Învăţături practice din cartea Iov (5)
Unul dintr-o mie

© CSV, Online începând de la: 13.12.2018, Actualizat: 13.12.2018

Versete călăuzitoare: Iov 32-33

Cu capitolul 32 începe în cartea Iov o secţiune cu totul nouă. În cele care au premers s-a pus întrebarea referitoare la cauza suferinţei credinciosului. Aceasta nu era o „întrebare teoretică”. Era „practica” cea mai înspăimântătoare în persoana greu încercată a lui Iov. Întrebarea a apărut nu prin mintea căutătoare a omului, ci prin realitatea vie. De aceea oamenii care iau parte la ea sunt luaţi în totalitate captivi de ea. Ei luptă cu tot ce este în ei pentru o rezolvare, ei exprimă convingerile lor cele mai profunde; tot ce au avut ei parte în viaţa lor lungă, au văzut, au trăit, au gândit, pun pe talerul cântarului, ca să facă clar unul altuia convingerea lor. În vâltoarea disputei lor este uitată chiar şi prietenia, care îi leagă. Şi pe lângă aceasta, de pe buzele celui suferind vin acuzaţii neliniştitoare, îndoieli, cuvinte de împotrivire faţă de Dumnezeu, dar uneori şi cuvinte de încredere în Dumnezeu, copilărească, intimă.

Acum toate aceste cuvinte au amuţit. Tot ceea ce cei trei prieteni ştiau, a fost spus. În zadar! Ei nu au putut să-l convingă pe Iov. Şi el şi-a vărsat toată inima înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Acum a sosit timpul lui Dumnezeu. Mai întâi El va vorbi printr-un om lui Iov şi prietenilor lui. După aceea vine Dumnezeu Însuşi. Şi finalul este, că în lumina Lui toate inimile sunt date pe faţă.

Deci mai întâi un om, trimis de Dumnezeu. Dar nu au vorbit deja destul oamenii? Nu s-a arătat clar, că ei erau neputincioşi să găsească o rezolvare pentru enigma suferinţelor lui Iov? Nu s-a oprit fiecare la punctul lui de vedere? Am văzut, că cei trei prieteni n-au avut dreptate, dar nici Iov n-a avut dreptate. Deoarece la aceşti patru bărbaţi bătrâni, înţelepţi a ieşit la lumină aşa de clar slăbiciunea omului, ar trebui să fim înclinaţi să spunem: acum nici un om, cu lipsuri în înţelegere ca toţi ceilalţi, cu posibilitatea unui fel de gândire greşită; acum Dumnezeu Însuşi!

Însă este bine şi bogat în învăţătură pentru noi, că Dumnezeu a lucrat altfel în istoria lui Iov, decât am fi făcut-o noi; şi aici se arată iarăşi adevărul cuvântului rostit de Isaia: „Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre … sunt mai înalte decât gândurile voastre” (Isaia 55.8,9). Bine şi bogat în învăţătură, deoarece şi astăzi se întâlneşte deseori ceartă printre credincioşi, la care însă uneori este vorba de înţelegerea adevărului, însă prin faptul că de ambele părţi este absurditate, unilateralitate şi iubire de sine, rezolvarea problemelor este imposibilă. Cât de mult eşti uneori pus în încurcătură într-o astfel de ceartă, că nu şti ce parte să alegi! Dar cât de minunat este când Dumnezeu dăruieşte unul dintr-o mie, care ştie să diferenţieze bine, care nu se lasă orbit prin argumentele pro sau contra, ci la timpul lui Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, care apoi întotdeauna este un cuvânt salvator, un cuvânt care conţine cu adevărat rezolvarea greutăţilor. Când se slujeşte credincioşilor printr-un astfel de cuvânt, cât de ruşinaţi devin aceia care mai înainte erau unul împotriva celuilalt, dar care sunt aduşi în acelaşi timp unul la altul!

Unul din aceştia era Elihu. Numele lui înseamnă „Dumnezeul meu este El”. Da, el era un martor adevărat, credincios al lui Dumnezeu. El era mijlocitorul adevărat, care a arătat prietenilor lui Iov ce era greşit la ei şi a arătat lui Iov drumul mântuirii şi al vieţii.

S-au exprimat multe păreri referitoare la persoana lui Elihu. S-au arătat tot felul de greutăţi, care fac imposibilă înţelegerea corectă a locului pe care el îl ocupă în cartea Iov. S-au exprimat îndoieli referitoare la existenţa istorică a lui Elihu. Dar de ce? Nu este nici măcar un singur motiv să se acorde mai mică credinţă valorii istorice a persoanei sale decât lui Elifaz sau Iov. S-a vrut să se vadă în el, ca şi în Melhisedec, o fiinţă supranaturală. Însă pentru aceasta nu este nici o bază. Este adevărat, că o făptură ca a lui Melhisedec apare total neaşteptat în istorisirea din Scriptură. Fără tată, fără mamă, fără genealogie, fără să aibă început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii (Evrei 7.3). Însă aceasta nu ne dă dreptul să vedem ceva supranatural în persoana sa. Toate lucrurile numite nu sunt valabile pentru persoana sa, ci sunt valabile pentru preoţia sa. Scriptura însăşi ne dă rezolvarea bună: Melhisedec era aşa, pentru că Dumnezeu voia să ne dea în el o referire la Hristos. Astfel şi noi nu avem nici măcar cea mai neînsemnată pricină să gândim altceva despre Elihu, decât că el era unul din cunoscuţii lui Iov şi a celor trei prieteni ai lui. Este adevărat însă că felul în care el apare, deodată şi neaşteptat, ne lasă să vedem, chiar dacă nu un model în adevăratul sens, totuşi o referire la Hristos. El era unul din credincioşii antichităţii, în care lucra Duhul lui Hristos. Aceasta se arată în felul în care el a ştiut să vorbească conştiinţelor şi să menţină caracterul lui Dumnezeu.

Elihu era în multe privinţe un model al lui Hristos. Vrem însă mai întâi să îndreptăm atenţia spre o diferenţă importantă. Domnul Isus, cu toate că El pe pământ a ocupat un loc de smerenie, a vorbit întotdeauna cu autoritate. Nu aşa cum făceau cărturarii, ci ca Unul care poseda cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele Tatălui, ca să le facă cunoscut oamenilor. Aceasta era trimiterea Lui. Singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a trebuit să facă cunoscut şi pe Tatăl (Ioan 1.18).

Lui Elihu i se cuvenea o cu totul altă atitudine. El a apărut într-adevăr ca un om al lui Dumnezeu, dar şi ca un om cu slăbiciuni ca şi ceilalţi oameni. El se osteneşte foarte mult, să pună accentul pe faptul că în privinţa aceasta el nu este mai presus de cei patru prieteni (Iov 33.6). El însuşi dă o explicaţie, pentru ce el nu a vorbit mai devreme. El era relativ un tânăr şi în zilele acelea ar fi fost total nepotrivit dacă un tânăr nu ar fi acordat toată onoarea unui vârstnic. Între credincioşi acest obicei bun era păstrat cu mai mare respect. Elihu era, în comparaţie cu Elifaz şi ceilalţi, mult mai iniţiat în gândurile lui Dumnezeu, probabil chiar mai profund decât Iov. Însă până când ei au spus tot ce aveau de spus, până când prietenii lui Iov nu mai aveau nimic de spus şi chiar şi acesta era la sfârşit cu cuvintele lui, Elihu rămâne pe planul secund. Când în cele din urmă apare, el are nevoie de un preludiu relativ lung, ca să se scuze, că el ca relativ tânăr bărbat îşi spune părerea.

Însă în cuvintele lui se vede înţelepciunea divină. Aceasta ne lasă să vedem cum în timpul acela se acorda atenţie la ceea ce se cuvine, chiar şi în relaţiile dintre oameni. Şi dacă Duhul lui Dumnezeu lucra în cineva – nicidecum această acordare a onoarei în exterior să fie neglijată -, el se comporta şi mai sever, tocmai pentru faptul că eul propriu era judecat în prezenţa lui Dumnezeu.

Însă când Elihu începe să vorbească, el exprimă seriozitatea care îl umplea, când de o parte vede trei bărbaţi total greşiţi în loc să fie smeriţi înaintea lui Dumnezeu, deoarece problema care îi preocupa nu au cercetat-o în lumina lui Dumnezeu; şi când de partea cealaltă vede pe Iov, care până în momentul acela încă nu a învăţat să-şi supună pe deplin inima lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu mergea cu el pe un drum aşa de îngrozitor.

Însă chiar dacă smerirea deplină nu se vedea, totuşi Iov a învăţat mult, şi încercarea nu a rămas fără rod pentru viaţa lui de credinţă, chiar în timpul acela. Vedem în aceasta din nou că toate ostenelile lui Dumnezeu cu noi, oriunde şi oricând, nu se pierd pentru suflet. Uneori pare că disciplinarea ar fi fără rezultate, însă în inimă este pregătită deja binecuvântarea. Cel mai important lucru în încercările unui credincios nu este ce vedem noi din acestea, ci ceea ce s-a lucrat în inimă. La fel este şi cu binecuvântările. Nu binefacerile, cu care harul lui Dumnezeu dăruieşte pe ai Săi, sunt cele mai de preţ, ci binecuvântarea de care are parte inima în acestea, că se bucură în Dumnezeul ei. Şi starea ei înaintea lui Dumnezeu este totodată binecuvântarea cea mai bună şi premisa pentru toate binecuvântările exterioare.

La fel şi Iov era temeinic în situaţia să se cunoască pe sine însuşi. Nici acuzaţiile împotriva lui Dumnezeu, şi nici conflictul cu prietenii, pe care îi respecta mult, nu şi le-a imaginat odinioară a fi posibile. În tot ce el a avut parte odinioară, niciodată astfel de gânduri şi simţăminte nu i-ar fi venit. Şi în ceea ce priveşte prietenii: incapacitatea lor de a-l convinge pe Iov nu ar fi trebuit să-i determine să se întrebe dacă nu cumva lor le lipsea ceva? Nu era probabil o bârnă în ochii lor, din cauza căreia nu puteau vedea aşchia din ochii lui Iov? Desigur, cunoaşterea tuturor acestora nu era prezentă în momentul apariţiei lui Elihu, nici la ei şi nici la Iov. Însă conştienţa a fost trezită prin tot ce s-a petrecut. Şi în momentul acesta Dumnezeu păşeşte în mijloc, mai întâi prin slujba lui Elihu, ca să aducă rezolvarea.

Elihu ocupă ultimul loc, cu toate că se scuză pentru vorbirea lui. Însă această atitudine rezultă dintr-un principiu, pe care omul refuză permanent să-l înţeleagă, şi anume, că ultimii trebuie să fie primii şi primii trebuie să fie ultimii. În privinţa aceasta această carte este în concordanţă cu întreaga Scriptură şi cu toate căile lui Dumnezeu cu omul. La timpul potrivit El aduce oameni înainte, pe aceia care până atunci erau total necunoscuţi; aşa cum noi nu am auzit nici măcar numele lui Elihu, înainte să fi venit timpul lui Dumnezeu pentru el ca să vorbească. Noi am fi procedat altfel. Dacă ar trebui să scriem o carte ca aceea scrisă despre Iov, am pregăti pe cititor chiar de la început cu o făptură ca aceea a lui Elihu, care va juca un rol aşa de important. Însă Dumnezeu acţionează cu înţelepciune desăvârşită. Tocmai prin locul modest, pe care Elihu l-a ocupat până în momentul când a început să vorbească, dă o impresie mare apariţiei lui.

În legătură cu caracterul lui Elihu vrem să arătăm cu un cuvânt, că atunci când El vorbeşte despre suflarea Celui Atotputernic (Iov 32.8; 33.4), prin aceasta este vorba de altceva decât ceea ce noi obişnuim să înţelegem prin inspirarea Scripturii. Cartea Iov însăşi face parte din „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3.16), aceasta înseamnă, că în ea – aşa cum o cunoaştem – este notat totul conform planului lui Dumnezeu. Însă tocmai aşa cum noi găsim cu siguranţă lucruri greşite în expunerile lui Iov şi ale prietenilor lui, la fel şi cuvintele lui Elihu nu sunt desăvârşite, nu sunt perfecte, nu sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Ca şi credincios el s-a lăsat călăuzit şi învăţat prin Duhul lui Dumnezeu şi a preluat părerile şi simţămintele lui din suflarea Celui Atotputernic, aşa cum şi astăzi credincioşii pot face în cuvânt şi scriere. Însă aceasta este altceva decât inspiraţia, prin care se realizează o redare desăvârşită şi perfectă a gândurilor lui Dumnezeu. Aceasta o găsim de exemplu în epistolele lui Pavel, şi este foarte instructiv să se constate că atunci când Pavel o singură dată exprimă simţămintele lui ca credincios, el aminteşte exact aceasta, gândind, aşa cum a spus el, că posedă şi Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 7.10,12,25,40). Pe drept s-a spus de mulţi comentatori ai Scripturii, că de aceea noi trebuie să acordăm valoare mare acestor afirmaţii ale lui Pavel.

Din contextul, în care se găsesc, rezultă clar că erau gânduri bune, în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu. Şi astfel ni se cuvine să onorăm vorbirea lui Elihu; noi putem învăţa multe din lucrurile bune şi frumoase, pe care el le spune. Cu toate acestea caracterul general al afirmaţiilor lui este al unui credincios care se lasă călăuzit prin Duhul lui Dumnezeu – fără inspiraţie directă. El a fost credincios în acestea, şi astfel Dumnezeu putea să-l folosească ca pe unul dintre o mie, pentru ca să aducă mai multă claritate în chestiunea în care a fost foarte întristat prin Iov şi prietenii lui. Şi tocmai pentru faptul că în privinţa aceasta el stă pe aceeaşi linie cu credincioşii din timpul de acum, el este pentru noi un model potrivit.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Praktische Lehren aus dem Buch Hiob (5)

Titlul original: „Praktische Lehren aus dem Buch Hiob. (5) Einer aus Tausend“
din Ermunterung und Ermahnung, 1993, pag. 207 şi următoarele.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).