Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (4)
De la ce trebuie noi să ne întoarcem

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 14.11.2018

Ultimele două versete ale capitolului nostru solicită atenţia noastră deosebită.

1 Tesaloniceni 1.9,10: pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

Ele ne oferă o explicaţie remarcabilă a adevăratei întoarceri la Dumnezeu. Ele arată foarte nimerit profunzimea, claritatea, plinătatea şi natura lucrării Duhului lui Dumnezeu în tesalonicenii întorşi la Dumnezeu. Acolo nu era nici o îndoială. Lucrarea se recomanda singură. Nu era o lucrare cu nesiguranţă. Nu era necesară o verificare atentă, pentru ca lucrarea să poată fi recunoscută. Era o lucrare neîndoielnică a lui Dumnezeu, ale cărei roade erau evidente pentru toţi.

Aici avem deci o descriere dumnezeiască a întoarcerii la Dumnezeu: pe scurt, dar cuprinzătoare şi completă. Tesalonicenii s-au întors de la idoli la Dumnezeu. Ei au rupt-o totalmente cu trecutul şi s-au întors o dată pentru totdeauna de la viaţa şi obiceiurile lor de odinioară şi au renunţat la toate acele lucruri, care odinioară au pus stăpânire pe inimile şi puterile lor. Aceşti tesaloniceni iubiţi au fost călăuziţi, ca în lumina adevărului dumnezeiesc să condamne toată viaţa lor de odinioară, şi nu numai s-o condamne, ci şi fără întârziere să renunţe la ea. Nu era o lucrare pe jumătate. Era o perioadă bine determinată din istoria lor, un punct mare de întoarcere în viaţa lor morală şi practică. Nu era o simplă schimbare de păreri, o acceptare de principii noi sau o schimbare a unora din concepţiile lor intelectuale. Era descoperirea serioasă, că tot felul lor de vieţuire de până atunci era o minciună mare, întunecoasă şi monstruoasă. Era convingerea veritabilă a inimii. Lumina dumnezeiască a luminat în inimile lor şi în puterea acestei lumini ei s-au judecat pe ei înşişi şi tot ce aparţinea istoriei lor din trecut. Era o renunţare totală la lume, care până atunci a pus stăpânire pe sentimentele inimii lor; nici o scânteie din ea nu trebuia cruţată..

Întoarcere la Dumnezeu nu prin lucrarea omului

Şi ce a dat naştere, am putea noi întreba, la această schimbare minunată? Simplu, Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost adus în sufletele lor prin puterea mare a Duhului Sfânt. Ne-am referit la relatarea inspirată a vizitei apostolului în Tesalonic. Ni se spune că „a stat de vorbă cu ei din Scripturi” (Faptele apostolilor 17.2). El s-a străduit să aducă sufletele lor în contact direct cu Cuvântul lui Dumnezeu viu şi veşnic. Nu exista necesitatea să lucreze la simţămintele şi la fantezia lor. Toate acestea au fost considerate fără valoare de către lucrătorul binecuvântat. El nu avea nici o încredere în ele. Siguranţa lui era în Cuvântul şi în Duhul lui Dumnezeu. El îi asigură pe tesaloniceni de această realitate într-un mod impresionant: „Pentru aceasta”, spune el, „mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, după ce aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, aţi primit nu un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este, în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2.13).

Tocmai aceasta am denumi-o punctul esenţial şi de bază. Cuvântul lui Dumnezeu, şi nimic altceva decât acesta, a dat naştere la tesaloniceni prin puterea Duhului Sfânt la acele rezultate mari, rezultate care au umplut inima plină de dragoste a apostolului cu mulţumire sinceră. El s-a bucurat că ei au fost aduşi nu în legătură cu el însuşi, ci cu Dumnezeul cel viu, şi anume prin intermediul Cuvântului Său. Aceasta este o bandă care nu se rupe; ea este aşa de tare şi neschimbabilă ca şi Cuvântul Însuşi. Cuvântul omului trece, ca şi omul însuşi, dar Cuvântul Domnului rămâne în veci. Apostolul, ca un lucrător credincios, a înţeles şi a simţit aceasta, şi de aceea preocuparea lui permanentă a fost ca sufletele să nu se sprijine şi să se bazeze în vreun fel oarecare pe el, ci pe Unul, al cărui mesager şi slujitor era el.

Să ascultăm ce spune corintenilor: „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.1-5).

Avem aici adevărata temelie spirituală – „taina lui Dumnezeu” – şi „în dovada Duhului” -: Cuvântul şi Duhul Sfânt. Nimic altceva nu are vreo valoare. Orice influenţă pur omenească, orice putere omenească şi rezultatele produse prin înţelepciunea şi energia omenească sunt total fără valoare – da, sunt chiar dăunătoare. Lucrătorul se umflă de mândrie prin rezultatele aparente ale lucrării sale, care sunt prezentate şi discutate public, în timp ce sufletele sărmane, asupra cărora se exercită aceste influenţe false, sunt înşelate şi sunt conduse într-o poziţie şi convingere total greşită. Cu un cuvânt: întreaga chestiune este catastrofală în toată dimensiunea ei.

Cu totul altfel este când Cuvântul lui Dumnezeu, în puterea Lui morală imensă, şi energia Duhului Sfânt se întâlnesc ca să lucreze la inimă şi la conştiinţă. Atunci vedem rezultate dumnezeieşti, aşa cum era în cazul tesalonicenilor. Atunci devine deosebit de clar, realmente şi fără nici o îndoială, cine este lucrătorul. Nu este Pavel sau Apolo sau Chifa, ci Dumnezeu Însuşi, a cărui lucrare se confirmă prin ea însăşi şi va rămâne pentru totdeauna; toată onoarea Numelui Lui sfânt! Apostolul nu avea nevoie să socotească şi să prezinte public rezultatele lucrării sale, sau mai bine spus ale lucrării lui Dumnezeu prin el. Ea vorbea pentru ea însăşi. Era dumnezeiască. Ea purta cu claritate de netăgăduit pecetea lui Dumnezeu şi aceasta era destul pentru Pavel; şi este suficient pentru orice lucrător fidel şi altruist.

Eliberat de slujirea la idoli

Apostolul Pavel, aşa cum tocmai am văzut, a vestit tesalonicenilor Cuvântul lui Dumnezeu cu putere vie, şi Duhul Sfânt a creat acces Cuvântului în inimile lor. El a căzut pe un teren bun, a dat rădăcini şi a adus rod însutit. Şi în ce a constat acesta?

1 Tesaloniceni 1.9: Pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu,

În acest singur cuvânt „idoli” este prezentată toată viaţa fiecărui om neîntors la Dumnezeu, care trăieşte pe pământ. Ca să fi un slujitor la idoli nu înseamnă numai să te pleci înaintea unei bucăţi de lemn sau de piatră. Toată mulţimea lucrurilor de nimic, care umplu şi domină inima omului, sunt idoli, şi oricine îşi leagă inima de aceste lucruri este un slujitor la idoli. Aşa spune mărturia clară, precisă a Sfintei Scripturi.

Idolul bani

Să ne gândim numai la păcatul dominant general „setea de câştig”. Ce nume îi dă apostolul inspirat? El îl numeşte „slujire la idoli”. Cât de multe sunt inimile, care sunt stăpânite de bani!

Cât de mulţi sunt cei care se pleacă în ţărână înaintea idolului de aur! Ce este setea de câştig? Este pe de o parte dorinţa de a avea cât mai mult, şi pe de altă parte este dragostea faţă de ceea ce ai. Noi o găsim în aceste două forme în Noul Testament. În limba greacă sunt cuvinte să le descrie pe ambele. Dar fie că este lăcomia de a aduna, sau lăcomia de a strânge (a îngrămădi), ambele sunt slujire la idoli.

Şi cu toate acestea noi putem diferenţia între ele aceste două stări în evoluţia lor exterioară. Lăcomia de bani, aceasta înseamnă dorinţa de a poseda cât mai mult, nu rareori este însoţită de solicitudinea şi bunăvoinţa de a dărui; iubirea de bani dimpotrivă este în mod obişnuit legată de dorinţa fierbinte de a acumula şi a îngrămădi. Este de exemplu un bărbat cu mare iscusinţă în afaceri. În mâinile lui pare totul să prospere. El este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, cu trup şi suflet comerciant. Singurul lui scop, singura lui ţintă, spre care năzuieşte, este să câştige bani, să adauge o mie la celelalte, să-şi extindă afacerile tot mai mult şi să facă un renume numelui său în lumea de afaceri. El trăieşte şi se mişcă numai în atmosfera comerţului.

Şi-a început cariera cu câţiva cenţi în buzunar şi acum este unul dintre cei dintâi de seama lui. El nu este un zgârcit. El este tot aşa de gata să împrăştie precum strânge. El trăieşte într-un lux risipitor, este deosebit de primitor de oaspeţi şi sprijină de bunăvoie toate asociaţiile publice, etc. El este onorat de toate clasele societăţii umane. Dar aspiraţia lui este îndreptată să primească mai mult. El este un bărbat lacom, un slujitor la idoli.

Realmente el dispreţuieşte pe sărmanul zgârcit, care îşi petrece nopţile aplecat asupra sacilor lui de bani, care „întreţine părtăşie deosebită cu aurul lui”, aşa cum a formulat poetul Robert Pollock; care îşi bucură inima şi ochii privind la strălucirea fascinantă a aurului şi totodată el şi familia lui renunţă la nevoile stringente ale vieţii; care preferă să umble în haine cârpite şi suferinţă, decât să dea un cent din comoara lui preţioasă; care iubeşte banul nu pentru că acesta îl face în stare să-şi împlinească toate dorinţele, ci din pricina banului însăşi; care iubeşte să adune, şi nu să dea, ci să îngrămădească; a cărui poftă dominantă este să moară într-o grămadă strălucitoare a nenorocirii – străduinţă umilitoare şi demnă de dispreţ! [Remarca redacţiei: astăzi ar fi acela care vrea să vadă cum conturile în bancă cresc şi imobilele se înmulţesc.]

Aparent aceste două persoane sunt foarte diferite între ele, şi cu toate acestea ele stau înaintea lui Dumnezeu pe acelaşi fundament, ele iubesc şi doresc acelaşi lucru, banul; amândouă sunt slujitori la idoli. [Cele două cuvinte greceşti, la care ne-am referit în text, sunt: pleonexia = dorinţa, de a primi mai mult; şi philarguria = iubirea de bani. Prima se întâlneşte în Coloseni 3.5: „lăcomia, care este idolatrie”; şi ea stă acolo în categoria îngrozitoare, împreună cu păcatele cele mai dezgustătoare, care colorează aspectele istoriei omului.] S-ar putea ca aceasta să pară aspru şi sever, dar este adevărul lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne plecăm înaintea autorităţii lui sfinte. Este foarte greu să convingi conştiinţa omului de păcatul lăcomiei, de păcatul pe care Duhul Sfânt îl numeşte slujire la idoli. Sunt mii de oameni care nici o clipă nu şi-ar bate capul să pună celui zgârcit acest păcat ca o povară, dar ei ar considera o mare nedreptate, dacă prima persoană descrisă ar fi învinuită de acest păcat.

Este una, să vezi acest păcat în alţii, dar este cu totul alta să-l judecăm în noi înşine. Fapt este, că numai lumina lui Dumnezeu luminând în sufletele noastre pătrunde în fiecare cămăruţă a existenţei noastre morale şi ne face capabili să descoperim în noi păcatul hidos al lăcomiei. Alergarea după câştig, dorinţa de a poseda tot mai mult, dorinţa nestăpânită de a înainta în lume şi de a realiza ceva, toate acestea sunt aşa de preţuite de oameni în general, că numai puţini sunt capabili să vadă că aceasta este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Inima omenească iubeşte şi onorează lucrurile care sunt în lume, da, ea se închină lor. Fiecare inimă are propriul ei idol. Idolul unuia este banul, al altuia este plăcerea, al altuia este onoarea şi puterea. Fiecare om neîntors la Dumnezeu este un slujitor la idoli; şi că nici măcar cel credincios nu stă în afara domeniului influenţelor idolatre o dovedeşte atenţionarea apostolului Ioan: „Copiilor, păziţi-vă de idoli” (1 Ioan 5.21)!

Cât de mare este diferenţa faţă de un om al lumii?

Cititorule, ne vei permite, ca înainte de a merge mai departe, să-ţi punem în întrebare simplă şi concretă? Eşti tu întors la Dumnezeu? Mărturiseşti tu, că te-ai întors la Dumnezeu? Îşi revendici tu numele de a fi creştin? Dacă da, te-ai întors tu de la idoli? Ai rupt-o tu cu adevărat cu lumea şi cu eul tău de odinioară? A cucerit Cuvântul lui Dumnezeu inima ta şi te-a făcut El să judeci toată viaţa ta trecută, indiferent dacă ea a fost o viaţă de veselie şi nebunie nechibzuită sau o viaţă preocupată cu câştigul de bani sau o viaţă cu povară îngrozitoare şi suferinţă îngrozitoare sau o viaţă de pură rutină religioasă – o religie fără Hristos, fără credinţă, fără valoare?

Spune, cum stau lucrurile? Fii temeinic şi serios. Fii sigur, că această întrebare nu este numai neapărat necesară, ci ea este şi o întrebare foarte serioasă. Nu putem ascunde de tine faptul că suntem dureros conştienţi, că lipsesc  hotărâri veritabile. Noi nu ne-am îndepărtat suficient de hotărât şi clar de idoli. Sunt păstrate obiceiuri vechi; plăcerile de odinioară şi lucrurile de odinioară stăpânesc inima. Buna dispoziţie, felul de a fi, atmosfera pe care o prezentăm şi comportarea nu mărturisesc despre întoarcerea la Dumnezeu. Suntem foarte asemănători cu eul nostru vechi şi cu oamenii deschişi, lumeşti din jurul nostru.

Toate acestea sunt într-adevăr îngrozitoare. Ne temem că este un motiv trist de împiedicarea răspândirii Evangheliei şi al mântuirii sufletelor. Mărturia ajunge fără putere la urechile acelora cărora le vorbim, deoarece nu se vede că noi credem cu adevărat cele despre care vorbim. Apostolul nu ne-ar putea spune, ce a spus tesalonicenilor: „Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat … încât nu avem nevoie să vorbim ceva” (1 Tesaloniceni 1.8). În întoarcerea noastră la Dumnezeu este cuprinsă o nevoie după profunzime, putere şi reliefare. Schimbarea nu este suficient de vizibilă. Chiar şi acolo unde lucrarea este vizibilă este moliciune, slăbiciune şi nehotărâre, care cu adevărat este jalnică şi descurajatoare.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Was ist Bekehrung? (4)

Din Botschafter des Heils in Christo
Completări după original „Conversion: What is it?“
din Miscellaneous Writings, vol. 3

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen