Creşterea spirituală (1)
Cum ajung eu de la statura de bebeluş la statura de om mare?

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Introducere

În viaţa mea am ţinut de mai multe ori prelegeri biblice şi am dat îndrumări  cu privire la „creşterea spirituală”. În lunile trecute am fost deodată confruntat deseori cu această temă. Printre altele, eu însumi m-am ocupat iarăşi intensiv cu această temă. Mă consider că nu sunt un mare specialist în acest domeniu, sau ca „tată”, care poate spune „copiilor” cum trebuie să înţeleagă aceasta (compară cu 1 Ioan 2.13,14).  Cei drept, pot spune cu conştiinţa împăcată, că în ultimii zece ani s-au petrecut foarte multe lucruri cu mine, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de Adunare, unde iau parte. Experienţele au contribuit desigur la o oarecare creştere spirituală a mea. Cu toate acestea rămâne o misiune grea, să spui ceva pe înţeles despre creşterea spirituală, căci niciodată nu se poate vorbi despre aceasta ca despre un proces care s-a încheiat la cineva. Chiar dacă ai douăzeci şi cinci de ani, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani, procesul creşterii spirituale nu încetează niciodată. Dar din fericire aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ca în nici un caz să nu se înceapă cu procesul de creştere spirituală sau cel puţin să se mediteze asupra lui.

Prea tânăr ca să cresc?

Sunt o mulţime de oameni în jurul nostru care se confruntă cu problema siguranţei mântuirii. Foarte frecvent se întâmplă că sunt oameni care abia pe patul de moarte găsesc adevărata pace cu Dumnezeu. Deoarece aceasta are loc aşa de des, la unii s-a cuibărit treptat gândul, că aşa trebuie să fie. Modelele de comportare au înclinaţia de a deveni legi. În unele biserici este aşa, că dacă un tânăr sau o tânără face cunoscut că este întors sau întoarsă la Dumnezeu, i se spune: pentru aceasta tu eşti prea tânăr, nu este nicidecum posibil să fie aşa cum spui; pentru aceasta tu nu ai trăit destul, ai cunoscut prea puţin nenorocirea, ai trecut prea puţin prin adâncimi. Cine realmente este de părere că certitudinea credinţei se poate obţine în cel mai bun caz la o vârstă înaintată, da, acela poate înţelege foarte puţin despre creşterea spirituală. Acest soi de oameni se luptă, ca să mă exprim aşa, mereu cu întrebarea: Cum pot ajunge de la starea de embrion la starea de copil? Întrebarea, despre care de fapt este vorba, şi anume, cum se poate ajunge de la starea de copil la starea de om matur, nu se pune deloc  în felul acesta. Să obţii certitudinea credinţei nu este ţelul suprem în viţă, ea este numai un mijloc ca să se ajungă la ţinta propriu-zisă. Ea înseamnă simplu, să te naşti spiritual şi să ai certitudinea că eşti născut din nou. »Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi … din Dumnezeu« (Ioan 1.12,13). »Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 5.1). Dacă cu adevărat s-a primit Domnul Isus, atunci se poate şti în sfârşit cu certitudine: eu sunt un copil al lui Dumnezeu. Şi desigur aceasta este o bucurie mare, şi mai ales atunci când la o vârstă înaintată se ajunge la această siguranţă.

Am observat, că pentru mulţi este o surpriză mare, că după aceea există şi o creştere spirituală. Ei sunt bucuroşi că au ajuns la ţelul măreţ al certitudinii credinţei, că după părerea lor Domnul Isus ar putea reveni imediat. Ei privesc atunci restul vieţii lor cel mult ca pe un fel de anticameră a cerului. Ei petrec timpul aşteptării cerului realmente util, prin aceea că, de exemplu, ei evanghelizează. Dar tema „creşterea spirituală” înseamnă foarte puţin pentru ei, nu pentru că ei nu vreau, ci pentru că ei n-au auzit prea multe despre ea.

Nu demult am auzit un predicator, care a dat impresia că dacă eşti sigur de mântuirea proprie, atunci eşti un credincios matur. Am încercat să-i explic, că se poate foarte bine ca şi atunci când eşti sigur de mântuirea proprie să ai încă credinţa unui copil mic. După aceea este nevoie de o parte bună din viaţă, ca prin creşterea spirituală să devii un credincios matur. Nimeni, care tocmai a ajuns la siguranţa credinţei, are o credinţă matură. Credinţa trebuie zidită. Aceasta este tema acestui articol.

Mai întâi vreau să încerc să fac înţeles care este înţelesul propriu-zis al creşterii spirituale. Vreau să încerc să fac aceasta prin aceea că voi arăta ce se întâmplă dacă nu creşti. Îţi voi descrie şapte semne caracteristice ale unui creştin imatur. Puneţi întrebarea pe baza acestor şapte puncte, care este situaţia cu creşterea ta spirituală.

Creştinul copilăros

Apostolul Pavel atenţionează clar pe corinteni, că unii dintre ei se comportau ca nişte copii, şi ei trebuiau să renunţe la aceasta: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi« (1 Corinteni 14.20). Dacă cineva vrea neapărat să se comporte ca un copil, atunci el să fie prunc la răutate. Aceasta înseamnă: el trebuie să fie un om simplu (neştiutor), atunci când este vorba de lucruri rele. Dar în contrast cu aceasta stă: »la minte fiţi maturi« (sau altfel tradus: în gândirea voastră).

În ce context stă acest îndemn? În Corint erau credincioşi care aveau darul vorbirii în limbi. Ei se bucurau ca nişte copii de lucrul acesta, erau aşa de bucuroşi, că atunci când erau împreună ca adunare fiecare trebuia să audă că ei puteau vorbi în alte limbi. Deseori nimeni nu înţelegea ce se vorbeşte şi nimeni nu putea să traducă ce se vorbea, dar evident aceasta nu conta pentru cel care vorbea în alte limbi. Ei considerau grozav faptul că ceilalţi credincioşi puteau auzi că ei posedau acest dar. Apostolul Pavel numeşte o astfel de comportare ca fiind „copilărească”, „lipsită de maturitate”. Noi am spune „infantilă” (rămasă în urmă pe treapta dezvoltării copilăriei).

Nu doresc acum să discut despre darul vorbirii în alte limbi. Mă interesează faptul, că dacă s-a primit ceva de la Domnul, se poate proceda în chip copilăresc cu aceasta. Se poate, aşa cum era aici în cazul corintenilor, fi prea plin de sine însuşi şi de talentele proprii. Când tocmai s-a venit la credinţă, desigur acest fel de comportare nu este aşa de rău. Ca şi copil mic nu poţi pricepe totul deodată. Sunt credincioşi care gândesc aceasta; ei consideră, că atunci când ai devenit credincios, imediat trebuie să înţelegi totul. Nu spun cu voce tare aceasta, dar ei se comportă aşa.

Am auzit o întâmplare despre un bătrân al adunării dintr-o adunare. Acesta a spus predicatorului, care voia să boteze un tânăr, care tocmai venise la credinţă: „Nu poţi boteza acest tânăr; dar dacă totuşi îl botezi, nu voi mai da zeciuiala.” Conducătorul l-a întrebat care sunt motivele. Răspunsul a fost: „Am văzut ieri că a fumat”. Atunci conducătorul a răspuns: „Ascultă bine, fratele meu. Acest tânăr a venit acum o săptămână la credinţă. Trebuie el să ştie deja totul şi să înţeleagă totul?” Mai mult chiar: el a explicat precaut acestui bătrân de adunare, că atitudinea lui – ameninţarea cu reţinerea de la darea zeciuielii – într-un anumit sens era mai infantilă decât cea a tânărului, tocmai de aceea că bătrânul adunării ar fi trebuit să fie cu mult mai matur. Nu mă interesează aici fumatul – cu toate că realmente ar fi mai bine să nu se fumeze – ci de ceea ce ilustrează această întâmplare. Acest tânăr era de abia de-o săptămână un copil al lui Dumnezeu, şi totuşi s-a cerut de la el, să se comporte ca un matur. Nu este copilăresc să ameninţi cu reţinerea zeciuielii? Cât de lipsiţi de îndurare putem noi rosti sentinţe asupra copiilor lui Dumnezeu „născuţi din nou”. Aceasta este cu adevărat pueril. Noi trebuie să oferim oamenilor posibilitatea să crească.

„Ai voie” să fi tânăr

Soţia mea şi cu mine avem până acum patru nepoţi. Unul din ei are doi ani şi jumătate şi acum poate mânca singur. Este o fetiţă şi este destul de curată, şi se poate vedea cum singură se necăjeşte, când îi curge mâncarea pe jos. Dar pur şi simplu ea nu poate mai mult. Imaginează-ţi că tatăl ei ar muştrului-o şi i-ar spune: ce copil prost eşti tu! Eşti deja de doi ani şi jumătate pe acest pământ şi nu poţi nici măcar să mănânci aşa cum trebuie. Acesta ar fi cu adevărat un tată foarte prost. Dar este de necrezut să vezi cât de des în domeniul spiritual se vorbeşte în felul acesta credincioşilor. Eu aş spune mai bine: dacă eşti întors de curând la Dumnezeu, ai voie să te comporţi copilăreşte! Tu nu trebuie să fi imediat „mare”. Dar cealaltă parte este: dacă eşti deja de zece ani întors la Dumnezeu şi eşti încă tot aşa de umplut de tine însuţi, atunci sunt motive de îngrijorare! Vom vedea în continuare exemple în sensul acesta.

Dacă tocmai te-ai întors la Dumnezeu, atunci realmente nu este nici o problemă dacă te comporţi ca un copil, tot aşa de puţin cum unui copilaş nu i se poate reproşa că este un baby, când tocmai s-a născut. Dar dacă după mulţi ani eşti încă un baby, atunci ceva decurge greşit. Se aud într-adevăr uneori mame care spun de copiii lor mici: „Dacă el, sau ea, ar putea rămâne aşa.” Imaginează-ţi că cerul ar împlini această „rugăciune”! După trei ani copilul ar fi încă un copil care se târăşte, şi după şase ani ar fi tot aşa. Copilul trebuie să meargă la şcoală şi conducerea şcolii întreabă, unde este copilul, şi ce se vede? El este încă un copil care se târăşte. Atunci ne-am face griji mari! Dar ceea ce în viaţa normală este lucrul cel mai obişnuit în lume, acela că copilul creşte, cu regret în viaţa spirituală nu este nicidecum de la sine înţeles. Nu numai cei întorşi de curând la Dumnezeu, ci şi credincioşi, care sunt de mulţi ani întorşi la Dumnezeu, se arată a fi aşa de umpluţi de sine însuşi ca şi corintenii, care vorbeau în alte limbi cu multă plăcere, cu toate că nimeni nu-i înţelegea. Apostolul Pavel insistă ca mai degrabă să se practice acele daruri care duc la zidirea spirituală a celorlalţi credincioşi. Da, exact: să ţii seama de ceilalţi, este unul din multele lucruri, pe care credincioşii trebuie să le înveţe.

Creştini influenţabili

Cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt foarte uşor influenţabili. Îi poţi face să creadă orice. Citim în epistola către Efeseni 4.13,14: »… până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii.« Din versetul 13 devine clar, care este ţelul pozitiv al oricărei creşteri spirituale: să devenim asemenea lui Hristos; vom reveni detaliat la aceasta. Dar partea negativă a lipsei creşterii spirituale este, că „copiii” sunt impresionabili de tot felul de învăţături, care ameninţă să-i îndepărteze de Hristos. Aşa cum scrie apostolul Pavel colosenilor: »Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos« (Coloseni 2.8).

Copii mici nu au încă capacitatea de diferenţiere, ei încă nu ştiu ce este bine şi ce este rău pentru ei. Ei sunt încă copii pentru a şti aceasta. Dar dacă credincioşii sunt de zece, de douăzeci de ani întorşi la Dumnezeu şi încă se mai lasă întorşi de orice vânt, atunci aceasta este un semn clar de lipsă de maturitate. Au rămas copii în credinţă, şi pentru aceasta pe drept pot fi învinuiţi. Faptul că cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt uşor influenţabili este pe deplin înţeles şi nu li se poate lua în nume de rău. Că cei întorşi mai de demult la Dumnezeu sunt uneori încă aşa de uşor influenţabili este de neînţeles şi trebuie să li se ia în nume de rău. Creştinii din Galatia nu erau de curând întorşi la Dumnezeu; de aceea apostolul Pavel putea pe drept să le scrie: »Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat prin Harul lui Hristos, la o altă evanghelie. Nu este alta.« (Galateni 1.6,7) Un alt exemplu găsim în 2 Petru 3.17: »Deci voi, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« Care este medicamentul împotriva a te lăsa târât de oamenii păcătoşi prin tot felul de învăţături greşite? În nici un caz acesta nu este în primul rând o misiune intelectuală, aşa cum ar putea gândi unii. Nu, medicamentul este: creşterea în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos! Cu cât se cunoaşte mai mult Domnul Isus, cu cât eşti mai familiarizat cu harul Său, cu atât mai mult se stă tare pe picioare.

Creştinul care nu face deosebire

Al treilea semn caracteristic al creştinului nematurizat este strâns legat de al doilea: lipsa în capacitatea de diferenţiere. Capacitatea de diferenţiere spirituală este un semn al maturizării, şi aceasta nu numai când este vorba de învăţături greşite, ci tocmai în sens pozitiv. Este vorba de capacitatea de diferenţiere în general: cum să trăim? Ce este plăcut lui Dumnezeu? Ce este binele şi ce este răul?

În Evrei 5.11-14 citim: »… fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit. Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.« Este remarcabil să se vadă cât de uşor copiii fac răul. Aceasta nu este din cauză că ei sunt răi în sine însăşi, căci şi copiii care iubesc pe Domnul Isus ajung uşor să facă răul. Cauza este, aşa cum spune textul, că ei nu sunt încă exersaţi în „simţurile” lor, să deosebească binele şi răul. Creşterea spirituală este deci un exerciţiu al „simţurilor” – noi spunem: capabilitatea de înţelegere -, pentru ca credinciosul să înveţe să diferenţieze între bine şi rău. El învaţă să aleagă drumul cel bun şi să evite drumul rău. Mai târziu vom reveni cu detalii la acest loc din Scriptură; acum este vorba numai de a ilustra după ce se poate recunoaşte un credincios imatur.

Creştinul legalist

 Apostolul Pavel scrie galatenilor: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi în firea pământească?« (Galateni 3.3). „Sfârşit” înseamnă aici „maturi” (vezi capitolul 2). Reproşul apostolului Pavel adus galatenilor era, că ei încercau să crească »în firea pământească«. Apostolul compară aceasta cu starea de „copil” (Galateni 4.1-3). Ce era „carnal”, „copilăresc” la creştinii din Galatia? Este faptul că ei au căzut înapoi în regulile şi poruncile legaliste, pe care voiau să le împlinească, ca prin aceasta să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Dar aceasta însemna o viaţă prin puterea propriei naturi păcătoase, nu o viaţă prin adevărata putere a Duhului Sfânt!

Mulţi creştini imaturi se comportă în felul acesta. Porunci, interdicţii şi reguli dau vieţii lor o anumită claritate, şi de aceea ei au nevoie aşa de stringentă de acestea. Viaţa matură a unui creştin este complicată, ei i se pun multe cerinţe. Este mult mai uşor când viaţa se derulează în interiorul zidurilor înguste de legi, reguli, porunci şi interdicţii. Dar în natura ei această legalitate este un semn al lipsei creşterii spirituale. Este un semn al copilăriei spirituale, atunci când un creştin se simte bine într-o astfel de lume apărată prin legi şi interdicţii. Este mult mai greu să trăieşti în libertatea Duhului (compară cu Galateni 2.4; 3.13; 4.5,23,31; 5.1,13); pentru aceasta este nevoie de o măsură foarte mare de maturitate spirituală.

Creştinul neîntemeiat

Apostolul Petru ne descrie al cincilea semn caracteristic al creştinului  lipsit de maturitate: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că Domnul este bun. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu« (1 Petru 2.2-4). Aici se spune că noi avem nevoie de o argumentare bună, ca să creştem spiritual. Această argumentare conţine, că noi »am gustat« (sau: verificat), că Domnul este bun. Scumpătatea Domnului Isus este un imbold uriaş pentru creşterea spirituală. Se ştie că creşterea spirituală ne conduce tot mai aproape de El.

Dar pentru mulţi există problema, că pe ei nimic nu i-a învăţat, când este vorba de experienţa că Domnul este bun. Ei nu sunt exersaţi în privinţa aceasta; aceea de a vedea bunătatea şi mărimea Domnului Isus. Ei rămân copilăroşi, şi aceasta se manifestă de exemplu în aceea, că ei se preocupă cu mai multă plăcere de problemele şi întrebările teologice. Ei se interesează de tot felul de lucruri secundare şi îşi irosesc energia în aceasta. Ei rămân imaturi, prin faptul că în toate aceste dezbateri teologice niciodată nu pătrund în nucleul lucrurilor: la cunoaşterea mărimii, gloriei, frumuseţii, maiestăţii şi graţiei Domnului nostru Isus Hristos. Un motiv mai minunat pentru creşterea spirituală nu există. Dar acei credincioşi, care la mulţi ani după întoarcerea lor la Dumnezeu rămân imaturi, vorbesc puţin despre Domnul. Ei sunt foarte plini de râvnă în a discuta probleme teologice, dar când este vorba de ceea ce trăieşte în inima lor, când este vorba de Domnul, de ceea ce înseamnă practic Domnul pentru ei, nu se mai obţine mult de la ei. Nu la toţi, dar mulţi nu mai au nimic de spus. Care este răul în acest caz? Sărăcia în creşterea spirituală.

Creştinul firesc

Al şaselea semn caracteristic al lipsei de maturitate spirituală este parafrazat de apostolul Pavel prin »carnali«: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« (1 Corinteni 3.1-3).

Este interesant, că cuvântul grecesc pentru »carnali« din versetul 1 (sarkikos) şi în versetul 3 (sarkinos) nu sunt acelaşi cuvânt. Numai o literă este diferită, dar cu toate acestea în greacă are importanţă. Prima dată Pavel descrie cum erau corintenii, atunci când ei au venit la credinţă. Atunci el încă nu le putea vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, aceasta înseamnă literalmente, că ei erau atunci încă „din carne”. Acelaşi cuvânt este tradus cu »de carne« în 2 Corinteni 3.3: »tablele de carne (făcute din carne) ale inimii«. Pavel nu se referă aici neapărat în sens negativ, că atunci corintenii erau oameni »de carne«; este simplu starea unui născut din nou care încă nu a avut timp să crească în Domnul şi să se umple cu El. Ei sunt încă umpluţi cu ei înşişi. Ei Îl preamăresc pe El, sunt mulţumitori pentru iertare, dar ei trebuie încă să înveţe totul. Înainte de toate ei trebuie să înveţe să nu mai privească la ei înşişi şi să-şi îndrepte inima pe deplin spre Hristos. Starea, în care se află cel nou născut, o caracterizează Pavel de aceea ca fiind »carne«. Corintenii întorşi de curând la Dumnezeu aveau viaţa nouă, aveau iertarea, aveau mântuirea, dar ei încă nu cunoşteau cu adevărat pe Domnul. De aceea Pavel le putea vorbi numai ca unor copii mici în credinţă.

Dar totodată el spune, aceasta a fost atunci; atunci când aţi fost născuţi din nou era normal acest lucru, căci eraţi copii mici. Dar astăzi vă comportaţi încă ca nişte copii mici. Şi apoi el spune încă o dată în versetul 3, că ei sunt »carnali«, dar de data aceasta foloseşte alt cuvânt sarkikos. Cuvântul nu se referă la starea normală a unui născut din nou, ci la o stare păcătoasă (compară acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 1.12; 10.4; 1 Petru 2.11). Corintenii înaintaseră cu câţiva ani în vârstă. Demult ei ar fi trebuit să ajungă la o anumită stare de maturitate. Dar cu regret ei nu s-au lăsat călăuziţi de Duhul – aşa cum de fapt ar fi trebuit să fie -, ci de carne. Şi prin ce se poate vedea aceasta? Prin gelozia pe care o aveau unii faţă de alţii, şi prin cearta, pe care o aveau între ei. Acestea sunt lucruri care deseori nici măcar la noii născuţi nu se întâlnesc. Dar la aceşti „oameni mari”, care totuşi nu crescuseră, ieşeau la lumină astfel de lucruri.

În zilele noastre sunt multe comunităţi creştine care sunt infectate prin gelozie şi ceartă. Uneori este o adevărată luptă de putere între persoanele conducătoare, care îşi revendică dreptul asupra unei comunităţi sau a unei grupe de comunităţi. Sau se ceartă cu voce tare asupra a tot felul de lucruri mărunte referitoare la doctrină sau lucruri practice, nu pentru că fundamentul credinţei creştine este în pericol, ci pentru că se vrea să se păstreze dreptul propriu. De unde vine aceasta? Astfel de oameni sunt credincioşi, dar evident au auzit puţin despre creşterea spirituală, în orice caz cunosc puţin din aceasta. De aceea este aşa de importantă predica despre creşterea spirituală şi despre mijloacele prin care se poate ajunge la maturitatea spirituală. Fiecare poate cădea o dată în gelozie sau ceartă; aceasta se poate întâmpla chiar şi celui mai matur credincios. Dar când tot stilul de viaţă al unei astfel de persoane este caracterizat de aceste păcate, o astfel de persoană este un credincios „carnal”, care a înţeles foarte puţin din maturitatea spirituală.

„Timp liniştit”

Vom vedea mai detaliat, că pentru creşterea spirituală este foarte important să-ţi iei timp pentru lucrurile spirituale ale lui Dumnezeu. Trebuie să vă mărturisesc, că am auzit pentru prima dată expresia „timp liniştit” când am mers la studiu. Am auzit despre aceasta de la studenţi credincioşi. În tinereţea mea n-am auzit niciodată despre aceasta – în orice caz nu-mi pot aminti. Creşterea spirituală, să întemeiezi o relaţie personală cu Domnul, să ai timp liniştit, la modul cel mai general: să vorbeşti despre ceea ce te preocupă lăuntric, să dai mărturie despre legătura proprie cu Domnul, despre ceea ce am învăţat în această legătură, toate aceste lucruri erau pentru mine o realitate minoră. În adunările, în care mergeam, era mai mult vorba de întrebări doctrinare; la conferinţe se putea discuta ore în şir despre acestea. Dar nu se găsea frecvent cineva care să vorbească realmente din sufletul propriu despre slăbiciunile şi experienţele proprii, ca să încurajeze pe alţii, care se luptau cu aceleaşi lucruri. Erau puţine predici care se îndreptau în adâncul fiinţei noastre, ca să aprofundeze legătura noastră personală cu Domnul şi să ne facă să creştem spiritual în El.

Nu este de mirare, că noi auzim în Scriptură de la diferiţi apostoli, că între credincioşi poate fi aşa de multă invidie şi ceartă (compară cu Romani 13.13; 2 Corinteni 12.20; Galateni 5.20,21; Iacov 3.14-16; 4.1,2). Creştinii sunt botezaţi, ei au depus o mărturisire, iau parte la masa Domnului, şi apoi gândesc deseori pe jumătate inconştienţi, că acum au obţinut ce trebuia să obţină. Dacă tu iei parte cu credincioşie la strângerile laolaltă şi la masa Domnului, aceasta este considerat că la tine totul este în ordine. Dar cine te-a întrebat vreodată, care este starea ta lăuntrică? Dacă mai ai bucurie în Domnul? Care este situaţia legăturii tale personale cu El? Ce progrese spirituale ai făcut în anul care a trecut?

Cu regret se acordă foarte puţină atenţie acestor lucruri. Şi acesta este unul din motivele pentru care există aşa de multă ceartă şi neînţelegere între credincioşi. Încă noi ne comportăm spiritual deseori ca şi nişte copii (spun intenţionat „noi”, căci eu nu vreau să mă ridic în această privinţă deasupra altora). Noi ne comportăm ca nişte prunci, când permitem ca întreaga adunare să fie infectată cu astfel de lucruri, ca gelozia şi cearta.

Creştinul lumesc

Ajungem la al şaptelea şi ultimul semn caracteristic al creştinului imatur: »Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« (Romani 12.2) Aha, gândesc unii, acesta este domeniul cunoscut: asemănarea cu lumea, şi noi suntem împotriva acesteia. Şi apoi se primeşte o listă lungă cu tot felul de lucruri exterioare, care ar trebui să fie pentru noi tabu lucruri „lumeşti”. Dar în Romani 12 nu este nicidecum vorba despre aceasta (în primul rând). Este vorba de asemănarea cu lumea în gândirea noastră, despre ceea ce are loc înlăuntrul nostru. Cu regret sunt destul de mulţi creştini care în comportarea lor exterioară fac o impresie foarte evlavioasă, şi nu mă refer la aceasta în sens dispreţuitor. Dar se informează cineva vreodată despre atitudinea inimii lor? Dacă s-ar putea privi în viaţa lor, s-ar putea de exemplu remarca, că în legăturile acestor creştini unii cu alţii din punct de vedere spiritual nu este altfel decât între legăturile oamenilor din lume. Dacă i-ai asculta atent, s-ar putea observa că tot modelul lor de gândire, felul de a privi lucrurile, nu se deosebeşte prea mult de acela al oamenilor obişnuiţi din lume. Doresc să aibă costumul lor de duminică, şi desigur: cred în Dumnezeu şi Cuvântul Său; dar mentalitatea lor, felul de gândire, atitudinea de viaţă nu este mai bună decât a celor necredincioşi.

De unde vine aceasta? Deoarece în viaţa lor ei nu au avut parte sau au avut prea puţin parte de procesul de „înnoire”. Cu alte cuvinte: ei au avut parte de puţină creştere spirituală, sau chiar nu au avut deloc parte de ea. Nu sunt ei credincioşi? Ba da, desigur, Pavel scrie aici credincioşilor, care trebuie să fie înnoiţi în gândirea lor. Căci faptul, că cineva a devenit credincios, încă nu înseamnă că automat felul lui de gândire şi stilul lui de viaţă a devenit deodată asemenea celor ale lui Hristos. Pentru aceasta este nevoie de o adevărată metamorfoză sau transformare; acesta este înţelesul propriu-zis al expresiei de aici »să fiţi transformaţi«. Cine face un început cu reala creştere spirituală, curând va fi îngrozit de gândirea în felul lumii din el şi din alţii. O astfel de persoană va dori tot mai mult ca toată gândirea ei, toată viaţa ei lăuntrică şi tot stilul ei de viaţă să fie transformat potrivit cu Hristos.

Creştinul în maturizare

Dorim să privim acum partea pozitivă: semnele caracteristice ale creşterii spirituale adevărate. Probabil în primul rând ar trebui să luăm seama la întrebarea, care este scopul final al creşterii spirituale. Să creşti bine înseamnă, printre altele, să creşti în direcţia bună. Unii tineri cresc mai mult în lăţime decât în lungime, şi cu siguranţă aceasta nu este bine. Ca să putem aprecia dacă se creşte într-un fel bun, trebuie să ai un instrument de măsură. Aceasta este valabil atât pentru creşterea trupească cât şi pentru creşterea spirituală. În camera copiilor stă deseori o riglă pentru măsurat, pe care copilul poate citi totdeauna cât a crescut. Ar fi frumos dacă noi în sens spiritual am avea o astfel de „riglă pentru măsurat”, pe care noi am putea citi creşterea noastră spirituală. Este cu mult mai greu să constaţi cât ai crescut spiritual, decât cât ai crescut corporal. Scurt timp înainte de o prelegere despre creşterea spirituală am întrebat pe soţia mea: „Astăzi trebuie să vorbesc despre creşterea spirituală; ce crezi tu, am crescut eu spiritual în anul trecut?” După un scurt moment de gândire mi-a răspuns: „Puţin, cred eu”.

Şi tu? Ai crescut tu spiritual în anul trecut? Întrebarea este destul de importantă. Nu mă refer  la creşterea în cunoaşterea Bibliei, chiar dacă aceasta este importantă şi folositoare. Nu, mă refer, dacă ai crescut cu adevărat spiritual. Probabil spui: de fapt nu ştiu bine ce să înţeleg prin aceasta. De aceea este aşa de important ca noi să avem mai întâi un obiectiv bun, ca noi să vedem mai întâi unde trebuie să ne conducă creşterea noastră spirituală. Mai întâi trebuie să avem o riglă de măsurat bună. Dacă creşti, dar nu şti în ce direcţie de fapt trebuie să creşti, s-ar putea să fie direcţia greşită. Noi trebuie să avem o ţintă, o riglă de măsurat. Încotro trebuie să ducă creşterea noastră?

Partea următoare


Tradus de la: Geistliches Wachstum (1)

Tradus din Op de Hoogte, Vaassen, NL, Ediţia 5, Nr. 1, toamna 1997, pag. 10–15

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen