Plângerile lui Ieremia (Introducere)

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 03.05.2019, Actualizat: 03.05.2019

Introducere

Tema, pe care o vom avea înaintea noastră în seara aceasta şi mâine seară, dacă va îngădui Dumnezeu, dragi prieteni, se ataşează foarte clar şi precis la tema din seara trecută. În seara trecută am tratat ultimul capitol al cărţii 2 Împăraţi, unde am văzut distrugerea Ierusalimului sub mâna babilonienilor. Despre această distrugere sunt compuse aceste cinci cântări, căci avem a face cu poezia şi cu cinci cântări diferite în concordanţă cu cele cinci capitole ale cărţii acesteia. Cinci cântări referitoare la distrugerea Ierusalimului. Cartea aceasta este numită eka în ebraică. Acesta este primul cuvânt al cărţii; aceasta este o obişnuinţă iudaică, şi la cele cinci cărţi ale lui Moise este la fel. Eka înseamnă „cum”. Acesta este primul cuvânt al cărţii. La fel încep şi capitolul 2 şi 4. De fapt are sensul „vai, cum”. Vai, cum stă singuratică cetatea cea plină de popor!, şi aşa mai departe. Un alt nume în ebraică este kinot, aceasta înseamnă „tânguire”. La fel se numeşte cartea şi în greacă: treneu, şi aşa a preluat traducerea latină: lamentaziones. În aceasta se recunoaşte numele aceste cărţi şi în engleză şi franceză, şi Luther a tradus literalmente acest nume în germană cu „Klagelieder”. Aceasta înseamnă ca şi „bocet permanent”.

Deci sunt cinci cântări. În această carte avem a face cu unul din cele cinci suluri de sărbătoare ale lui Israel. Israel a împărţit Vechiul Testament altfel decât noi. Şi din grupa a treia, aşa-numitele scripturi, spre deosebire de profeţi şi Lege, face parte o grupă de cinci Megilot; acestea sunt sulurile de sărbătoare, care au fost citite la cele cinci timpuri de sărbătoare diferite ale lui Israel. Din acestea fac parte şi Cântarea Cântărilor, Rut, Estera şi Eclesiastul. Această carte a Plângerilor lui Ieremia a fost citită şi mai este încă citită întotdeauna în sinagogi în ziua a noua a lunii App sau Aph. Aceasta este luna a cincea, aceasta este luna despre care am citit ieri seară, în care a avut loc marele incendiu al Templului. În această zi, care a fost introdusă foarte târziu ca zi de doliu, Israel gândeşte şi astăzi la distrugerea atât a primului Templu cât şi la a celui de-al doilea Templu, de către romani. Astfel această carte este citită întotdeauna ca amintire la cele petrecute. Tradiţia spune că această carte a fost scrisă de Ieremia, cu toate că, cartea însăşi nu spune absolut nimic în privinţa aceasta. Dar este o tradiţie veche, aceasta se găseşte deja în titlu, atât al traducerii vechi în greacă – Septuaginta – cât şi în traducerea latină. Dar prin aceasta nu s-a dovedit încă, şi parţial se are impresia, în mod deosebit în capitolul unu şi capitolul cinci, că aceste cântări au fost scrie la mult timp după distrugere. Însă nu se poate dovedi aceasta. Şi cu siguranţă nu se poate dovedi că nu Ieremia a putut scrie aceste cântări. În orice caz este o tradiţie veche şi stabilă. Însă acest lucru nu este important. Important este că Duhul Sfânt ne-a lăsat această carte.

Conţinutul Plângerilor

 Şi prin aceasta ajungem la întrebarea, ce are această carte veche – care probabil pentru iudei este foarte importantă, căci ea le aminteşte de pierderea Templului lor -, ce are această carte să ne spună nouă. Ne-am putea mai întâi gândi, pentru a ne introduce în însemnătatea acestei cărţi pentru noi, care este conţinutul. Doresc să rezum conţinutul acestei cărţi în trei cuvinte cheie. Şi acestea sunt: plângere, căinţă şi rugăciune.

Plângere

Mai întâi este o plângere. Noi spunem deseori: omul nu trebuie să se plângă. Însă omul are voie să plângă. Noi avem o carte întreagă cu plângeri. Şi noi găsim în Scriptură astfel de plângeri şi în alte ocazii. Mulţi psalmi sunt psalmi de plângere. Capitolul 5 din această carte are de exemplu de fapt şi acest fel al unui psalm de plângere. Depinde de felul cum se plânge şi cum exprimi plângerile, cu ce fel de gândire. Dar ai voie să te plângi lui Dumnezeu, când eşti în suferinţă. Aici vedem şi găsim plângeri, inspirate de Însuşi Duhul Sfânt; lucrate de Duhul în inima unui om care plânge şi a unui popor care plânge. Însă plângerea nu trebuie să rămână niciodată la ea însăşi. Plângerea trebuie să conducă la ceva. Ar trebui să conducă, să te întrebi: De ce sunt eu în astfel de împrejurări? Care este intenţia lui Dumnezeu cu viaţa mea? Şi nu întotdeauna în viaţa noastră este cazul, că suferinţa este urmarea păcatelor noastre, desigur este o urmare a păcatului în general în lumea aceasta. Dacă nu ar exista o putere a păcatelor, atunci nu ar fi nici împrejurări nenorocite. Însă aici în cartea aceasta este foarte clar: poporul plânge distrugerea Ierusalimului, însă el ştie foarte bine din ce cauză a venit această distrugere. Şi partea credincioasă, rămăşiţa credincioasă din popor plânge în această carte nu numai distrugerea, ci şi păcatele proprii, care au condus la această distrugere.

Căinţa

Şi astfel această plângere conduce la căinţă, şi acesta este al doilea cuvânt cheie. Poporul se pleacă sub judecata lui Dumnezeu, se smereşte; în loc de căinţă se poate spune: smerenie. El se face mic – aceasta înseamnă de fapt cuvântul – înaintea lui Dumnezeu. Este o plângere rostită înaintea lui Dumnezeu, înaintea feţei Sale. O plângere care conduce la căinţă.

Rugăciune

Şi apoi, în al treilea rând, şi la rugăciune, la o rugăciune de o formă deosebită: o rugăciune pentru sine însuşi – şi aceasta este permisă – şi o rugăciune, ca Domnul să schimbe captivitatea lui Israel şi să aducă răscumpărare, eliberare, binecuvântare şi mântuire pentru poporul Său, reînviorare. Şi de asemenea şi o rugăciune pentru vrăjmaşi. Într-adevăr, vrăjmaşii erau instrumente în mâna lui Dumnezeu, ca să aducă această judecată. Însă aceasta nu înseamnă, că aceşti vrăjmaşi erau mai buni decât poporul acesta. Şi felul în care vrăjmaşii s-au comportat faţă de acest popor, era aşa de rău, că ei au depăşit cu mult ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat să facă. Şi de aceea rugăciunea în această carte poate exprima ca Dumnezeu să aducă aceeaşi judecată şi peste vrăjmaşii poporului. Vom vedea aceasta de la sine.

Importanţa plângerilor

Plângere, căinţă şi rugăciune: aceasta ne ajută acum să înţelegem ce are să ne spună această carte, la ce ne foloseşte această carte. În primul rând, la modul cel mai general şi cel mai practic. Doresc să numesc două înţelesuri practice şi două înţelesuri profetice. În total patru înţelesuri ale acestei cărţi pentru noi personal.

Primul înţeles

Mai întâi un înţeles foarte general, practic, pentru aceasta nici nu trebuie să se intre în detalii: acesta este, că fiecare, care era întristat într-o astfel de carte, ca şi în mulţi psalmi, a găsit un compătimitor, care de asemenea era întristat, care a adus plângerea sa înaintea lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a preluat aşa de detaliat aceste plângeri în Scriptură spune foarte mult: înseamnă că Dumnezeu aude plângerile noastre şi nu le uită. În Psalmul 56 este un cuvânt minunat, că Dumnezeu pune lacrimile noastre în burduful Său. Faptul că Dumnezeu le păstrează, le adună, la Sine, lacrimile alor Săi nu se pierd, ele sunt toate înregistrate de El. Şi astfel mulţi întristaţi pe parcursul secolelor au găsit în unii psalmi precum şi în această carte exprimări pentru plângerile lor, ca să exprime plângerile lor înaintea lui Dumnezeu. Şi cuvintele, pe care le foloseşti pentru propriile plângeri, să le regăseşti într-o astfel de carte, aceasta are în sine deja efect mângâietor. Alţii au plâns înainte de noi, cu multe secole înaintea noastră. Acesta este primul înţeles practic. Însă acesta este situat cam la suprafaţă.

Al doilea înţeles

Al doilea înţeles este, că noi găsim în această carte nu plângerea unui popor păcătos, a poporului rău. Nu sunt aceia care nu vor să aibă a face cu Dumnezeu, care de fapt au meritat mai degrabă judecata. Pe aceştia nu-i auzim aici. Sunt credincioşi; necredincioşii nu scriu nici o carte în Scriptură. Credincioşii exprimă aici plângerile lor. Însă credincioşii din Israel nicidecum nu au meritat judecata. Desigur şi ei au fost păcătoşi. Şi aceasta este exprimat de asemenea în această carte, că ei nu se simţeau mai buni. Dimpotrivă, ei se fac asemenea lui Daniel, Daniel 9, una cu starea păcătoasă a poporului. Ei se ştiau a fi una cu tot poporul şi vorbesc ca şi cum ei înşişi ar fi păcătuit. Şi cine ar putea spune, că el niciodată nu a păcătuit? Ei se fac astfel una, însă ei sunt şi rămân rămăşiţa credincioasă, peste care judecata niciodată nu ar fi venit, dar care trebuie să sufere împreună cu tot poporul. Aceasta este o diferenţă, de exemplu, faţă de cartea Iov. Această carte exprimă desigur, aceasta încă nu am amintit, în chip minunat plângerea unui om care se află în împrejurări nenorocite. Însă diferenţa mare este, că Iov este singur, care se poate întreba înaintea lui Dumnezeu: Pentru ce trebuie eu să îndur toate acestea, ce I-am făcut eu, că El mă lasă să sufăr în felul acesta? Aceasta este o întrebare care nu poate fi pusă în felul acesta în cartea aceasta, căci aici poporul ştie foarte bine pentru ce el trebuie să sufere. Dumnezeu a trebuit să aducă judecata peste popor, deoarece el era un popor îngrozitor de păcătos. El a meritat judecata. Şi este tocmai rămăşiţa credincioasă, care recunoaşte aceasta în numele poporului întreg şi mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu, depune mărturie. Însă totodată prin aceasta plângerea lor capătă o profunzime deosebită, că ei ca nevinovaţi trebuie să sufere împreună cu cei vinovaţi.

Al treilea înţeles

Şi aceasta ne conduce la al treilea înţeles, direct la înţelesul profetic al acestei cărţi. Când ne gândim la rămăşiţa credincioasă, atunci ne gândim în mod deosebit la rămăşiţa credincioasă a viitorului apropiat. Aceasta este rămăşiţa credincioasă, care va suferi cândva în chip îngrozitor cu întreg poporul în timpul necazului cel mare, care va veni peste Israel, peste Iuda, peste Ierusalim. De ce vine acest necaz mare peste popor? Deoarece el a meritat acest necaz, această judecată. Dar şi acolo va fi o rămăşiţă credincioasă, care s-a căit, care de fapt nu ar mai trebui să sufere judecata, dar suferă împreună cu poporul vinovat, necredincios, rău, care slujeşte lui antihrist. Avem aceasta deseori – nu putem acum reda aici toate – în unele cărţi profetice, gândul acesta, că o rămăşiţă credincioasă se află în mijlocul poporului şi suferă nevinovată împreună cu cei vinovaţi.

Al patrulea înţeles

Şi aceasta ne conduce la al patrulea înţeles, la al doilea înţeles profetic. Şi acesta este, că Duhul Domnului Isus Hristos Îşi înalţă glasul în această carte. Cunoaştem aceasta din mulţi psalmi, cum Domnul Isus Se face una cu această rămăşiţă credincioasă. În adevăratul sens al cuvântului şi El a suferit pe pământul acesta. El a suferit în Duhul nu numai cu poporul, cu rămăşiţa credincioasă a viitorului, suferinţele Lui erau unice. El a suferit şi pentru poporul Său. Aceasta este altceva. Aceasta merge mult mai departe. Dar El a suferit nu numai pentru popor, El a suferit în Duhul şi cu poporul Său. El a pătruns în Duhul în simţămintele rămăşiţei credincioase din viitor. El Se face una cu ei. El a simţit ce înseamnă să trebuiască să suferi ca nevinovat în mijlocul unui popor vinovat. El cunoaşte aceasta, El ştie aceasta.

Fratele Darby a descris în cărticica sa despre suferinţele lui Hristos aşa de minunat aceste suferinţe, acest fel cu totul deosebit de suferinţe, la care mulţi creştini niciodată nu s-au gândit încă în viaţa lor. Acest fel de suferinţe, că Domnul Isus a pătruns în Duhul în simţămintele rămăşiţei în timpul necazului cel mare. El S-a făcut una cu această rămăşiţă. Se vede aceasta în unii psalmi; mă gândesc de exemplu la Psalmul 88, unde uneori se aude foarte clar Domnul. Aşa este redat şi în Noul Testament. Şi în alte locuri se aude foarte clar rămăşiţa. Şi limitele nu sunt uşor de stabilit. Cele două glasuri se unesc; Duhul Domnului Se uneşte cu rămăşiţa credincioasă, aşa că în unele versete glasurile lor nicidecum nu se pot deosebi. Şi aceasta este măreţia în această carte a plângerilor. Este suferinţa rămăşiţei credincioase, din timpul acela al distrugerii Ierusalimului, şi profetic a rămăşiţei credincioase a necazului cel mare, care va veni în curând peste Iuda, şi în aceste suferinţe, în plângerile lor, dar şi în rugăciunea lor, auzim şi glasul Domnului Isus. Uneori foarte clar, dar niciodată despărţit de rămăşiţă. Întotdeauna este glasul rămăşiţei, dar Domnul Isus în suferinţele Sale S-a făcut una cu această rămăşiţă, aşa că uneori glasul Lui se aude foarte clar, că primul lucru, la care ne gândim – când citim unele versete -, este, că este glasul Domnului Isus, cu toate că este încă glasul rămăşiţei.

Forma acrostih

Să mergem la primul capitol, la acest prim cântec. Deja la început stă o remarcă referitoare la forma foarte deosebită a acestor cântări. Adnotarea spune: În ebraică primele două cântări, deci Plângerile 1 şi 2 (Plân. 1; 2), constau din strofe de trei rânduri, cu excepţia Plângerile 1.7 şi 2.11 (Plân. 1.7; 2.11), ale căror litere de început sunt în ordinea alfabetică. – Noi numim aşa ceva un acrostih. Acesta este o cântare la care rândurile de început încep cu o anumită literă, şi toate aceste litere alcătuiesc un anumit model. Şi acest model este aici alfabetul. Avem aici în capitolul 1, precum şi în capitolul 2, exact 22 de versete - alfabetul ebraic are 22 de litere. Versetul 1 începe cu Alef, versetul 2 cu Bet, versetul 3 cu Gimmel, şi aşa mai departe. Sunt deci în total 22 de litere. Fiecare verset constă din trei rânduri. Se poate vedea aceasta – cu regret în traducere nu este redat aşa -, dar se poate uşor diferenţia, că aproape toate versetele sunt din trei rânduri.

Pentru ce s-a ales această formă artistică? Nu fiecare plângere este o plângere poetică. Poezia este o formă cu totul deosebită, plângerea, dar şi o cântare de laudă sau de orice altă formă, au efect deosebit de marcant asupra noastră. Şi în mod foarte deosebit prin această formă se face cunoscut un mesaj cu totul deosebit. Avem aceasta nu numai aici, avem această formă artistică şi în şapte Psalmi diferiţi. În Psalmul 9 şi 19, 25, 34, 37 şi aşa mai departe, găsim acelaşi lucru; se vede aceasta şi în adnotările de la Psalmi, că şi acolo sunt 22 de versete sau jumătate, 11 versete. După aceea fiecare jumătate de verset începe cu litera care urmează succesiv.

De ce această formă artistică? Alfabetul conţine toate literele unei limbi. Prin aceasta este inclusă de fapt toată limba. Şi de ce este aşa? Deoarece este nevoie de întreaga limbă omenească şi de fapt nu ajunge, ca să exprime anumite lucruri. Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu S-a plecat spre noi şi ca să zicem aşa S-a stabilit. Este greu să exprimi aceasta în limba omenească, cu toate îngrădirile limbii omeneşti; nu este o limbă cerească, nu este o limbă îngerească, este o limbă a oamenilor: ebraica. Dar limba omenească este limitată; aceasta este un lucru minunat: Cuvântul nelimitat, nesfârşit de veşnic se stabileşte într-o limbă omenească limitată. Şi aici este folosit tot alfabetul, toată limba omenească este inclusă aici. Şi prin aceasta se spune, că este necesară întreaga limbă omenească pentru ca în acest caz să se exprime suferinţele, în alte cazuri adorarea, sufletelor, orice ar fi. Se foloseşte o limbă omenească limitată ca să se descrie ce este nelimitat, ce este nespus de adânc sau nespus de mare. Eu cred că acesta este sensul pentru care Duhul Sfânt foloseşte aici această formă artistică deosebită.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die Klagelieder Jeremias (Einführung)

După o prelegere din anul 1991.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Ieremia (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).