Dovada că Duhul Sfânt locuiește în noi (1Ioan 3.24-4.6)
Învățători falși
Versetul 1
Ioan, după ce în capitolul 3 versetul 24 a introdus subiectul Duhului Sfânt care locuiește în copiii lui Dumnezeu, se grăbește în acest al patrulea capitol să ne avertizeze cu privire la numeroasele duhuri false [profeți] care au ieșit în lume căutând să imite Duhul lui Dumnezeu. El scrie:
1Ioan 4.1: Preaiubiților, nu credeți orice duh, ci încercați duhurile dacă sunt din Dumnezeu; pentru că mulți falși profeți au ieșit în lume.
Ideea lui este că, din moment ce este „ceasul din urmă” și sunt mulți antihriști la lucru (1Ioan 2.18 „Copilaşilor, este ceasul din urmă şi, după cum aţi auzit că vine Antihrist, chiar acum s-au ridicat mulţi antihrişti; de aici cunoaştem că este ceasul din urmă.“), trebuie să fim atenți pe cine ascultăm. Nu trebuie să credem „orice duh”. Acest lucru înseamnă că nu trebuie să fim naivi și să credem că cineva spune neapărat adevărul doar pentru că citează din Biblie. Una este să citezi din Scriptură și alta este să vorbești în conformitate cu Scriptura. Satan nu este niciodată mai satanic în activitatea sa decât atunci când se folosește de Scriptură pentru a-i înșela pe oameni. El este foarte capabil să citeze din Cuvântul lui Dumnezeu și să Îl aplice greșit pentru a-și atinge scopul și pentru a-i duce pe oameni în rătăcire (Matei 4.6 „şi ·I-a spus: „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, pentru că este scris: «Va porunci îngerilor Săi pentru Tine şi Te vor purta pe mâini, ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatr㻓.“). Apostolul Pavel avertizează: „Pentru că unii ca aceștia sunt falși apostoli, lucrători vicleni, prefăcându-se în apostoli ai lui Hristos. Și nu este de mirare, pentru că însuși satan se preface în înger al luminii. Nu este deci mare lucru dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit lucrărilor lor.” (2. Corinteni 11.13-15).
În acest sens, Ioan ne îndeamnă să „încercăm [testăm] duhurile”. El folosește cuvântul „duhuri” nu pentru a sugera în ce atitudine sau comportament acționează acești învățători (Daniel 5.12; 6.3 „(5:12) Pentru că un duh deosebit de ales şi cunoştinţă şi pricepere, interpretarea viselor şi arătarea celor ascunse şi rezolvarea lucrurilor dificile s-au găsit în el, în Daniel, pe care împăratul l-a numit Beltşaţar. Acum să fie chemat Daniel şi-ţi va arăta interpretarea“.“ „(6:3) Şi acest Daniel a întrecut pe căpetenii şi pe satrapi, pentru că în el era un duh deosebit de ales; şi împăratul s-a gândit să-l pună peste toată împărăţia.“), ci pentru a sublinia faptul că în spatele fiecărui învățător se află un duh real - fie Duhul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 2.4 „Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.“), fie un duh rău (2. Cronici 18.21 „Şi el a zis: «Voi ieşi şi voi fi un duh mincinos în gura tuturor profeţilor lui». Şi Domnul a zis: «Îl vei amăgi şi vei şi reuşi; ieşi şi fă aşa».“). Pavel a prezis că în „timpurile din urmă” vor fi „duhuri amăgitoare” în Casa lui Dumnezeu, care vor introduce doctrine false, iar învățătorii falși vor adopta și răspândi aceste doctrine false și vor înșela pe mulți (1. Timotei 4.1 „Dar Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhuri amăgitoare şi la învăţături ale demonilor,“). Acești învățători au deseori o înfățișare plăcută, de care oamenii sunt atrași și de care sunt înșelați (Romani 16.18 „Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate.“). Ei pot arăta ca oi, dar în realitate sunt „lupi în piei de oaie”. Domnul ne avertizează împotriva acestor lucrători răi (Matei 7.15 „Dar păziţi-vă de falşii profeţi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.“). Așadar, nu trebuie să examinăm doar comportamentul lor (ceea ce Ioan a făcut în dovezile și contradovezile sale anterioare), ci și mesajul lor. Acest lucru este valabil mai ales în cazul „învățăturii lui Hristos” (2Ioan 9), pentru că aici se demască duhurile rele care îi animă pe acești falși profeți. În momentul în care își deschid gura și învață despre Persoana lui Hristos, își trădează adevăratul caracter.
Trei teste pentru a descoperi învățătorii falși
Ioan dă trei teste prin care fiecare învățător poate fi testat. Aceste teste îi vor dezvălui pe cei adevărați și îi vor demasca pe cei falși, deoarece învățătura unei persoane va dezvălui ce spirit îl conduce. Observă: acest lucru nu se face ocupându-ne cu doctrinele false care circulă în creștinătate. O astfel de preocupare nu va face decât să ne întineze și s-ar putea să ne poticnim în acest proces (compară cu Deuteronomul 12.29-32 „(29) După ce Domnul Dumnezeul tău va nimici dinaintea ta naţiunile la care mergi să le stăpâneşti şi le vei alunga şi vei locui în ţara lor, (30) ia seama la tine însuţi să nu fii prins în cursă după ele, după ce vor fi nimicite dinaintea ta; şi să nu întrebi de dumnezeii lor, zicând: «Cum au slujit naţiunile acestea dumnezeilor lor? voi face şi eu la fel». (31) Tu să nu faci aşa Domnului Dumnezeului tău, pentru că ei au făcut dumnezeilor lor tot ce este urâciune înaintea Domnului, ce urăşte El, căci chiar au ars în foc şi pe fiii lor şi pe fiicele lor pentru dumnezeii lor. (32) Luaţi seama să faceţi orice lucru pe care vi-l poruncesc; să nu adăugaţi la el şi să nu scădeţi din el.“). Și nici nu putem afla dacă o duzină de sticle conțin otravă luând câte o înghițitură din fiecare!
Versetul 2
Primul și cel mai mare test are de-a face cu ceea ce crede învățătorul despre Persoana lui Hristos. Așa cum am menționat mai devreme, aici se demască duhurile înșelătoare, deoarece nu se pot hotărî să vorbească de bine despre Hristos și să-L slăvească (1. Corinteni 12.3 „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: „Isus să fie anatema!“ Şi nimeni nu poate spune: „Isus este Domn!“, decât prin Duhul Sfânt.“). Ioan scrie:
1Ioan 4.2: Prin aceasta cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: orice duh care Îl mărturisește pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu;
Semnul distinctiv al unei slujiri care provine de la Duhul Sfânt este, deci, că Hristos este glorificat.
Mărturisirea „Isus Hristos a venit în carne” este mai mult decât o simplă mărturisire de cuvinte a buzelor noastre; demonii Îl pot mărturisi în felul acesta pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (Matei 8.29 „şi, iată, ei au strigat, spunând: „Ce avem noi a face cu Tine, Fiu al lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti înainte de vreme?““). Mărturisirea despre care vorbește Ioan indică faptul că persoana respectivă este pe calea cea bună în învățătura sa despre dumnezeirea lui Hristos și umanitatea Sa perfectă. „Venit în carne” înseamnă că El a existat înainte de întruparea Sa și, prin urmare, este o Persoană eternă. Cuvântul „a venit” implică faptul că El a fost în altă parte înainte de a fi aici, în această lume, ca Om (1. Timotei 1.15 „Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea, că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.“; etc.). Sfânta Scriptură ne învață că El era la Tatăl în ceruri înainte de întruparea Sa (Ioan 8.42; 13.3; 16.28 „(8:42) Isus le-a spus: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi, pentru că Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit; pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis.“ „(13:3) Isus, ştiind că Tatăl Îi dăduse toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce,“ „(16:28) Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; din nou las lumea şi Mă duc la Tatăl“.“). În Evanghelia după Ioan, El este prezentat chiar ca fiind „Trimisul” lui Dumnezeu (Ioan 3.17; 4.34; 5.23 „(3:17) Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.“ „(4:34) Isus ·le-a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui.“ „(5:23) pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis.“ etc.). „Venit în carne” este ceva ce nu se poate spune despre noi, pentru că înainte de conceperea și nașterea noastră nu am existat. Însă, la întruparea lui Hristos, El a luat umanitatea în persoana Sa și a devenit Om (Ioan 1.14 „Şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl), plin de har şi de adevăr;“). A existat o unire a naturii divine și umane, care este de neînțeles pentru mintea umană (Matei 11.27 „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.“). „Venit în carne” înseamnă că atunci când Domnul Isus a devenit Om, El nu avea natura păcătoasă căzută. „Carne” fără articolul hotărât, „carnea”, se referă la umanitate fără efectele naturii păcătoase. Acest lucru ne ajută să ne ferim de orice deducție că Domnul a luat parte la natura păcătoasă căzută, atunci când a devenit Om. El a avut o natură umană sfântă, nu o natură umană decăzută (Luca 1.35 „Şi îngerul, răspunzând, i-a spus: „Duh Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte Se va chema Fiu al lui Dumnezeu.“).
Versetul 3
Ioan dă apoi reversul:
1Ioan 4.3: ... și orice duh care nu Îl mărturisește pe Isus Hristos venit în carne nu este din Dumnezeu: și acesta este duhul lui Antihrist, despre care ați auzit că vine, și acum este deja în lume.
Dacă o persoană se declară creștină, dar nu crede în Dumnezeirea și/sau în umanitatea deplină a lui Hristos, dă un semn clar că nu este un credincios adevărat. El propovăduiește „un alt Isus” (2. Corinteni 11.4). Adică, Isus pe care îl prezintă el nu este același Isus pe care îl prezintă Biblia. Întrebarea care trebuie pusă pentru a cunoaște adevărata față a unei persoane este deci: „Ce crede ea despre Persoana lui Hristos?”. Toate aceste învățături false sunt imediat demascate prin acest simplu test ca fiind „duhul [puterea] lui Antihrist”.
Versetele 4,5
Al doilea test, prin care pot fi testați toți profeții și învățătorii, are legătură cu modul în care oamenii pierduți din lume, care nu au viață de la Dumnezeu, primesc mesajul lor. Ioan scrie:
1Ioan 4.4,5: Voi sunteți din Dumnezeu, copiilor, și i-ați învins, pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume. Ei sunt din lume; pentru aceasta vorbesc ei ca din lume și lumea îi ascultă.
Copiii lui Dumnezeu îi „înving” pe acești învățători și învățăturile lor false prin Duhul Sfânt care locuiește în ei. „Cel” (Duhul Sfânt) care este „în” noi este „mai mare” decât „cel [satan] care este în lume”. În 1Ioan 2.20-27, apostolul a vorbit deja despre felul cum are loc acest lucru. Ungerea Duhului [Sfânt] ne dă discernământul de a recunoaște că ceea ce acești învățători falși prezintă este fals și, în consecință, noi îi respingem, și astfel suntem păstrați. În acest fel, suntem victorioși în fața trucurilor dușmanului.
Pe de altă parte, atunci când învățăturile acestor oameni sunt primite de oameni religioși din lume, care nu sunt născuți din Dumnezeu, este clar că mesajul lor este fals. Lucrurile pe care le învață sub drapelul creștinismului sunt în concordanță cu viziunea omului natural, deoarece se bazează pe principii lumești, pe care oamenii lumești le înțeleg. De aceea le acceptă. Prin urmare, câteva întrebări simple ne vor dezvălui tot ce trebuie să știm despre acești învățători falși: „Sunt ei populari în lume? Și, oamenii firești ai lumii acceptă învățăturile lor?”. Dacă este așa, atunci ceea ce se învață nu poate fi adevărul lui Dumnezeu, pentru că „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; și nu le poate cunoaște, pentru că ele se judecă spiritual” (1. Corinteni 2.14).
Versetul 6
Al treilea test, prin care pot fi testați toți învățătorii, are legătură cu poziția lor în raport cu învățăturile apostolilor. De aceea, Ioan scrie:
1Ioan 4.6: Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii.
„Noi” și „ne” din acest verset sunt apostolii. Ioan se include în vocea lor comună. Ei sunt „din la Dumnezeu” și orice copil adevărat al lui Dumnezeu va accepta învățăturile lor ca venind de la Dumnezeu. Acesta este, așadar, un etalon după care pot fi testați toți cei care pretind că învață adevărul. Marea întrebare aici este: „Este învățătura lor în acord cu învățătura apostolilor?”
Când ținem în mână epistolele de inspirație divină ale Noului Testament, în care învățătura apostolilor este prezentată cu atenție, putem „discerne” sursa oricărei lucrări, indiferent dacă ea este de la Dumnezeu sau nu (1. Corinteni 10.15; 14.29 „(10:15) Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun.“ „(14:29) Şi doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece.“). Trebuie să fim atenți aici, deoarece dușmanul (satan) este foarte subtil. Falșii săi slujitori se vor folosi de Sfânta Scriptură pentru a-și răspândi rătăcirile, iar noi putem fi înșelați de interpretările lor false inteligente. De aceea, este important să ai „o învățătură bună” prin studierea temeinică a tuturor subiectelor biblice: „pe care ai urmat-o îndeaproape” (1. Timotei 4.6; 2. Timotei 2.15 „Străduieşte-te să te prezinţi pe tine însuţi lui Dumnezeu aprobat, un lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, împărţind drept Cuvântul adevărului.“).
Rezumând se poate spune: când Duhul lui Dumnezeu locuiește cu adevărat într-o persoană, aceasta rămâne fermă în învățătura sa despre Persoana lui Hristos (1Ioan 4.2,3 „(2) Prin aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu; (3) şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne nu este din Dumnezeu: şi acesta este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este deja în lume.“). În afară de aceasta, datorită ungerii prin Duhul Sfânt, ea nu va fi înșelată de învățăturile anticreștine (1Ioan 4.4,5 „(4) Voi sunteţi din Dumnezeu, copilaşilor, şi le-aţi învins, pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume. (5) Ei sunt din lume; pentru aceasta vorbesc ei ca din lume şi lumea îi ascultă.“). Și ea va asculta și va accepta învățătura apostolilor (1Ioan 4.6 „Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.“).
Rezumat al dovezilor privind existența noii vieți și a noii naturi.
- Noi practicăm dreptatea (1Ioan 2.29-3.10).
- Iubim pe frați și pe surori (1Ioan 3.11-23).
- Avem prezența Duhului lui Dumnezeu locuind în noi (1Ioan 3.24-4.6).
Dragostea (1Ioan 4.7-5-12)
Ioan continuă dovezile și contradovezile sale în contextul unui alte însușiri a naturii și ființei lui Dumnezeu: dragostea. El a abordat deja tema dragostei în epistola sa, punând-o în contrast cu ura (1Ioan 2.5-11; 3.11-23), dar acum reia din nou această temă pentru a o dezvolta. Deoarece dragostea este menționată de aproximativ 35 de ori în această scurtă secțiune a epistolei, nu există nicio îndoială că tema în cauză este dragostea lui Dumnezeu.
Dragostea reală unii pentru alții
Versetele 7,8
Ioan începe această ultimă secțiune a scrisorii cu un simplu îndemn adresat copiilor lui Dumnezeu, de a se iubi unii pe alții. El prezintă acest lucru ca dovadă că o persoană are natura divină. Așa scrie apostolul:
1Ioan 4.7,8: Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și Îl cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.
Așa cum este cazul atât de des în stilului abstract de a scrie al lui Ioan, ceea ce vrea să spună aici este profund simplu: cei care își iubesc frații și surorile cu dragoste autentică dovedesc că sunt adevărați credincioși, iar cei care nu o fac nu sunt. „Să ne” înseamnă a permite noii vieți din noi să se exprime în mod natural, ceea ce înseamnă „a ne iubi unii pe alții”. Acest lucru arată că este posibil să ne punem în calea noii vieți din noi și să o împiedicăm să se exprime în mod natural. Principalul vinovat este carnea, dar dacă umblăm în Duhul, ea nu-și va mai ridica capul urât în viața noastră (Galateni 5.16). Ioan își încheie scurtul îndemn de a ne iubi unii pe alții prin precizarea motivului: „pentru că Dumnezeu este dragoste”. Deși este adevărat că Dumnezeu este dragoste, acest lucru nu înseamnă că este adevărat și contrariul. Dumnezeu este dragoste, dar dragostea nu este Dumnezeu. Acest fel de argumentare este periculos; el poate deveni un lucru mistic, în care omul caută o experiență subiectivă în interiorul său. Astfel de eforturi îi îndepărtează pe oameni de adevăr.
Dragostea pentru lume nu este dragoste divină
Problema cu care se confruntau credincioșii în acele zile era că multe persoane false intraseră în rândurile creștinilor, pretinzând că îi iubesc pe frați și pe surori, dar nu erau autentice. Aceste persoane făceau o frumoasă demonstrație de dragoste, iar credincioșii erau în pericol de a fi înșelați și de a crede că sunt adevărați copii ai lui Dumnezeu - dar dragostea lor nu era dragostea divină, care emana din natura divină. Domnul le-a spus ucenicilor că lumea are propria ei dragoste, dar ea iubește mai ales din motive egoiste. Ea iubește pentru ceea ce primește în schimb (Luca 6.32 „Şi dacă iubiţi pe aceia care vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Pentru că şi păcătoşii iubesc pe aceia care îi iubesc pe ei.“; Ioan 15.19 „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea.“). Ea vede în cel dinaintea ei ceva demn de dragostea și compasiunea ei și iubește pe această bază (Romani 5.7 „Deoarece, pentru un om drept, abia dacă va muri cineva; pentru că, pentru cel bun, poate ar îndrăzni cineva chiar să moară;“). Prin urmare, nu trebuie să gândim că orice act de bunătate și dragoste între oameni este în mod necesar o dovadă că aceștia sunt născuți din Dumnezeu și posedă natura divină. (Există, de asemenea, și o dragoste naturală, pe care toți oamenii o au într-o măsură mai mare sau mai mică - de exemplu, dragostea părinților pentru copiii lor. Și aceasta este demnă de iubit, dar ea nu este dragoste divină).
Dragostea divină (în greacă agape) iubește chiar și atunci când cel dinaintea ei nu are nimic demn de a fi iubit de ea. Dragostea lui Dumnezeu izvorăște dintr-o atitudine hotărâtă a inimii Sale față de noi; El Își îndreaptă dragostea spre om și caută în mod liber binecuvântarea lui (Deuteronomul 7.7,8 „(7) Nu pentru că aţi fi mai mulţi decât toate popoarele S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, pentru că voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele; (8) ci pentru că Domnul v-a iubit şi pentru că El ţine jurământul pe care l-a jurat părinţilor voştri, de aceea v-a scos Domnul cu mână tare şi v-a răscumpărat din casa robilor, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului.“). Dumnezeu ne-a iubit când eram păcătoși nelegiuiți! Noi am fost cândva „urâtori de Dumnezeu” și „dușmani”, și totuși El Și-a arătat dragostea față de noi, iar la timpul potrivit „Hristos a murit pentru cei nelegiuiți” (Romani 1.29-31; 3.10-18; 5.6,8).
Calitățile și însușirile dragostei divine
După ce am constatat că „Dumnezeu este dragoste” (1Ioan 4.8), se pune întrebarea: „Cum putem deosebi dragostea divină de dragostea lumii?”. De aceea, Ioan se vede îndemnat să vorbească despre calitățile și caracteristicile dragostei divine, care ne servesc drept etalon pentru a testa dacă o persoană este născută din Dumnezeu și posedă natura divină. El vorbește despre dragostea lui Dumnezeu în trei feluri:
- Dragostea Lui „față de noi” în raport cu trecutul nostru (1Ioan 4.9 „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.“).
- Dragostea Lui „în noi” în raport cu prezentul (1Ioan 4.12 „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este împlinită în noi.“).
- Dragostea Sa „cu noi” în raport cu viitorul (1Ioan 4.17 „În aceasta s-a împlinit dragostea cu noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.“).
Dragostea Lui „față de noi”
Versetele 9,10
Prima și cea mai importantă caracteristică a dragostei divine este că ea se sacrifică pentru binele și binecuvântarea celorlalți. Acest lucru se arată în dragostea lui Dumnezeu pentru noi prin trimiterea Fiului Său să moară pentru noi. Ioan scrie:
1Ioan 4.9,10: În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu față de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit și L-a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre.
Aceasta a fost cea mai mare dovadă de dragoste din toate timpurile! Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său ca jertfă pentru păcat, pentru a-i aduce pe credincioși în binecuvântarea mântuirii. Nu există un dar mai mare al dragostei decât acesta (Ioan 3.16 „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.“)! Prețul pe care Domnul Isus l-a plătit pentru a ne răscumpăra (suferința Sa ispășitoare) nu face decât să facă mai mare măreția dragostei Sale. Apostolul Pavel a reflectat asupra acestui dar incredibil și a spus: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2.20). Fiecare credincios poate exprima aceeași recunoștință (2. Corinteni 9.15 „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru darul Său de nespus!“).
În aceste versete, Ioan abordează două lucruri pentru care Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume: ca noi să „trăim prin El” (1Ioan 4.9) și ca El să fie „ispășirea pentru păcatele noastre” (1Ioan 4.10). Primul punct se referă la întruparea lui Hristos, iar al doilea la moartea Sa. Pentru ca ființele umane să aibă viață veșnică, Hristos a trebuit să vină și să-L facă cunoscut pe Tatăl (Ioan 1.18; 14.9 „(1:18) Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.“ „(14:9) Isus ·i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: «Arată-ni-L pe Tatăl»?“), deoarece cunoașterea lui Dumnezeu ca Tată al nostru este esența acestei vieți (Ioan 17.3 „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.“). Dar dragostea divină nu s-a oprit la venirea lui Hristos. Ea L-a purtat până la cruce, unde și-a dovedit măreția în actul suprem de sacrificiu de sine (Evrei 9.26 „fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.“). Hristos a devenit de bunăvoie purtătorul de păcate; suferințele Sale ispășitoare au satisfăcut pe deplin cerințele justiției divine în legătură cu păcatul (sensul cuvântului „ispășire”). Ioan vrea să spună prin aceasta: dragostea divină nu s-a lăsat speriată prin nimic pentru a-i salva pe păcătoși. Ea a găsit o cale de a depăși marele obstacol al păcatului, care stătea în calea binecuvântării omului, chiar dacă Dumnezeu a trebuit să renunțe la ceea ce avea mai scump în inima Sa pentru a face acest lucru! Această dragoste nu a venit de la noi; sursa ei este Dumnezeu Însuși, căci El este dragoste. De aceea, Ioan spune: „nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit”.
Dragostea lui Dumnezeu „în noi”
Versetele 11-16
Ioan continuă cu a doua caracteristică a dragostei divine: ea Îl descoperă pe Dumnezeu și, atunci când ea este savurată în suflet, îl determină pe credincios să dea mărturie altora despre harul lui Dumnezeu. Acest lucru are legătură cu faptul că dragostea lui Dumnezeu este în noi, așa cum scrie acum apostolul:
1Ioan 4.11-16: Preaiubiților, dacă așa ne-a iubit Dumnezeu, suntem datori să ne iubim și noi unii pe alții. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea Lui este împlinită în noi. Prin aceasta cunoaștem că rămânem în El, și El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui. Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el în Dumnezeu. Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu în el.
Faptul că știm că suntem subiectele dragostei lui Dumnezeu ar trebui să provoace în noi răspunsul de a ne „iubi unii pe alții” și, făcând acest lucru, Îl revelăm pe Dumnezeul invizibil, căci „Dumnezeu este dragoste” (1Ioan 4.16).
Când Hristos a fost aici, Dumnezeul invizibil a fost revelat în El (Ioan 1.18; 14.9 „(1:18) Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.“ „(14:9) Isus ·i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: «Arată-ni-L pe Tatăl»?“). Dar acum, când Hristos S-a întors în cer, Ioan ne spune să-L arătăm pe Dumnezeu aici, în lume. Acest lucru se face, spune el, iubindu-ne unii pe alții. Când ne iubim unii pe alții, „dragostea Lui este împlinită în noi” (1Ioan 4.12) și noi primim astfel un sentiment profund în sufletele noastre că „rămânem în El” și „El în noi” (1Ioan 4.13a). Poate fi ceva mai binecuvântat decât să locuiești în Dumnezeu prin comuniune și să-L avem pe Dumnezeu locuind în noi, posedând viața și ființa Sa? Ioan spune că acest lucru este posibil pentru că El „ne-a dat din Duhul Său” (1Ioan 4.13b). Dragostea lui Dumnezeu țâșnește în mod natural din noi și se revarsă în har și bunăvoință față de ceilalți, determinându-ne astfel să „mărturisim” tuturor că „Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii” (1Ioan 4.14).
Acest lucru îi determină pe oameni să „mărturisească faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu”; iar cei care fac acest lucru dovedesc că „Dumnezeu rămâne în ei” și ei „în El” (1Ioan 4.15). Și ei știu din propria experiență că „Dumnezeu este dragoste” și rămân în dragostea Lui (1Ioan 4.16 „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el.“).
În această a doua mare caracteristică a dragostei divine vedem că ea se reproduce în cei care o primesc. Noi nu suntem stația finală a dragostei lui Dumnezeu, ci canalele ei. Ce privilegiu este să poți arăta dragostea lui Dumnezeu acestei lumi sărace!
Dragostea lui Dumnezeu „cu noi”
Versetul 17
Cea de-a treia caracteristică a dragostei divine, pe care Ioan o evidențiază, este puterea ei de a da credinciosului pace și încredere în privința judecății păcatelor sale. Acest lucru are legătură cu dragostea lui Dumnezeu cu noi. Ioan scrie:
1Ioan 4.17: În aceasta s-a împlinit dragostea cu noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecății, pentru că, așa cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta.
Când ne confruntăm cu scaunul de judecată al lui Hristos („ziua judecății”), avem o pace și o îndrăzneală desăvârșite în ceea ce privește păcatele noastre. După cum am văzut în versetele 9 și 10, dragostea divină a rezolvat acest cont o dată pentru totdeauna prin moartea ispășitoare a lui Hristos, pe o bază legitimă. Duhul Sfânt, pe care L-am primit prin credința în Evanghelia mântuirii noastre (Efeseni 1.13 „în care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii,“), ne-a făcut conștienți de siguranța noastră veșnică în El (Ioan 10.27,28 „(27) Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. (28) Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.“). Deci nu trebuie să așteptăm acea zi pentru a cunoaște acest adevăr binecuvântat, căci „așa cum este El, așa suntem și noi în această lume”. Adică, așa cum Hristos este primit în ceruri și toată favoarea lui Dumnezeu se odihnește asupra Lui, tot așa și noi suntem primiți, deși suntem încă aici, „în această lume”. Acest lucru se datorează faptului că primirea Lui este măsura primirii noastre și suntem făcuți „plăcuți în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6). Ioan nu vorbește despre dragostea noastră, ci despre dragostea lui Dumnezeu care se desăvârșește în noi. Când ne bucurăm de dragostea Lui, putem privi spre viitor cu cea mai mare încredere, căci știm că El este mai presus de judecată și la fel și noi!
Versetul 18
Ioan explică pentru ce este așa:
1Ioan 4.18: În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă frica; pentru că frica poartă cu ea chinul și cine se teme nu este împlinit în dragoste.
Credinciosul, care trăiește în savurarea dragostei lui Dumnezeu, nu poate avea teamă, pentru că dragostea care îi umple inima înlătură orice teamă și îndoială; ambele nu pot exista acolo în același timp.
Versetul 19
După ce Ioan ne-a spus câteva dintre marile calități și însușiri ale dragostei divine, el ne duce înapoi la începutul ei:
1Ioan 4.19: Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.
Dumnezeu este sursa dragostei; ea este expresia ființei Sale. Dragostea Sa a generat dragoste în noi, căci, așa cum am văzut, dragostea divină se bucură să se reproducă în omologul său. Ca urmare, îi iubim pe ceilalți cu aceeași dragoste. [...] Astfel, dragostea divină se va exprima în dragostea autentică față de ceilalți. Îmi iubesc fratele nu pentru ceea ce este el, ci pentru ceea ce sunt eu. Poate că el are unele calități carnale supărătoare care, desigur, nu sunt de iubit, dar pentru că eu am natura divină care iubește cu dragostea-agape, îl iubesc nemeritat și necondiționat.
Dragostea divină se dovedește prin dragostea noastră reciprocă
Versetul 20
Deoarece dragostea divină se exprimă în copiii lui Dumnezeu prin dragostea lor pentru Dumnezeu și prin dragostea lor pentru copiii Săi (frații și surorile lor), acest lucru poate servi drept piatră de încercare pentru toți cei care pretind a fi astfel. Așa scrie Ioan:
1Ioan 4.20: Dacă zice cineva: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu”, și îl urăște pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?
Testul este simplu: dacă o persoană nu-și poate iubi fratele în acest mod divin, există un motiv întemeiat pentru a ne îndoi dacă este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Dar dacă cineva iubește chiar și un frate carnal, este o dovadă că are natura divină, căci numai cel care are această natură poate iubi cu dragostea-agape. Făcând acest lucru, el dovedește că este un adevărat copil al lui Dumnezeu.
Versetul 21
În versetul 21 Ioan prezintă un alt motiv pentru care noi trebuie să-l iubim pe fratele nostru:
1Ioan 4.21: Și avem această poruncă de la El, că cine-L iubește pe Dumnezeu să-l iubească și pe fratele său.
Noi îl iubim pe fratele nostru nu numai pentru că în noi sălășluiește dragostea-agape, ci și pentru că avem o „poruncă” de la Dumnezeu să facem acest lucru. Cu alte cuvinte: îl iubim pe fratele nostru în primul rând pentru că avem în noi o natură care vrea să facă acest lucru și în al doilea rând pentru că avem o poruncă de la Dumnezeu să facem acest lucru.
Partea anterioară Partea următoare
Tradus de la: Der erste Johannesbrief (4)
Sursa: The First Epistle of John: The Characteristics of Life Eternal in the Children of God in Times of Apostasy
E-Book Versiunea 1.4.2019
Traducere: Ion Simionescu