştem deseori, când ne strângem laolaltă, douăzeci sau mai multe persoane, dacă vreţi, care frâng pâinea. Noi toţi suntem slabi, toţi avem defecte, toţi suntem înclinaţi să greşim, niciunul dintre noi nu este unul care poate fi mândru cu sine; şi noi gândim: ce grămadă sărăcăcioasă suntem noi, şi este adevărat, dar dacă citim versete ca acestea, vedem că lucrarea Domnului se exercită asupra noastră. Pe baza acestor cuvinte ne devine clar că în toată lumea are loc nu numai lucrarea Evangheliei, care cheamă bărbaţi păcătoşi şi femeie păcătoase la Adunare, ci şi lucrarea Domnului Isus Hristos făcută în linişte, care sfinţeşte, curăţă şi îngrijeşte foarte bine Adunarea şi se preocupă de toţi care sunt ai Săi şi îi păzeşte să nu se îndepărteze de El.

Această lucrare a Domnului are loc permanent. Hristos face lucrarea Sa, chiar dacă noi ratăm să ne facem partea. Noi nu facem ce ar trebui să facem. Dacă ne apucăm să facem o lucrare pentru Domnul nostru, o facem foarte nedesăvârşit şi nedemn. Nu este nici o îndoială cu privire la starea noastră de nerodire. Însă în timp ce noi suntem robi nefolositori, Domnul Isus Hristos este slujitorul desăvârşit. Deci dacă suntem apăsaţi, pentru că vedem eşecul în slujirea omenească, putem merge pe genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu că lucrarea mare, despre care este vorba, este făcută de Domnul Isus Hristos şi că El o va duce la bun sfârşit. El o va desăvârşi în glorie şi la timpul potrivit va veni ziua descoperirii ei.

Şi gândul bogat în binecuvântare pentru noi toţi este, că în ziua aceea a triumfului şi biruinţei noi vom fi prezenţi. Fiecare din noi, toţi, care cunoaştem pe Domnul nostru, toţi, care în momentul acesta suntem mădulare ale trupului lui Hristos, noi toţi vom fi prezenţi în ziua aceea a gloriei. Noi vom vedea pe Hristos în gloria Lui şi Hristos va vedea gloria Lui în noi. El va vedea lucrarea pe care a făcut-o. El va vedea pe aceia, pe care El i-a scos afară, care erau murdari şi pătaţi, luminând în gloria strălucitoare, pe care El le-a dat-o. „Le-am dat gloria, pe care Tu Mi-ai dat-o.” El va face ca acest cuvânt spus Tatălui Său să devină adevăr, şi noi vom fi fără pată acolo. Noi vom fi sfinţi şi fără cusur. Dacă veţi privi capitolul 1, veţi găsi că şi acolo se întâlnesc cuvintele „sfânt” şi „fără cusur” (Efeseni 1.4), unde este vorba de noi personal. Este planul lui Hristos să aibă înaintea Lui persoane – ca persoane individuale şi în părtăşie – care sunt sfinte şi fără cusur; şi în acea ceată mare a răscumpăraţilor cei mai dragi pentru El vor fi aceia care constituie Adunarea.

Sfinţii vechi-testamentali şi Adunarea

Sunt unii care au gândit că noi, prin faptul că vorbim despre locul deosebit care a fost dat Adunării, degradăm pe sfinţii Vechiului Testament, şi ne punem pe noi mai presus de Avraam, de David şi Isaia; însă un astfel de gând este complet greşit. Oricare are fi mândria religioasă, pe care noi am putea-o avea – şi s-ar putea s-o avem, căci cei mai mulţi dintre noi au puţin fariseism în ei înşişi, care mereu iese la iveală -, acolo nu va fi nici o mândrie. O stea poate să se deosebească de altă stea în strălucire, dar nu este nici o mândrie între stele, deoarece fiecare are locul pe care Dumnezeu i l-a dat pe firmament. Şi la fel şi noi vom avea locul pe care Dumnezeu ni-l dă conform planului Lui pe baza dragostei Lui şi pe baza lucrării Sale pentru noi. Şi inimile noastre vor fi atunci umplute complet cu laudă şi adorare pentru El, din cauza gloriei pe care El ne-a dat-o. Dacă s-ar strecura un gând de mândrie, ar fi o pată, o zbârcitură, dar nouă ni se spune că nu va fi nici o pată şi nici o zbârcitură.

Nu, locul deosebit al Adunării este acela pe care Dumnezeu i l-a rânduit în planul Său veşnic; şi motivul pentru această diferenţiere constă în caracterul deosebit al Adunării, şi anume, că ea crede în Hristos în timpul lepădării Sale. Israel va ajunge mai târziu la binecuvântare, şi în ziua gloriei lui Hristos va fi pe pământ, când El va fi descoperit în glorie înaintea acestei lumi. Sfinţii Vechiului Testament au crezut în Hristos, înainte ca El să vină; însă însuşirea mare a Adunării este că Adunarea Îl iubeşte în timp ce lumea Îl urăşte, când pentru un om lumesc nu este nimic mai repudiabil ca Numele lui Hristos. Noi punem pe Hristos pe primul loc, noi ne plecăm genunchii înaintea Lui, noi Îl adorăm, noi Îl onorăm, ne gândim la El în moartea Lui, Îi slujim în fiecare zi. Da, când mâncăm şi bem, o facem în Numele Său. Isus Hristos înseamnă totul pentru noi. Şi deoarece Adunarea crede în Hristos şi suferă cu Hristos în ziua lepădării Sale, Dumnezeu în planurile şi căile Lui drepte dă Adunării locul cel mai sublim al legăturii nupţiale cu Hristos în glorie.

Această învăţătură este cu adevărat adevărată, deoarece o găsim în Scriptură. De aceea ea ar trebui să aibă efectul ei corect asupra noastră, şi indiferent dacă tu o înţelegi sau nu complet, poţi vedea desigur că Adunarea are un viitor mare şi minunat. De aceea este un viitor minunat pentru tine şi pentru toţi care sunt legaţi cu tine. Asupra ta este o mare responsabilitate cu privire la ce fel de persoană ar trebui să fi în lumea aceasta, dacă aceasta este adevărat. Dacă aceasta va fi poziţia ta mai târziu în gloria cerească, ce fel de persoană ar trebui să fi tu acum pentru Hristos Isus? Dacă El te-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru tine, aşa cum a făcut pentru Adunarea Sa, ce I-ai dat tu în schimb? Ce Îi dai tu zi de zi pentru aceasta? Cum încerci să răsplăteşti dragostea Lui?

Domnul nu a lăsat aceste lucruri să fie complet acoperite cu un văl, ca să le dezvăluie atunci când ne va lua acasă în Casa Tatălui. El va avea să ne descopere multe taine, când vom fi acolo, însă aceasta ne-a descoperit acum, în timp ce noi suntem încă în lumea aceasta. Aceasta a făcut El, pentru ca tu şi eu să ne putem dedica Lui cu intimitate, în timp ce aşteptăm revenirea Lui. Facă El, ca acesta să fie rodul în inimile noastre ale tuturor al descoperirilor Sale minunate, din pricina Numelui Său.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Christus und seine Versammlung  (4)
Prelegerea a 4-a „Christ and His Love, Care, and Purpose for His Church“ din seria de prelegeri Christ and His Church ţinută în anul 1929 în Wildfell Hall, Catford, Londra.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (54)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).