Dragostea care nu mă va părăsi
Luca 7.36-39.47; Luca 10.38-42; Ioan 11

Hamilton Smith

© EPV, Online începând de la: 22.01.2020, Actualizat: 22.01.2020

Versete călăuzitoare: Luca 7.36-39.47; Luca 10.38-42; Ioan 11

Introducere

Ce binecuvântat este să fi găsit în Hristos un prieten, care ne iubeşte cu o dragoste care nu ne părăseşte, aşa cum se spune în Cuvânt: „Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1).

O astfel de dragoste – dragostea veşnică a lui Hristos, care niciodată nu renunţă la noi – nu poate fi satisfăcută, până când ea a trezit dragostea noastră ca răspuns la dragostea Sa. Răspunsul la dragostea Sa va fi văzut în plinătatea lui abia atunci când noi în cele din urmă am ajuns în domiciliul dragostei veşnice. Cu toate acestea dragostea, cu care noi iubim pe Hristos pe locul şi în timpul respingerii Sale, este deja acum pe calea spre patria cerească foarte preţioasă inimii Sale. Vedem aceasta foarte clar din valoarea pe care Domnul o atribuie dragostei Mariei, care a determinat-o să ungă picioarele Lui cu parfumul de nard foarte preţios.

Este foarte încurajator şi de folos sufletelor noastre să vedem căile pline da har ale Domnului cu poporul Său, pentru ca în inimile noastre să se trezească dragostea, să se păstreze dragostea şi să se aprofundeze dragostea. Cu aceste căi pline de har ale Domnului dorim să ne preocupăm pe scurt în întâmplările Noului Testament în cazul a două femei, care erau foarte devotate Lui.

I. Trezirea dragostei (Luca 7.36-39,47)

Luca 7.36-39,47: Dar unul dintre farisei Îl ruga să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Şi, iată, o femeie din cetate, care era păcătoasă, şi care ştia că El stătea la masă în casa fariseului, luând un vas de alabastru cu mir şi stând la spate, la picioarele Lui, plângând, a început să-I stropească picioarele cu lacrimi, şi I le ştergea cu părul capului ei şi Îi săruta picioarele şi le ungea cu mir. Şi, văzând aceasta, fariseul care-L invitase şi-a zis în sine, spunând: „Acesta, dacă ar fi profet, ar cunoaşte cine şi ce fel de femeie este cea care-L atinge, pentru că este păcătoasă“. … De aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; dar cel căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin“.

În scena deosebită, care a avut loc în casa lui Simon fariseul, vedem trezirea dragostei faţă de Mântuitorul în inima unei femei păcătoase. În desăvârşirea căilor Sale, Domnul S-a coborât să onoreze cu prezenţa Sa masa festivă, pe care a pregătit-o fariseul. În timp ce ei stăteau la masă, a intrat un oaspete neinvitat, despre care Domnul poate spune: „ea a iubit mult”. Cum a fost trezită această dragoste în sufletul ei?

Cu privire la caracterul acestei femei nu este nici o îndoială. Duhul lui Dumnezeu a descris-o ca „o femeie din cetate, care era păcătoasă”. Pe lângă aceasta reputaţia ei rea era cunoscută, căci şi Simon ştia că ea era „o păcătoasă”. Ea era o păcătoasă, şi ea ştia aceasta, şi Simon ştia aceasta, şi oricine ştia aceasta. În afară de aceasta era o păcătoasă încărcată cu vină şi probabil a auzit cuvintele minunate ale Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Oricum ar fi, nu este nici o îndoială, că ea a văzut în Isus harul care poate binecuvânta şi pe aceia care nu au meritat. Ea se simte mânată de nevoia ei şi atrasă de harul Său; ea vine cu îndrăzneala credinţei în casa fariseului şi păşeşte pe dinapoi la picioarele lui Isus.

Duhul lui Dumnezeu îndreaptă atenţia prin „iată” spre scena următoare. El vrea să captiveze atenţia noastră şi să ne ia la o parte, pentru ca noi să privim această ‚viziune mare’ – întâlnirea unui păcătos legat de diavolul cu Mântuitorul, pe care Dumnezeu L-a trimis din cer. Fără îndoială toţi cei prezenţi au amuţit cuprinşi de uimire, atunci când au privit scena, care se desfăşura înaintea ochilor lor. Pe drept se puteau întreba, ce va urma acum? Va demasca Domnul caracterul ei, va condamna păcatele ei şi o va alunga din prezenţa Sa? Ah, nu! Chiar dacă fariseul mândru va condamna pe păcătoasă, el va trebui să aibă parte, că el însuşi a fost demascat de Domnul; însă Domnul nu va condamna un păcătos care îşi mărturiseşte păcatele.

Înţelepciunea acţiunii Sale este la fel de desăvârşită ca şi harul inimii Sale. În primul rând nu se rosteşte nici un cuvânt. Oaspeţii sunt tăcuţi, cuprinşi de uimire, Domnul este tăcut în har, femeia este tăcută cuprinsă fiind de mâhnire. Nici un sunet nu se aude în liniştea din jur, decât numai suspinele unei păcătoase care plânge. Chiar dacă nu se vorbeşte nimic, totuşi au loc multe lucruri, căci inima femeii păcătoase a fost zdrobită şi inima femeii păcătoase a fost câştigată. Ea „stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus şi plângea … şi le săruta”. Lacrimile vorbesc despre o inimă, care a fost zdrobită şi sărutările vorbesc despre o inimă, care a fost câştigată.

Ce a fost, care i-a zdrobit inima, şi ce a fost, care i-a câştigat inima? Nu era aşa, că ea a văzut ceva din harul şi sfinţenia Mântuitorului şi în lumina gloriei Sale a recunoscut ca niciodată mai înainte starea păcătoasă a vieţii şi inimii ei, şi aceasta i-a zdrobit inima? Însă mai mult, ea a cunoscut, că El, cu toate că ea era o păcătoasă plină de păcate, era totuşi un Mântuitor plin de har pentru un om păcătos. Ea se afla în prezenţa Aceluia care cunoştea în totalitate viaţa ei ruşinoasă şi cu toate acestea o iubea, şi prin aceasta inima ei a fost câştigată.

Este bine pentru fiecare dintre noi, dacă şi noi am fost în prezenţa Lui ca împovăraţi şi nenorociţi din cauza păcatelor, ca acolo să descoperim că noi am găsit în El pe Unul care ştie despre noi tot ce este cel mai rău şi cu toate acestea ne iubeşte. În felul acesta ar trebui să se trezească în inimile noastre dragoste pentru Hristos.

II. Menţinerea dragostei (Luca 10.38-42)

Luca 10.38-42: Şi a fost că, pe când mergeau, El a intrat într-un sat. Şi o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră, numită Maria, care, aşezându-se şi ea la picioarele lui Isus, asculta cuvântul Său. Marta însă era ocupată cu multă slujire; şi, apropiindu-se, a spus: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute“. Dar Isus, răspunzând, i-a spus: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijorezi şi te tulburi tu; dar un singur lucru este necesar: şi Maria a ales partea cea bună, care nu i se va lua“.

Am văzut cum este trezită dragostea faţă de Hristos, şi într-adevăr este o chestiune binecuvântată dacă la începutul unei vieţi creştine inima este câştigată pentru Hristos. Noi trebuie deci să învăţăm, cum inima, în care a fost trezită dragostea, poate fi păstrată în prospeţimea primei dragoste.

Nu ştim noi toţi, că pe parcursul timpului tot felul de lucruri vor să pătrundă între suflet şi Hristos? Nu întotdeauna lucrurile grosolane, care prin stricăciunea care o aduc cu ele reţin sufletul, ci lucrurile mici şi aparent nevătămătoare – „vulpile mici, care strică viile” şi fac viaţa neroditoare. Dacă permitem aceste lucruri mici, atunci pe sentimentele noastre se va pune răceala şi treptat se va forma pe inimă o pojghiţă de gheaţă, şi Domnul trebuie să ne spună: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” După ce în suflete a fost trezită dragostea adevărată pentru Hristos, vedem deseori că unii dintr-un motiv sau altul fac puţine progrese în înţelegerea lor spirituală, în timp ce alţii cresc în cunoaşterea profundă a Domnului şi în asemănarea cu felul Lui de gândire. Cum poate fi menţinută dragostea, care a fost trezită?

Nu ne dă răspunsul casa din Betania? În cele două surori avem doi sfinţi, în care a fost trezită dragostea adevărată pentru Hristos; însă într-o soră vedem o credincioasă, care creşte în harul şi cunoaşterea Domnului Isus, în timp ce în cealaltă soră vedem o sfântă care este frânată în creşterea spirituală prin eu-l ei şi prin slujba ei.

Dragostea Martei s-a arătat prin aceea că ea căuta să satisfacă nevoile trupeşti ale Domnului ca Om. Dragostea Mariei a devenit vizibilă prin aceea că ea asculta cuvintele Lui şi prin aceasta căuta să satisfacă dorinţa profundă a inimii Lui.

Marta era preocupată cu „multe lucruri”, care toate îşi aveau sfârşitul în moarte. Maria era preocupată cu „Unul”, pe care moartea nu i-L putea lua. Cineva a spus: „Nici o atenţie, care I-ar fi putut acordată Lui, chiar dacă ea ar fi venit de la un om care Îl iubea şi pe care El îl iubea, nu ar fi putut înlocui aceasta. ,Multele lucruri’ sfârşesc numai în dezamăgire şi moarte, în loc să introducă în viaţa veşnică, aşa cum fac cuvintele lui Isus, care conduc o inimă zdrobită să reverse din ea râul vieţii.”

Deci dacă vrem să ştim cum se trezeşte dragostea, atunci în duhul trebuie să vizităm casa lui Simon; dar dacă vrem să ştim cum este menţinută dragostea, atunci haideţi să vizităm casa din Betania. Stând la picioarele Mântuitorului în casa lui Simon, în inima unei păcătoase a fost trezită dragostea; şezând la picioarele Domnului în casa Martei, dragostea a fost menţinută. La picioarele Lui suntem în societatea Lui; în societatea Lui auzim cuvintele Lui, şi cuvintele Lui revelează inima Lui. Acolo învăţăm în şcoala dragostei. Cât de mult cunoaştem noi din partea cea bună, pe care Maria a ales-o – de îndepărtarea de preocupările vieţii zilnice şi de activităţile slujbei, ca să fim numai cu Domnul Isus, şi mai mult chiar, să ne apropiem de El în dragoste, ca să fim aproape de El? Domnul iubeşte tovărăşia noastră; El are plăcere să ne aibă în prezenţa Sa. El are îndeajuns fără slujirea noastră, dar într-o oarecare privinţă El nu are îndeajuns fără noi. Numai aşa este menţinută prima dragoste, şi, dacă ea s-a pierdut, poate fi redobândită. Noi nu putem trăi din trecut. Probabil experienţele trecute au trezit dragostea, dar numai părtăşia prezentă poate menţine dragostea.

III. Aprofundarea dragostei (Ioan 11)

 Ioan 1.1-6,32-36: Şi era un oarecare om bolnav, Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei. Maria era aceea care L-a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate, Lazăr, era bolnav. Surorile deci au trimis la El, spunând: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“. Şi Isus, când a auzit, a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea“. Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Când a auzit deci că el este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era. … Maria deci, când a venit unde era Isus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, spunându-I: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu“. Isus deci, când a văzut-o plângând, şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând, a suspinat în duh şi S-a tulburat în Sine. Şi a spus: „Unde l-aţi pus?“ Ei I-au spus: „Doamne, vino şi vezi“. Isus plângea. Iudeii deci spuneau: „Iată cât îl iubea!“

Dacă ne îndreptăm acum spre o altă întâmplare din istoria Mariei din Betania, vom învăţa o altă lecţie din istoria dragostei. În Luca 10 am văzut cum este menţinută dragostea în agitaţia generală a vieţii şi în Ioan 11 vom vedea acum cum este aprofundată dragostea în necazurile vieţii. Acolo viaţa îşi urma cursul ei obişnuit, aici viaţa zilnică este lovită de mare necaz. Boala a pătruns în cercul celor din Betania şi umbra morţii este peste familie. Cum se vor comporta surorile în încercările care au venit peste ele? Antrenate prin har, ele fac tot ce este posibil. Ele se sprijină pe dragostea lui Hristos. În Luca 10 Maria cunoaşte dragostea lui Hristos în liniştea unei vieţi liniştite; în Ioan 11 ea se bazează pe dragoste în furtunile vieţii. Acolo ea savurează dragostea Sa în tovărăşia Lui; aici ea se bazează pe dragostea Lui în necazul ei. Toate acestea sunt clar incluse în rugămintea, pe care cele două femei o adresează Domnului. Ele trimit să I se spună: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav” (Ioan 11.3). Cum strălucesc credinţa şi încrederea acestor două surori faţă de Domnul lor în acest scurt mesaj! Ele se adresează Persoanei potrivite, căci ele „au trimis la El”. Ele prezintă rugămintea aşa cum se cuvine, căci ele spun: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav”. În rugămintea lor ele nu se referă la dragostea slabă a lui Lazăr pentru El, ci la dragostea desăvârşită şi care nu eşuează a Domnului pentru Lazăr. Deci ele roagă pe Domnul aşa cum se cuvine, căci ele nu fac nici o prescripţie Domnului, ce trebuie El să facă; ele nu roagă pe Domnul nici să-l vindece, nici să vină, şi nici să rostească un cuvânt în favoarea lor. Ele Îi prezintă simplu necazul lor şi se bazează pe izvoarele de ajutor neîngrădite ale unei dragoste neîngrădite. Le va dezamăgi dragostea? O, nu! Căci dragostea răspunde cu plăcere la o rugăminte care vine din inimă, care a fost provocată prin dragoste.

Însă dragostea divină va merge pe drumul ei desăvârşit, un drum care realmente pare străin omului natural. Surorile au bucurat inima Lui, prin aceea că ele se sprijină pe dragostea Sa; acum El va bucura inimile lor, prin faptul că El va adânci în sufletele lor conştienţa de dragostea Sa. Aşa va fi întotdeauna: cu cât mai profundă este cunoaşterea dragostei Sale de către noi, cu atât mai profund va fi răspunsul dragostei noastre. Noi Îl iubim, deoarece El ne-a iubit mai întâi.

Ca să desăvârşească lucrarea Sa de har, El trebuie să folosească necazurile vieţii; şi pentru ca dragostea Sa să fie aprofundată în sufletele lor, El trebuie mai întâi să adâncească necazul. Sfinţii au fost chemaţi spre gloria lui Dumnezeu, după ce ei vor „suferi puţin timp” (1. Petru 5.10); astfel pe calea noastră spre glorie vedem deseori razele strălucitoare ale gloriei Sale abia după ce am suferit un timp. Tot aşa a fost şi la surori. Ele au avut de suferit un timp scurt, căci Domnul le lasă să aştepte, şi nici un cuvânt de la Domnul nu vine spre ele. Zilele trec, Lazăr devine tot mai slab şi umbrele nopţii se lasă peste casă. În cele din urmă a venit moartea; Lazăr a murit. Ele au suferit un timp, acum ele vor vedea gloria Sa – căci „boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea”. Ochiul omenesc a văzut numai moartea; în realitate moartea trebuia folosită ca să prezinte gloria lui Hristos şi să mărească triumful biruinţei Sale asupra morţii. Cât de desăvârşit este drumul pe care El merge, ca să dea la iveală aceste rezultate mari!

Dragostea omenească, care se gândeşte numai la ajutor pentru cei bolnavi, ar fi pornit imediat pe drum spre Betania. Precauţia omenească, care se gândeşte numai la sine însuşi, nicidecum nu s-ar fi dus, aşa cum au zis şi ucenicii: „Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo?” Domnul Se ridică deasupra dragostei omeneşti şi a precauţiei omeneşti şi acţionează potrivit dragostei divine, care este călăuzită de înţelepciune divină. „Dumnezeu – calea Sa este desăvârşită.”

După ce răbdarea a obţinut rezultatul ei desăvârşit, Domnul vine la timpul, care corespundea dragostei Sale, la surorile din Betania, al căror frate le-a fost răpit prin moarte, şi revelează dragostea profundă a inimii Sale, prin aceea că vorbeşte cu ele, umblă cu ele şi plânge cu ele. El doreşte să aprofundeze dragostea lor prin cuvintele Sale de dragoste, prin căile Sale de dragoste şi lacrimile Sale de dragoste. Ce adâncimi de dragoste sunt în aceste cuvinte sublime: „Isus plângea”! Era o imagine minunată, să vezi un păcătos plângând în prezenţa dragostei Sale, dar este mult mai minunat să vezi pe Domnul plângând în faţa durerii noastre. Dacă noi plângem din cauza păcatelor noastre, aceasta este o minune mică; dar dacă El plânge din cauza necazului nostru, aceasta este o minune mare – o minune care dezvăluie cât de aproape a venit El şi cât de aproape este El de un sfânt îngrijorat.

Noi am putea întreba, de ce aceste lacrimi? Iudeii, care stăteau în jurul mormântului, au interpretat greşit lacrimile, căci ei spun: „Iată cât Îl iubea!” Domnul a iubit cu adevărat pe Lazăr, dar aceste lacrimi nu erau expresia dragostei Lui pentru Lazăr. Surorile plângeau din cauza pierderii fratelui lor, pentru Domnul nu era nici o necesitate să plângă pentru un om, pe care El voia să-l învie în curând. El nu plângea cu privire la cel mort, ci cu privire la cei în viaţă – nu din cauza pierderii lui Lazăr, ci din cauza necazului Mariei şi Marta. În câteva clipe dragostea va învia pe Lazăr, însă mai întâi dragostea doreşte să plângă împreună cu Marta şi Maria. El ne arată dragostea Sa, ca să îmbărbăteze inimile noastre, şi varsă lacrimi, ca să usuce lacrimile noastre. Prin faptul că El acţionează astfel, El revelează dragostea Sa şi adânceşte dragostea noastră. Aşa foloseşte El încercările, necazurile şi drumurile aspre ale vieţii, ca să prezinte comorile dragostei Sale şi să dea la iveală dragostea noastră pentru El.

După această încercare mare, cu siguranţă surorile au spus: „Ştiam că El ne iubeşte, dar înainte de această încercare nu am ştiut că El ne-a iubit aşa de mult, că El a mers cu noi şi a plâns cu noi în încercare.”

În Luca 10 Maria a învăţat la picioarele Sale să preţuiască dragostea Sa; în Ioan 11 ea se sprijină pe dragostea de care a avut parte şi este adâncită în dragostea pe care ea s-a sprijinit.

Ce experienţe sfinte, fericite putem noi să facem în context cu aceste scene diferite! Aflăm că la picioarele lui Isus se trezeşte dragostea în păcătos, că la picioarele lui Isus dragostea este menţinută în unul care învaţă şi că la picioarele lui Isus dragostea va fi adâncită în necazul nostru.


Tradus de la: Liebe die mich nicht lassen wird

Titlul original: „Liebe, die mich nicht lassen wird“
din Hilfe und Nahrung, Ernst-Paulus-Verlag, 1988, pag. 356–366.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Luca 10 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).