Învăţături practice din cartea Iov (8)
Două descoperiri despre Dumnezeu

William Kelly

© CSV, Online începând de la: 26.12.2018, Actualizat: 31.01.2022

Versete călăuzitoare: Iov 37.14-16; 38.1

Iov 37.14-16: Pleacă-ţi urechea la aceasta, Iov, stai liniştit şi deosebeşte lucrurile minunate ale lui Dumnezeu! Ştii tu cum le-a aşezat Dumnezeu şi cum face să strălucească fulgerul din norul Său? Înţelegi tu plutirea norilor groşi, lucrările minunate ale Celui care este desăvârşit în cunoştinţă?

Ajungem acum la un punct foarte important, referitor la caracterul cărţii Iov. Dumnezeu Se va revela în continuare şi va face aceasta în „Sfintele Scripturi”, în mod spiritual, aşa că noi, cu toate că nu-L vedem pe Dumnezeu, avem voie să cunoaştem gândurile Lui. Scriptura este pentru noi sursa cea mai desăvârşită şi absolut demnă de încredere cu privire la cunoaştere şi înţelegere. Pe lângă aceasta avem, chiar şi astăzi încă, revelarea Lui în natură. Deoarece întreaga creaţie a fost stricată prin păcat (Romani 8.20-22), acestei revelaţii îi lipseşte desăvârşirea minunată şi siguranţa, aşa cum este aceea care ne permite să ne bazăm pe Cuvânt ca pe o stâncă.

De aceea este aşa, că revelarea prin natură nu mai are însemnătatea pe care ea a avut-o pentru credincioşii din zilele de demult. Cu cât revelarea lui Dumnezeu era mai puţin cunoscută în Scripturi, cu atât mai mult găsim, chiar şi în istoria Scripturii, că Dumnezeu a vorbit alor Săi prin natură. În Psalmul 19 găsim ambele forme de revelare, şi simţim cum psalmistul este adus la adorare prin ambele forme. Şi în epistola către Romani 1, unde este vorba despre naţiuni, care nu aveau nici o revelare prin Scriptură, ele sunt totuşi responsabile de neîmplinirea voii lui Dumnezeu, „fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat printre ei”, din lucrările mâinilor Sale. Am observat deja că istoria lui Iov se desfăşoară în timpurile cele mai de la început ale revelării lui Dumnezeu. Şi drept urmare nu ne miră faptul că noi auzim aşa de mult şi în mod aşa de sublim şi impresionant vorbindu-se în această carte despre creaţie. Dumnezeu a încercat pe Iov, Elihu a arătat marele principiu că Dumnezeu disciplinează pe ai Săi şi, dacă ei s-au abătut, vine la ei cu instruire, asemenea unui învăţător. Însă noi putem spune, că vorbirea, pe care a folosit-o acest Învăţător, era vorbirea naturii.

Aşa o prezintă Elihu la sfârşitul vorbirii sale (Iov 36.23; 37.24), şi chiar şi în privinţa aceasta el este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Căci aşa va vorbi şi Dumnezeu Însuşi lui Iov. Desigur, mai târziu El va mărturisi prin slujba profeţilor, în multe feluri şi în multe rânduri, şi mult mai târziu El va vorbi „în Fiul” (Evrei 1), şi Evanghelia harului lui Hristos va fi propovăduită pretutindeni; însă aici I-a plăcut lui Dumnezeu să facă cunoscut gândurile Sale printr-o vorbire, pe care cerurile şi pământul au vorbit-o tuturor oamenilor zi după zi, şi pe care ei probabil au putut-o înţelege atunci mai bine decât astăzi.

Elihu a pregătit pe Iov pentru aceasta, îndreptăţind în mod serios pe Dumnezeu. Slujba lui a fost terminată. El şi-a împlinit misiunea cu credincioşie; ca „unul dintre o mie” el a fost cu adevărat un interpret, un trimis al lui Dumnezeu. Însă acum sosise momentul, când Însuşi Dumnezeul cerului şi al pământului voia să vorbească lui Iov. Putem presupune, că Dumnezeu a folosit slujba lui Elihu, ca să înveţe pe Iov abătut de la adevăr (Iacov 5.10,20) şi să ia din inima lui gândurile incorecte referitoare la Dumnezeu şi la sine însuşi, aşa că acum el era bine pregătit să asculte glasul Învăţătorului Însuşi.

Glasul lui Dumnezeu

Iov 38.1: Şi Domnul a răspuns lui Iov din vârtejul de vânt …

Ne-am apropiat de momentul deosebit de impresionant, în care Dumnezeu Însuşi lasă să I se audă glasul. Cu câtă înţelepciune cerească a ales El momentul acesta! Să ne lăsăm permanent pătrunşi de atotprezenţa lui Dumnezeu, atât în viaţa noastră cât şi la meditarea la istoria bogată în învăţăminte a lui Iov. El era prezent la toate consfătuirile prietenilor, chiar dacă era nevăzut. El a auzit tot ce s-a spus despre El, multele exprimări, atât ale lui Iov cât şi ale celor trei prieteni, în care El a fost prezentat într-un mod nedemn şi incorect. Cum suntem noi oamenii înclinaţi, ca la prima apreciere nedreaptă a persoanei noastre să intervenim imediat, să ne apărăm, să ne îndreptăţim singuri. Însă Elihu arată clar, că Dumnezeu nu este nici un despot samavolnic, şi că El nici nu răsplăteşte sau pedepseşte binele şi răul omului după o regulă de răzbunare severă. Este însă adevărat, că El acţionează cu oamenii în chip minunat; însă credinciosului, care este atent pe căile Lui, vrea să-i facă cunoscut scopul şi ţelul acestora, cu rezultatul, că Numele Lui este glorificat. Astfel Elihu lasă să se înţeleagă, că Dumnezeu merge căi de har şi de dreptate cu omul, al cărui ţel este pe de o parte ca un nemântuit să se smerească şi să-şi salveze sufletul, şi pe de altă parte un credincios, care s-a abătut, să se pună în ordine. Elihu îndreptăţeşte deci pe Dumnezeu înaintea lui Iov şi mustră îndreptăţirea lui de sine, nerăbdarea şi lipsa de respect. Însă totodată el se fereşte să învinovăţească pe Iov, aşa cum au făcut prietenii. Şi timbrul vocii sale, când mustră pe Iov, este cu totul altfel decât al prietenilor. Am văzut, cum Iov în necazul sufletului lui mereu îşi exprimă sentimentul că este părăsit de Dumnezeu, şi după aceea a vorbit nechibzuit şi cu înflăcărare, însă şi cum după fiecare izbucnire nouă ajunge să se reculeagă într-o oarecare măsură. Cauza deznădejdii lui consta deseori, nu în măsură mică, în cuvintele aspre ale prietenilor lui. Tocmai pentru că ei, care nu au fost loviţi personal de suferinţă, au vorbit aşa de liniştiţi şi aparent bine chibzuiţi, sufletul lui Iov deschis şi sincer a fost rănit profund. Elihu a găsit atât un alt fel de a judeca, cât şi un alt ton de vorbire. El nu a scuzat exprimările necuviincioase ale lui Iov, dimpotrivă, el spune deschis la ce urmări îngrozitoare conduc astfel de cuvinte. Dar ceea ce face persoana lui aşa de atrăgătoare, este faptul că el chiar şi în suferinţa cea mai grea ştie să îndrepte ochii lui şi ai altora spre intenţiile bogate în har ale lui Dumnezeu.

Ce a mai rămas de făcut? Este clar, că numai Unul era prezent, care a putut să dea autoritate şi putere cuvintelor lui Elihu. Acesta era Dumnezeu Însuşi. Făcând excepţie de impresia copleşitoare, care trebuie să fi fost făcută asupra tuturor celor prezenţi, când Creatorul cerului şi al pământului S-a adresat personal unui om prin cuvinte inteligibile, pentru Iov acestea au avut fără îndoială importanţă cu totul deosebită. Nu a implorat el pe Dumnezeu în chip înfocat pentru această favoare? Mai întâi s-a rugat pentru un om, un prieten, care să stea ca mijlocitor între el şi Dumnezeu (Iov 9.33), mai târziu a dorit un răspuns direct de la Dumnezeu (Iov 31.35). Ambele erau dorinţa sinceră a sufletului lui şi au lăsat să se vadă în el dorinţa aprinsă, ca totul între el şi Dumnezeu să fie adus în ordine. Nu este impresionant, că Dumnezeu i-a împlinit ambele dorinţe, cu toate că Iov, prin manifestarea dorinţei lui, s-a poziţionat aşa de sus, că gândea că poate să se apropie de Dumnezeu ca un prinţ (Iov 31.36,37)?

Vorbirea din vârtejul de vânt

Domnul Însuşi vorbeşte dintr-un vârtej de vânt, după ce cuvintele lui Elihu şi-au făcut lucrarea în inima lui Iov. Chiar felul acesta de a Se revela, ne dă o impresie a ceea ce va fi caracterul şi conţinutul cuvintelor Lui. Era necesar ca Iov să vină adânc sub impresia mărimii şi maiestăţii lui Dumnezeu.

Nemijlocit ne gândim la o altă revelare a lui Dumnezeu, când El a întâmpinat de asemenea pe unul care a greşit. Dar cât de cu totul altfel a fost felul Lui de a proceda! Ilie, marele profet al Domnului, ajunsese slab, zdrobit în puterea duhului său şi în încrederea lui în Dumnezeu, şi aceasta din cauza ameninţării venite din partea unei femei. Prin providenţa divină deosebită el îşi găseşte drumul prin pustie spre muntele lui Dumnezeu. Dumnezeu îl lasă să-şi reverse inima, de două ori. Dar când Dumnezeu vrea să se reveleze, atunci aceasta nu are loc nici prin vânt, nici prin cutremur de pământ şi nici prin foc, ci prin glasul bogat în har al unui susur blând. Acest om zdrobit avea nevoie, la fel ca şi Iov, de un cuvânt de mustrare. Însă cum acţionează Dumnezeu permanent în chip minunat cu ai Săi, corespunzător nevoii sufletului lor! Cel zdrobit este întărit cu har, mângâiat şi ridicat. Cuvântul de mustrare – cu toate că eu cred, că pentru Ilie nimic nu a pierdut din claritate – este serios, dar blând şi scurt. Se limitează la o întrebare pusă de două ori: „Ce faci tu aici, Ilie?” După ce profetul şi-a spus păsul, i se dă o misiune scurtă. Slujba lui nu era încă încheiată, aşa cum a gândit şi s-a rugat el. Şi în final comunicarea umilitoare: „Mi-am oprit în Israel şapte mii, toţi genunchii care nu s-au aplecat înaintea lui Baal şi toate gurile care nu l-au sărutat” (1. Împăraţi 19.18).

Cu totul altfel este la Iov. Acesta trebuia zdrobit la pământ. Când îi mergea bine era în toate privinţele un om după inima lui Dumnezeu, însă suferinţa a provocat în el revoltă şi împotrivire. Mândria inimii lui a devenit vizibilă. Dumnezeu voia să-l elibereze de ea, pentru ca după aceea să-i poată da o binecuvântare dublă. Şi pentru aceasta era necesar ca Cel Atotputernic să se reveleze în toată puterea Sa.

Nu putem spune cum exact a avut loc aceasta. Pot fi numai presupuneri, dacă am încerca s-o facem. Ceea ce contează şi de care suntem siguri este faptul că Dumnezeu a vorbit lui Iov în mod inteligibil înaintea urechilor lui Elihu şi a prietenilor. El nu a amânat până în ziua veşniciei clarificarea enigmei care îi înconjura, ci le-a dăruit dezlegarea în viaţa aceasta, pentru ca ei să umble tot mai mult în această lumină spre glorificarea Numelui Său şi spre bucuria lăuntrică a inimii lor. – Şi faptul acesta are importanţă pentru noi. Chiar dacă nu avem de aşteptat o revelare directă a lui Dumnezeu, totuşi El ne vorbeşte în mod mult mai clar prin Cuvântul Său, decât a putut vorbi vreodată lui Iov. În acest Cuvânt găsim o comoară de îndrumări, prin care pe căile cele mai întunecate ale vieţii noastre cade lumina strălucitoare a lui Dumnezeu. O, dacă s-ar găsi credinţă, care să asculte de glasul Lui! Într-adevăr, şi astăzi sunt enigme, despre care putem spune, că lumina desăvârşită va cădea asupra lor abia în veşnicie. Dar să fim veghetori, ca nu cumva lipsa interesului şi lipsa credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu să nu ne lase în întuneric, în timp ce ar putea fi lumină.

Domnul vorbeşte

Semnificativ este şi faptul că Domnul [Iehova] este Cel care vorbeşte lui Iov din vârtejul de vânt. Sub Numele acesta S-a revelat Dumnezeu lui Israel la începutul istoriei lui, ca Cel veşnic-credincios (Exodul 3.14). Înainte El era cunoscut sub alte nume. Cel mai vechi dintre ele era acela care Îl prezenta ca Dumnezeu Cel Atotputernic (El, pluralul de la Elohim). Aşa îl găsim în Geneza 1.1 ca şi Creator al cerurilor şi al pământului. Şi cu Numele acesta El este numit permanent în discuţiile prietenilor (cu o singură excepţie, şi anume în Iov 12.9, unde se foloseşte „Iehova”). Aceasta nu ne miră, dacă ne gândim cum cartea Iov este plină de atotputernicia lui Dumnezeu şi de gânduri referitoare la creaţie. De asemenea dovedeşte şi că istoria lui Iov a avut loc în afara lui Israel, şi foarte probabil înaintea istoriei lui Israel. Însă scriitorul cărţii L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Iehova. De aceea Numele acesta apare în primele două capitole. Şi ca Iehova, ca Dumnezeul lui Israel, Domnul răspunde lui Iov, Se preocupă cu unul dintre popoare, care căuta sincer să-L cunoască. De aceea putem înţelege, şi că, cartea Iov constituie o parte din revelaţia dăruită lui Israel.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Praktische Lehren aus dem Buch Hiob (8)

Titlul original: „Praktische Lehren aus dem Buch Hiob. (8) Zwei Offenbarungen von Gott“
din Ermunterung und Ermahnung, 1994, pag. 226 şi următoarele.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen