Separarea de rău
Un principiu biblic mereu valabil

Henry Chisholm Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 15.10.2020, Actualizat: 15.10.2020

Versete călăuzitoare: 1Ioan 4.4; 1. Tesaloniceni 5.23

 1Ioan 4.4: Voi sunteţi din Dumnezeu, copiilor, şi i-aţi învins [adică, pe profeţii falşi], pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume.

1. Tesaloniceni 5.23: Iar Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin: şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos.

O învăţătură periculoasă

Circulă o învăţătură periculoasă: într-adevăr ea nu neagă importanţa separării de rău – un principiu permanent al lui Dumnezeu -, însă ea nu acţionează imediat corespunzător. Dacă se permite aceasta, ea va avea un efect foarte grav asupra mărturiei. Ea se arată sub două forme: pe de o parte în minimalizarea răului; pe de altă parte în aceea că se pledează pentru amânare. Acolo unde răul este evident, Scriptura arată că atât minimalizarea cât şi amânarea în a acţiona sunt false şi periculoase pentru noi. Şi Scriptura mai arată: dacă Dumnezeu în harul Lui nu ne eliberează de aceasta, nu poate fi o mărturie adevărată. Este numai un singur drum sigur în a acţiona cu răul, şi acesta este separarea de el. Răul – orice formă ar lua el şi indiferent că vine dinăuntru sau din afară – nu este de la Dumnezeu, însă credincioşii sunt de la Dumnezeu (compară cu 1Ioan 4.4 şi 1. Tesaloniceni 5.23). Deci pentru că el vine de la satan trebuie ca toţi care doresc cu plăcere să aibă părtăşie cu Dumnezeu să se despartă de el. Domnul Însuşi nu are nimic a face cu el, decât numai să-l condamne; El a dovedit aceasta pe deplin prin ceea ce El a făcut la cruce.

Este deci important pentru mine să accentuez că separarea de rău este calea divină şi primul pas de acţionare cu el şi că această separare trebuie să aibă imediat loc. Altfel eu voi fi identificat de Dumnezeu cu răul, întinat de el şi nu mai sunt o mărturie pentru El. Propun cititorului unele pasaje din Scriptură, care dovedesc aceste afirmaţii.

I. Martori de demult pentru necesitatea separării

În Eden

Cum a luat naştere răul? Dacă deschidem la Geneza 3.5, atunci citim: „Pentru că Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Cu această provocare omul este confruntat pentru prima dată direct cu răul. Dacă el va ceda acestei provocări, atunci el va face cunoştinţă nu numai cu binele, ci şi cu răul. Şi acesta a fost rezultatul. Aici nu s-a practicat separarea de rău ca prima cale divină a acţionării cu răul, aici nu s-a acţionat imediat. Omul a căzut, şi în loc ca el să fie o mărturie pentru Dumnezeu, un martor al bunătăţii Sale ca realizare excepţională a lucrării Sale, el a pierdut toată încrederea în Dumnezeu – el nu L-a mai cunoscut ca Iniţiatorul bunătăţii lui mari şi unice, ci în loc de aceasta neîncrederea, suspiciunea, frica şi teama de El l-a caracterizat pe om.

Însă planurile lui Dumnezeu nu pot fi împiedicate. Dumnezeu acţionează în harul Său şi dă la iveală un principiu care nu a fost necesar atâta timp cât nu exista răul. El voia să aibă pe om separat de rău. Numai moartea poate înlătura răul. Şi dacă omul se apropie de Dumnezeu, ştim că moartea se interpune între rău (noi înşine) şi El; aşa ne arată toate jertfele care au anticipat moartea lui Hristos. Însă nu numai aceasta: şi familia credinţei, care recunoaşte această necesitate, trebuie să fie separată în legăturile ei de tot ce este rău la semenii lor care nu fac aceasta. Prin faptul că Dumnezeu cerea că este necesară moartea unei jertfe alese de El, El învăţa că El era despărţit de rău, şi prin aceasta cerea omului ca şi el să fie despărţit, dacă el voia să aibă a face cu Dumnezeu.

Cain şi Abel

Vedem aceasta în jertfele aduse de Cain şi Abel, primii oameni despre care citim că voiau să se apropie de Dumnezeu, după ce păcatul venise în lume. Dar dacă Abel a adus o astfel de jertfă, aceasta era o acţiune a credinţei, aşa cum ni se spune clar în Evrei 11. Faptul că Cain nu a făcut aceasta, era necredinţă evidentă. Însă aceasta a condus şi la despărţire în relaţii. Astfel găsim de acum încolo familia credinţei în Set şi urmaşii lui. Ea a început în Abel şi era caracterizată prin aceea că a recunoscut necesitatea morţii. Prin aceasta s-a deosebit de urmaşii lui Cain (Geneza 5).

Noe şi potopul

Din această familie a credinţei a rezultat Noe, care a fost păzit de Dumnezeu atunci când a venit potopul şi a înghiţit familia necredincioasă a păcătoşilor. Aici noi suntem învăţaţi că va trebui să vină un timp – cu toate că Dumnezeu are îndelungă răbdare -, când El va înlătura răul din prezenţa Sa şi va face o despărţire pentru totdeauna între El şi rău. Totodată noi suntem învăţaţi că ochiul Său supraveghează în linişte pe aceia care încearcă să aibă o umblare în separare de rău, înainte să vină acest moment.

Avraam

În familia lui Noe de după potop găsim mereu acelaşi lucru. Copiii lui Sem se vor deosebi de urmaşii lui Ham şi Iafet. Printre aceştia din urmă sunt enumeraţi vrăjmaşii lui Dumnezeu, naţiunile Canaanului, pe care Israel ar fi trebuit să le nimicească complet mai târziu. Şi aici găsim de asemenea toate naţiunile „după familiile lor, în naţiunile lor” (Geneza 10.5). În Sem, în Avram din această familie, Dumnezeu anunţă din nou în mod deosebit principiul despărţirii de rău. Cu toate că Dumnezeu a spus prin Noe: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem” (Geneza 9.26), se pare că urmaşii lui (căci multe generaţii au trecut) au căzut în idolatrie. Avram trăia în Ur din Caldeea, acolo era identificat cu răul şi slujea altor dumnezei (Iosua 24.2). Dumnezeul gloriei i S-a arătat şi l-a chemat ca de acolo să umble într-o despărţire întreită: de ţara lui, de rudenia lui şi de casa tatălui său (Geneza 12.1).

Despre el se relatează că „a ascultat şi a ieşit, neştiind unde merge” (Evrei 11.8). Îl bucură mereu pe Duhul Sfânt să recunoască ceea ce El poate găsi bun în noi. Dar noi mai învăţăm şi că Avram nu a mers imediat în Canaan; şi nu a părăsit rudenia lui (el a luat pe Lot cu sine), şi nu a părăsit casa tatălui său (el l-a luat cu sine pe Terah, tatăl său). La început el nu a ajuns pe locul ales de Dumnezeu pentru el. El a locuit în Haran până la moartea tatălui său, şi Lot a fost o problemă pentru el până la despărţire (compară cu Faptele apostolilor 7; Geneza 11.31,32 şi Geneza 12.1,4). Dumnezeu a venit ca să rupă ambele legături pentru el şi să elibereze pe slujitorul Lui. Niciodată mai înainte vorbirea Domnului nu a fost aşa de intimă faţă de Avram, aşa cum era acum, după cum ne relatează Duhul Sfânt în această situaţie. Se pare că ar fi fost ca şi cum inima Lui ar fi aşteptat moartea tatălui şi acest moment al despărţirii de Lot, pentru ca să reverse binecuvântare nelimitată. „Şi Domnul a zis lui Avram, după ce se despărţise Lot de el: «Ridică-ţi ochii acum şi priveşte din locul unde eşti spre nord şi spre sud şi spre răsărit şi spre apus. Pentru că toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Şi voi face sămânţa ta ca pulberea pământului; aşa că, dacă poate cineva număra pulberea pământului, şi sămânţa ta va fi numărată. Ridică-te, cutreieră ţara în lungul şi în latul ei, pentru că ţie ţi-o voi da»“ (Geneza 13.14-17).

Lot

La Lot învăţăm mai mult o lecţie despre necesitatea fundamentală a despărţirii de rău. Nu numai că el însuşi nu s-a despărţit, ci în această poziţie el a devenit şi fără putere de mărturie, şi întreaga lui casă s-a murdărit. Când a încercat să-şi scoată familia, după ce îngerii în mila lor l-au rugat, el învaţă unde l-a dus răul pe el şi pe ai lui. Ocara şi batjocurile acelora de care el niciodată nu s-a despărţit ajung la urechea aceluia care – trezit prin judecata lui Dumnezeu care se apropia – în cele din urmă este destul de curajos să le prezinte răul căilor lor. Prin dispreţul lor el a trebuit să înveţe cât de slabă este mărturia unui om care el însuşi nu s-a despărţit. „Acesta a venit să locuiască aici temporar şi mereu este judecător?” (Geneza 19.9). „Acela, care a venit aici ca să locuiască în Sodoma şi să-şi păşuneze turma în câmpiile bine udate, vrea să se aşeze şi să judece căile noastre?”

Un astfel de caracter contradictoriu devine vizibil chiar şi oamenilor răi, şi în aceasta învăţăm o altă lecţie, şi anume că binele care este legat cu răul nu face totul bun, ci că răul strică ceea ce odinioară era frumos. Aluatul s-a răspândit deja demult în casa lui Lot, şi au luat naştere legături pe care Lot nu mai era capabil să le rupă, atunci când el dorea cu plăcere s-o facă. Fiicele lui s-au căsătorit, şi când le vorbea ginerilor lui, acela, care a fost mult timp în legătură cu răul, era pentru ei ca unul care glumeşte. Şi prin pierderea soţiei lui şi pieirea în cetate a fiicelor lui căsătorite, Lot a învăţat cât de tari erau lanţurile legate în jurul lui şi al familiei lui de către legăturile rele. El însuşi a fost scos în afara domeniului judecăţii lui Dumnezeu numai prin mâna îngerului. Acestea sunt lecţiile grave şi instructive, care ne sunt arătate aici. Dumnezeu intenţionează prin aceasta ca acestea să aibă o influenţă de separare pe căile noastre.

Iacov

Mai târziu găsim că Iacov ştie despre importanţa deosebită a despărţirii şi o recunoaşte. Cu toate că conştiinţa lui a dormit mult timp, în timp ce era la familia lui, el era în legătură cu dumnezeii falşi din Padan-Aram. Când Dumnezeu îi vorbeşte şi îi cere: „Ridică-te, suie-te la Betel şi locuieşte acolo” (Geneza 35.1), ce gând serios este acesta? „Şi Iacov a zis casei sale şi tuturor celor care erau cu el: «Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru şi curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele»”(Geneza 35.2).

Patriarhii

Prin faptul că patriarhii în despărţire locuiau în corturi şi se deplasau de la un loc la altul, ei arătau că erau „străini şi călători pe pământ”, în contrast cu aceia care se odihneau aici, unde era păcat şi savurau „plăcerile trecătoare ale păcatului”. Credinţa doreşte întotdeauna părtăşia actuală cu Dumnezeu, şi aceasta trebuie să fie întotdeauna în despărţire de rău. În afară de aceasta ea aşteaptă cu privire la viitor o sferă în care păcatul a fost desfiinţat şi unde pelerinul şi străinul găsesc nu numai părtăşie cu Dumnezeu în despărţirea de răul din jurul lui, ci şi un cămin. Dumnezeu era cu ei în această dorinţă, şi până la împlinirea dorinţei „Dumnezeu nu S-a ruşinat să fie numit Dumnezeul lor” (Evrei 11.16). El a legat pentru totdeauna Numele Său binecuvântat cu aceia care au încercat să meargă pe pământ ca străini şi călători în despărţire, oricât de mari ar fi putut fi greşelile lor. Aşa spune El în Exodul 3.15: „Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru totdeauna şi aceasta este amintirea Mea în toate generaţiile.”

Israel în pustiu

Despărţirea o vedem clar şi în chemarea lui Israel dintre toate naţiunile pământului, ca să fie o „împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă” (Exodul 19.6). „Şi vă voi lua ca popor al Meu şi voi fi Dumnezeul vostru; şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care vă scoate de sub poverile egiptenilor” (Exodul 6.7). Şi când poporul acesta a eşuat în a păstra despărţirea de rău în pustiu, în două situaţii s-a arătat judecata lui Dumnezeu într-un mod foarte drastic. După cum este scris: „Domnul va judeca pe poporul Lui” (Evrei 10.30; Deuteronomul 32.26). Când ei s-au închinat viţelului de aur, Dumnezeu Şi-a schimbat locul din mijlocul lor în cortul pe care Moise l-a ridicat în afara taberei (Exodul 33.7-10).

Cât de serios este să vedem aici cum Dumnezeu Îşi retrage prezenţa din tabăra lui Israel, şi aceasta chiar dacă ei erau poporul Lui, căci El nu putea numi bun ceea ce ei voiau să-şi permită. Şi când ei din nou au uitat locul lor de despărţire şi au căutat să se lege cu naţiunile din Moab şi Midian (Numeri 25) – cât de repede a venit atunci judecata lui Dumnezeu şi li s-a făcut cunoscut, aşa cum El le-a spus dinainte, că El era un Dumnezeu gelos, care voia să-i aibă despărţiţi pentru El, şi „cei care au murit de plagă au fost 24.000” (Numeri 25.9).

Lepră, aluat şi întinări

În istoria lor întâlnim mereu aceleaşi învăţături în acţiunile lui Dumnezeu cu ei. Un lepros şi aluat – ambele o imagine despre păcat şi necurăţie – nu trebuiau să se vadă niciunde în Israel; unul trebuia să stea în afara taberei (Leviticul 13.45,46), în care locuia Dumnezeu; celălalt trebuia măturat afară din fiecare casă (Exodul 12.15; 13.7), „ca să nu întineze cortul Meu care este în mijlocul lor”. Şi micile întinări (Leviticul 11; 15; 18; 20; 22): nimic nu era trecut cu vederea. „Şi să despărţiţi pe fiii lui Israel de necurăţia lor, ca să nu moară în necurăţia lor, întinând cortul Meu, care este în mijlocul lor” (Leviticul 15.31).

Acan

După ce aceştia au traversat Iordanul şi au intrat în ţara făgăduită, prima relatare vorbeşte despre uitarea principiului despărţirii de rău. Acan a luat din cele date spre nimicire, şi Israel a fugit dinaintea vrăjmaşului. Dumnezeu a spus că Israel a păcătuit: „Nu voi mai fi cu voi, dacă nu veţi nimici ce este dat nimicirii din mijlocul vostru” (Iosua 7.12). Domnul insistă aici la despărţirea lor de rău ca şi condiţie a prezenţei Sale la poporul Său. „Ridică-te, sfinţeşte poporul şi spune: «Sfinţiţi-vă pentru mâine; pentru că aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: ‚Ce este dat nimicirii este în mijlocul tău, Israele: nu vei putea să stai înaintea vrăjmaşilor tăi, până nu veţi scoate ce este dat nimicirii din mijlocul vostru’»” (Iosua 7.13).

Primul lucru spus aici poporului este că ei ar trebui să se sfinţească, şi abia dimineaţa Dumnezeu a revelat lui Iosua, pe când el era adunat împreună cu adunarea, cine era făcătorul de rele, şi după aceea a fost făcută judecata asupra lui. Să se observe că necunoaşterea vinei sau a vinovatului nu micşorează problema în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu Se retrage conform naturii Lui sfinte, şi poporul trebuie să suporte consecinţele retragerii Lui, care – aşa cum se arată aici – trebuie să aducă cu sine ruşine şi înfrângere păgubitoare. Dacă după aceea noi acţionăm sau nu imediat pe baza despărţirii de rău, nu contează, Dumnezeu în sfinţenia Lui S-a retras deja; cu siguranţă de aceasta trebuie să ţinem seama. Egoismul ar putea să refuze să includă în socoteală pe Dumnezeu. Aşa a acţionat Acan, şi aceia care erau în legătură cu el au trebuit să înveţe că aceasta era inacceptabil şi răul trebuie întotdeauna judecat, nu în măsura în care se referă la noi, ci aşa cum Îl atinge pe Dumnezeu. Şi ce suntem noi fără El? Şi unde este mărturia?

Judecătorii

În cartea Judecători ne este numită de opt ori cheia pentru toate problemele lor. Ea este repetată ca o acuzare aspră, încă o dată şi încă o dată: „Şi fiii lui Israel din nou au făcut rău în ochii Domnului.” Rezultatul era nu numai o luptă cu vrăjmaşul şi o înfrângere, ci asuprire îngrozitoare, prigoană şi necaz, care uneori s-au extins pe mai mulţi ani şi s-a sfârşit abia prin trezirea individuală, care i-a judecat. Deci acela care a fost trezit a fost întotdeauna trezit de Dumnezeu, ca să elibereze, şi în mod normal el este găsit în părtăşie cu El Însuşi deasupra stării poporului său. Aceasta este adevărata despărţire. Otniel „a judecat pe Israel” înainte ca el „să iese la război” (Judecători 3.10). Debora „a judecat pe Israel” în acelaşi fel, înainte ca ea să cheme pe Barac, ca să elibereze poporul (Judecători 4.4,5). Ghedeon a construit un altar Domnului şi a adus jertfe pe el pentru Domnul. De asemenea el a dărâmat altarul lui Baal, care aparţinea tatălui său şi a tăiat aşera, care era lângă el (Judecători 6), înainte ca Dumnezeu să-l poată folosi ca să elibereze pe poporul său de vrăjmaşi. Samson trebuia să fie un nazireu al lui Dumnezeu începând din pântecele mamei şi până în ziua morţii sale (Judecători 13.7).

Însă toţi aceştia au fost folosiţi ca să elibereze pe poporul Său. De aceea lecţia, care ne este dată în această carte, nu este greu de citit. Lecţia este aceasta, că acela care doreşte să ajute fraţilor lui trebuie el însuşi să fie în părtăşie cu Dumnezeu. Şi ce cere aceasta altceva ca fiind necesar decât condamnarea a tot ce nu corespunde Lui. Altfel eu nu pot fi de bună-credinţă în condamnarea răului, dacă aceasta nu mă conduce în despărţire practică de el.

Lo-Ami

Însă oricât de mult au ratat în aceasta, totuşi poporul lui Dumnezeu a fost ales să fie o naţiune sfântă. „Casei Tale se cuvine sfinţenia” (Psalmul 93.5). Când mai târziu profetul Isaia li se adresează (Isaia 1), când erau pe pragul de a fi numiţi „Lo-Ami” („nu-i poporul Meu”), el spune: „Oh, naţiune păcătoasă, popor plin de nelegiuire … Tot capul este bolnav şi toată inima slăbită. Din talpa piciorului până la creştet, nimic nu-i sănătos în el.” Care este apoi mijlocul de vindecare – mijlocul de vindecare al lui Dumnezeu, pe care El îl oferă? Este despărţirea de rău: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă; depărtaţi răutatea faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; încetaţi să faceţi răul” (Isaia 1.16). Dar toate mustrările erau în zadar (vezi 2. Cronici 35.16). „S-au vândut ca să facă rău în ochii Domnului … Şi Domnul a lepădat toată sămânţa lui Israel” (2. Împăraţi 17.17-20). Şi de aceea pe această naţiune a fost scris Lo-Ami, „nu-i poporul Meu” (Osea 1). Însă viitorul va arăta că ţelul pe care Dumnezeu Şi l-a propus în primul rând pentru ei va fi în cele din urmă spre succes. Atunci ei se vor întoarce înapoi ca răscumpăraţi ai Domnului şi vor veni cu cântări la Sion. Atunci ei vor fi despărţiţi de rău, şi atunci se va putea vedea ce timp le-a răpit păcatul. Şi astfel citim despre viitorul lor în Isaia 35.8-10: „Şi acolo va fi un drum larg şi o cale şi ea se va numi Calea Sfinţeniei. Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinţi; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci. Nici un leu nu va fi acolo, nici o fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Şi cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni cu cântări de bucurie în Sion; şi o bucurie eternă le va încununa capul; veselia şi bucuria îi vor ajunge din urmă, iar durerea şi suspinul vor fugi.”

Poporul lui Dumnezeu astăzi

În timpul de acum Dumnezeu formează o mireasă dintre iudei şi păgâni (Efeseni 2.14-18), pentru ca ea să fie astăzi o mărturie pentru un Hristos lepădat şi mai târziu să fie arătată cu El în glorie. Cu toate că vorbirea lui Israel era: „Nu avem împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19.15), şi rugăciunea lor era: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27.25), spre Tatăl s-a ridicat şi rugăciunea Lui pe moarte şi i s-a dat răspuns: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” (Luca 23.34).

De aceea există un popor răscumpărat, care trebuie să umble astăzi în despărţire de rău. Căci principiile lui Dumnezeu nicidecum nu s-au schimbat. Ceea ce s-a spus odată lui Israel este aplicat acum de apostolul Petru la bărbaţii creştini şi femeile creştine: „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, un popor dobândit pentru Sine” (1. Petru 2.9). Şi iarăşi: „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea” (1. Petru 1.15). „Nu Te rog”, spune Domnul în Ioan 17, „să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. … Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17.15,17). Cu privire la sfinţirea noastră practică ştim că noi trebuie să fim „asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8.29). Ştim că această asemănare practică are loc astăzi de la sine (2. Corinteni 3.18). Şi noi ştim: cu toate că noi astăzi nu suntem în totalitate asemenea Lui, vom fi totuşi cândva într-o zi viitoare. „când Se va arăta El vom fi ca El; pentru că-L vom vedea cum este”, şi unul din efectele acestei realităţi este că „oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1Ioan 3.2,3).

Cu aceste atenţionări ale lui Petru şi ale lui Ioan sunt în concordanţă cuvintele apostolului Pavel: „Având deci aceste promisiuni, preaiubiţilor, să ne curăţim pe noi înşine de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu” (2. Corinteni 7.1). Mai înainte el tocmai a spus: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi … nu atingeţi ce este necurat”, şi îndemnurile lui finale adresate lui Timotei erau cu conţinut asemănător referitoare la timpurile periculoase ale ultimelor zile (vezi 1. Timotei 5.22; 2. Timotei 2.20-26; 3.1-17). Dacă nu se acţionează imediat conform principiului despărţirii, urmarea este că sufletele se murdăresc prin legătura cu răul. Conştiinţa nu mai este sensibilă, nu se mai sperie de rău, Duhul Sfânt este întristat, şi despărţirea este privită atunci ca ceva care ori nu este necesară ori este imposibilă.

II. Îndrumarea dată creştinilor credincioşi cu privire la despărţire

Judecarea de sine

Este important ca numai Scriptura să ne călăuzească. În cele ce urmează pornesc de la premisa că cititorul recunoaşte că principiul despărţirii de rău este divin şi de cea mai mare importanţă. Vreau să clădesc mai departe pe el şi să arăt sub ce formă doreşte Dumnezeu să vadă realizat aceasta practic în viaţa noastră. Deci despărţirea de rău începe cu judecarea de sine. Judecarea de sine este condamnarea căilor şi a felului de comportare al naturii vechi prin natura nouă şi despărţirea de această natură veche. Trupul creştinului credincios, trupul fiecărui credincios este templul Duhului Sfânt. La aceasta insistă Pavel în epistola către Corinteni (1. Corinteni 6.19). Cum poate avea loc aceasta explică Scriptura în alte locuri. Însă el foloseşte aceasta aici, ca să insiste că ei nu pot face ce vor cu ceea ce nicidecum nu le aparţine. „Cine este legat cu Domnul este un Duh”, şi Duhul acesta este Duhul de sfinţenie (Romani 1.4). Acesta condamnă în mine tot ce nu este în concordanţă cu aceasta. Aceasta se revelează într-o umblare aşa cum Hristos a umblat aici pe pământ; o reproducere a lui Hristos în lume (1Ioan 2.6).

Cuvântul este mijlocul de corectare

Mijlocul folosit de Duhul pentru a mă corecta, când eu am eşuat în privinţa aceasta, este întotdeauna Cuvântul. În epistola către Evrei el poartă grijă pe pământ pentru credincios în traversarea pustiei, „deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii” (Evrei 4.12). El pătrunde până la gândurile şi simţurile inimii – coboară în ceea ce este ascuns, lucrează acolo şi îmi prezintă aceste lucruri ascunse (din care rezultă acţiunile mele). Şi aceasta nu este totul. Cuvântul este sabia Duhului împotriva vrăjmaşului, care doreşte să folosească poftele inimii mele, acest păcat care locuieşte înăuntru, ca să mă abată de pe drumul ascultării, şi pe care El îl găseşte acolo.

Găsesc astfel că Duhul foloseşte Cuvântul pentru două ţeluri; o dată ca să-mi arate ce lucrează în mine şi nu este de la El, ca să mă determine să condamn aceasta şi să mă despart; şi pe de altă parte, ca să lovească vrăjmaşul care încearcă să mă înşele, prin aceea că îmi prezintă aceste pofte pe care El le găseşte în inima mea (Iacov 1.14).Şi ceea ce Domnul ca Om a folosit pentru a bate vrăjmaşul, este Cuvântul lui Dumnezeu. În El nu era nimic care putea răspunde la ceea ce satan prezenta, căci El era „fără păcat” (Evrei 4.15). Căci El a întâmpinat acolo pe ispititorul ca Om dependent (Matei 4; Luca 4), nu ca Fiu al lui Dumnezeu, ci El a câştigat biruinţa ca Om, prin aceea că niciodată nu a părăsit drumul ascultării. Astfel apostolul doreşte ca credincioşii din Corint să-şi amintească de aceasta, „să se cerceteze pe ei înşişi” ( 1. Corinteni 11). Căci eşecul lor în judecarea de sine a condus la tot felul de păcate vizibile şi evidente, care au devenit o relatare scandaloasă pentru Numele lui Hristos (1. Corinteni 5.1). Deci Cuvântul este instrumentul, o sabie pătrunzătoare în mâinile Duhului, ca să ne facă apţi să judecăm tot răul din noi înşine şi să umblăm în ascultare. „Ascultarea este mai bună decât jertfa şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor” (1. Samuel 15.22).

Spălarea picioarelor

De fapta aceasta nu este sfârşitul responsabilităţii credinciosului, când el încearcă în felul acesta să-şi cerceteze căile proprii prin lumina Cuvântului. Desigur aceasta este primul înţeles şi deosebit de important, şi în acest sens apostolul Pavel spune de asemenea: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul” (Evrei 12) – un cuvânt adresat zilnic nouă cu privire la despărţirea de rău. Dar mai este şi o altă responsabilitate, care se referă la aceia care vor să fie ucenici adevăraţi ai Domnului lor lepădat. În Ioan 13 Domnul este preocupat, deoarece El iubeşte pe toţi ucenicii Lui, în activitatea dragostei Lui până la sfârşit, şi El insistă ca fiecare să poarte grijă pentru fratele lui: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; căci v-am dat un exemplu, pentru ca, aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi.” Oriunde eu văd o pată pe un alt credincios, este responsabilitatea mea s-o îndepărtez, să separ pe acest frate de ea, şi nu este niciunul care să stea în afara responsabilităţii mele. Mijlocul este întotdeauna Cuvântul; şi care este pata? Este păcatul; şi în timp ce încerc să despart pe fratele meu de el, eu sunt spre binecuvântarea lui, a mea însăşi şi a tuturor mădularelor trupului, şi eu sunt preocupat cu aceeaşi lucrare pe care Hristos Însuşi o face (Efeseni 5.26). Aici este de asemenea potrivit să se spună că „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună” (1. Corinteni 12.26).

Încălcări individuale

Cu privire la încălcările individuale, un frate împotriva altui frate, ne dă indicaţii Matei 18.15-18 (vezi şi Romani 16.17; 2. Tesaloniceni 3.6,14).

Absenţa căinţei

În cazul păcatului evident, înfăptuit de cineva care „este numit frate”, şi care nu este urmat de pocăinţă, 1. Corinteni 5 dă indicaţii Adunării cum trebuie ea să acţioneze – Adunarea, care acum este locuinţa lui Dumnezeu în loc de Israel (1. Timotei 3.15), oricât de mult ar fi schimonosit omul simplitatea şi frumuseţea ei iniţială. În afara Adunării Dumnezeu acţionează încă cu judecarea făcătorului de rele. „Domnul va judeca pe poporul Său”. El este în mâinile lui Dumnezeu spre a fi judecat, pentru ca pleava să fie spulberată din grâu, şi „pentru ca duhul să fie salvat în ziua Domnului Isus”, căci „şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29). Dacă noi eşuăm în judecarea de sine, atunci Dumnezeu Însuşi va interveni. „De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm” (1. Corinteni 11).

S-ar putea ca adunarea prin lipsă de spiritualitate nu ştie întotdeauna când credincioşii nu umblă în judecare de sine, sau dacă ştie, nu poate acţiona în a da afară, deoarece încă nu este un păcat evident. Astfel de cazuri fac parte clar din asistenţa spirituală individuală conform cu Ioan 13. Însă Dumnezeu ştie de aceasta şi uneori El disciplinează persoane individuale prin boală sau chiar moarte, în timp ce adunarea nu ştie pentru ce El procedează aşa. El a procedat aşa în Corint, în timp ce într-un alt caz a permis ca respectivul să se dea pe faţă în practicarea vizibilă a păcatului, aşa cum este cazul în 1. Corinteni 5. Adunarea trebuie să judece aceste păcate, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a acordat autoritate Adunării (precum şi persoanelor individuale) să judece şi să se despartă de rău. Dacă aluatul a fost dat afară, atunci este în ordine. Cu toate acestea este un motiv de smerire (chiar şi din partea adunării), că Dumnezeu a considerat necesar să lase să se ajungă până la acest punct (vezi 2. Corinteni 7.9-11).

O adunare nu vrea să judece răul

Dar dacă o adunare nu vrea să înlăture aluatul şi astfel nu recunoaşte necesitatea păstrării curate a Templului lui Dumnezeu, acest Templu care este locuinţa Duhului Sfânt (1. Corinteni 3.16), locul unde Domnul Isus vine cu plăcere şi Se revelează (Matei 18.20; Ioan 20.19,26), prin aceasta ea ignoră prezenţa Sa şi a renunţat la orice pretenţie de a-l poseda. Responsabilitatea fiecărui credincios este să se despartă de o astfel de grupă. Căci Scriptura mă învaţă în multe locuri să evit orice persoană care are pretenţia de a fi „înăuntru”, dar merge împreună cu răul (vezi Romani 16.17-19; Filipeni 3.17-19; 2. Tesaloniceni 3.6,14,15; 1. Timotei 5.22; 2. Timotei 2.21; 3.5; 3Ioan 9-12, şi aşa mai departe).

De asemenea eu învăţ că Pavel a evitat o adunare – şi anume pe cea din Corint -, atâta timp cât răul de acolo nu a fost judecat; căci Pavel nu voia să-l tolereze, şi în afară de aceasta, dacă el ar fi fost de faţă, el spune: „Dar chem pe Dumnezeu ca martor pentru sufletul meu, că pentru a vă cruţa n-am venit încă la Corint” (2. Corinteni 1.23). Această necesitate este clară, dacă se studiază 2. Timotei 2.15-26 în legătură cu afirmaţia lui Petru, că „judecata trebuie să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1. Petru 4.17).

Rezumat

Nu este uşor să se vadă în toate aceste indicaţii din Cuvânt referitoare la comportarea noastră, că este o dorinţă a lui Dumnezeu de a avea părtăşie cu noi şi că prima necesitate pentru aceasta este despărţirea noastră de rău? Ca un laţ de aur, care străbate toate căile noastre, simţim acest principiu

  • în răscumpărare (Tit 2.14)
  • în necesitatea judecării de sine (1. Corinteni 9.27; 11.31)
  • în solicitarea ca noi să purtăm grijă unii de alţii (Ioan 13)
  • în îndrumarea dată Adunării de a da afară aluatul (1. Corinteni 5)
  • în credincioşia fiecăruia în parte, care trebuie să acţioneze, dacă o adunare este necredincioasă (2. Timotei 2.21).

În toate acestea este mereu acelaşi principiu înaintea noastră.

III. Reflectări la contraargumente

Minimalizarea răului

Cu privire la ceea ce a fost înaintea noastră, eu văd ca fiind dovedit că există o cale divină de acţionare împotriva răului, şi anume despărţirea de el, şi noi niciodată nu vom fi siguri până nu am acţionat corespunzător. Dumnezeu ne consideră responsabili cu privire la legături. Ce se propune în loc de aceasta? Să cercetăm aceasta pentru un moment. În primul rând este minimalizarea răului, când se începe să se argumenteze despre intenţiile bune ale făcătorului de rău, şi apoi se începe să se preocupe cu împrejurările deosebite care au condus la aceasta; dar oricât de mult s-ar dori minimalizarea răului, totuşi răul nu va dispare, şi este răul însuşi de care eu trebuie să mă despart (1. Timotei 5.22). Sufletele serioase vor recunoaşte că nu este o despărţire de rău acolo unde răul este minimalizat, chiar dacă minimalizarea este argumentată într-un mod foarte elegant şi foarte rafinat.

Acum încă nu!

După aceea găsim că în loc să se acţioneze conform principiului lui Dumnezeu cu privire la despărţirea de rău, se insistă la amânare. Aceasta este o metodă mai specială şi mai subtilă a vrăjmaşului şi ea este aplicată deseori cu mare succes. S-a găsit chiar şi un loc din Scriptură care aparent susţine aceasta: „Cel care se încrede nu se va grăbi” (Isaia 28.16). Dar dacă cititorul va deschide la Romani 10.11 şi 1. Petru 2.6, el va vedea cum au înţeles apostolii Pavel şi Petru aceste cuvinte ale profetului. Unul le citează: „nu va fi dat de ruşine”, celălalt: „nicidecum nu va fi dat de ruşine”.

Să ne amintim că Lot l-a crezut pe înger, şi cu toate acestea i se porunceşte „să se grăbească” (Geneza 19.22); că Pavel, credinciosul, a fost constrâns de Anania să nu „zăbovească”, ci să se lase botezat (Faptele apostolilor 22.16), şi el însuşi, când scrie evreilor (Evrei 6.18) le vorbeşte despre aceia care „am alergat la adăpost, ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră” (vezi şi Matei 3.7). De aceea eu trebuie să resping să folosesc această afirmaţie pentru a împiedica despărţirea mea imediată de rău, şi spun fără ezitare, că o astfel de interpretare nu este de la Dumnezeu.

Cine este însuşi desăvârşit?

Cu aceeaşi dorinţă de a produce amânarea s-a pus întrebarea: „Cine dintre noi este desăvârşit? Cine este capabil să arunce o piatră asupra fratelui său?” Şi în privinţa aceasta trebuie să mă apăr împotriva unei răstălmăciri evidente a Scripturii şi a unei totale aplicări greşite a ei. Cuvintele Domnului Însuşi din Ioan 8, la care se face referire aici, sunt: „Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, şi nu aşa cum se învaţă şi cum se face referire în cadrul acestei situaţii: „fără păcate”. Este o mare diferenţă dacă se spune „fără păcat” sau „fără păcate” (compară 1Ioan 1.8 cu Iacov 3.2). Efectul imediat al unei astfel de întrebări cu privire la desăvârşirea proprie este, că fiecare suflet smerit se îndepărtează imediat de rău şi se preocupă fără speranţă cu sine însuşi. Că noi nu suntem desăvârşiţi în sensul în care gândeşte cel care pune întrebarea, aceasta o recunoaşte cu plăcere fiecare, dar aceasta nu are nicidecum a face cu chestiunea? Căci spune Scriptura în vreun loc, că noi trebuie să fim aşa, înainte ca noi să judecăm răul şi să ne putem despărţi de el? Vai! Dacă ea ar face aceasta, atunci nicidecum nu ar exista nici o despărţire şi nici o condamnare a vreunui rău. A învăţat aşa apostolul pe corinteni? Eu sunt deplin de acord cu importanţa celor scrise în Matei 7.3-5, Leviticul 6.26 şi aşa mai departe. Însă refuz să caut presupusele nedesăvârşiri în mine sau în alţii şi astfel să mă preocup inutil cu mine însumi şi cu ei, dacă răul, despre care mi s-a poruncit să mă despart, este evident şi nejudecat.

Vai, că această amânare, care ni se impune, deoarece noi nu suntem desăvârşiţi în viaţa noastră practică de zi cu zi, ceea ce noi trebuie să recunoaştem că este aşa, să ne împiedice să ne despărţim de rău! Şi aceasta conduce ca sufletele cu adevărat temătoare de Dumnezeu să se împiedice de aceasta şi chiar s-au împiedicat. Tu poţi adăuga şi alte posibilităţi: amânare pe baza chemării la judecare de sine, smerire sau orice ar fi, în loc de ceea ce Dumnezeu cere, şi dacă permitem aluatului să lucreze, noi înşine devenim întinaţi şi nu ne mai despărţim de rău, principiul lui Dumnezeu pentru păstrarea sfinţirii practice între credincioşi. Noi am pierdut deja părtăşia cu Dumnezeu, care este lumină; căci în El „nicidecum nu este întuneric”. Cred că nimeni, care se teme de Dumnezeu, va fi aşa de curajos să tăgăduiască aceste rezultate inevitabile.

Fratele X consideră aceasta ca fiind în ordine

Şi un alt motiv pentru amânare este astăzi deseori accentuat şi acesta este atunci când răul există de mult timp în biserică sau altundeva, a fost sancţionat sau recunoscut de cineva care el însuşi este un credincios, care avea confirmarea şi a fost iubit între credincioşi. Desigur şi în acest caz nu lipseşte un citat din Scriptură. Am auzit deja cum au fost citate următoarele pasaje: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi nici un rău profeţilor Mei” (Psalmul 105.15). Sau şi: „Cum dar nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” (Numeri 12). Ca şi în alte cazuri şi aici aproape că nu trebuie să spun, că aceasta este o răstălmăcire a Scripturii. Dacă se încearcă să se meargă pe cale în despărţire de rău şi se încearcă exersarea conştiinţei cu privire la existenţa răului, acolo unde el este vizibil, sau dacă aceasta nu este posibil, eu însumi mă despart, atunci eu nu rănesc un „profet” al Domnului. Este exact contrariul, şi anume o binecuvântare pentru toţi. Însă cuvintele nu au fost adresate poporului lui Dumnezeu – un alt motiv pentru a nu fi aplicate -; ele au fost adresate naţiunilor, aşa cum rezultă din context.

Cu privire la „vorbirea împotriva lui Moise” este şi mai evident că citatul nu se poate aplica. Împotriva păcatului sau împotriva răului se vorbeşte în Scriptură întotdeauna prin Domnul, şi de asemenea nu ne permitem nici o egalitate (aşa cum a făcut Aaron şi Maria) cu ceea ce noi vorbim împotriva lor. La Aaron şi Maria nu era nici o dorinţă în inima lor să se despartă de ceea ce ei afirmau că este rău: şi anume la Moise, prin aceea că el s-a căsătorit cu o femeie etiopiancă. Era mai degrabă dorinţa să obţină ceea ce ei nu erau, şi anume să fie ca el, cel despre care Duhul relatează că el era „foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului”, şi pe aceasta a mustrat-o Dumnezeu. Dar dacă aceasta este ceea ce Domnul condamnă, atunci faptul că de mult timp este aşa nu are nici o justificare pentru ca răul să fie tolerat. Şi dacă aceasta este cerut prin cineva care are, sau a avut o anumită influenţă asupra gândurilor credincioşilor, cu atât mai mult este un motiv pentru care să nu existe amânare, pentru ca aluatul să nu lucreze şi prin influenţa lui să înşele şi să se realizeze. Avem dimpotrivă mărturia Scripturii, că Pavel nu a tolerat nici o amânare, când Petru, care însuşi avea prestigiu şi era iubit, a căzut în rătăcire, şi Barnaba şi alţii erau în pericol să fie infectaţi prin aceasta (Galateni 2.11-21). El a acţionat cu credincioşie şi imediat, oricât de dureros ar fi putut fi.

Însă mărturia noastră comună!

Să nu ţinem seama nici de pericolul, de care deseori avem teamă, „sciziunilor nenumărate, când ne despărţim de rău”, şi nici de strigătul: „Aceasta va distruge întreaga noastră mărturie comună”. Mărturia, fie ea individuală sau comună, s-a terminat deja în momentul în care noi am încetat să acţionăm în despărţirea de rău. Şi singurul mijloc de vindecare pentru mărturie, singura cale de restabilire a mărturiei, este restabilirea despărţirii de rău. Căci despărţirea este baza a tot ceea ce este recunoscut vreodată de Dumnezeu ca mărturie. Este păstrată o mărturie comună sau individuală dacă se renunţă nu la un adevăr foarte mic al lui Dumnezeu, ci la un principiu mare fundamental, care stă la baza întregii Lui acţiuni cu noi, ceea ce ne este făcut cunoscut de El ca prioritate numărul 1 şi cu care El a acţionat cu toţi cei credincioşi dinaintea noastră? Departe de noi gândul acesta! Să renunţi la aceasta înseamnă să renunţi la El. Vai, ce suntem noi şi ce este mărturia?

Ce s-a întâmplat?

O mică rămăşiţă a ieşit întotdeauna din legăturile rele şi a acţionat conform principiului dat de Dumnezeu referitor la despărţirea de rău, ţinând cu tărie la ceea ce a cerut Dumnezeu. Ei s-au adunat în zilele noastre în diferite locuri ca doi sau trei, „spre Numele Domnului”, şi au dorit să ţină cu tărie la ceea ce corespunde acestui Nume. Aşa şi numai aşa ei au devenit o mărturie prin despărţire, o mărturie referitoare la eşecul şi abaterea de la căile lui Dumnezeu pentru poporul Său, o mărturie şi despre credincioşia Sa, cu toate acestea (Matei 18.20; 2. Timotei 2.19). Nu este trist că unii care au cunoscut odinioară binecuvântarea acestei credincioşii au acum teamă să acţioneze, sau duc tratative de amânare sau apără amânarea sau fac altceva decât indicaţiile lui Dumnezeu pentru poporul Său?

Scuză răul care a avut loc – minimalizează-l, sub forma care vrei tu -, numeşte dorinţa de despărţire ca fiind sciziune, grabă sau cum vrei tu: sufletul temător de Dumnezeu, care citeşte Cuvântul pentru sine, se va lăsa călăuzit de El şi nu se va lăsa înşelat prin astfel de exprimări. El ştie că judecarea răului şi despărţirea de el sunt de la Dumnezeu şi că orice s-ar propune în locul acestora nimic nu va zdruncina puterea vrăjmaşului. Lovitura cea mai mare, pe care un creştin credincios o poate da puterii căpeteniei întunericului, este să se despartă de rău, şi pentru aceasta se va da har. Preamărit să fie Numele Lui, că El poate folosi astfel de oameni slabi, precum suntem noi, în acest scop, numai dacă noi Îi suntem credincioşi! Despărţirea de rău este o protecţie sigură. „Şafanii sunt doar un popor slab, totuşi îşi fac casa în stâncă” (Proverbe 30.26). Vrem să ne amintim că este înţelepciunea noastră, dacă acţionăm ca ei, şi dacă am acţionat în felul acesta, tăria noastră constă în „a nu face nimic” (Isaia 30.7).

Reformare în loc de despărţire

Despărţirea a fost înlocuită astăzi prin reformare. Nimeni nu are ceva împotriva acestui lucru. Şi în timp ce despărţirea de rău este intitulată ca sciziune, duh de partidă şi altele asemănătoare, reformarea este lăudată prin nume ca amabilitate faţă de oameni sau dragoste de fraţi sau bunătatea însăşi. Noi trebuie să privim mai adânc decât lauda omului sau decât condamnarea făcută de el, dacă vrem să ştim ce este corect şi care este începutul a toate. Deci reformarea porneşte de la existenţa răului. Însă tot ceea ce face Dumnezeu trebuie în mod necesar să fie desăvârşit, la aceasta deci nu se poate referi ideea reformării. Reformarea îşi are originea în propunerea şarpelui făcută femeii în Eden. „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3.5). Afirmaţia vrăjmaşului aici în anii tinereţii ale rasei noastre umane era, că ceva era nedesăvârşit în lucrarea lui Dumnezeu, pe care femeia putea să-l îmbunătăţească. Prin faptul că ea a acceptat această propunere, a venit căderea. Vedem deci că reformarea era rodul unui pom stricat.

Este în zilele noastre mai puţin? Dacă a adus păcat şi moarte în lume şi a despărţit pe om de Dumnezeu, prin aceea că i-a dat gânduri total false despre Dumnezeu, atunci căderea este făcută permanentă dacă noi acţionăm astăzi conform acestor principii. Reformarea în zilele noastre spune că există ceva bun, care poate fi ţinut cu tărie. Care a fost rezultatul în Eden? Nu despărţirea de rău, ci despărţirea de Dumnezeu, singurul izvor al binelui. Care este efectul astăzi, dacă acţionăm aşa? Ce putem noi păstra? Va conduce la acelaşi final. Căci nimic nu merită să fie ţinut cu tărie, decât numai ceea ce este de la Dumnezeu, şi El este despărţit de orice rău. Nu este o altă cale decât crucea şi realizarea practică zi de zi a ceea ce aceasta înseamnă, dacă credinţa a înţeles importanţa ei. Ce se realizează prin cruce şi prin credinţa în Hristos? Omul este adus în părtăşie cu Dumnezeu, ca să-L cunoască ca Tată în toate legăturile intime ale unui copil. Însă mereu este Dumnezeu în sfinţenia neschimbătoare a naturii Sale, cu toate că noi stăm acum în legătură cu El ca Tată. Niciodată nu ar trebui să uităm aceasta.

Deci dacă reformarea a adus căderea şi aceasta durează încă şi astăzi, despărţirea era şi este mijlocul de vindecare din partea lui Dumnezeu. Şi dacă vrem să avem ceea ce este desăvârşit, atunci trebuie să ne întoarcem la El. La ceea ce este Dumnezeu şi la ceea ce era de la început (1Ioan 2.7,8) nu se poate referi mult lăudatul principiu al reformării. „Am înţeles că tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna; nu este nimic de adăugat la aceasta şi nimic de scăzut din ea” (Eclesiastul 3.14). Aceasta este vorbirea celui mai înţelept om care a existat vreodată, şi este şi vorbirea credinţei astăzi. Deci nimic altceva decât ataşarea şi odihnirea în desăvârşirea celor cărora nu este nimic de adăugat şi nimic de scăzut va satisface vreodată pe cel care se depărtează de rău, şi nu va aduce la odihnă pe cel care are dorinţa inimii după sfinţirea practică. Aceasta este corect în sine pentru fiecare născut din nou, dar se şi găseşte de când păcatul a venit în lume.

Sfânt pentru Domnul

Am vorbit despre latura negativă – despărţirea de rău; dar este şi latura pozitivă; sfânt pentru Domnul. Noi suntem chemaţi de la una la cealaltă. Însă ultima este, în ceea ce priveşte sfinţirea practică, imposibilă fără prima, despărţirea de rău, şi de aceea m-am ocupat mai mult ci această latură, deoarece ea are o prioritate mare. În Hristos şi rezultatele lucrării Sale la cruce le avem pe ambele. Şi deoarece noi le-am primit pe amândouă, suntem încurajaţi spre ambele în viaţa noastră zilnică. „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.” Dacă Îi sunt credincios, voi părăsi una (răul) şi mă voi întinde spre cealaltă (binele). „Să ieşim la El, afară din tabără” (Evrei 13.13), este dimensiunea şi limita despărţirii mele. Eu voi fi ca Hristos, atunci când El Se va arăta, aşa cum găsim în 1Ioan 4. Acum eu nu sunt încă ca El, dar ştiu că odată voi fi, şi de aceea eu mă curăţ astăzi. Şi apostolul adaugă dimensiunea acestui fapt, spunând: „aşa cum El este curat”. Aici este latura pozitivă: „aşa cum El este curat”; şi Ioan nu cunoaşte o încetare a acestei preocupări, până ziua se răcoreşte şi umbrele zboară şi cel care a dorit asemănarea cu Hristos va constata în final că el „este ca El”.


Tradus de la: Absonderung vom Bösen

Titlul original: „Separation from Evil, and Holiness to the Lord, in order to testimony – early witnesses to their necessity“
Din The Christian’s Friend and Instructor, Anul 7, 1880

Sursa: https://www.stempublishing.com/magazines/cf/1880/Separation-from-Evil-and-Holiness-to-the-Lord.html

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului Henry Chisholm Anstey (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).