Credinţa se dovedeşte prin felul în care procedăm cu nedreptatea (versetele 1-13)

Versetul 1

Iacov 5.1: Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi, tânguindu-vă de nenorocirile voastre care vin peste voi.

Lucrurile pe care le întâlnim în prima parte a acestui capitol arată clar că unii dintre cei care se declarau creștini cu siguranță nu erau mântuiți. Modul în care Iacov se adresează acestor oameni „bogați” arată că el nicidecum nu-i considera credincioși. El nici măcar nu-i numește aici „frați” - așa cum s-a adresat până acum auditoriului său în această scrisoare (Iacov 1.2,9,16,19; 2.1,14; 3.1 „(1:2) Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite,“ „(1:9) Iar fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui,“ „(1:16) Nu vă rătăciţi, preaiubiţii mei fraţi!“ „(1:19) Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie;“ „(2:1) Fraţii mei, să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, primind după înfăţişare.“ „(2:14) Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Poate credinţa să-l mântuiască?“ „(3:1) Nu fiţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că vom primi mai mare judecată.“ etc.).

Iacov îi avertizează pe acești falși mărturisitori cu privire la judecata viitoare. El le spune că ei trebuie să „plângă și să se tânguiască” pentru că „nenorocirea” lor s-ar putea abate asupra lor în orice moment și ca urmare ar pierde totul. Judecata va veni peste ei din cauza necredinței lor față de Dumnezeu și a tratamentului lor rău pe care l-au făcut iudeilor deveniţi credincioși. Acest lucru s-a întâmplat la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Istoricii ne spun că majoritatea creștinilor au părăsit orașul Ierusalim și împrejurimile acestuia, înainte ca armatele romane să năvălească asupra lor. Ei au ținut cont de avertismentul dat de Domnul în Luca 21.20-24 „(20) Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oştiri, atunci să ştiţi că pustiirea lui este aproape. (21) Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi şi cei din mijlocul lui să plece afară şi cei din câmpuri să nu intre în el; (22) pentru că acestea sunt zile de răzbunare, ca să se împlinească toate cele scrise. (23) Dar vai de cele însărcinate şi de cele care alăptează în acele zile, pentru că va fi necaz mare în ţară şi mânie asupra acestui popor. (24) Şi vor cădea de tăişul sabiei şi vor fi duşi captivi printre toate naţiunile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până se vor împlini timpurile naţiunilor.“. Iudeii necredincioși nu au luat în seamă avertismentul și au fost cuceriţi de romani și, ca urmare, au căzut sub această judecată. Această judecată era atât de sigură încât Iacov le spune acestor oameni bogați că ei ar trebui deja acum să înceapă să plângă.

Patru păcate deosebit de mari ale bogaţilor (versetele 2-6)

• Strângerea de comori (Iacov 5.2,3 „(2) Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre au fost mâncate de molii. (3) Aurul şi argintul vostru au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi are să vă mănânce carnea ca un foc. V-aţi strâns comori în zilele din urmă!“)
• Practici înşelătoare în relaţiile cu angajaţii lor (Iacov 5.4 „Iată, plata lucrătorilor care au secerat ogoarele voastre, care este oprită de voi pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor.“)
• Necumpătare/egoism (Iacov 5.5 „Aţi trăit în lux pe pământ şi v aţi desfătat; v-aţi săturat inimile ca într-o zi de înjunghiere.“)
• Persecutarea fraţilor lor (drepţi) (Iacov 5.6 „L-aţi condamnat, l-aţi ucis pe cel drept; el nu vi se împotriveşte.“)

Ceea ce a stat la baza lăcomiei lor nestăpânite după bogăție și putere a fost păcatul setei de câştig. Aceasta i-a împins în practicile lor rele. A fost deosebit de trist că aceste practici rele au fost efectuate pe cheltuiala celor cu care ei au mărturisit că au o credință comună - proprii lor frați! De aceea, în această epistolă se face cea mai severă mustrare acestor mărturisitori falși.

Păcatul strângerii de bunuri materiale (versetele 2,3)

Versetele 2,3

Iacov 5.2,3: Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre au fost mâncate de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi are să vă mănânce carnea ca un foc. V-aţi strâns comori în zilele din urmă.

Deși păcatul de a acumula lucruri pământești este condamnat în Scriptură (Eclesiastul 5.10-13 „(10) Cel care iubeşte argintul nu se va sătura de argint, nici cel care iubeşte belşugul, de câştig. Aceasta, de asemenea, este deşertăciune. (11) Când se înmulţesc bunurile, se înmulţesc cei care le mănâncă; şi ce folos are stăpânul lor, decât că le priveşte cu ochii săi? (12) Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat puţin, fie mult; dar pe cel bogat, belşugul nu l lasă să doarmă. (13) Este un rău dureros pe care l am văzut sub soare:bogăţii păstrate spre răul celui care le stăpâneşte;“; Psalmul 39.6 „În adevăr, omul umblă ca o umbră; în adevăr, se frământă în zadar, îngrămădeşte bunuri şi nu ştie cine le va strânge.“; Proverbele 23.4,5), acești iudei bogați, care cunoșteau bine aceste Scripturi, „au strâns comori în zilele din urmă[1]”. Iacov îi avertizează că judecata lui Dumnezeu va fi îndreptată împotriva acestor imoralități. Pentru a sublinia caracterul trecător al posesiunilor materiale, el le spune că „hainele lor au fost mâncate de molii” și că „aurul lor și argintul au ruginit.” Comorile lor se vor strica și vor deveni inutile. Ideea aici este că bogățiile pot fi acumulate în așa măsură încât să se strice și să devină inutile. În termeni foarte practici, el ne arată că nu este voia lui Dumnezeu, ca oamenii să acumuleze inutil haine în dulapuri şi să îngrămădească bani la bănci.

Biblia nu spune că este un păcat să fii bogat, dar ne învață că acumularea de bogății este păcat. Bogăția, care nu a fost consacrată lui Dumnezeu, este ceea ce Iacov condamnă aici. Domnul Isus a învățat în cel mai simplu limbaj: „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde molia și rugina strică și unde hoții sparg și fură” (Matei 6.19).

Partea proastă a bogăției, pe care o dobândiseră acești iudei, era că ea fusese obținută prin mijloace nedrepte. Iacov îi asigură că pentru aceasta ei vor fi traşi la răspundere corespunzător. Ochii lor le-au fost deschişi, ca să vadă pieirea bogăţiei lor: „rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi are să vă mănânce carnea ca un foc.” Acesta este un limbaj figurat care indică faptul că acești oameni bogați ar simți o mare tristețe la pierderea posesiunilor lor - ca să nu mai vorbim de pierderea sufletelor lor (Marcu 8.36 „Pentru că, ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea, şi şi-ar pierde sufletul?“). Lecția de aici este că este o prostie să acumulezi bunuri - fie că este vorba de alimente, haine sau bani. Aceşti oameni bogaţi au acumulat comori pentru „zilele de pe urmă”, dar nu vor trăi să vadă zilele de pe urmă, ca să le savureze, deoarece romanii vor invada ţara și o vor distruge.

Practici înşelătoare (versetul 4)

Versetul 4

Iacov 5.4: Iată, plata lucrătorilor care au secerat ogoarele voastre, care este oprită de voi pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor.

Al doilea mare păcat, de care s-au făcut vinovați acești iudei bogați, a fost că ei au înșelat pe cei care au lucrat pentru ei. „Plata” lucrătorilor, care au recoltat câmpurile lor, a fost „reținută” prin fraudă. Aceasta nu a fost o neglijență din partea lor, ci o acţiune deliberată de a plăti prost pe muncitorii agricoli săraci. Ce a făcut ca acest lucru să fie atât de trist a fost faptul că mulți dintre ei au fost proprii lor frați, care au mărturisit credința comună în Domnul Isus! Acest lucru nu a fost numai o încălcare a Legii lui Moise (Deuteronomul 19.13; 24.14,15 „(19:13) Ochiul tău să nu-l cruţe; şi să cureţi sângele nevinovat din Israel, ca să-ţi fie bine.“ „(24:14) Să nu asupreşti pe lucrătorul plătit, sărac şi nevoiaş, dintre fraţii tăi sau dintre străinii tăi care sunt în ţara ta, înăuntrul porţilor tale. (24:15) La ziua lui să-i dai plata şi să nu apună soarele peste ea; pentru că el este sărac şi sufletul său o doreşte mult: ca să nu strige împotriva ta către Domnul şi să fie un păcat asupra ta.“), dar era şi o contrazicere a învățăturii Domnul Isus (Luca 6.31,36 „Şi cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel.“ „Fiţi deci îndurători, după cum şi Tatăl vostru este îndurător.“). Era, de asemenea, contrară învățăturii apostolului Pavel (Coloseni 4.1 „Stăpânilor, daţi robilor ce este drept şi corect, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în ceruri.“). Este clar că mărturisirea lor de credință nu era autentică.

Iacov le-a spus acestor oameni bogați că Dumnezeu a văzut practicile lor rele și că El a auzit strigătele poporului Său suferind: „Strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor.” Am putea fi tentați să gândim că Domnul este indiferent faţă de nedreptăţile care se săvârșesc împotriva noastră, dar acest lucru nu este adevărat. Doar pentru că El nu acționează conform planului nostru de timp, nu înseamnă că Lui nu-I pasă. Apostolul Petru spune tuturor celor care ar putea fi ispitiți să gândească așa: „El îngrijește de voi” (1. Petru 5.7). Domnul este profund interesat de toate cele referitoare la poporul Său (Exodul 2.23,24 „(23) Şi a fost aşa: în timpul acelor multe zile, împăratul Egiptului a murit. Şi fiii lui Israel suspinau din cauza robiei şi au strigat; şi strigătul lor din cauza robiei s-a suit la Dumnezeu. (24) Şi Dumnezeu a auzit geamătul lor şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov.“; Zaharia 2.8 „Pentru că aşa zice Domnul oştirilor: „După glorie m-a trimis El la naţiunile care v-au prădat, pentru că cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Săi.“). Dacă aici este menționat „Domnul oştirilor [Savaot]”, este pentru a sublinia faptul că Cel care  poruncește oștirilor cerului, intervine cu putere în favoarea poporului Său greu încercat, care este asuprit pe nedrept. Căile de guvernare ale lui Dumnezeu cu toți cei care acumulează bogăţii prin asuprirea angajaților lor își vor găsi justa răsplătire.

Păcatul necumpătării (versetul 5)

Versetul 5

Iacov 5.5: Aţi trăit în lux pe pământ şi v-aţi desfătat; v-aţi săturat inimile ca într-o zi de înjunghiere.

Al treilea păcat al acestor oameni bogați a fost necumpătarea. Ei trăiau în petreceri. Iacov spune: „Aţi trăit în lux pe pământ şi v-aţi desfătat.” Un astfel de stil de viaţă poate duce la insensibilitate față de nevoile celorlalți. Aceşti desfrânaţi nedrepți s-au făcut pe ei înșiși centrul vieții lor, în timp ce aceia care au fost exploatați de ei erau în nevoie. Ei s-au „tratat” pe ei înşişi ca într-o „zi de măcel”. Aceasta este o imagine a soldaților care jefuiesc cu lăcomie prada dușmanilor lor învinși și luptă pentru bogăție.

Prigonirea celor drepţi (versetul 6)

Versetul 6

Iacov 5.6: L-aţi condamnat, l-aţi ucis pe cel drept; el nu vi se împotriveşte.

Al patrulea rău al acestor oameni bogați a fost persecuția lor împotriva celor drepți. Ei i-au condamnat și i-au ucis pe urmașii neprihăniți ai lui Hristos. Făcând acest lucru, ei au arătat același caracter de necredință și răutate ca și iudeii necredincioși care Îl uciseseră pe Hristos – „Cel sfânt și Drept” (Faptele apostolilor 3.14). Uciderea celor drepți se referă aici la crimele „judiciare”. Adică, acești oameni bogați și răi ar abuza de sistemul judiciar pentru a executa sentinţa (pe nedrept) asupra acestor credincioși neprihăniți. Aceasta se vede din faptul că condamnarea lor este menționată înainte de a fi uciși. Acești oameni săraci au fost aduși la judecată și acuzați pe nedrept de acești oameni fără scrupule și răi (Iacov 2.6 „Iar voi l-aţi dispreţuit pe cel sărac. Nu bogaţii vă asupresc şi nu ei vă târăsc înaintea tribunalelor?“). Deoarece ei nu aveau nici o posibilitate să se apere, au fost executați în baza sistemului juridic. „El nu vi se împotriveşte” se referă în mod evident la faptul că acești inculpați nu aveau nicio putere, să se apere împotriva acestei nedreptăți.

Aceste lucruri ne arată la ce poate duce lăcomia. Ceea ce a început ca o acumulare excesivă de bogăție s-a încheiat cu uciderea celor care stăteau în calea realizării acestui obiectiv! Acest lucru ar trebui să fie un avertisment serios pentru creștini de a nu se lăsa prinși în acumularea de bogății. Bogăția, care nu a fost consacrată lui Dumnezeu, va ruina pe posesorul ei.

Pericolele unei reacţionări false la nedreptăţile care ni se fac (versetele 7-13)

După ce Iacov i-a avertizat pe bogații necredincioși din această comunitate mixtă de oameni care se declară creștini, el se întoarce să se adreseze acelora, care sunt credincioși adevărați, prin aceea că îi numeşte „frați”.

Acești oameni săraci au fost exploataţi - în special la locul de muncă. Întrebarea este, ce ar trebui ei să facă împotriva acestei nedreptăți? Probabilitatea este mare ca noi să fim atât de împovărați de lucrurile prin care am fost nedreptățiți, încât intrăm într-o stare sufletească proastă. De aceea, Iacov anticipează trei reacții carnale, pe care o persoană aflată în astfel de situații le-ar putea avea în mod normal, iar el își îndeamnă ascultătorii în consecință.

Răzbunarea (versetele 7,8)

Versetele 7,8

Iacov 5.7,8: Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă rodul preţios al pământului, având îndelungă-răbdare pentru el, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului s-a apropiat.

Primul lucru, pe care îl abordează Iacov, este tendința de a vrea să ne răzbunăm - de a ne răzbuna. Desigur, el nu prezintă acest lucru ca fiind răspunsul pentru frații săi care suferă. În schimb, el spune: „Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului.” Acesta este o aluzie la arătarea Domnului [în putere și glorie]. (Adevărul despre răpire era o revelație deosebită dată apostolului Pavel, pentru ca el s-o vestească credincioșilor; este puțin probabil ca aceasta să fi fost cunoscută în momentul scrierii acestei epistole.)

Ca răspuns la aceste nedreptăți, Iacov nu spune: „Formați un sindicat, fraților. Apără-ți drepturile voastre în această lume și opuneţi-vă acestor lucruri.” Nu, ei nu trebuiau să se împotrivească acestor nedreptăți, ci să aștepte cu răbdare pe Domnul, care va veni. La fel ca un „agricultor”, după ce a semănat sămânța în pământ el trebuie să aștepte „ploaia timpurie și târzie” înainte de a-și culege recolta, la fel ar trebui și acești frați şi aceste surori, care treceau prin multe suferinţe, să aştepte răbdători „venirea Domnului”. Ei trebuiau să arate credința lor prin răbdare și perseverenţă în aceste nedreptăți din partea falșilor lor frați (iudeii necredincioși). Aceasta este subliniată de faptul că cuvântul „răbdare” este folosit de cinci ori în aceste câteva versete. Apostolul Petru este de acord cu acest lucru: „Dar dacă, făcând binele și suferind, veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (1. Petru 2.20).

Ceea ce spune Iacov aici este că relele din lumea aceasta nu vor fi îndreptate până când Domnul va apărea și va lua în mâna Sa frâiele guvernării (Apocalipsa 11.15 „Şi al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă; şi au fost glasuri puternice în cer, spunând: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor“.“). Creștinii trebuie să „aibă răbdare” și să aștepte până atunci. Să te ocupi deja acum cu nedreptățile din societate  și să încerci să le îndrepţi înseamnă să acționezi înainte ca Domnul să intervină în această chestiune. Urmează un „timp de îndreptare” pentru această lume (Evrei 9.10 „constând numai în mâncăruri şi băuturi şi diverse spălări şi rânduieli ale cărnii, impuse până la un timp de îndreptare.“); acesta va începe atunci când Domnul intervine în judecată. Atunci dreptatea va domni (Isaia 32.1 „Iată, un împărat va împărăţi cu dreptate şi căpeteniile vor conduce cu judecată.“).

Oricine trăiește în această lume pentru o perioadă de timp mai lungă se confruntă inevitabil cu ceva ce i se face și care este nedrept - fie la locul de muncă, fie în viața particulară. Lupta dintre capitaliști și clasa muncitoare există și astăzi. Ce trebuie să facă creștinii în fața luptelor de la locul de muncă și a altor lucruri nedrepte, care se întâmplă în societate? Ei nu trebuie să se alăture asociațiilor de oameni care au fost formate pentru a lupta împotriva acestor nedreptăți - oricât de bine intenționate ar fi ele - ci pur și simplu să fie „răbdători” până la „venirea Domnului”. Va veni o vreme când nedreptățile din societate vor fi îndreptate, când Domnul va judeca această lume cu dreptate timp de o mie de ani (Faptele apostolilor 17.31 „pentru că a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi“.“). Sfânta Scriptură nu învață că creștinii trebuie să se amestece acum în lucruri pentru a le îndrepta, pentru că noi „nu suntem din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Dacă avem sentimentul că s-a profitat de noi, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti», spune Domnul” (Romani 12.19). În timp ce așteptăm, trebuie să ne încredințăm Aceluia care judecă cu dreptate în toate aceste lucruri.

Aceste situații sunt un alt domeniu din viața noastră în care putem demonstra autenticitatea credinței noastre. Deoarece suntem beneficiarii harului lui Dumnezeu și ai multor binecuvântări și privilegii spirituale, ne putem permite să arătăm har altora - chiar dacă ne-au tratat rău (Luca 6.28 „binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi.“). S-ar putea ca printr-o astfel de atitudine unii să se convertească la Hristos (Romani 12.20, 21 „(20) „Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui“. (21) Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine.“; Proverbele 25.21,22).

A se plânge (versetele 9-11)

Versetele 9-11

Iacov 5.9-11: Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, Judecătorul stă înaintea uşii. Fraţilor, luaţi ca exemplu de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care au vorbit în Numele Domnului. Iată, îi numim fericiţi pe cei care au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul dat lui de Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător.

O altă tendință este aceea de a se „plânge” de situație. Plângerea [geamătul] mărturisește însă despre o stare spirituală rea; ea provine adesea din faptul că nu ne supunem la ceea ce Dumnezeu a îngăduit în viața noastră. De aceea, Iacov spune: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraților.” De asemenea, el avertizează că, dacă o situație devine o problemă permanentă, Dumnezeu, Tatăl nostru, va trebui probabil să Se ocupe de noi în căile Sale de guvernare pentru a ne corecta proasta dispoziție. El ne reamintește, că „Judecătorul stă înaintea uşii”. Adică, Dumnezeu, Tatăl nostru este gata să acționeze ca Judecător în viața noastră atunci când este necesar (1. Petru 1.17 „Şi, dacă-L chemaţi ca Tată pe Cel care, fără a privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia, umblaţi în temere în timpul pribegiei voastre,“). Nu este vorba despre judecata de condamnare. Condamnarea este un lucru irevocabil și definitiv, din care un om nu poate fi eliberat. Toți cei care nu sunt mântuiți în lume sunt în prezent „sub judecata lui Dumnezeu”, dar ei nu sunt încă condamnați (Romani 3.19 „Ştim însă că orice zice legea vorbeşte celor de sub lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie sub judecată înaintea lui Dumnezeu.“; Ioan 3.36 „Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.“). Judecata lui Dumnezeu este o sentinţă din care omul poate fi eliberat, dacă el vine la Hristos și devine mântuit (Ioan 5.24 „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.“). Prin aceasta ei nu numai că devin eliberaţi de judecată, dar și devin plasaţi într-o poziție înaintea lui Dumnezeu „în Hristos”, în care nu poate exista nicio „condamnare” (Romani 8.1). Dar dacă oamenii nu vor să creadă, „judecata” lor îi va duce la „condamnare” (Romani 5.16).

Ca un exemplu despre cum trebuie să ne comportăm în aceste situații dificile, Iacov ne îndreaptă atenţia spre profeții din vechime. Ei au suferit necazuri cu „răbdare”. Toți cei care i-au urmat pe calea credinței îi numesc „fericiți” pentru că au „răbdat” și au a suferit cu perseverenţă. Noi îi admirăm și îi onorăm pentru viața lor plină de zel și de devotament. Unul dintre patriarhi (Iov) ne este dat în mod deosebit ca exemplu de „răbdarea” pe care ar trebui să o avem în suferința noastră. „Sfârșitul dat lui de Domnul” se referă la sfârșitul pe care Domnul îl avea în vedere pentru Iov în încercarea sa. El era un om bun care a devenit și mai bun, și astfel „Domnul a binecuvântat mai mult sfârșitul lui Iov decât începutul lui” (Iov 42.12). El a găsit realmente ceva foarte bun prin perseverarea în încercare.

Jurând cu jurăminte (versetul 12)

Versetul 12

Iacov 5.12: Dar înainte de toate, fraţii mei, nu juraţi, nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun alt jurământ; ci „da” al vostru să fie „da” şi „nu” al vostru să fie „nu”, ca să nu cădeţi sub judecată.

Un alt lucru, pe care ai putea fi tentat să îl faci, atunci când ai fost înșelat, este să juri că te vei răzbuna. Iacov anticipează acest lucru și spune: „Dar înainte de toate, fraţii mei, nu juraţi, nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun alt jurământ.” În astfel de situații, am putea fi înclinați să invocăm judecata lui Dumnezeu peste cei care ne-au făcut nedreptate. Dar, ca și creștini, nu trebuie să facem rugăciuni de blestemare și rugăciuni de judecare asupra altora. În privinţa aceasta Domnul este modelul nostru: care, „suferind, nu ameninţa” (1. Petru 2.23).

Partea noastră este să așteptăm ca Domnul să lucreze în aceste chestiuni. Judecata este lucrarea Lui, nu a noastră. El poate chiar să îndrepte unele lucruri înainte să vină ziua în care lucrurile vor fi îndreptate. El ar putea foarte bine să-i facă pe unii să îndrepte greșelile pe care ni le-au făcut - este dreptul Lui.

Jurământul cu jurăminte și făgăduieli solemne era obișnuit în vechea epocă sub Lege (Numeri 30; Eclesiastul 5.4-6 „(4) Când faci o promisiune lui Dumnezeu, nu întârzia s-o împlineşti, pentru că El nu găseşte nici o plăcere în nebuni; împlineşte ce ai promis! (5) Mai bine este să nu promiţi decât să promiţi şi să nu împlineşti. (6) Nu îngădui gurii tale să-ţi îndrepte carnea spre păcat şi nu zice înaintea îngerului că a fost o greşeală. Pentru ce să Se mânie Dumnezeu la glasul tău şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?“), dar a invoca Numele lui Dumnezeu, sau al cerului și al pământului, în focul bătăliei pentru a ne răzbuna împotriva dușmanilor noștri nu este modul creștin de a proceda cu încălcarea drepturilor. „Da” al nostru ar trebui să fie pur și simplu un „da” și „nu” al nostru ar trebui să fie un „nu”, și asta în toate relațiile noastre interpersonale. Adică, cuvântul nostru, atunci când spunem „da” sau „nu” ar trebui să fie suficient pentru a-i face pe oameni să aibă încredere în noi. Deoarece caracterul nostru creștin este de așa natură încât facem ceea ce spunem, și nu există nici o nevoie ca noi să ne susținem cuvântul cu un jurământ.

Versetul 13

Iacov 5.13: Suferă cineva dintre voi? Să se roage! Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!

În loc să privim spre cer și să jurăm, Iacov ne spune să privim spre cer și să ne „rugăm”. Aceasta este adevărata sursă de ajutor a creștinului atunci când a fost tratat pe nedrept. Din nou, Domnul Isus este exemplul nostru. Când a fost tratat rău, El „S-a încredinţat Celui care judecă drept” (1. Petru 2.23).

Iacov încheie această temă spunând: „Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!” Prin această afirmație, el a anticipat că credința sfinților va ajunge la nivelul în care ei vor accepta aceste lucruri de la Domnul într-un spirit de laudă și de mulţumire. Mulți creștini persecutați au făcut exact acest lucru. Ei au s-au ridicat atât de mult deasupra relelor care au fost săvârșite împotriva lor, încât s-au dus la moarte realmente cu o cântare de laudă pe buze (Faptele apostolilor 5.41; 16.25 „(5:41) Ei deci au plecat dinaintea sinedriului, bucurându-se că au fost socotiţi vrednici să fie dispreţuiţi pentru Numele Lui.“ „(16:25) Şi, la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau.“; Evrei 10.34 „Pentru că aţi şi suferit împreună cu cei închişi şi aţi primit cu bucurie răpirea bunurilor voastre, cunoscând că aveţi pentru voi înşivă o avere mai bună şi statornică.“)! Aceasta este dovada supremă a autenticității credinței unei persoane.

Punctul semnificativ, care poate fi văzut în toate acestea, este că Dumnezeu nu este indiferent la nedreptățile făcute poporului Său. El se va ocupa de toate acestea la timpul Său. Între timp, nu trebuie să ne luăm problema în propriile mâini și să ne răzbunăm. Noi trebuie să lăsăm totul în seama Domnului: „«A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti», spune Domnul” (Romani 12.19). Până atunci, trebuie să suferim necazurile în spirit de îndelungă-răbdare și răbdare, suferind necazuri (2. Timotei 4.5 „Dar tu, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrare de evanghelist, împlineşte-ţi deplin slujba.“). În aceasta se arată o credință autentică, care este convinsă că Domnul va îndrepta totul la timpul Său. Acest lucru este, de asemenea, dezvăluit într-un mod foarte practic în faptul că nu trăim pentru această lume, ci pentru o altă lume în care Hristos este centrul.

Credinţa se dovedeşte prin purtarea noastră de grijă pentru bolnavi – corporal şi spiritual (versetele 14-20)

Versetele 14-18

Iacov 5.14-18: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi, dacă a făcut păcate, i se va ierta aceasta. Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are cererea fierbinte a celui drept. Ilie era un om cu aceeaşi fire ca noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi n-a plouat pe pământ trei ani şi şase luni; şi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dat rodul.

În vechea epocă mozaică a Legii, unei persoane care umbla cu sinceritate cu Dumnezeu i s-a promis îndurarea lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. O îndurare de acest fel era că persoana va fi sănătoasă. Un om credincios și ascultător putea să se aștepte să fie cruţat de boală (Exodul 15.26 „Şi a zis: „Dacă vei asculta cu tot dinadinsul de cuvântul Domnului Dumnezeului tău şi vei face ce este drept în ochii Lui şi-ţi vei pleca urechea la poruncile Lui şi vei păzi toate rânduielile Lui, nu voi pune peste tine nici una din plăgile pe care le-am pus peste Egipt; pentru că Eu sunt Domnul care te vindecă“.“; Deuteronomul 7.15 „Şi Domnul va îndepărta de la tine orice boală şi nu va pune peste tine nici una din plăgile rele ale Egiptului, pe care le cunoşti, ci le va pune peste toţi cei care te urăsc.“). În creștinism însă acest lucru nu este neapărat aşa, deși există o îngrijire specială de păzire pentru „cei care cred”, ceea ce este cu mult mai mult decât grija lui Dumnezeu pentru toți oamenii (1. Timotei 4.10 „deoarece pentru aceasta ne ostenim şi suntem defăimaţi, pentru că ne-am pus speranţa într-un Dumnezeu viu, care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor.“). A crede în Domnul Isus Hristos nu înseamnă că suntem scutiți de a ne îmbolnăvii. De exemplu, apostolul Pavel a umblat cu Dumnezeu, dar a avut „slăbiciuni” în trupul său (2. Corinteni 12.7-10 „(7) Şi, ca să nu mă înalţ prin măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ţepuş pentru carne, un sol al lui Satan, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă înalţ. (8) Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul ca să-l depărteze de la mine. (9) Şi El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“. Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos. (10) De aceea, am plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în persecuţii, în strâmtorări, pentru Hristos; deoarece, când sunt slab, atunci sunt puternic.“). În epoca actuală Dumnezeu folosește lucruri precum boala pe drumul de credință pentru a ne învăța lecţii valoroase și pentru a ne forma caracterul creștin.

De aceea este o greșeală să credem că invitația Evangheliei include o promisiune de bogăție și scăpare de boală. Cei care propovăduiesc această falsă „evanghelie a prosperității” amestecă elemente iudaice cu creștinismul. Un astfel de mesaj face apel la cele mai profunde dorințe ale naturii pofticioase a omului căzut și îl atrage în mărturia creștină pe baza unui motiv fals - și anume, pentru a obține sănătate și bogăție. În multe cazuri, în sufletele lor nu a avut loc nicio lucrare de credință autentică. Scriptura sugerează că Dumnezeu poate eventual, dacă este necesar, să permită să avem parte de boală, pentru a ne corecta. Sau că El poate permite boala în viața noastră chiar și atunci când umblăm corect. Orice ni s-ar întâmpla, atunci când ne lovește boala, trebuie să înțelegem că tot ceea ce se întâmplă în viața noastră este îngăduit de Domnul pentru binele și binecuvântarea noastră. Nu trebuie să privim o boală, care vine peste noi, ca pe un accident, ci să vedem mâna Domnului în ea. Acest principiu a fost deja menționat în primul capitol.

Rugăciunea bătrânilor (versetele 14,15)

Versetele 14,15

Iacov 5.14,15: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi, dacă a făcut păcate, i se va ierta aceasta.

În cadrul vechiului legământ, Dumnezeu a fost credincios în tot ceea ce a promis. Chiar și atunci când poporul s-a îndepărtat mult de El și a trebuit să-l pedepsească, El și-a amintit de el cu îndurare (Habacuc 3.2 „„Doamne, am auzit ce ai spus Tu şi, m-am temut. Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut! În mânie, aminteşte-Ţi de îndurare!““) și i-a acordat semnele puterii Sale de vindecare, atunci când cineva era bolnav. Evenimentele deosebite, care au avut loc la „scăldătoarea din Siloam” sunt un exemplu în acest sens (Ioan 5.1-5 „(1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Isus S-a suit la Ierusalim. (2) Şi este în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, având cinci pridvoare. (3) În acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralizaţi, aşteptând mişcarea apei. (4) Pentru că un înger cobora câteodată în scăldătoare şi tulbura apa. Deci cine intra cel dintâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. (5) Dar era un om acolo, care era în suferinţă de treizeci şi opt de ani.“). Un înger se cobora la anumite momente și tulbura apa din bazin, iar cel care intra primul în bazin era vindecat. Deoarece aceste haruri se întâmplau sporadic, o persoană trebuia să aștepte destul de mult timp pentru o astfel de binefacere a lui Dumnezeu - și binecuvântarea acordată se baza întotdeauna pe faptul că persoana trebuia să facă ceva pentru a o obține (Galateni 3.12).

Acum, când acești credincioși iudei erau adunați pe teren creștin și se aflau în Adunare, unde era „Numele Domnului”, ei aveau un remediu pentru cazuri de boală, care era mai bun decât ceea ce ei cunoscuseră în iudaism. O persoană bolnavă putea chema pe „bătrânii adunării”, pentru ca ei să vină la ea, pentru a se „ruga pentru ea”. Ei ungeau bolnavul „cu untdelemn” în Numele Domnului Isus, și „rugăciunea de credință” a lor ar „vindeca pe cel bolnav”. Aceasta nu a fost un lucru temporar, așa cum a fost la scăldătoarea din Siloam, ci era ceva care se putea face în orice moment. Prin chemarea bătrânilor din „adunare”, persoana a arătat credința în faptul că acum exista un loc nou, unde Domnul locuia cu autoritatea Sa - în adunarea sfinților adunați în Numele Lui. (Matei 18.19,20 „(19) Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. (20) Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“.“; 1. Corinteni 5.4 „în Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos):“).

Iacov spune: „Domnul îl va ridica”. Observă: puterea de a vindeca nu se află în bătrâni, deși unele persoane din acele zile puteau avea darul de a vindeca (1. Corinteni 12.9 „şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh;“). Puterea nu se afla nici în „untdelemnul” pe care l-au folosit bătrânii. Nu este vorba despre câtă credință aveau bătrânii sau câtă credință avea bolnavul, ci despre simpla credință în Domnul Isus în legătură cu acest act măreț de vindecare. Este „Domnul”, Cel care ridică persoana. De aceea toată gloria și toată lauda se cuvin Lui.

Unii au crezut că această procedură (ungerea cu untdelemn a unui bolnav) era o prescripţie iudaică specială pentru timpul acela, în care lucrurile erau în tranziție de la iudaism la creștinism și, prin urmare, nu este pentru creștinii de astăzi. Acest lucru rezultă din faptul că apostolii au folosit untdelemnul pentru ungere în slujba lor pământească; această slujbă a avut legătură cu instaurarea Împărăției pe pământ (Marcu 6.13 „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi îi vindecau.“). Deoarece în creștinism noi suntem cetățeni ai cerului (Filipeni 3.20 „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos,“), ei au tras concluzia că noi nu ar trebui să folosim astfel de ritualuri în această epocă. De altfel, există lucruri exterioare care sunt folosite în rânduiala creștină: pâinea și vinul sunt folosite la frângerea pâinii, apa este folosită la propriu la botez, iar surorile poartă acoperitoare de cap. Acestea sunt lucruri externe care sunt folosite în adevăratul sens al cuvântului în creștinismul de astăzi. Prin urmare, nu există niciun motiv să se gândească că utilizarea untdelemnului în adevăratul sens al cuvântului în astfel de cazuri este ceva ce nu ar trebui să fie practicat în creștinism. H.A. Ironside, în cartea sa despre Epistola lui Iacov, menționează că fratele Darby și fratele Bellett au acționat pe baza acestor versete în multe locuri din Dublin, și au avut loc multe vindecări remarcabile. Fratele J.B. Dunlop relatează că, în patru ocazii diferite, i-a chemat personal pe bătrâni să se roage pentru el și de fiecare dată a fost ridicat.

Boala ca urmare a păcatului

Fratele Darby scrie:

Nu mă îndoiesc că o mare parte a bolilor şi încercărilor unui creştin credincios sunt disciplinări pe care Dumnezeu le trimite pe baza lucrurilor care sunt rele în ochii Săi, la care conştiinţa ar trebui să ia seama, dar care nu a făcut-o. Dumnezeu a fost constrâns să facă la noi ceea ce de fapt judecata de sine ar fi trebuit să facă.[2]

Dacă o boală, pe care Dumnezeu a adus-o în viața unui om, este urmarea uni anumit păcat și el se pocăiește, atunci Iacov spune că păcatele sale „îi vor fi iertate”. El pronunță acest lucru ca pe o promisiune. Acesta este un exemplu în care iertarea conform guvernării și iertarea administrativă merg împreună. Iertarea conform guvernării are de-a face cu faptul că Dumnezeu vede pocăință într-unul dintre copiii Săi rătăciți și înlătură măsura disciplinară (pedeapsa) pe care probabil i-a dat-o. Urmează iertarea de restabilire, care are de-a face cu faptul că cel rătăcit este readus în sufletul său în părtășia cu Dumnezeu prin mărturisirea păcatelor sale (1Ioan 1.9 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.“). Iertarea administrativă are de-a face cu faptul că bătrânii (în legătură cu adunarea) acordă iertarea unui credincios care se pocăiește (Ioan 20.23 „Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt“.“). Ea poate sta, de asemenea, în legătură cu readucerea unei persoane în părtășia credincioșilor, dacă ea a fost exclusă de la Masa Domnului (2. Corinteni 2.10 „Iar cui iertaţi voi ceva, iert şi eu; pentru că şi eu, ce am iertat, dacă am iertat ceva, este pentru voi, în faţa lui Hristos,“).

Este demn de remarcat faptul că aici sunt folosite două cuvinte diferite în limba originală, care sunt traduse prin „bolnav” și, respectiv, „cel bolnav”. Prima apariție (Iacov 5.14 „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului;“) are legătură cu boala trupului, dar a doua apariție are a face cu suferința și cu un duh zdrobit (Iacov 5.15 „şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi, dacă a făcut păcate, i se va ierta aceasta.“). Cea de-a doua utilizare a cuvântului apare doar într-un singur alt loc din Sfânta Scriptură. Acolo se spune: „ca să nu obosiți, descurajându-vă în sufletele voastre” (Evrei 12.3). Acest lucru indică o stare de suferință psihică. Ceea ce vrem să spunem, este că Domnul poate folosi rugăciunea de credință a bătrânilor pentru a înlătura dificultatea, indiferent dacă ea este fizică sau psihică.

Acest pasaj arată că boala fizică sau suferința sufletească pot fi legate de starea spirituală scăzută a unei persoane. După cum s-a menționat, contextul acestui pasaj din epistola lui Iacov are a face cu vindecarea bolilor cauzate de păcat în viața unui om. Faptul că aici se spune: „dacă a făcut păcate” arată însă că nu orice boală este urmarea judecăţii guvernării lui Dumnezeu pe baza unui păcat din viața unui om. În acest context fratele Darby a scris:

Nu ar fi însă corect să se presupună că toate neputinţele sunt de această natură. Cu toate că uneori ele sunt, însă ele nu sunt trimise întotdeauna din cauza unui păcat.

De aceea bătrânii pot fi chemați să se roage pentru o persoană, dacă nu este în joc nici un păcat specific. Cu toate acestea, învățăm din 1Ioan 5.16 „Dacă îl vede cineva pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţă, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage.“ că bătrânii au nevoie de un discernământ spiritual cu privire la oportunitatea de a se ruga pentru persoana respectivă în acest mod. Se spune: „Este un păcat spre moarte; pentru acesta nu spun să se roage.” Acest lucru înseamnă că, în unele cazuri, atunci când bătrânii îşi dau seama că este un păcat „spre moarte”, s-ar putea să nu se simtă liberi să se roage pentru vindecare.

În afară de aceasta trebuie remarcat faptul că bolnavul trebuie să „cheme” pe bătrâni. Bătrânii nu ar trebui să se amestece în ceea ce face Dumnezeu în viața unei persoane, și nu ar trebui să se ofere singuri pentru a se ruga pentru ea. Dumnezeu va onora credința persoanei bolnave, dacă ea îi cheamă pe bătrâni, chiar dacă chemarea este slabă.

Versetul 16a

Iacov 5.16a: Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile [păcatele] şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.

Iacov continuă să arate că este posibil ca vindecarea, pentru care bătrânii au fost chemați să se roage, ar putea fi împiedicată. În cazul în care persoana are încă greşeli împotriva altora, pe care nu le-a rezolvat, sau dacă are mânie împotriva cuiva sau dacă nu poate ierta o persoană din anumite motive, atunci aceste lucruri trebuie să fie abordate mai întâi (Matei 5.23,24 „(23) Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, (24) lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te, întâi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul.“; Marcu 11.24-26 „(24) De aceea vă spun: Tot ce veţi cere rugându-vă, credeţi că aţi primit, şi veţi avea. (25) Şi, când staţi în rugăciune, să iertaţi, dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre. (26) Dar, dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu va ierta greşelile voastre“.“). Iacov spune: „Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile [păcatele] şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” Folosirea cuvintelor „deci” sau „prin urmare” și „ca să” arată că clarificarea acestor lucruri stă în legătură cu procesul de vindecare. Mărturisirea la care Iacov se referă aici, este, deci, cea ce cel care vrea să fie vindecat trebuie să o facă celui pe care l-a rănit, pentru ca astfel să nu existe nimic care să împiedice procesul de vindecare.

Între creștinii credincioşi ar trebui să existe sinceritate și transparență. Când l-am rănit pe cineva - și „de multe ori” o facem (Iacov 3.2 „Pentru că toţi greşim deseori. Dacă cineva nu greşeşte în cuvânt, este un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze, de asemenea, tot trupul.“) - ar trebui să îndreptăm lucrurile și să ne mărturisim vina față de cel pe care l-am rănit. Și astfel Dumnezeu va răspunde cu bucurie rugăciunilor noastre în ceea ce privește vindecarea noastră trupească. Iacov nu îi încurajează pe credincioși să își dezvăluie unii altora, fără discernământ, păcatele pe care le-au comis înainte de a fi mântuiți - și care au fost condamnate și spălate prin sângele lui Hristos. Acesta ar fi un exercițiu inutil și, în multe cazuri, pot chiar murdării foarte mult. Mărturisirea, la care se referă Iacov aici, se referă la o infracțiune de care s-a făcut vinovată persoana care caută vindecare și care a provocat probabil o ruptură în părtășia între frați și surori. Prin aceasta el vrea să spună că nu ne putem aştepta să fim vindecați de o boală trupească prin faptul că lăsăm pe bătrâni să se roage pentru noi, dacă avem o problemă nerezolvată cu un frate sau o soră.

Rugăciunea lui Ilie (versetele 16b-18)

Iacov 5.16b-18: Mare putere are cererea fierbinte a celui drept. Ilie era un om cu aceeaşi fire ca noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi n-a plouat pe pământ trei ani şi şase luni; şi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dar rodul.

Iacov ne dă apoi alte cuvinte de încurajare în legătură cu puterea rugăciunii. El spune: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Pentru a ilustra puterea rugăciunii, el ne prezintă două rugăciuni ale lui Ilie (1. Împăraţi 17-18). Pentru a preîntâmpina orice gând că acest om ar fi fost un super sfânt, la a cărui viață de rugăciune nu ne-am putea ridica niciodată, Iacov ne amintește că el a fost un om „cu aceeaşi fire ca noi.” Ilie a experimentat eșecul, dar cu toate acestea Dumnezeu i-a răspuns la rugăciunile sale într-un mod remarcabil. Ele au primit un răspuns potrivit cu bunătatea din inima lui Dumnezeu, nu potrivit cu credincioșia lui Ilie. Acest lucru ar trebui să ne încurajeze să ne rugăm.

În legătură cu prima rugăciune a lui Ilie - ca „să nu plouă” – nu ar trebui s-o privim pe baza efectului juridic, ci pe baza exemplului său de a te ruga în mod inteligent și în sensul Duhului lui Dumnezeu. El știa din Sfânta Scriptură că Dumnezeu va pedepsi poporul, dacă el se va îndepărta de Dumnezeu, prin reținerea ploii (Deuteronomul 26.1-20; 11.17). Deoarece regatul de nord al lui Israel (cele zece seminţii) se îndepărtaseră de Domnul [Yahwe] și adoptaseră ca religie închinarea la Baal, Ilie știa ce va veni peste ei, și s-a rugat în conformitate cu căile lui Dumnezeu în această chestiune. Nu ni se cuvine în epoca creștină să ne rugăm într-o manieră poruncitoare împotriva oamenilor, adică să pronunțăm blesteme și judecăți asupra lor. În această privință Ilie nu este un model pentru noi.

A doua rugăciune a lui Ilie pe Muntele Carmel a fost consemnată în 1 Împărați 18.41-45. Ea este legată de restaurarea poporului apostat al lui Israel faţă de Iahve și binecuvântarea asociată cu aceasta. La trei ani și jumătate după prima rugăciune, „Ilie s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dar rodul.” Aceasta este ceva pe care cu siguranță trebuie să o imităm în rugăciunile noastre. Ar trebui să ne dorim binele și binecuvântarea pentru toți oamenii și să ne rugăm în acest scop. Este exact ceea ce a făcut Ilie.

Iacov nu menționează în acest [al doilea] caz că Ilie s-a rugat cu stăruință. Dar când ne uităm la relatarea din 1 Împărați 18, vedem multe elemente esențiale ale rugăciunii fierbinte a acestui om drept - tot ce trebuie să avem în rugăciunile noastre.

Elementele din rugăciunea lui Ilie pe Carmel

• Înțelegere: „Este un vuiet de mare ploaie” (1. Împăraţi 18.41). Poporul s-a întors la Domnul și, de aceea, Ilie a știut că voia lui Dumnezeu era să deschidă cerurile și să trimită ploaie, căci Dumnezeu răsplătește întotdeauna ascultarea (Deuteronomul 11.13-15 „(13) Şi va fi aşa: dacă veţi asculta cu tot dinadinsul de poruncile Mele, pe care vi le poruncesc astăzi, ca să-L iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru şi să-I slujiţi cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru, (14) Eu voi da ţării voastre ploaie la timpul ei, ploaia timpurie şi ploaia târzie; şi îţi vei strânge grâul şi mustul şi untdelemnul. (15) Şi voi da iarbă pe câmpul tău pentru animalele tale şi vei mânca şi te vei sătura.“; 1Ioan 5.14: „după voia Lui”).
• Părtășia: „Şi Ilie s-a suit pe vârful Carmelului” (1. Împăraţi 18.42). Acest lucru indică apropierea de Dumnezeu (compară cu Ioan 15.7: „dacă rămâneți în Mine”).
• Smerenia: „S-a plecat la pământ” (1. Împăraţi 18.42b).
• Dependența: „... și-a pus fața între genunchi” (1. Împăraţi 18.42c).
• Credința: „Suie-te, … şi uită-te spre mare” (1. Împăraţi 18.43a; Coloseni 4.2 „Stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire,“; Efeseni 6.18:

„veghind”).

• Perseverența: „Şi el a zis de şapte ori: «Du-te din nou»” (1. Împăraţi 18.43b; Efeseni 6.18: „cu toată stăruinţa”).
• Încredere: „Suie-te şi spune-i lui Ahab: înhamă” (1. Împăraţi 18.44; 1Ioan 3.21,22: „Avem îndrăzneală la Dumnezeu”).

Restabilirea unui credincios infidel (versetele 19,20)

Versetele 19,20

Iacov 5.19,20: Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.

Tema din această secțiune este în legătură cu restabilirea oamenilor, care s-au abătut de la cale. Am văzut cum să se roage bătrânii bisericii pentru restabilirea unui credincios care era bolnav, pentru că Dumnezeu Şi-a pus mâna Sa disciplinatoare asupra lui. L-am privit și pe Ilie, care arată nevoia de rugăciune în părtășie cu Duhul lui Dumnezeu în legătură cu o persoană care s-a abătut de pe cale. Dar acum, în aceste ultime două versete ale capitolului, găsim sarcina fraților şi surorilor de a merge după un credincios rătăcit ca să-l aducă înapoi.

În cazul fostului bolnav, Dumnezeu s-a folosit de boală pentru a-l aduce înapoi la Domnul. Prin faptul că persoana se adresează bătrânilor, ea cere ajutor. În consecință, în persoana respectivă a avut loc o convertire. Dar în situația pe care o avem acum înainte, persoana nu solicită ajutor. Prin urmare, lucrarea de pocăință nu a început încă în sufletul său. Acest ultim caz este, prin urmare, mult mai dificil. Deși este o sarcină deosebit de mare, Iacov le impune fraților săi responsabilitatea de a merge și de a aduce înapoi persoana respectivă. Cum vor realiza ei acest lucru? Pentru ca cineva să se poată întoarce la Domnul, trebuie să existe pocăință - o schimbare a inimii și o judecată a tuturor greșelilor care au fost făcute. De aceea, cei care caută să-l restabilească pe fratele rătăcit trebuie să îi slujească în așa fel încât să îi fie atinse inima și conștiința.

De asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că cei care desfășoară această slujire de restabilire nu trebuie să fie neapărat bătrânii din adunare. Iacov spune pur și simplu, „și cineva îl va întoarce”. Acest „cineva” ar putea fi orice frate sau soră, care are pe inimă persoana care s-a rătăcit. Suntem cu toții „păzitorul fratelui nostru” (Geneza 4.9) și ar trebui să ne pese tuturor suficient de mult de el pentru a merge după el. Avram a avut grijă de Lot și l-a adus înapoi (Geneza 14.14-16 „(14) Şi Avram a auzit că fratele său fusese luat captiv şi a scos pe oamenii săi deprinşi la arme, născuţi în casa lui, trei sute optsprezece, şi i-a urmărit până la Dan. (15) Şi noaptea şi-a împărţit oamenii împotriva lor, el şi robii săi, şi i-au bătut şi i-au urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. (16) Şi a adus înapoi toate bogăţiile şi a adus înapoi şi pe Lot, fratele său, şi bogăţiile lui şi pe femei şi pe popor.“). Apostolul Pavel abordează această slujire necesară în Galateni 6.1: „Fraților, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greșeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeții, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” Observă: Acest lucru nu necesită un dar deosebit. Tot ceea ce este necesar este o gândire spirituală şi o preocupare sinceră pentru persoana care s-a rătăcit. Acest lucru ne va determina nu numai să ne rugăm pentru acea persoană, ci și să mergem după ea, și, dacă este posibil, să o aducem înapoi.

Iacov caută să ne încurajeze în această lucrare spunând: „Să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.” Aceasta nu este scrisă fratelui rătăcit, ci celor care se îngrijesc de el. Aceasta arată că slujba de restabilire a unui suflet este o lucrare care merită să fie făcută. Dumnezeu dă bucurie și cunoștința deosebită a aprobării Sale celui care se îngrijește de un frate rătăcit sau o soră rătăcită. Mântuirea unui om „din rătăcirea căii lui” se referă la faptul că, prin pocăință, este împiedicat să cadă mai adânc în păcat și, astfel, să simtă consecințele guvernării lui Dumnezeu. Pedeapsa lui Dumnezeu îl va urmări pe credinciosul rătăcit - chiar până la punctul de a-i scurta viața pe pământ prin „moarte”. Mulți copii îndărătnici ai lui Dumnezeu au murit prematur sub mâna pedepsitoare a lui Dumnezeu, pentru că nu au fost dispuși să îndrepte cursul păcatului, pe care se aflau. Eclesiastul ne avertizează: „Nu fi prea rău și nu fi nebun! Pentru ce să mori înainte de timpul tău?”. (Eclesiastul 7.17 „Nu fi prea rău, nici nu fi nebun! Pentru ce să mori înainte de timpul tău?“).

Cel care caută să-l restabilească pe fratele rătăcit află probabil despre păcate din viața persoanei, dar „dragostea acoperă o mulțime de păcate” (1. Petru 4.8) și nu va răspândi aceste lucruri înaintea lumii, pentru a murdări suplimentar mărturia creştină. Iubirea acoperă ceea ce a fost condamnat și părăsit.

Această lucrare de a căuta bunăstarea și restabilirea altuia este o dovadă în plus că o persoană are credință. Dacă noi credem sincer în Domnul Isus, îi vom iubi pe ceilalți, care cred în El, iar când un astfel de credincios se rătăcește pe cale, dragostea din noi va căuta să îl readucă (1Ioan 5.1 „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut îl iubeşte şi pe cel născut din El.“). Dragostea divină dintr-un credincios va căuta să conducă persoana care a greșit la pocăință, ca ea să se judece pe sine însuşi și să se întoarcă la Domnul. În cazul în care o persoană nu este un credincios adevărat, ci un simplu mărturisitor, ea nu se va îngriji de o persoană care s-a rătăcit, arătând astfel că nu este cu adevărat un credincios.

În concluzie, am văzut că Iacov îi provoacă pe cei care au credință să o dovedească în diferite moduri în situațiile de zi cu zi ale vieții, astfel încât să fie clar pentru toți că sunt adevărați credincioși în Domnul Isus Hristos. 

---

Der Jakobusbrief (5)

Tradus din The Epistle of James

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară