Contraste mari în cartea Apocalipsa (1)
Mielul înjunghiat şi cei patru cai

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 5.9,13; 6.15

Numai o peniţă inspirată putea să descrie scena care ne este dezvelită în capitolul cinci şi şase al cărţii Apocalipsa. Cât de mari sunt contrastele! În capitolul 5 o bucurie mare şi răsunetul unei cântări care se rostogoleşte triumfător până la cele mai îndepărtate margini ale universului; în capitolul şase tânguirea din cauza fricii chinuitoare şi a deznădejdii nepotolite a oamenilor cărora le-a dispărut orice speranţă. Noi trebuie să privim aceste scene; una cu încântare, cealaltă cu teamă, şi totodată să auzim şi să înţelegem adevărul, pe care ele ne învaţă, căci ele ne-au fost revelate spre învăţătura noastră şi spre siguranţa sufletelor noastre înaintea lui Dumnezeu.

Apocalipsa 5.9: Şi ei cântau o cântare nouă, zicând: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. 

Apocalipsa 5.13: Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!

Apocalipsa 6.15: Şi împăraţii pământului, cei mari, comandanţii, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.

Bucuria din Apocalipsa 5 este rezultatul lucrării Mielului, care a fost înjunghiat, şi plângerea din Apocalipsa 6 este rezultatul eforturilor oamenilor făcute pentru siguranţa şi glorificarea lor proprie. Să pătrundem în duhul în aceste scene. Apocalipsa 4 începe cu „După aceste lucruri m-am uitat” şi a văzut această parte a cărţii (vezi Apocalipsa 1.19). Biserica/Adunarea adevărată, răscumpărată prin sânge şi pecetluită cu Duhul Sfânt, a fost luată în cer. Ziua mântuirii s-a terminat pentru creştinătate şi ceasul judecăţii a bătut. Observă descrierea cântării de laudă adusă în cer de adoratorii care se prostern înaintea tronului. „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create.” (Apocalipsa 4.11) Aceasta este cheia pentru această toată secţiune şi dacă noi nu pricepem înţelesul ei, atunci nu vom înţelege nici ceea ce urmează. Puterea şi drepturile lui Dumnezeu sunt recunoscute în cer, dar nu pe pământ. Şi deoarece oamenii au refuzat să facă aceasta şi au trăit spre satisfacerea proprie şi nu spre plăcerea lui Dumnezeu, judecăţile Sale se revarsă de la sine asupra lor.

Au trecut aproape două mii de ani de când o rugăciune s-a înălţat spre cer: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Această rugăciune va fi ascultată (împlinită) şi timpul împlinirii s-a apropiat. Însă mai întâi trebuie ca vrăjmăşia oamenilor faţă de voia lui Dumnezeu să se vadă pe deplin; ea trebuie să atingă punctul ei culminant. Şi aceasta va avea loc repede, aşa cum vedem aici. Voia lui Dumnezeu poate fi respectată pe pământ numai prin judecăţi. Dragostea nesfârşită, pe care Isus a revelat-o, nu a putut să topească inimile împietrite ale oamenilor. Ura lor a crescut şi ei L-au omorât din cauza bunătăţii Sale. Harul nespus de mare venit din cer nu a schimbat lumea, cu toate că harul nu a încetat, începând din ziua în care Isus a fost înălţat, şi va dura până când Biserica Îl va urma. Anul îndurării s-a încheiat în acest capitol, şi zorile întunecate ale zilei judecăţii înroşesc marginile cerului. Însă oamenii sunt neschimbaţi în vrăjmăşia lor împotriva lui Dumnezeu. Ce vis nebun este, la care în modul cel mai general se lasă pradă ideii, că lumea va fi convertită prin Evanghelie. Sfârşitul capitolului şase dovedeşte clar caracterul fals al acestui vis. S-ar mânia Mielul pe o lume convertită? Şi s-ar ghemui o lume convertită cuprinsă de groază în peşterile şi stâncile munţilor, fugind dinaintea feţei Sale?

Însă noi trebuie să studiem Apocalipsa 6. El ne face cunoscut prima serie de judecăţi, când deschiderea peceţilor poate fi numită judecăţi. Mie mi se pare că în aceste peceţi vedem cum oamenii fac fără Dumnezeu ceea ce după imaginaţia lor este cel mai bine pentru ei, precum şi rezultatul din aceasta. Biserica nu mai este pe pământul acesta, influenţa care înfrâna a fost luată şi Dumnezeu a aruncat hăţurile pe grumazul cailor iuţi ai dorinţelor omeneşti. El lasă pentru un timp pe oameni să-şi urmărească propriile planuri, pentru ca lumea să vadă şi să recunoască că judecăţile Sale asupra pământului sunt drepte.

„Autoconservarea este prima lege a naturii” este un proverb vechi, şi „Siguranţa mai întâi” este deviza modernă. Însă oamenii nu se pot aduce pe ei înşişi în siguranţă, nu se pot salva singuri. Dumnezeu este singurul Salvator. El este Dumnezeu Mântuitorul. Cine Îl respinge, este pierdut. Despărţiţi de El oamenii pot face numai un singur lucru: să se distrugă singuri; ei sunt prada răutăţii diavolului. Cei patru cai din capitolul 6 ne dau această învăţătură mare, dacă noi nu am cunoscut-o încă.

Un cal alb şi călăreţul lui apar atunci când prima pecete este deschisă. El înseamnă un sistem arogant de pace şi reuşită, ceva care promite mult. Ce va fi acest sistem, desigur nu putem spune cu certitudine. Poate fi o autoritate rezultată dintr-o uniune de popoare, care ţine lumea în ordine. Dar orice ar fi, el va reprezenta eforturile omului de a se îngriji pe sine, excluzând pe Dumnezeu. Speranţele vor fi mari. Omenii îşi vor închipui că în sfârşit au obţinut imposibilul. „Pace şi siguranţă”, vor spune ei, şi gălăgia sărbătorii lor de bucurie le va asurzi urechile pentru distrugerea care va veni deodată, care bate zgomotos la uşa lor. Cât de repede va trece calul alb şi va face loc calului roşu şi călăreţului lui. Atunci pacea de pe pământ va fi luată. În mâna acestui călăreţ este o sabie mare. Oamenii care vor trăi în zilele acelea nu vor mai fi sfinţi. Se vor măcelări unii pe alţii. Setea de sânge se va aprinde asemenea unui cuptor în flăcări.  – O revoluţie franceză groaznică a distrus toate speranţele de pace mondială cu privire la Europa, şi intenţiile bune s-au transformat în fiere şi amărăciune, căci cum pot să se iubească oamenii între ei, în timp ce urăsc pe Dumnezeu?

Începutul acelor timpuri în care din brăzdarele plugului au făcut săbii, a venit, şi lucrul câmpului a făcut loc războiului. Câmpurile neglijate dau spini şi pălămidă în loc de grâu, şi calul negru cu călăreţul lui urmează imediat calul roşu al războiului. Vai de oamenii săraci de pe pământ din timpul acela! Dacă au scăpat de sabie, vor muri de foamete. Cele necesare pentru a trăi, grâul şi orzul, vor fi strict raţionalizate, în timp ce lucrurile vieţii de plăceri nu vor fi afectate. Şi oricât de minunat ar părea aceasta, este totuşi drumul omului. O, dacă oamenii orbiţi ai zilelor noastre ar auzi şi ar înţelege şi s-ar întoarce de la conducătorii lor aleşi la Dumnezeu. El este Prietenul săracilor, Dumnezeul celor fără tată şi al văduvelor, aşa cum învăţăm aceasta din viaţa lui Isus pe pământ. Oamenii sunt egoişti şi lacomi, şi despărţiţi de influenţa Evangheliei sunt indiferenţi de suferinţele semenilor lor; cât timp pot, strâng bunuri pentru ei înşişi. În acele zile îngrozitoare Evanghelia nu va mai exercita nici o influenţă, şi calul negru al foametei va fi o strâmtorare mult mai rea decât calul roşu al războiului. Atunci va veni în goană calul gălbui. Numele călăreţului lui este moartea, şi Hadesul (Locuinţa morţilor) îl urmează. Sabia şi foametea şi moartea şi animalele sălbatice ale pământului îşi fac lucrarea lor cruntă în trupurile oamenilor, şi Hadesul le cere sufletele. Ce coborâre de la calul alb şi călăreţul lui în adâncimile osândei!

Să nu gândească nimeni că eu prezint evenimentele cu risipă de culoare. Cuvintele omeneşti sunt prea slabe şi lipsite de putere să descrie aceste scene. Să nu gândească nimeni că situaţiile descrise în acest capitol sunt descoperiri făcute de curând, sau sunt o stare la care oamenii vor ajunge deodată şi numai în timpul în care aceste evenimente vor avea loc. Ar fi fost aşa de la început, dacă îndurarea lui Dumnezeu nu le-ar fi împiedicat. Gândeşte-te la Adam în grădina Eden. El a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi a fost aşezat ca stăpân peste această creaţie de jos: s-o păzească şi s-o lucreze. Nici o altă creatură mai nobilă nu a venit din mâna Creatorului. În Adam vedem calul alb şi călăreţul lui, plin de făgăduinţa păcii şi desăvârşirii. Dar el nu a călărit mult timp cu succes. Curând prin ambiţia sa şi neîncrederea sa în Dumnezeu a fost înşelat sub influenţa acelui şarpe vechi, care este diavolul. Făgăduinţa minunată s-a pierdut şi a cedat locul unei frici bolnăvicioase. Calul alb a făcut loc calului roşu, căci nu au trecut mulţi ani când pământul îngrozit a băut pentru prima dată sângele unui om. Şi omul acela n-a fost omorât de o fiară sălbatică sau de un demon din infern, ci de fiul mamei lui, fratele lui mai mare, care ar fi trebuit să fie un ocrotitor şi apărător pentru el.

Începând de la acea primă crimă deseori neamul de oameni s-ar fi autodistrus, însă Dumnezeu în îndurarea Sa a reţinut pe oameni de la aşa ceva. Dar ei au rămas neschimbaţi în caracterul lor, înclinarea lor este permanent să se îndepărteze de Dumnezeu, şi de aceea drept urmare drumul lor coboară mereu. Gândul că neamul de oameni face progrese şi înaintează pe un drum al dreptăţii spre dreptatea finală este o înşelăciune. Cuvântul lui Dumnezeu şi istoria lumii contrazic pe deplin gândul progresului şi al evoluţiei spre mai bine şi alungă această înşelăciune la toţi aceia care au ochi să vadă şi urechi să audă.

Însă în zilele celor patru cai este ceva îngrozitor, care dă pe faţă rădăcinile, cauza caracterului inuman al omului faţă de semenul lui, bunăvoinţa sa faţă de diavolul şi autodistrugerea sa oarbă. „Şi când a rupt pecetea a cincea”, spune Ioan, „am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu”. În planurile lor de a alcătui lumea aşa cum o vor ei, oamenii distrug tot ce are importanţă pentru Dumnezeu. Când un om intervine pentru interesele lui Dumnezeu, viaţa lui este preţul pentru curajul său. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este tolerat, şi cei care Îl iubesc trebuie să moară. Rezultatul din aceasta este groaza şi desperarea, aşa cum le descriu versetele din finalul acestui capitol.

Dar de ce ne sunt dezvăluite aceste lucruri în Cuvântul lui Dumnezeu? Sunt atenţionări ale dragostei adresate lumii. Însă în principal ele au fost scrise pentru slujitorii Domnului, pentru ca aceştia – ştiind ce înseamnă realizarea planurilor omului – să fie atenţionaţi să nu se lase înşelaţi de ceea ce pare a fi aşa de arogant, de demn de încredere şi foarte promiţător. Blestemat este cel care se încrede în om şi se sprijină pe braţul cărnii (firii). Prin aceste atenţionări suntem învăţaţi că eforturile oamenilor de a îmbunătăţii lumea trebuie să eşueze, căci Dumnezeu şi Hristos nu au nici un loc în ele. Dacă am învăţat aceasta, atunci vom sta despărţiţi de aceste planuri şi eforturi şi ne dedicăm timpul şi puterea de lucru celor ce vor birui. Marele contrast ne este prezentat în capitolul 5.

Voia lui Dumnezeu trebuie să se facă pe pământ aşa cum se face în cer. Creaţia trebuie să fie spre glorificarea şi buna plăcere a lui Dumnezeu. Dar dacă ea nu împlineşte acest scop al ei, diavolul va triumfa şi Dumnezeu ar fi învins. Ea nu poate ajunge la odihnă atâta timp cât Dumnezeu nu are locul care I se cuvine în ea ca Dumnezeu.

 Dar cine poate realiza această lucrare mare? Cine este în stare şi demn să deschidă cartea voii lui Dumnezeu şi să realizeze intenţiile lui Dumnezeu pe pământul acesta? Un înger puternic face cunoscut cu glas tare chemarea şi hrisovul este prezentat. Începând din zilele lui Adam au existat bărbaţi mari şi puternici. Ei au trăit şi realizat faptele lor uimitoare şi au dominat pe adepţii lor cu o voinţă imperioasă, nepăsători de drepturile lui Dumnezeu. Dar ei au pierit şi nu au lăsat în urma lor decât nume goale şi monumente distruse. Moartea domneşte peste ei. Ei nu au fost capabili, nu au fost demni. Şi cerul este zadarnic cercetat amănunţit. Enoh, Iosif, Moise, David, Daniel sunt acolo – dar nici între ei nu este unul capabil şi demn. Ei nu sunt în cer din cauza demnităţii lor, ci pe baza meritelor bogate ale sângelui ispăşitor. Ei toţi au greşit în zilele mărturiei. Cel care vrea să instaureze voia lui Dumnezeu pe pământ trebuie să fie fără cusur. El trebuie să fi trăit în deplină ascultare de această voie.

Ioan a plâns, da, el a plâns mult, şi nu este de mirare. Să citeşti istoria este o chestiune tristă, dacă ea este citită corect. Relatarea despre eşecul neamului lui Adam în eforturile de a se elibera de păcat şi de moarte şi să glorifice pe Dumnezeu nu ne oferă prilej de bucurie, dar ne oferă ocazie mare de suspine. Şi noi am putea amesteca lacrimile noastre cu ale lui Ioan, dacă nu am şti ce i se va descoperi lui aici. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că noi ştim, şi de aceea nu plângem. „Nu plânge!”, îi spune unul din bătrâni, „Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

„Leul din seminţia lui Iuda” este un titlu de glorie. El înseamnă maiestate omenească nepătată şi o Împărăţie care este cu adevărat împărătească. În El este înţelepciunea, care s-a coborât să biruie, şi puterea care biruie pe toţi vrăjmaşii şi pe toţi cei care iubesc dreptatea îi înalţă din starea de asuprire şi umilinţă. Scrierile Vechiului Testament sunt pline de glorii care sunt incluse în titlul acesta, şi creaţia aşteaptă cu suspine venirea Aceluia care poartă acest titlu. Însă Acela, căruia I se cuvine acest titlu, este rădăcina lui David. Nici un om nestatornic nu ar putea duce pe umerii lui greutatea gloriei pe care o are în sine acest titlu, căci sceptrul acestei Împărăţii trebuie să fie un sceptru al dreptăţii, purtat de o mână de o puritate constantă. „Cel ce stăpâneşte peste oameni cu dreptate, Cel ce stăpâneşte în frică de Dumnezeu este ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui în dimineaţa fără nori.” Numai Rădăcina lui David poate face aceste lucruri mari. Acela, de la care au venit toate făgăduinţele date lui David, este singurul care poate alunga noaptea fricii şi lipsurilor, poate împrăştia norii neîncrederii şi îndoielii şi poate aduce ziua fără nori, în care pe pământ se va face voia lui Dumnezeu. El este marele „Eu sunt”.

Inimile noastre se cutremură la menţionarea acestui titlu, aşa cum s-a cutremurat şi inima lui Ioan, şi ochii noştri privesc cu râvnă, aşa cum probabil au privit şi ai lui Ioan, ca să vadă pe Acela care îl poartă şi care este suficient de puternic să deschidă această carte mare şi să împlinească ce stă scris în ea. Şi iată, în mijlocul tronului şi în mijlocul acelor fiinţe minunate, care îl înconjoară, stătea un Miel, care părea înjunghiat. „El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie.” El este Isus … Şi aici scriitorul trebuie să pună la o parte peniţa şi cititorul să nu mai privească la paginile scrise şi să se prosterne înaintea Lui şi să-L adore în armonie cu oştirile cereşti. Gloriile Sale nu pot fi descrise, însă ceea ce noi cunoaştem din ele dorim să le preamărim şi ceea ce noi cântăm este imn ceresc, care a început pe pământ. Este o cântare nouă, deoarece ea nu se va învechi şi cântăreţii nu vor obosi s-o cânte. „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ.”

Vrem acum să lăsăm să ne înrâurească contrastul între Mielul care a fost înjunghiat şi ceea ce am studiat în capitolul 6. Vedem acolo oameni, care orbiţi în eforturile lor nebuneşti ale glorificării de sine aleargă în galop înfocat spre pierzare şi decădere.  Aici dimpotrivă vedem pe Unul, care nu S-a înălţat pe Sine, înălţat pe locul cel mai înalt. Cât de binecuvântat este să te îndrepţi de la aceia la Acesta, să renunţi la oameni şi să contempli pe Acela care a fost ascultător până la moarte, da, moarte de cruce. El este Mielul – Mielul mic, micuţ. Cu toate că El era bucuria cerului şi desfătarea Tatălui, El nu a avut nici o valoare în ochii oamenilor şi a fost batjocorit, urât şi detestat de ei. „Cei ce stau la poartă vorbesc de Mine şi beţivii Mă pun în cântece” (Psalmul 69.12). Clasele sociale cele mai înalte şi până la lepădătura societăţii L-au osândit, L-au dispreţuit şi L-au lepădat. Ce putea face El pentru alţii, când nu putea nici măcar pe Sine să se salveze? Aşa L-au batjocorit ei şi aparenta Lui slăbiciune a devenit ţinta batjocurii locuitorilor Ierusalimului. „Nu Se poate mântui pe Sine!” Însă Omul acela smerit, singuratic, răstignit în slăbiciune, Mielul înjunghiat, este braţul Domnului (ebraică: Iehova), care a adus scăparea din robie, a instaurat dreptatea pe pământ şi a glorificat Numele lui Dumnezeu.

Partea următoare


Tradus de la: Große Gegensätze in der Offenbarung  (1)

Titlul original: „Great Contrasts in the Revelation. No. 1: The Lamb Slain and the four Horses of Chapter 6“
din Scripture Truth, vol. 24, pag. 25–29

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).