Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (7)
Care este orientarea de viaţă a celui întors la Dumnezeu?

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 15.11.2018

Cei întorşi la Dumnezeu aşteaptă pe Domnul

1 Tesaloniceni 1.10: … cum v-aţi întors … la Dumnezeu, ca … să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

Ne mai rămâne să studiem pe scurt ultimele cuvinte ale capitolului nostru. Ele sunt pentru noi o dovadă convingătoare despre mărturia credincioasă şi cuprinzătoare a apostolului faţă de tesaloniceni, precum şi despre realitatea şi profunzimea lucrării în cei întorşi de curând la Dumnezeu din locul acela. Ei nu numai s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat. Aceasta ei au făcut-o prin har; şi anume cu o putere neobişnuită, prospeţime şi ardoare.

Dar acolo mai era ceva; dar insistăm cu toată prudenţa posibilă, că în convertirea şi în viaţa de creştini a acestor ucenici preaiubiţi ar fi fost o lipsă mare, dacă le-ar fi lipsit un lucru. Ei erau întorşi la Dumnezeu „ca să aştepte din ceruri pe Fiul Său”.

Cititorul să acorde toată atenţia acestei realităţi importante. Aşteptarea fericită a venirii Domnului alcătuia o parte principală a Evangheliei, pe care o predica Pavel, şi a creştinismului acelora, care prin slujba lui s-au întors la Dumnezeu. Acest rob binecuvântat al lui Dumnezeu a predicat o Evanghelie deplină. El nu a vestit numai că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să înfăptuiască lucrarea mare de împăcare şi să pună baza veşnică a împlinirii planurilor minunate ale lui Dumnezeu, ci şi, că El S-a reîntors în cer şi ca Om biruitor, înălţat şi glorificat a ocupat locul Său la dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi că El va reveni, în primul rând ca să ia pe ai Săi la Sine şi să-i ducă în casa Tatălui Său, unde El a pregătit un loc pentru ei, şi apoi ca să apară împreună cu ei şi să facă judecata asupra duşmanilor Săi, să strângă din împărăţia Sa toate pricinile de poticnire şi pe cei care fac răul şi să întemeieze domnia Sa glorioasă de la o mare la alta, de la o margine a pământului până la cealaltă margine a pământului.

Toate acestea erau partea Evangheliei de preţ, pe care o predica Pavel şi pe care au primit-o tesalonicenii întorşi la Dumnezeu. În privinţa aceasta găsim o aluzie indirectă, dar foarte interesantă în Faptele apostolilor 17, unde scriitorul inspirat redă ceea ce iudeii necredincioşi gândeau şi spuneau despre predica apostolului.

  • Faptele apostolilor 17.5-7: Dar iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus“.

Acesta era felul părerilor acestor necredincioşi sărmani, ignoranţi, cu păreri preconcepute, cu privire la predicile slujitorului lui Dumnezeu; şi noi putem vedea în ele exact elementele adevărurilor mari şi solemne – renunţarea completă la sistemul actual al lucrurilor şi introducerea Împărăţiei veşnice a Domnului nostru şi Salvatorul Isus Hristos.

  • Ezechiel 21.32: O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna! Aceasta de asemenea nu va mai fi până nu va veni acela căruia îi aparţine dreptatea, şi lui i-o voi da.

Însă arătarea Domnului şi Împărăţia Sa nu numai au ocupat un loc important în predica apostolului, ci ele strălucesc în toată învăţătura lui. Cei întorşi la Dumnezeu din Tesalonic nu numai s-au întors la această speranţă binecuvântată, ci prin aceasta au fost zidiţi spiritual, au prosperat în ea şi au fost călăuziţi de ea. Ei au fost învăţaţi să trăiască fiecare oră a zilei în strălucirea ei. Nu era o dogmă seacă, aspră, pe care trebuia s-o primeşti ca o parte a unei mărturisiri de credinţă lipsită de putere şi fără valoare, ea era o realitate vie, o putere morală puternică în suflet, o speranţă preţioasă, curăţitoare, sfinţitoare şi înălţătoare, care desprindea total inima de lucrurile acestui pământ şi o antrena să aştepte în fiecare clipă revenirea Domnului nostru preaiubit şi Mântuitorului Isus Hristos, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.

Este deosebit de interesant să observăm că în ambele epistolele adresate tesalonicenilor se vorbeşte mult mai mult de revenirea Domnului decât se vorbeşte în toate celelalte epistole luate împreună. Aceasta este cu atât mai remarcabil, cu cât ele sunt primele epistole pe care le-a scris Pavel şi pe care le-a adresat unei adunări, care era foarte tânără în credinţă.

Dacă cititorul vrea să arunce o privire fugară peste aceste epistole, el va găsi că speranţa venirii Domnului se găseşte în fiecare din cele opt capitole şi este adusă în legătură cu tot felul de lucruri. În primul capitol ea este prezentată ca marele subiect, care permanent ar trebui să stea înaintea inimii fiecărui creştin, oricare ar fi forma poziţiei şi relaţiei lui în lumea aceasta. Ea este lumina strălucitoare care străluceşte la sfârşitul lungii lui călătorii prin pustia întunecată şi obositoare. „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului viu şi adevărat şi să aşteptaţi …” - Ce să aştepte? Momentul morţii lor? O, nu, apostolul nu se gândeşte nici pe departe la aceasta. Moartea a fost nimicită pentru credincios şi niciodată ea nu este prezentată ca subiect al speranţei lui. Dar ce trebuiau tesalonicenii să aştepte? „… din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi …”.

Şi să observăm ce cuvinte frumoase adaugă apostolul: „… pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.” Aceasta este Persoana, pe care noi o aşteptăm, Mântuitorul nostru, Marele nostru Eliberator, El, Cel care a lucrat ca să ne salveze din starea noastră lipsită de speranţă; Cel care din cauza noastră a primit paharul mâniei din mâna dreptăţii dumnezeieşti şi l-a golit pentru totdeauna şi până la ultima picătură; care a îndepărtat orice nor, aşa că noi putem privi în sus spre cer, fără ca să vedem altceva decât numai strălucirea şi mărimea gloriei şi dragostei Sale, care vor fi partea noastră în toată veşnicia.

De ai putea tu, iubitul meu cititor creştin, ca tot timpul, dimineaţa, la prânz, seara şi noaptea  să priveşti după venirea Salvatorului nostru! Cum s-ar despărţi inimile noastre de toate lucrurile vizibile şi s-ar ridica peste lucrurile fără valoare ale lumii acesteia, dacă în fiecare zi ne-am începe lucrul, oricare ar fi el, cu gândul că noi, înainte să se întindă umbrele nopţii, probabil vom fi ridicaţi în văzduh, ca să întâmpinăm pe Domnul nostru preaiubit!

Este acesta un simplu vis al unui fanatic sau al unui visător emoţionat? Nu, este un adevăr netrecător, care se bazează pe acelaşi fundament ca şi întreaga clădire a creştinismului nostru. Este adevărat, că Fiul lui Dumnezeu a umblat pe pământul acesta în Persoana lui Isus din Nazaret? Este adevărat, că El a trăit şi a lucrat în mijlocul păcătoşilor şi al unei omeniri sărmane, decăzute? Este adevărat că El a suspinat şi a plâns şi a fost îngrozit în duhul la sentimentul pustiirii, pe care păcatul a provocat-o în lumea aceasta? Este adevărat că El a mers la cruce şi acolo S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată, ca să satisfacă maiestatea dumnezeiască, ca să împlinească toate cerinţele tronului lui Dumnezeu, să nimicească lucrările diavolului, să facă de ocară puterile iadului, să îndepărteze păcatul prin jertfa de tăiere a Sa Însăşi şi să poarte păcatele tuturor acelora care vor crede în El de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor? Este adevărat, că El a fost trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi în prima zi a săptămânii s-a ridicat triumfător din mormânt, ca şi Cap al noii creaţii, şi S-a înălţat la cer, după ce a fost văzut de mai mult de cinci sute de martori? Este adevărat, că la cincizeci de zile după învierea Sa a trimis pe Duhul Sfânt, ca să umple pe apostolii Săi şi să-i facă capabili să ducă Evanghelia până la marginile pământului? Este adevărat că începând din ziua de Rusalii şi până în clipa de faţă El este Apărător la Tatăl şi Mare preot la Dumnezeu pentru poporul Său? Este adevărat că El intervine pentru noi la toate greşelile, păcatele şi neajunsurile noastre şi are milă cu noi în slăbiciunile şi în toate întristările noastre? Este adevărat că El aduce permanent jertfele noastre de rugăciune şi laudă în buna plăcere a Persoanei Sale minunate?

Sunt toate aceste lucruri adevărate? Da, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ele toate sunt dumnezeieşte adevărate şi ele ne sunt făcute cunoscut în cărţile Noului Testament cu o claritate, cu putere şi plinătate demne de admirat. Ele se bazează pe fundamentul tare al Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, un fundament pe care nici o putere a pământului şi a iadului nu poate să-l atace. Şi pe acest fundament de nezguduit se bazează şi marea speranţă a revenirii Domnului. Pe cât este de adevărat că Domnul Isus Hristos a fost copilaş într-o iesle în Betleem, că El a crescut la statura de Om matur, că El a mers din loc în loc făcând bine, că a fost răstignit pe cruce şi pus într-un mormânt, că acum El S-a aşezat pe tronul Maiestăţii în cer, tot aşa este de adevărat că El va reveni ca să ia pe ai Săi la Sine. El poate veni chiar astăzi. Nimeni nu ştie când va veni, dar revenirea Lui poate fi în orice clipă. Singurul lucru care Îl reţine este îndelunga Lui răbdare, dragostea şi îndurarea. Deja de optsprezece secole a amânat să vină şi a aşteptat, şi în tot acest timp fericirea era gata să fie descoperită şi Dumnezeu era pregătit să judece. Însă El a aşteptat şi mai aşteaptă şi astăzi cu îndurare şi răbdare.

Domnul va reveni. Noi ar trebui să trăim tot timpul cu această speranţă. Aşa a învăţat apostolul pe iubiţii lui tesaloniceni. El însuşi trăia în această speranţă. El o aducea în legătură cu tot ce se petrecea în viaţa lui zilnică. Să ascultăm ce spune el, când era vorba să recolteze rodul muncii lui: „Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?” (1 Tesaloniceni 2.19) În această zi el îi va întâlni pe toţi. Niciunui vrăjmaş nu îi va fi permis atunci să împiedice această unire. „De aceea am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel, o dată şi chiar de două ori; dar ne-a împiedicat satan.” (1 Tesaloniceni 2.18) Ce minunat şi tainic este aceasta! Însă cu toate acestea era aşa. Satan a împiedicat în zilele lui Daniel pe un înger al lui Dumnezeu în împlinirea misiunii sale şi el a împiedicat în timpul acela pe un apostol al lui Hristos în împlinirea dorinţei lui plăcute, să viziteze pe fraţii săi din Tesalonic. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, el nu va fi în stare să împiedice unirea fericită a lui Hristos cu ai Săi, pe care noi o aşteptăm. Ce clipă va fi aceasta! Ce scene de întâlnire fericită! Dar înainte de toate, ce va fi, să-L vedem pe El Însuşi, pe Isus al nostru, să vedem faţa Lui prietenoasă şi să auzim urarea de bun venit, să auzim de la El „Bine rob bun şi credincios!”.

Ce speranţă înviorătoare a inimii! Trebuie noi să ne mirăm, că ea a ocupat un loc aşa de important în gândurile şi învăţăturile apostolului? El revine mereu la aceasta. Dacă este vorba de progrese în viaţa dumnezeiască şi în evlavia practică, atunci el spune. „Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, după cum facem şi noi faţă de voi, ca să vă întărească inimile, ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi!” (1 Tesaloniceni 3.12,13).

Să observăm înainte de toate sfârşitul acestor cuvinte frumoase şi mişcătoare: „cu toţi sfinţii Săi”. Ce înţelepciune demnă de admirat străluceşte aici! Apostolul era pregătit să trateze direct o problemă, în care căzuseră credincioşii din Tesalonic cu privire la prietenii lor mirţi. Ei se temeau că aceia care adormiseră deja, nu vor avea parte de bucuria venirii Domnului. Această problemă este pe deplin înlăturată prin fraza scurtă „cu toţi sfinţii Săi”. Niciunul nu va fi lipsit de această întâlnire bucuroasă, de această scenă festivă. Binecuvântată certitudine! Cum triumfă acest răspuns peste toate afirmaţiile acelora, care vor să ne facă să credem, că nu toţi credincioşii vor avea parte de bucuria venirii minunate a Domnului! Niciunul din cei mântuiţi nu va lipsi, indiferent de neştiinţa lor, de rătăcirea lor, de inducerile în eroare, de lipsurile şi cusururile lor. Salvatorul nostru nu va exclude pe niciunul din preaiubiţii Lui.

Efectul aşteptării venirii Domnului

Să ne facă acest har de nepătruns, să fim fără griji şi indiferenţi? Dumnezeu să ne păzească de aceasta! Nu, tocmai conştienţa permanentă a harului de care avem parte este cea care menţine treaz în noi sentimentul responsabilităţii noastre sfinte, aşa că noi judecăm şi condamnăm tot ce pe căile noastre stă în contradicţie cu gândurile şi felul de gândire al lui Hristos. Şi nu numai aceasta; speranţa în revenirea Domnului, dacă ea rămâne proaspătă şi vie în inimile noastre, trebuie să sfinţească, să cureţe şi să înalţe tot caracterul nostru şi umblarea noastră. „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3).

Este imposibil pentru cineva,  care trăieşte în speranţa să vadă în orice moment pe Domnul său, ca cu toate acestea să-şi îndrepte inima spre lucrurile lumeşti – spre bani, lux, desfătări, vanitate, nebunie. Să nu ne înşelăm singuri. Dacă zilnic aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu din cer, atunci lucrurile veacului acesta nu vor avea nici o valoare pentru noi. Aşteptarea Domnului nu este o chestiune a minţii, ci a inimii.

Mai mult decât o învăţătură, la care noi ţinem cu tărie

S-ar putea ca mintea noastră să fi înţeles deplin învăţătura despre venirea Domnului, s-ar putea ca tot spectrul adevărului profetic să fie clar înaintea ochilor noştri spirituali, fără ca prin aceasta să fi exercitat cel mai mic efect asupra inimii, asupra caracterului şi asupra vieţii practice. Dar este o cu totul altă chestiune, dacă întreaga noastră existenţă morală, umblarea noastră practică este condusă de speranţa bucuroasă şi binecuvântată de a-L vedea pe El, Cel care ne iubeşte şi ne-a curăţit de păcatele noastre în sângele Său preţios.

Facă Dumnezeu ca toate acestea să se găsească tot mai mult printre noi! Este de temut, că mulţi dintre noi şi-au pierdut prospeţimea şi puterea speranţei noastre cereşti. Adevărul despre venirea Domnului a devenit o simplă învăţătură aşa de cunoscută, că noi vorbim deseori despre ea şi putem purta discuţii cu alţi în privinţa aceasta, în timp ce în acelaşi moment acţiunile noastre, comportarea noastră şi tot felul nostru de gândire contrazic ceea ce noi mărturisim că respectăm.

Nu vrem să ne ocupăm mai departe cu această parte tristă şi umilitoare a subiectului nostru. Domnul să privească cu îndurare spre noi şi să vindece sufletele noastre, să le reabiliteze şi să le învioreze din nou. Fie ca El să retrezească în inimile tuturor preaiubiţilor Săi adevărata speranţă a creştinului, speranţa de a vedea Luceafărul strălucitor de dimineaţă! Fie ca expresia inimii şi a vieţii noastre întregi să fie: «Amin, vino, Doamne Isus!»

Cuvânt de încheiere

Aici trebuie să încheiem studiul nostru. Am sperat ca împreună cu cititorii noştri să prelucrăm cele două epistole adresate credincioşilor din Tesalonic, ca să dovedim şi să ilustrăm afirmaţia că speranţa în revenirea Domnului era legată cu inima apostolului, cu toate scenele, împrejurările şi legăturile vieţii creştine. Însă trebuie să lăsăm în seama cititorului să facă aceasta pentru sine însuşi. Suntem convinşi că s-a spus destul, ca să se arate că adevărata întoarcere la Dumnezeu în concordanţă cu învăţătura apostolică nu poate înceta scurt înainte de venirea Domnului.

O persoană cu adevărat întoarsă la Dumnezeu s-a întors de la idoli, a rupt-o cu lumea, cu eul lui vechi şi s-a îndreptat spre Dumnezeu, pentru ca în El să găsească tot ce el ar putea vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie, ca să-I slujească, şi anume, numai Lui – şi în continuare „să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer”. După părerea noastră aceasta este adevărul adevărat şi potrivit la întrebarea „Ce este întoarcerea la Dumnezeu?”

Cititorule, eşti tu întors la Dumnezeu? Dacă nu, ce mai aştepţi? Dacă da, mărturiseşti tu aceasta cu viaţa ta?

Partea anterioară


Tradus de la: Was ist Bekehrung? (7)

Din Botschafter des Heils in Christo
Completări după original „Conversion: What is it?“
din Miscellaneous Writings, vol. 3

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen