Nimicirea generală

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Învaţă Biblia despre o nimicire generală?

S-a terminat totul pentru oamenii necredincioşi odată cu moartea şi încetează ei să mai existe? Sau ei mai există un anumit timp şi după aceea vor fi mistuiţi prin focul iadului?

Că odată cu moartea nu s-a terminat totul pentru cei necredincioşi, aceasta rezultă foarte clar din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că pentru un cititor al Bibliei sincer şi fără idei preconcepute nu poate fi nici o îndoială. Deja un singur loc din Biblie este suficient să dovedească că odată cu moartea nu s-a terminat totul: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27).

În afară de aceasta sunt o serie de alte locuri în Biblie, care spun că odată cu moartea nu s-a terminat totul:

  • Dacă Domnul Isus spune în evanghelia după Matei 11.22: „în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi pentru Sidon decât pentru voi”, atunci este imposibil ca odată cu moartea să se termine totul.
  • Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – de ce atunci Domnul Isus spune cu privire la Iuda: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Matei 26.24)?
  • Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – cum se vrea înţeleasă istoria săracului Lazăr din Luca 16, unde se spune despre omul bogat: „Pe când era el în Locuinţa Morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii …” (Luca 16.23)?
  • Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – pentru ce atunci există o „aşteptare sigură” a unei judecăţi şi „văpaia unui foc”, aşa cum spune scriitorul epistolei către Evrei: „Nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc” (Evrei 10.26,27)?
  • Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – de ce vorbeşte Iuda în epistola sa despre oameni „cărora le este păstrată negura întunericului pentru veşnicie” (Iuda 13)? Versetul acesta arată totodată că nu va exista o pedeapsă limitată în timp, care va înceta cândva.

Prin aceasta constatarea biblică este clară: după moartea necredinciosului nu s-a terminat totul.

Alţii recunosc într-adevăr existenţa unei judecăţi şi a unui iad, însă afirmă că judecata şi iadul nu ar dura veşnic, ci după un anumit timp de judecată sufletul at fi mistuit/nimicit de foc.

Adevărat? Domnul Isus Însuşi vorbeşte despre „focul care nu se stinge” (Matei 3.12); despre „focul cel veşnic” (Matei 18.8,9); despre „pedeapsa veşnică” (Matei 25.46); despre locul „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.43-49); despre mânia lui Dumnezeu, care rămâne peste cineva (Ioan 3.36). Apostolul Pavel vorbeşte despre „pierzarea veşnică de la faţa Domnului” (2 Tesaloniceni 1.9); şi apostolul Ioan vorbeşte în cartea Apocalipsa despre un loc unde vor fi chinuiţi „în vecii vecilor” (Apocalipsa 20.10-15). Cum se ajunge la ideea absurdă că cuvântul veşnic din locurile acestea nu ar însemna veşnic, mai ales că expresia „pedeapsa veşnică” este folosită în unele locuri din Biblie ca opusul „vieţii veşnice”? Vrem să redăm unele exemple:

  • În evanghelia după Matei 25.46, este „pedeapsa veşnică” limitată în timp, însă „viaţa veşnică este nelimitată în timp? „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi în viaţa veşnică”.
  • Sau să ne gândim la 2 Corinteni 4.18, unde cuvântul „veşnic” este pus direct în legătură cu vremelnicia. „Privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.”
  • Apocalipsa 4.10 spune despre bătrâni, că ei „se închină Celui ce este viu în vecii vecilor”; evident Dumnezeu, respectiv Domnul Isus este Cel veşnic. În Apocalipsa 14.11 se spune: „Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor” (vezi şi Apocalipsa 20.10: „Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor”).

Într-un caz expresia „în vecii vecilor” să însemne realmente „veşnic”, şi în celălalt caz aceeaşi expresie să fie înţeleasă ca „limitată în timp”? Cu ce mutare de şah exegetică se vrea justificarea acestei interpretări? De neimaginat!

Dacă dăm loc doctrinei nimicirii definitive, atunci în final nu mai este nimic sigur. Atunci se vor ridica multe întrebări chinuitoare: „mântuirea veşnică” (Evrei 5.9), nu este ea nicidecum veşnică? Trebuie atunci să ne facem griji cu privire la „răscumpărarea veşnică” (Evrei 9.12)? Vom primi noi cu adevărat „viaţa veşnică” şi „mângâierea veşnică” (2 Tesaloniceni 2.16)? Nu vom avea noi o „casă veşnică în ceruri” ( 2 Corinteni 5.1)? Nu este Duhul Sfânt „Duhul veşnic” (Evrei 9.14) şi nu locuieşte El „în veac” în noi (Ioan 14.16)? În final nu va fi o „Împărăţie veşnică” ( 2 Petru 1.11) şi nici „slavă veşnică” (2 Timotei 2.10)? Toate acestea se vor termina după un anumit timp? În cele din urmă „puterea lui Dumnezeu” nu este totuşi veşnică (1 Timotei 6.16; Romani 1.20), şi nici Dumnezeu nu este veşnic (Romani 16.26)? Gândul acesta este exprimat de amintita cantată a lui Bach în felul următor: „Căci chinul acesta se va sfârşi, când Dumnezeu veşnic nu va mai fi.”

Observăm noi unde ajungem, dacă credem că tocmai „chinul veşnic” nu ar exista veşnic? În Noul Testament sunt aproximativ şaptezeci de locuri[1] în care în textul original din limba greacă se întâlneşte cuvântul aionios (=veşnic), şi totdeauna el înseamnă literalmente „nelimitat în timp”.

Ce este cu cuvântul aionios în epistola către Filimon?

În epistola sa către Filimon Pavel scrie despre sclavul dezertat Onisim:

Filimon 15: Poate că el a fost despărţit de tine pentru un timp, tocmai ca să-l ai pentru veşnicie [aionios].

Probabil cineva va replica, că cuvântul „veşnic” din versetul acesta este imposibil să poată însemna „veşnic”. Însă tocmai locul acesta este o dovadă potrivită pentru faptul că cuvântul aionios şi aici are înţelesul de „veşnic”. Probabil înţelesul acesta este chiar unul din punctele centrale ale acestei epistole scurte. Pavel vrea să spună aici tocmai: Filimoane, gândeşte numai, tu ai suferit o mică pierdere, pentru că sclavul tău nu ţi-a mai stat la dispoziţie pentru un timp. Dar – şi acum trebuie să ţinem seama de felul cum se continuă versetul: „dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât pe un rob: ca pe un frate iubit” (versetul 16) – acum tu ai făcut un câştig enorm: tu ai primit acum o posesiune veşnică, şi pe lângă aceasta, pe o treaptă mult mai înaltă, căci tu nu mai ai numai un sclav, ci tu ai câştigat un frate pentru veşnicie. – Relaţiile sclav/stăpân, bărbat/femeie şi aşa mai departe sunt valabile numai pe pământ; însă relaţiile pe care noi le avem ca fraţi şi surori (de credinţă), sunt veşnice, ele niciodată nu vor înceta.

Dacă chiar în această aparentă excepţie în cazul cuvântului  „veşnic” trebuie să ne gândim la înţelesul „literalmente veşnic, fără sfârşit, nelimitat în timp” – de ce cuvântul „veşnic” să nu însemne „veşnic” tocmai în locurile din Biblie unde el stă în legătură cu judecata veşnică, cu focul veşnic şi cu pedeapsa veşnică?

„Pedeapsa veşnică” în evanghelia după Matei 25.46

Matei 25.46: Şi aceştia vor merge în pedeapsă veşnică, iar cei drepţi în viaţă veşnică.

Unii vor să aducă „pedeapsa veşnică” din Matei 25.46 în legătură cu durata Împărăţiei păcii de o mie de ani şi s-o limiteze la acest timp. În privinţa aceasta John Nelson Darby a remarcat pe drept:

Să observăm ce stă scris în Apocalipsa 20, unde noi citim în versetul 15: „Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Aceasta are loc după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.7-10), când totul a trecut, când se spune „S-a sfârşit!” (Apocalipsa 21.6) şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Corinteni 15.28).[2].

Din locul acesta din Biblie devine clar că „pedeapsa veşnică” va începe abia după Împărăţia de o mie de ani, după marea judecată finală a tuturor păcătoşilor.

Dacă sufletul va fi cu adevărat nimicit după un anumit timp de chinuri, atunci Domnul Isus ar fi purtat numai o judecată limitată în timp pentru aceia care s-au pocăit şi care L-au primit în timpul vieţii lor; El i-ar fi salvat prin lucrarea Sa la cruce numai de o despărţire temporară de Dumnezeu. Însă prin aceasta se diminuează lucrarea Domnului Isus. John Nelson Darby scrie referitor la ideea aceasta:

O pedeapsă corespunzătoare limitată în timp at fi putut s-o suporte şi o creatură oarecare superioară. Dar mânia şi judecata lui Dumnezeu, care includ o pedeapsă veşnică, putea s-o suporte numai unul care este divin (şi veşnic), cum este Fiul lui Dumnezeu.[3].

Rezultat final

O nimicire totală, indiferent de natura ei, nu are justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. La acest rezultat au ajuns şi toţi aceia care ţin cu tărie la ideea împăcării generale. Demult au recunoscut, că nimicirea totală nu poate fi justificată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea acelaşi gând încolţeşte pe adepţii împăcării tuturor oamenilor, ca şi pe adepţii nimicirii generale: nu se poate ca un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni pentru veşnicie într-un loc de chin veşnic.

În articolul următor va fi vorba de doctrina împăcării  generale.

Partea anterioară Partea următoare

 

Adnotare

[1] Matei 18.8; 19.16,29; 25.41,46; Marcu 3.29; 10.17,30; Luca 10.25; 16.9; 18.18,30; Ioan 3.1516,36; 4.14,36; 5.24,39; 6.27,40,47,54,68; 10.28; 12.25,50; 17.2,3; Faptele apostolilor 13.46,48; Romani 2.7; 5.21; 6.22,23; 16.25; 2 Corinteni 4.17,18; 5.1; Galateni 6.8; 2 Tesaloniceni 1.9; 2.16; 1 Timotei 1.16; 6.12,16,19; 2 Timotei 1.9; 2.10; Tit 1.2; 3.7; Filimon 15; Evrei 5.9; 6.2; 9.12,14,15; 13.20; 1 Petru 5.10; 2 Petru 1.11; 1 Ioan 1.2; 2.25; 3.15; 5.11,13,20; Iuda 7,21; Apocalipsa 14.6.

[2] J. N. Darby, Es gibt eine ewige Verdammnis, Neustadt/Weinstraße (Ernst_Paulus-Verlag), ediţia a 3-a, pag. 16; tradus din Collected Writings, Vol. 7 (tradus). Vezi şi articolul „Ist die ‚ewige Verdammnis’ ewig?” de J. N. Darby, pe http://www.soundwords.de/artikel.asp?id=220.

[3] Idem, pag. 33.


Tradus de la: Allvernichtung (2)

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).