Contraste mari în cartea Apocalipsa (2)
Copilul de parte bărbătească şi balaurul cel mare roşu ca focul

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 12

Sceptrul asupra pământului întreg trebuie în cele din urmă să fie ori în mâna balaurului cel mare roşu ca focul ori în mâna Copilului de parte bărbătească. Cine este în realitate balaurul cel mare se constată clar din Apocalipsa 12.9 al capitolului nostru.

Apocalipsa 12.9: Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Prin aceasta este prezentat totodată caracterul său deplin, împătrit, precum şi activitatea sa. El este:

  • Balaurul cel mare = distrugătorul
  • Şarpele cel vechi = înşelătorul
  • Diavolul = acuzatorul
  • Satan = împotrivitorul

Copilul de parte bărbătească este Isus Hristos şi El stă în total contrast cu balaurul. Harul lui Dumnezeu ne-a învăţat că el este:

  • Mântuitorul: Matei 1.21
  • Adevărul: Ioan 14.6
  • Mijlocitorul: 1 Ioan 2.1
  • Prietenul: Luca 7.34

Diavolul nu a fost totdeauna rău, însă acum nu mai este nici o fibră a binelui în el. Noi credem pe drept că putem să împărtăşim părerea, că în Ezechiel 28 şi Isaia 14 este dată într-o vorbire captivantă descrierea mărimii şi frumuseţii sale, pe care le avea la început, atunci când Dumnezeu l-a creat. În timp ce profetul mustră pe împăratul Tirului, el trece la descrierea unei fiinţe, care nu poate fi alta decât diavolul:

  • Ezechiel 28.12b-17a: Tu aveai pecetea (sau: chipul) perfecţiunii, plin de înţelepciune şi perfect în frumuseţe … Erai ca un heruvim ocrotitor, te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu … Ai fost desăvârşit în căile tale, din ziua când ai fost creat, până în ziua când s-a găsit nedreptate în tine … şi ai păcătuit; de aceea, te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu ca pe un înjosit şi te-am năruit, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din cauza frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea din pricina splendorii tale.

  • Isaia 14.12-15: Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ … Tu ziceai în inima ta: »Mă voi sui până la ceruri, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu; şi voi şedea pe muntele adunării, în străfundurile miazănoaptei; mă voi ridica mai sus de vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.« Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor (Şeol), în groapa cea mai adâncă.

Originea păcatului său era mândria, şi din aceasta a rezultat hotărârea să fie independent de Dumnezeu şi să fie ca Dumnezeu, să domnească într-o împărăţie proprie, o împărăţie a întunericului, din care cunoaşterea lui Dumnezeu să fie definitiv exclusă. Această împărăţie poartă caracteristicile întemeietorului ei şi în toate lucrurile prin natura ei trebuie să fie opusul lui Dumnezeu şi al Împărăţiei Sale. Nu există nici o legătură între lumină şi întuneric, nici o unire între bine şi rău, cu toate că satan cu o cutezanţă de necrezut a făcut lui Isus în pustie o astfel de propunere, atunci când I-a oferit toate împărăţiile lumii şi slava lor. Gândea el că va putea înşela Sămânţa femeii în pustie aşa cum a înşelat femeia în Eden? Dacă aceasta a fost cu adevărat aşa, atunci ce surpriză, ce groază a fost pentru el! Minciunii i s-a stat împotrivă şi mincinosul a fost învins. Nu este nici o părtăşie între Hristos şi Belial. Lupta trebuie dusă până la sfârşit; ea trebuie să se termine cu înfrângerea definitivă a unuia sau altuia.

La căderea de pe locul măreţ, înţelepciunea acestei fiinţe minunate a fost transformată în viclenie diabolică, şi în Sfânta Scriptură ea este prezentată la prima sa apariţie ca şarpe, înşelătorul (Geneza 3). Prin viclenia lui, satan a înşelat-o pe Eva şi a făcut pe om şi soţia sa păcătoşi împotriva lui Dumnezeu. În acelaşi fel orbeşte astăzi bărbaţi şi femei şi îi face să tăgăduiască adevărul acestui capitol neapărat necesar, în care el este dat pe faţă ca înşelător şi împotrivitor şi este prezisă înfrângerea lui. Nu îi convine că drumurile sale sunt date pe faţă. Este mult mai de dorit pentru el, dacă poate să-i facă pe oameni să creadă că el nicidecum nu există. Însă un lucru este sigur, că un om care nu crede în existenţa unui diavol ca persoană, acela niciodată nu a fost încă de vreun folos pentru Dumnezeu şi nu a fost un biruitor.

Dacă citim Geneza 3, ni se impune simţământul că Dumnezeu a avut o mare milă pentru omul decăzut şi soţia lui decăzută, căci El a vorbit cu ei şi i-a determinat să spună istoria vinei lor. Însă El nu pune nici o întrebare diavolului. Lupta lui a fost scurtă şi a urmat repede sentinţa cu privire la crima lui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Începând din timpul acela, cu privire la sămânţa femeii, şarpele cel veci a devenit balaurul. După aceea şarpele cel veci a avut privirea îndreptată spre sămânţă şi era hotărât să distrugă sămânţa, acolo unde putea. Cain a omorât pe Abel, deoarece el era de la cel rău (1 Ioan 3.12). Aceasta a fost prima străduinţă a diavolului, să nimicească sămânţa femeii. După aceea stătea înapoia dispoziţiei împăratului egiptean, să omoare pe toţi copiii de parte bărbătească care s-au născut izraeliţilor. Dar ce lovitură a primit el prin braţul Domnului, când Israel a trecut ca pe uscat prin Marea Roşie (Isaia 51.10). El a pus în inima lui Atalia cea rea să ucidă toată sămânţa împărătească a casei lui Iuda, însă planul ei a fost zădărnicit prin mâna lui Dumnezeu. Printr-o principesă miloasă copilul Ioas a fost salvat şi nu a murit în acea crimă mişelească.

Diavolul nu are cunoştinţă anticipată, aceasta este o însuşire a lui Dumnezeu. Însă noi putem fi siguri, că el este foarte perspicace în ceea ce priveşte timpurile. Agitaţia, care a luat naştere în regiunea muntoasă a lui Iuda prin naşterea minunată a lui Ioan şi aşteptarea, precum şi discuţiile despre venirea Domnului lor ale acelora care ca Simion şi Ana şi toţi ceilalţi care în Israel aşteptau eliberarea, îl umple cu bănuieli şi l-a pregătit să întâmpine evenimentul mult aşteptat, evenimentul cel mai mare al tuturor timpurilor (Luca 1; 2).

Atunci se împlinise timpul; femeia trebuia să nască Fiul, şi marele balaur roşu ca focul stătea înaintea ei să înghită copilul, de îndată ce va fi născut. Femeia este Israel, „din care a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”. Semnul mare din cer nu descrie cum a fost când a fost născut Copilul, ci ceea ce este în gândurile şi planurile lui Dumnezeu, care se împlinesc cu siguranţă. Femeia este văzută îmbrăcată cu soarele; Hristos trebuia să fie slava ei. Ea L-a respins, atunci când El S-a arătat în smerenie şi har; atunci ai Lui nu L-au primit, însă ei Îl vor primi, când El Se va arăta ca Soare al dreptăţii cu mântuire sub aripile Lui. Şi atunci femeia va sta pe lună: slava ei, pe care a avut-o dintotdeauna şi care se aseamănă cu luna, care luminează înainte să se reverse zorile, însă ea îşi primeşte lumina de la soare, va păli (şezând la picioarele Lui), în timp ce Soarele se va înălţa şi îi va face cunoscut toată strălucirea Sa. Cununa din douăsprezece stele de pe capul Lui vorbeşte despre cele douăsprezece seminţii, asemenea planetelor cu soarele în mijlocul lor. Însă timpul potrivit era timpul durerilor naşterii, pe care le avea femeia. Israel era într-o robie grea sub jug străin, sub puterea Imperiului Roman, care era şi va fi vasul deosebit şi unealta puterii diavolului. La aceasta se referă cele şapte capete şi zece coarne. Chiar şi numai faptul că Iosif a fost constrâns prin ordinul împăratului roman să ia pe Maria, logodnica lui, cu sine la Betleem, era o dovadă a robiei lui Israel. Însă şi aceasta a contribuit la împlinirea evenimentului prorocit prin Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu rămâne niciodată în urma timpului Său; diavolul dimpotrivă, totdeauna rămâne în urma timpului său când este vorba să zădărnicească planurile lui Dumnezeu. Aşa citim, că Maria a născut pe întâiul ei Fiu, care a fost numit Isus. Şi când au venit soldaţii lui Irod, ca să îndeplinească misiunea dată de balaur şi să omoare în Betleem pe toţi copiii sub doi ani, Isus nu mai era acolo. Apoi „un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: »Scoală-te, ia Copilaşul şi pe mama Lui, fugi în Egipt …, căci Irod va căuta Copilaşul, ca să-L omoare.« Iosif s-a sculat, a luat Copilaşul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt. Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese spus de Domnul prin prorocul care zice: »Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.«” În felul acesta a fost zădărnicit efortul balaurului mare pentru a omorî Copilul de parte bărbătească, nu mai puţin decât ceilalţi. Căci chiar dacă i-a reuşit să aţâţe pe oameni la ură împotriva lui Hristos, aşa că ei L-au răstignit, totuşi Dumnezeu L-a înviat dintre morţi şi L-a luat în cer. Evenimentele mari începând de la naştere şi până la înălţarea la cer, care sunt rezumate în capitolul nostru într-un verset scurt, sunt descrise prin cuvintele:

Apocalipsa 12.5: Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier, şi copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie.

Capitolul nostru conţine atât istorie cât şi prorocie; dar el conţine şi lecţii morale importante, cum de fapt conţine întreaga carte Apocalipsa. De ce se vorbeşte aici despre Isus ca despre copilul de parte bărbătească? Noi credem că pentru a caracteriza caracterul Său total diferit de cel al balaurului mare roşu ca focul. Expresia „copilul de parte bărbătească” pare să vorbească de dependenţa lui totală de Dumnezeu. Vorbirea Lui este: „Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei; M-ai făcut să Mă încred de la sânul mamei Mele; de când eram în pântece am fost sub paza Ta; din pântecele mamei, Tu eşti Dumnezeul Meu.” (Psalmul 22) Ca şi Copil de parte bărbătească El nu a părăsit niciodată locul de dependenţă de Dumnezeu. Niciodată El nu a făcut voia Sa proprie. Viaţa Sa a fost o ascultare unică, neîntreruptă.

În pustie S-a împotrivit ispititorului nu printr-o acţiune oarecare sau printr-un cuvânt oarecare cu autoritate divină, ci simplu prin citarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci El a trăit prin acest Cuvânt. Ca şi Copil de parte bărbătească El a spus:

  • Isaia 50.4,5: Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi.

Care putea fi răspunsul la o astfel de viaţă de ascultare de copil faţă de Dumnezeu şi dependenţă de El? Acesta putea fi numai unul singur: Copilul de parte bărbătească a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Locul cel mai înalt din univers va fi dat Lui; El, care nu a făcut nimic de la Sine Însuşi, care a trăit în ascultare desăvârşită, trebuie să exercite o domnie neîngrădită. Şi Dumnezeu Îşi revendică drepturile asupra Lui, Cel care nu a putut fi nici îndepărtat şi nici alungat de pe calea încrederii depline, de neclintit. De partea cealaltă, balaurul este biruit şi va fi supus în chip desăvârşit. Când inima lui s-a înălţat prin mândrie şi a dovedit voia sa de neascultare şi independenţă, el a fost alungat de pe muntele sfinţeniei lui Dumnezeu, şi din capitolul nostru aflăm că el a fost alungat şi din cer, unde este reşedinţa puterii sale; căci el este căpetenia puterii văzduhului, care de acolo stăpâneşte peste copiii neascultării. Din Apocalipsa 20 învăţăm, că el va fi păzit în adânc timp de o mie de ani, şi în acelaşi loc ne este descrisă şi sentinţa definitivă, irevocabilă dată lui. „Şi diavolul … a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă … şi va fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.” În felul acesta se va sfârşi pentru totdeauna împărăţia sa de întuneric şi autoritate asupra oamenilor şi demonilor. Cine se smereşte pe sine însuşi va fi înălţat, şi cine se înalţă pe sine însuşi va fi smerit.

Acum s-ar putea pune întrebarea, de ce Dumnezeu prin atotputernicia Lui nu l-a făcut inofensiv pe diavolul imediat de la începutul căderii lui? Răspunsul este, că Dumnezeu nu foloseşte samavolnic puterea Sa. Prin atotputernicia Sa El va arunca pe diavol în iazul de foc, atunci când acesta îşi va fi făcut toate lucrările lui. Însă aceasta trebuie încă să aibă loc, pentru ca nimeni să nu poată acuza pe Judecătorul tuturor de nedreptate, atunci când El judecă. Biruinţele, pe care El le are asupra răului, sunt de natură morală. El va umple cerurile şi pământul cu frumuseţea morală care a venit de la El. Însă frumuseţea şi desăvârşirea acestora pot fi arătate numai prin triumful lor. „Fiul Omului S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Şi dacă vrem să înţelegem cum face El aceasta, atunci trebuie să citim evangheliile. El era blând şi smerit cu inima, „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2.22-24). Căpetenia lumii acesteia a venit, însă ea nu a găsit nimic în El; El era Biruitorul şi El, Cel care a biruit în aparentă slăbiciune şi prin suferinţe incomparabile, va păşuna naţiunile cu toiagul de fier. Sceptrul asupra pământului întreg va fi în mâna Lui, căci El a iubit dreptatea şi a urât nelegiuirea, şi El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor.

Şi acum ajungem la ceva uimitor. Copilul de parte bărbătească, care a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie, are fraţi, care de asemenea sunt biruitori (versetul 10). Ei sunt numiţi „fraţii noştri” prin glasul puternic, care răsună în cer. Însă din alte locuri din Scriptură ştim că „El nu Se ruşinează să-i numească fraţi”. Ei sunt născuţi din Dumnezeu, şi „tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea”, şi „acela care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte el însuşi, şi cel rău nu-l atinge.” (1 Ioan 5) Şi Ioan mai scrie tinerilor familiei lui Dumnezeu: „Voi aţi biruit pe cel rău.” În capitolul nostru învăţăm cum a avut loc aceasta:

Apocalipsa 12.10,11,17: Şi am auzit în cer un glas puternic, care zicea: »Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.

Fraţii din timpul de necaz – „rămăşiţa seminţei femeii” – au trebuit să vadă furia balaurului (versetul 17: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus”), însă lupta acelora, pentru care răsuna acest strigăt de triumf, trecuse. Ei toţi sunt aceia care au mers pe urmele Copilului de parte bărbătească, care le-a lăsat un exemplu; ei sunt frăţietatea suferindă şi preaiubită, care au intrat în Împărăţia cerurilor prin multe necazuri; ei sunt familia lui Dumnezeu. Satan i-a acuzat permanent şi cu înverşunare înaintea lui Dumnezeu, în speranţa zadarnică de a face pe Dumnezeu să fie împotriva lor, sau ca să dovedească că ei nici cât o para nu erau vrednici de favoarea Sa, în care ei stăteau, sau ca să satisfacă ura lui împotriva lor, după ce el prin puterea lui nu mai putea să vină înaintea lui Dumnezeu să-i acuze şi nici să-i despartă de Dumnezeu prin şiretlicurile lui. Însă dacă pe de o parte îi acuza înaintea lui Dumnezeu, pe de altă parte el încearcă prin suspectarea lui Dumnezeu să-i ducă la cădere. Prima armă a armurii lui este să semene permanent îndoiala faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi să pună la îndoială dragostea lui Dumnezeu; însă ei l-au învins.

„Prin sângele Mielului”

 Acesta este un argument şi o armă cărora satan nu se poate împotrivi. Dacă el zice că unul din preaiubiţii Domnului ar fi un păcătos prea mare, ca să fie mântuit, atunci răspunsul este sângele Mielului: El curăţă de toate păcatele. Dacă el îşi revendică dreptul să ţină în robie pe aceştia, căci ei sunt captivii lui de drept, răspunsul este sângele Mielului, căci prin acest sânge ei au fost eliberaţi. Dacă el zice că Dumnezeu trebuie să pedepsească păcatul şi este imposibil să iubească pe păcătos, răspunsul este sângele Mielului; căci el vorbeşte despre jertfa mare care pentru totdeauna a glorificat dreptatea de neclintit a lui Dumnezeu şi el este dovada şi arvuna dragostei Lui mari. Când satan a făcut un atac greu asupra lui Martin Luther în timp ce acesta era domiciliat în Wartburg, prin aceea că i-a pus înainte păcatele lui multe, el a fost alungat de reformatorul curajos cu cuvintele: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mă curăţă de toate păcatele.”

„Prin cuvântul mărturisirii lor”

Ceea ce ei au crezut a devenit mărturia lor, şi ceea ce ei au crezut şi au mărturisit este adevărul în contrast cu minciuna. Apostolul exclamă: „Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii,” – „Şi noi credem, şi de aceea mărturisim.” Minciuna în Eden, care a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu, era, că El nu i-ar iubi precum pretinde, deoarece El le reţine ceva care ar fi bun pentru ei. Dacă ei ar asculta de satan, l-ar urma şi ar vrea să se îndepărteze de Dumnezeu, aceasta ar fi spre binele lor cel mai mare. Şi ei au crezut minciuna şi otrava periculoasă s-a transmis din generaţie în generaţie. Căderea în păcat a schimbat natura primei perechi de oameni şi toţi urmaşii lor sunt în lumea aceasta plini de neîncredere faţă de Dumnezeu şi frica de El a intervenit. Însă Dumnezeu a iubit lumea aşa de mult, că El a dat pe Singurul lui Fiu şi viaţa celui care crede nu mai este întunecată prin minciuna lui satan. Credinciosul este în lumină, ea a luminat în inima lui „ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos”. El cunoaşte adevărul şi adevărul l-a eliberat şi el luminează în lume ca o lumină, prezentând cuvântul vieţii. Omul cu lumina în inimă şi cu adevărul pe buze este un biruitor; diavolul este fără putere înaintea lui.

„Nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”

Cartea Iov ne dezvăluie unele lucruri minunate. Aflăm din ea, că satan ironizează pe Dumnezeu cu faptul că creatura Sa, omul, se iubeşte pe sine însuşi mai mult decât Dumnezeu. „Piele pentru piele”, strigă el, „omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de oasele lui şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că te va blestema în faţă.” Însă aceia care-l biruie pe satan nu-şi iubesc viaţa chiar dacă merg la moarte. Din pricina lui Dumnezeu sunt omorâţi toată ziua. Ei vor merge mai de grabă la stâlpul infamiei, şi anume cu bucurie în inimile lor şi cântări de laudă pe buzele lor, decât să renunţe la Dumnezeul lor şi la credinţa în Dumnezeul lor. Aşa au fost ei efectiv blestemaţi, şi lui satan i s-a permis să facă aceasta cu ei, pentru ca minciuna lui să fie dată pe faţă, şi el să fie bătut prin urmaşii blânzi ai lui Isus, pe care el i-a dispreţuit. El şi-a schimbat tactica în zilele noastre. Acum el acţionează prin vicleniile lui, ostenindu-se să facă pe copiii lui Dumnezeu să trăiască pentru ei înşişi şi nu pentru Dumnezeu. Însă lupta nu este mai puţin reală şi finalul nu este mai puţin minunat, şi acela care îşi poartă crucea şi spune: „nu pentru mine”, şi urmează pe Isus, este un învingător. El arată şi mărturiseşte faptul că Dumnezeu şi Hristos sunt pentru el mai mult decât viaţa proprie. „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.” Aceasta este făgăduinţa Domnului şi înţelesul acesteia este, că aceia care înving, au parte de gloria şi puterea Aceluia care este marele Învingător.

Aşa se va îndeplini public sentinţa rostită în Eden, cu toate eforturile mari ale lui satan de a nimici planul lui Dumnezeu, şi universul întreg va fi martor că sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui şi puterea lui, şi aceasta a avut loc în acelaşi timp şi în aceeaşi luptă când el spera să nimicească pe Hristos. Şi când Hristos Se va arăta ca Biruitor sublim asupra tuturor, El nu va fi singur, căci „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre” (Romani 16.20). Această făgăduinţă este pentru întreaga familie a lui Dumnezeu. Vedem astfel drumul victoriei şi cum noi putem fi mai mult decât biruitori prin El, Cel care a biruit şi ne-a iubit.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Große Gegensätze in der Offenbarung (2)

Titlul original: „Great Contrasts in the Revelation. No. 2: the Man Child and the great red Dragon“
tradus din Scripture Truth, vol. 24, pag. 80–85

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen