Verset călăuzitor: Isaia 56.10

Isaia 56.10: Păzitorii săi [conducătorii poporului israel] sunt orbi, toţi sunt lipsiţi de cunoştinţă. Toţi sunt câini muţi care nu pot să latre.

În ultimii ani, mi se pare că a existat o polarizare din ce în ce mai mare a societății noastre între grupuri de opinie și indivizi. Anul trecut, odată cu pandemia corona și cu întrebarea cum să răspundem la ea, această polarizare a primit un impuls suplimentar. La fel ca toate evoluțiile sociale, acest lucru s-a transferat și în comunităţile noastre creștine. Și acolo, tonul a devenit mai dur, se insistă asupra opiniei proprii, un „compromis”[1] este adesea văzut doar în mod negativ. Acest lucru este valabil la diferenţele de păreri interne din cadrul comunităţii, dar și la întrebarea cum să te poziționezi ca și creștin credincios în aceste vremuri față de evoluțiile sociale și deciziile politice. Mă comport mai degrabă tăcut și rezervat sau vorbesc tare și clar și „mă distanţez” faţă de evoluțiile reale și presupuse a fi greşite? Trei scenarii pot fi reprezentative pentru această întrebare:

• Președinția lui Donald Trump în SUA. Mulți creștini l-au susținut pentru că, printre altele, s-a pronunțat împotriva opțiunilor liberale în materie de avort. În același timp, alte comportamente personale și poziții politice ale sale, extrem de criticabile din punct de vedere creștin, au fost ignorate până la final. O polarizare masivă a societății americane a fost posibilă cu sprijinul său.

• În Germania, criticii creștini ai practicii avortului organizează de mai mulți ani „Marșul pentru viață”. Creștinii ies în stradă ofensiv pentru a-și exprima criticile la adresa societății. Este o demonstrație pașnică și autorizată prin Berlin, care, din păcate, este întreruptă în mod repetat de contramanifestanți mai puțin pașnici. Alegând strada ca loc de exprimare a opiniei, ne expunem și la „regulile jocului” (sau „faulturile”) de acolo.

• Tinerii, în special, sunt foarte îngrijorați de consecințele pe care de exemplu „schimbările climatice” sau diversele probleme de mediu le-ar putea avea asupra viitorului lor. Cum vor trăi aici peste câteva decenii, când persoanele în vârstă de astăzi și-au încheiat pur și simplu viața pământească în cea mai mare parte? Și ei organizează demonstrații („Friday for Future”). Cum ar trebui să se comporte un tânăr creștin credincios, care şi el este îngrijorat de modul în care tratăm creația?

Prin exemplele de mai sus nu este vorba de părerea mea despre problemele în sine,[2] ci de întrebarea referitoare la modul în care mă comport ca și creștin credincios în astfel de situații: îmi exprim opinia în liniște sau cu voce tare? Caut compromisul sau confruntarea?

Când eram elev de liceu, la începutul anilor 1980 au fost organizate demonstrații împotriva dublei decizii a NATO și a amplasării rachetelor Pershing-Il cu focoase nucleare în Germania. Am participat alături de mulți alții din anul meu școlar (unii profesori ne-au încurajat să facem acest lucru...) și am închis una dintre principalele străzi din Kassel cu o blocadă a mașinilor și tramvaielor. Ne-am simțit cumva destul de bine că am luat atitudine împotriva armamentului nuclear și am fost pentru pace..., dar părinții mei și creștinii din adunarea, pe care o frecventam la acea vreme, nu au avut nicio înţelegere pentru această comportare. Participarea la o demonstrație a fost un „No-Go” [„nu merge”] pentru un creștin. În mod evident, în ultimele decenii a avut loc o schimbare notabilă şi în Germania printre noi creștinii.

Cei liniştiţi din ţară

„Oamenii liniştiţi din ţară” - este un citat dintr-un psalm al lui David: „Căci ei nu vorbesc de pace, ci urzesc înşelătorii împotriva oamenilor liniştiţi din ţară” (Psalmul 35.20). În acest psalm, David descrie cum este persecutat pe nedrept de oameni răuvoitori. Ei îi urmăresc viața, îi întind capcane, îi încalcă dreptul, îl urăsc și vor să-l înghită. Și toate acestea în ciuda faptului că David le făcuse bine (Psalmul 35.12: „Îmi întorc rău pentru bine”. Prin faptul că pun capcane, ridică „martori mincinoşi” și născocesc „cuvinte de înșelăciune” (Psalmul 35.11,20), acești oameni încearcă să-l prezinte pe David ca fiind cel rău și scandalagiul societății din acea vreme, într-o răsturnare de situație. David strigă către Dumnezeu pentru salvare și Îl roagă pentru dreptate. David este conștient că nu este singur în această situație, ci că mai sunt și alții din poporul Israel care se află într-o situație similară: „oamenii liniștiți din țară” (la ei se referă și Psalmul 35.27).

David cunoștea persecuția și situațiile de minoritate din propria sa experiență. În primul rând, când a fost persecutat în tinerețe de către împăratul Saul, care încă domnea. Mai târziu, după ce era deja împărat în Israel de câțiva ani, când unul dintre fiii săi s-a ridicat împotriva lui, târând cu el pe unii dintre consilierii apropiați ai lui David și pe mulți din popor, iar David a trebuit să părăsească Ierusalimul în fugă (1. Samuel 18 și următoarele; 2. Samuel 15 și următoarele). Ca împărat, însă, David a fost și un regent în Israel cu drept mare de executare a puterii, pe care nu l-a folosit întotdeauna în scopuri bune: pentru a pune mâna pe soția unuia dintre soldații săi, nu s-a sfiit să ucidă indirect pe acest om credincios (2. Samuel 11 și următoarele). Într-un anumit sens, David însuși se întoarce aici împotriva unuia dintre „cei liniștiți din țară”, așa cum se plânge în Psalmul 35.[3]

În secolul al XVIII-lea, creștinii pietiști din Germania foloseau termenul „cei liniștiți din țară” pentru un cerc liber de prieteni care împărtășeau aceleași idei creștine. În centrul cercului lor se afla Gerhard Tersteegen (1697-1769), un scriitor și predicator care locuia la Mühlheim an der Ruhr. Un alt membru al acestui cerc creștin a adăugat chiar această denumire la numele său: scriitorul Johann Heinrich Jung-Stilling. Ei doreau să își ducă viața în liniște, în izolare, închinare și adâncire în gândurile biblice și au publicat cântări (de exemplu, Tersteegen: „Ich bete an die Macht der Liebe” – „Ador puterea iubirii”) și cărți edificatoare în acest scop.[4] Cu toate acestea, Tersteegen a luat odată o poziție explicită împotriva regelui prusac de atunci, Frederic al II-lea cel Mare (vezi mai jos). Termenul „cei liniștiți din țară” a devenit astfel o desemnare a creștinilor care se distingeau printr-o viață liniștită, dedicată lui Dumnezeu, în mediul lor respectiv, chiar ostil.

Câini muţi, care nu pot să latre

În Isaia 56.9-57.2, profetul Isaia descrie o situație în rândul poporului lui Israel care are anumite asemănări cu Psalmul 35: și aici, Isaia se ocupă de oameni răuvoitori, pe care el îi numește câini și păstori. Ei nu-și îndeplinesc sarcina de a proteja și de a îndruma poporul („câini muți care nu pot să latre”; „nu pot pricepe nimic [nu ştiu cum să deosebească]”; Isaia 56.10,11 și, în schimb, caută doar propriul avantaj („folosul lui”; Isaia 56.11). Și este vorba despre cei drepți, a căror suferință nimeni nu o ia în seamă și care sunt în cele din urmă măturați de răutate. La aceştia se adaugă „fiarele câmpului”, prin care se înțelege probabil dușmanii externi, care atacă și jefuiesc poporul pentru că „păstorii” dorm, pentru că ei nu sunt câini ciobăneşti buni, ci ei înșiși sunt câini răpitori.

Prin alegerea cuvintelor și a imaginilor, Isaia se aseamănă în acest pasaj cu mulți alți profeți din Vechiul Testament, de exemplu și cu Ieremia, care scrie în cartea sa: „Mergeţi, adunați toate fiarele câmpului, aduceți-le să mănânce! Mulți păstori au distrus via Mea, au călcat în picioare partea Mea, au prefăcut partea Mea plăcută într-un pustiu părăsit. ... toată țara este pustiită, pentru că nu este nici un om care s-o pună la inimă” (Ieremia 12.9-11). „«Vai de păstorii care nimicesc și risipesc oile pășunii Mele!», zice Domnul. De aceea, așa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, despre păstorii care păstoresc pe poporul Meu: «Voi ați risipit oile Mele şi le-ați alungat și nu le-ați îngrijit. Iată, voi pedepsi asupra voastră răutatea faptelor voastre», zice Domnul” (Ieremia 23.1,2). Profeții au formulat aici, în cuvinte drastice, o critică fundamentală a nemulțumirilor societății din acea vreme, în special a conducătorilor responsabili. Prin aceasta, ei au stat temporar (Isaia) sau aproape toată viața lor (Ieremia) într-o poziție minoritară și împotriva „curentului principal al vremii”. Isaia critică, prin cuvintele „câini muți care nu pot să latre”, tăcerea oamenilor care de fapt trebuiau să-i avertizeze pe ceilalți.

Această expresie nu a devenit la fel de proverbială ca „cei liniștiți din țară”. Dar ea este folosită mereu de către creștinii care cred că am devenit prea liniștiți, prea conformiști, prea tăcuți în societatea noastră de astăzi. Încălcările flagrante ale poruncilor lui Dumnezeu în societatea noastră, nedreptățile strigătoare la cer din această lume, asuprirea celor slabi - trebuie să ne ridicăm vocea, să spunem lucrurilor pe nume pentru binele celor oprimați și pentru a-i avertiza pe cei care fac sau permit aceste nedreptăți.[5]

Două perspective diferite. Cum trebuie să ne comportăm acum? Ca un „tăcut din țară” sau în maniera unui „profet” din Vechiul Testament?

Împotriva curentului principal al vremii – Luther în Worms

Poate că evenimentul suprem din istoria bisericii, când cineva s-a opus cu hotărâre „curentului dominant al vremii” a fost interogatoriul lui Martin Luther la Dieta de la Worms din 17 și 18 aprilie 1521, în prezența împăratului Carol al V-lea. Confruntarea dintre Luther și adversarii săi din această perioadă s-a desfășurat cu mijloace din ce în ce mai dure, dar și cu cuvinte dure. Titlurile unor publicații vorbesc de la sine; de exemplu, Martin Luther: „Wider den neuen Abgott und alten Teufel, der zu Meißen erhoben werden soll” [„Împotriva noului idol și a vechiului diavol care va trebui ridicat la Meißen”], sau unul dintre adversarii săi, Paul Amnicola, cu aceeași ocazie: „Wider das wild geeifernde Eberschwein Luther, das in dem Weingarten des Herrn kräftig wühlt, gräbt und sich untersteht, mit seinem besudelten Rüssel umzustoßen die Heiligsprechung des heiligen Benno und aller Heiligen Ehrerbietung zu verdrängen” [„Împotriva mistrețului sălbatic plin de zel Luther, care sapă și scormonește cu vigoare în via Domnului și îndrăznește să răstoarne cu botul său mânjit canonizarea Sfântului Benno și toată cinstirea sfinților.”] (ambele scrieri din 1524[6]). Prin urmare, este interesant să vedem cum s-a comportat Luther la Worms. Trebuia să-și retracteze publicațiile anterioare și a răspuns în cele din urmă:

Pentru că Majestatea Voastră și Alteța Voastră doresc un răspuns simplu, voi da unul fără coarne și fără dinți: Dacă nu sunt copleșit de mărturiile Scripturii sau de motivele clare ale rațiunii - pentru că nu cred nici în Papa, nici în Concilii, deoarece este evident că ei au greșit și s-au contrazis adesea - atunci rămân copleșit de pasajele din Scriptură pe care le-am citat, iar conștiința mea este legată captiv de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot și nu vreau să retrag nimic, pentru că nu este nici sigur, nici sănătos să acționezi împotriva conștiinței. Dumnezeu să mă ajute, Amin![7]

Atât în această declarație finală din a doua zi a interogatoriului său, cât și înainte, Luther recunoaște Dieta imperială ca atare și pe împărat în funcția sa. Adresarea făcută împăratului, „Majestatea Voastră și Alteța Voastră”, este adecvată situației. El le răspunde celorlalți adversari, dintre care unii sunt și ei prezenți, în forma dorită, pe scurt și fără cuvinte dure.

Însă, Luther rămâne ferm în această chestiune; nu se dezice de nimic. Pe lângă aceasta, trebuie remarcat faptul că el nu își bazează poziția sa fermă pe propria sa înțelegere subiectivă a Bibliei, care ar fi superioară celei a altora, ci pe ceea ce el numește în altă parte „claritatea Scripturii”. Biblia însăși este clară și ușor de înțeles. Dacă cineva îl „învinge” pe baza acestei Scripturi, el este foarte dispus să-și schimbe opinia. Dar numai atunci.[8]

Filosoful din Sanssouci – Tersteegen şi Friedrich al II-lea, cel Mare

Gerhard Tersteegen a fost, așa cum am menționat mai sus, una dintre figurile principale din cercul creștin de prieteni ai grupării „Stillen im Lande” [„Cei liniştiţi din ţară”]. În jurul anului 1760, a scris un fel de recenzie a unei colecții de poezii ale regelui prusac de atunci, Friedrich al II-lea, pe care filosoful francez Voltaire o publicase în 1750, intitulată Gedanken über die Werke des Philosophen von Sanssouci (Gânduri despre operele filosofului din Sanssouci).[9] Tersteegen a trimis această scriere sub forma unei scrisori către un prieten nenumit din Berlin sau din împrejurimi, dar pare să fi presupus că ea va găsi o circulație mai largă acolo și va ajunge și la împărat, ceea ce s-a și întâmplat.

Denumirea lui Friedrich al II-lea drept „filosoful din Sanssouci” nu a fost o invenție a lui Tersteegen; și alții au folosit-o pentru a-l caracteriza pe împărat ca persoană și stilul său de guvernare. Nu există nicio îndoială că Friedrich al II-lea cel Mare a fost un regent excepțional de capabil și, de asemenea, o persoană cu multiple talente. Cu toate acestea, dragostea sa pentru filozofie a fost legată de o îndepărtare de credința creștină. Într-adevăr, fusese educat ca un creștin, dar metodele educaționale și pedepsele extrem de stricte ale tatălui său, Friedrich Wilhelm I, l-au îndepărtat de credința creștină.[10] Acest lucru era cunoscut în Regatul Prusiei și nu numai și a fost observat cu îngrijorare de către creștini.

Friedrich al II-lea și-a scris poemele pentru oamenii de la curte și pentru prieteni (cum ar fi Voltaire); el nu a intenționat să le publice. Voltaire a făcut acest lucru fără să se consulte cu împăratul. Evident, Friedrich al II-lea nu a fost mulțumit de acest lucru, pentru că în jurul anului 1762 a publicat el însuși o colecție revizuită, în care unele critici deosebit de dure la adresa creștinismului au fost eliminate. Din scrierile sale, Tersteegen cunoștea cel puțin ediția lui Voltaire, posibil și ediția revizuită, și citează din ea.[11] Cum se adresează Tersteegen (indirect) împăratului, pentru că vede că cei de la putere îl uită pe Dumnezeu și că acest lucru va avea consecințe fatale atât pentru ei personal, cât și pentru întreaga națiune?

După ce i se adresează prietenului nenumit, el scrie:

Admir mintea sclipitoare a autorului, marile cunoștințe, mai ales în ceea ce privește scrierile păgâne, stilul fluent și captivant de a scrie, darul excelent în poezie etc. Dar dacă îndrăznesc să cenzurez un astfel de om, atunci trebuie să mărturisesc că am găsit multe de criticat în cartea sa. Ilustrul autor (căci nu este un om obișnuit) descrie nimicnicia acestei vieți.

Şi la sfârşitul scrierii sale:

Autorul generos este un dușman al lingușirii, un iubitor al sincerității. Gândește liber și le permite și celorlalți aceeași libertate. Chiar dacă ar trebui să audă ceea ce spun la urechea unui prieten, sunt convins că nu ar primi gândurile mele cu lipsă de grație. Adevăratul meu respect pentru venerabila sa persoană și calitățile sale incomparabile m-au făcut să suspin de o sută de ori în timp ce citeam: ce instrument ar putea fi acest mare om în mâna marelui Dumnezeu, dacă excelentul său intelect, iradiat de o lumină superioară, ar putea alunga cele mai dăunătoare prejudecăți împotriva religiei, iar inima sa nobilă ar putea da Împăratului împăraţilor, Domnului domnilor, cinstea cuvenită!

În textul propriu-zis, Tersteegen se abține de la atacuri personale sau cuvinte grosolane la adresa autorului Friedrich al II-lea. El scrie într-un stil de limbaj care va fi recunoscut și citit și de împărat. El arată clar că știe și este capabil să clasifice „scrierile păgâne” (el se referă în primul rând la autorii latini din perioada romană).

Însă în ceea ce priveşte chestiunea în sine, Tersteegen este clar. Iată, de asemenea, câteva exemple puţine:

Pe de altă parte, oricine şi-ar da jos masca de pe eroii săi vechi și noi, stoici, ar găsit mai întâi ridurile. [...] „Nu trebuie să te îngrijorezi de viitorul trist, ci să-l lași în întunericul lui.” De ce, om mare, de ce un viitor trist? Simte inima ta, poate, mai mult decât vrea să spună pana ta de scris?

În general, el judecă cauza și istoria religiei cu o pană de scris prea părtinitoare. [...] El îi numește sinucigași furioși pe primii creștini, care preferau să fie uciși decât să numească minciună ceea ce ei credeau a fi cel mai important adevăr etc.

Faptul că autorul nostru se arată în mod constant potrivnic religiei și iubitorilor ei, dar prea favorabil adversarilor ei, se poate vedea mereu. Pot fi citate doar câteva exemple: pe Iulian (apostatul) îl numeşte cuvânt fără bază; și îi numește pe părinții Bisericii înșelători sfinţi, fără deosebire.

Am admirat mai sus marea erudiție a autorului, mai ales în scrierile filosofice și poetice păgâne: nu este oare și acest lucru de deplâns în parte? [...] Astfel de lucruri ne sunt puțin de folos sau chiar deloc.

Filozofie nenorocită, care poartă numele și faima de înțelepciune, dar ar trebui să se numească lipsă de raţiune și nebunie!

Așa cum era de așteptat, scrierea lui Tersteegen a ajuns și în mâinile lui Friedrich al II-lea, care a citit-o și apoi a spus cu un oarecare respect: „Oare pot face așa ceva cei liniștiți din țară?”[12]

Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta – Hristos şi Pilat

Când Hristos a stat în fața lui Pilat, în jurul anului 33, aceasta a fost, pe de o parte, o parte unică și irepetabilă a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu, care a devenit realitate prin Isus Hristos. Noi, oamenii, suntem - fie că suntem sau nu conștienți de acest lucru - despărţiţi de Dumnezeu. Cauza sunt păcatele noastre, iar consecința este moartea (Romani 6.23). Cu toate acestea, în harul Său, Dumnezeu a vrut să ne salveze de la pieire (Ioan 3.16). Fiul lui Dumnezeu a devenit Om, pentru a ne mântui prin viața, moartea și învierea Sa: „Însă darul de har al lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 6.23).

Pe de altă parte, această întâlnire dintre „Împăratul iudeilor”, așa cum I se adresează Pilat cu subînțeles, și guvernatorul conducătorului aproape de necontrolat al lumii din acea vreme, împăratul roman, este deschizătoare de perspective pentru comportamentul creștinilor în situații similare. După ce Pilat Îl întreabă a doua oară, „Tu eşti Împăratul iudeilor?”, El confirmă: „Tu zici”. Dar împărăția Sa este radical diferită de toate împărățiile acestei lumi. Isus spune că a venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr - ceea ce duce la celebra întrebare a lui Pilat: „Ce este adevărul?” - și că împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Căci dacă împărăția Lui ar fi din lumea aceasta, atunci slujitorii Lui ar fi luptat ca El să nu fie predat.

Prin aceasta Isus face o ruptură clară în istoria poporului Israel, așa cum ea este descrisă în Vechiul Testament. Căci împăraţii poporului lui Israel au luptat mereu, și adesea în Numele lui Dumnezeu, cu forța armelor, pentru a-și apăra împărăţia și pentru a proteja poporul de dușmani. Aceasta nu mai este chemarea oamenilor care se află acum în legătură cu Împăratul Isus și cu Împărăția Sa. Isus Însuși practică renunțarea la violență (compară de exemplu, Ioan 18.10,11 în momentul capturării sau Luca 9.51-56, unde doi dintre ucenicii Săi au crezut că trebuie să se comporte ca profeții Vechiului Testament, dar El îi mustră pentru aceasta și, de asemenea, stabilește acest lucru ca o normă de comportament pentru „slujitorii” Săi, adică pentru creștini.)

Această renunțare la violență înseamnă renunţarea la forța armelor, dar și la violența verbală, așa cum reiese din răspunsurile pe care Domnul ni le dă nouă, oamenilor, în aceste interogatorii, și devine clară la execuția de pe cruce, și cum scrie mai târziu Petru: „Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcați pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu amenința, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2.21-23). Este punerea în aplicare a ceea ce Isus a spus deja cu câțiva ani mai devreme în Predica de pe Munte: „Ați auzit că s-a spus: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău; dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc»” (Matei 5,43.44; compară și cu Romani 12.17-21[13]).

Har şi sare – Pavel scrie din închisoare

Pe când Pavel era în închisoare la Roma, a scris mai multe scrisori către creștinii din Asia Mică, între altele către biserica din Colose (Coloseni 1.1 și 4.18). În ceea ce privește comportamentul față de semenii necreștini, el a scris: „Umblați cu înțelepciune față de cei de afară, răscumpărând timpul [în sensul de a folosi orice ocazie]. Cuvântul vostru să fie întotdeauna în har, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4.5,6).

Pavel ar fi avut multe motive să fie amărât. A fost întemnițat din cauza credinței sale în Hristos (Coloseni 4.3). Iar în acele vremuri, o astfel de detenție nu era deloc o ședere plăcută. Cu toate acestea, el le recomandă colosenilor să adreseze semenilor lor cuvinte de har - ceea ce corespunde cu siguranță la a nu-i insulta și a nu-i amenința, cum a făcut Domnul Isus (compară cu 1. Petru 2.3) - condimentate cu sare. Sarea, ca substanță aromatizantă și conservantă, are probabil aici semnificația simbolică a unei vorbiri clare și concrete (compară și cu Matei 5.13).

Recomandarea lui Pavel aici corespunde astfel exemplului Domnului Isus Hristos și comportamentului lui Luther sau Tersteegen față de cei de la putere care le erau ostili sau le erau potrivnici. O prudență greșit înțeleasă, exagerată, care ne face să „punem deja foarfeca în păr”, să ne temem să spunem clar lucrurile corecte și care duce la o „corectitudine politică” fără sens, nu este „dresată cu sare”. Mi se par foarte alarmante încercările unor semeni de a „curăța” limbajul, chiar și retroactiv din punct de vedere istoric (ca exemplu, discuțiile ciudate despre termenul „maur”) sau de a folosi limbajul pentru a impune cu forța o ideologie (în prezent, îmi vine în minte, în primul rând, limbajul pretins „echitabil din punct de vedere al genului”). Mă întreb dacă acești semeni au citit vreodată romanul distopic 1984 al lui George Orwell și s-au gândit la „Ministerul Adevărului” de acolo, care are ca scop controlul trecutului în sensul dictaturii la putere prin ajustarea periodică a documentelor.[14] Desigur, „faptele alternative” (adică alte neadevăruri) nu sunt răspunsul la abuzul de „corectitudine politică”. Nici provocările grosolane și atacurile personale nu sunt „în har”.

Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie – încă o dată Isus Hristos

Cuvintele „în har, dres cu sare” se caracterizează nu numai prin cuvintele în sine, ci și prin conținutul lor. Nu este vorba doar de a spune ceva, ci mesajul în sine trebuie să fie clar și relevant. Cu alte cuvinte, lucrul principal trebuie să rămână lucrul principal. Când Isus Hristos a ieșit în public, a făcut-o cu cuvintele: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu; pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Marcu 1.15). Trebuie să fim întotdeauna conștienți că este bine pentru o persoană și pentru semenii săi dacă un alcoolic devine treaz, dacă un dependent de pornografie își distruge resursele de internet etc., - dar numai prin aceasta nimeni nu este mântuit, nimeni nu merge în cer. Pentru aceasta avem nevoie de Domnul și Mântuitorul Isus Hristos.

Este vorba despre oameni care se întorc la Dumnezeu. Este vorba despre locul unde ne vom petrece eternitatea. Este vorba despre adevărata „veste bună” (în greacă: „evanghelie”). În contrast cu aceasta, importanța a nenumărate alte lucruri, pe care în prezent le evaluăm destul de diferit, se estompează. Cineva l-a întrebat odată pe Isus: „«Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine». Dar El i-a spus: «Omule, cine M-a pus judecător sau împărțitor peste voi?». Și le-a zis:«Luați seama și păziţi-vă de orice lăcomie de bani, pentru că viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui.»” Și în final le-a spus o parabolă despre un om bogat, care se încheie cu cuvintele: „Nebunule, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; şi cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi? Astfel este cel care strânge pentru sine însuşi și nu este bogat față de Dumnezeu” (Luca 12.14-21).

Prin urmare, dacă creștinii trebuie să se străduiască să vorbească „în har, dres cu sare” față de semenii lor din societățile lor, aceasta înseamnă şi că ei nu trebuie să transforme fiecare subiect într-o problemă confesională. Același Pavel scrie cu privire la modul în care a predicat Evanghelia: „Pentru că, fiind liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să-i câştig pe cei mai mulţi. Şi m-am făcut faţă de iudei ca iudeu, ca să-i câştig pe iudei; faţă de cei de sub lege, ca fiind sub lege, eu însumi nefiind sub lege, ca să-i câştig pe cei de sub lege; faţă de cei fără lege, ca fiind eu fără lege (nu fiind eu fără legea lui Dumnezeu, ci supus legii lui Hristos), ca să-i câştig pe cei fără lege. Faţă de cei slabi m-am făcut slab, ca să-i câştig pe cei slabi. M am făcut tuturor toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii. Şi fac toate pentru Evanghelie, ca să mă fac împreună-părtaş cu ea” (1. Corinteni 9.19-23). Există multe lucruri în care, chiar și în calitate de creștin, poți și uneori trebuie să poți face compromisuri fără a schimba conținutul Evangheliei.

În perspectivă

În concluzie, cred că și astăzi putem vorbi, scrie și acționa ca și creștini:

• clar şi precis, fără compromisuri, acolo unde şi Cuvântul lui Dumnezeu este clar
• fără violenţă
• de asemenea, şi fără violenţă verbală
• plini de respect faţă de semenii noştri, oricine ar fi ei

Din nefericire, unii semeni de-ai noştri vor reacționa în continuare agresiv, chiar cu ură, la acest lucru (în cele din urmă, prin urmare, ei înșiși extrem de intoleranți). Nu putem preveni întotdeauna acest lucru. Pavel a scris deja: „Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12.18). Şi Isus Hristos a spus ucenicilor Săi, scurt înainte de răstignirea Sa, foarte realist: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât mai înainte decât pe voi. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea. Amintiţi-vă de cuvântul pe care vi l-am spus Eu: «Nu este rob mai mare decât stăpânul său». Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate acestea din cauza Numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel care M-a trimis.” (Ioan 15.18-21).

Dar nu ar trebui să lăsăm ca toată agitația și zgomotul din jurul nostru să ne împiedice să spunem clar ceea ce este important. În toiul nopții, în haosul de după un cutremur, un gardian de închisoare stă în fața lui Pavel și a tovarășului său Barnaba, din nou ca prizonieri, și îi întreabă: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Şi ei au răspuns: «Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.»” Aceasta este esenţialul! Şi întâmplarea merge mai departe: „Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, lui şi tuturor celor din casa lui. Şi i-a luat la el chiar în ceasul acela din noapte şi le-a spălat rănile; şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui. Şi, aducându-i în casa lui, le-a pus masa şi, crezând în Dumnezeu, s-a bucurat cu toată casa lui.” (Faptele apostolilor 16.30-34).

Când oamenii sunt salvați pentru eternitate, acesta este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla. Dacă alții nu sunt încă atât de departe, dar răspund respectuos la vorbirea, scrierea sau acțiunea creștinilor: „Oare pot face asta cei liniștiți din țară?”, atunci poate că acesta este un prim pas în direcția cea bună, înapoi la Dumnezeu.

Tradus de la: Die Stillen im Lande oder stumme Hunde, die nicht bellen können

https://www.soundwords.de/ro/die-stillen-im-lande-oder-stumme-hunde-die-nicht-bellen-koennen-a12947.html

Traducere: Ion Simionescu