Plângerile lui Ieremia (5)
Capitolul 5

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 08.05.2019, Actualizat: 08.05.2019

Versete călăuzitoare: Plângerile 5

Ajungem la ultima cântare; este de fapt o anexă. Aceasta o arată clar adnotarea: cântarea a cincea constă din versete de două rânduri, al căror număr corespunde numărului de litere al alfabetului. Aceasta înseamnă: şi aici găsim 22 de versete ca şi cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, însă de data aceasta versetele nu încep cu litere diferite în ordinea alfabetică. Prin aceasta Duhul Sfânt arată clar, că această ultimă cântare este de sine stătătoare, ca o anexă. Însă în acelaşi timp face parte din celelalte; ea închide cercul, în care noi suntem aici de fapt înapoi în primul capitol. Dar care este diferenţa? În capitolul 1 avem starea după distrugerea Ierusalimului, în timp ce în capitolul 2 avem descrierea distrugerii însăşi. La fel a fost şi în capitolul 4, distrugerea, asedierea, descrierea distrugerii însăşi şi apoi în capitolul 5 avem încă o dată starea nenorocită după distrugere. Parţial probabil destul de târziu, câteva decenii după distrugere, căci în versetul 3 citim: Suntem orfani şi fără tată. Taţii au fost omorâţi în timpul distrugerii sau au fost duşi în captivitate, şi copiii de atunci au devenit între timp oameni mari. Aşa se poate citi. În orice caz se descrie starea nenorocită din ţară, în care au rămas puţini tineri – ei trebuiau să reziste acolo în împrejurările cele mai îngrozitoare. Capitolul începe cu o rugăciune scurtă, versetul 1; apoi o plângere mai lungă până la versetul 18 inclusiv şi se încheie cu o rugăciune. Aceasta este util, că această carte se sfârşeşte cu un ultim cuvânt adresat lui Dumnezeu Însuşi.

Versetul 1

Plângerile 5.1: Adu-Ţi aminte, Doamne, ce a venit peste noi! Priveşte şi vezi batjocorirea noastră!

Şi versetele de la 2 la 18 ar putea fi privite ca rugăciune, însă aici niciodată Dumnezeu nu mai este apelat. Dar într-un anumit sens ar putea fi o enumerare a împrejurărilor nenorocite şi în acest caz întreg capitolul ar fi de fapt o rugăciune de încheiere mare.

Versetul 2

Plângerile 5.2: Moştenirea noastră s-a întors la străini, casele noastre la cei din alte ţări.

Naţiuni străine au cucerit ţara.

Versetul 3

Plângerile 5.3: Suntem orfani şi fără tată; mamele noastre sunt ca nişte văduve.

Nu văduve cu adevărat, căci taţii erau duşi în captivitate.

Versetul 4

Plângerile 5.4: Apa noastră trebuie s-o bem pe bani. Lemnul nostru ne revine cu un preţ.

Ceea ce odinioară puteau să procure gratis precum şi lemnul, trebuia acum plătit scump: lemnul nostru ne revine cu un preţ. O putere de ocupaţie, o armată de ocupaţie stăpânea peste ei.

Versetul 5

Plângerile 5.5: Urmăritorii noştri sunt la gâtul nostru. Suntem obosiţi şi n-avem odihnă.

Urmăritorii noştri sunt la gâtul nostru. Ei ne pândesc permanent, se spune, ei sunt permanent o ameninţare pentru noi. Noi obosim, nu ne dau deloc pace. Ei încă privesc pe orizontală după ajutor. Aceasta pare să fie înfipt adânc în noi. Foarte greu putem învăţa.

Versetul 6

Plângerile 5.6: Am dat mâna Egiptului şi Asiriei, ca să ne săturăm cu pâine.

La stânga şi la dreapta, spre sud-vest, în direcţia Egipt, spre nord-est, direcţia Asur, Asiria, ne întindem mâna {aceasta înseamnă, ne supunem sau ne întindem mâna după ajutor}. De fapt Asur era deja demult cucerit. Dar în Ezra 6, în mod ciudat, împăratul Persiei este încă numit împăratul lui Asur, Asiriei. Asiria era un imperiu foarte puternic, foarte impresionant, şi această Asirie a devenit o parte a Imperiului Persan, şi de asemenea a Imperiului Babilonian. Drept urmare împăraţii Babiloniei şi mai târziu ai Persiei erau în adevăratul sens al cuvântului şi împăraţii lui Asur, ai Asiriei. Deci ei îşi întindeau mâna spre Egipt, spre Asiria, ca să fie săturaţi cu pâine. După aceea în versetul 7 este o afirmaţie importantă legată cu versetul 16.

Versetul 7

Plângerile 5.7: Părinţii noştri au păcătuit, nu mai sunt, şi noi am purtat nelegiuirile lor.

Plângerile 5.16: Cununa capului nostru a căzut. Vai de noi, pentru că am păcătuit!

Le tratez pe ambele. Versetul 7: Părinţii noştri au păcătuit, nu mai sunt, şi noi am purtat nelegiuirile lor. Dacă nu am avea versetul 16, atunci aici ar fi un adevăr în sine însuşi, dar unul incomplet. Adevărul este, că toată această nenorocire sunt urmarea păcatelor părinţilor.

Aceasta este şi pentru noi aşa. Starea, în care se află creştinătatea astăzi, nu am pricinuit-o noi direct; aceasta au făcut-o părinţii noştri, străbunicii noştri. Aceasta a început deja la sfârşitul primului secol. Şi cu toate acestea ea a continuat pe parcursul secolelor. Istoria creştinătăţii a trăit şi punctele ei culminante, dar după aceea s-a mers iarăşi în jos. Părinţii noştri au făcut aceasta. Aşa cum este starea astăzi, noi purtăm nelegiuirile – aşa cum se spune aici. Este un adevăr, dar, prieteni dragi, un adevăr pe jumătate. Ar fi prea ieftin şi prea unilateral, să spui: aceasta au făcut-o ei. De aceea citesc imediat versetul 16: Cununa capului nostru, onoarea noastră, mândria noastră, a căzut. – Tot ce dă demnitate unui popor. Vai de noi, pentru că am păcătuit! Dacă am avea numai versetul 16, aceasta ar fi o mărturisire frumoasă – dar de asemenea un adevăr pe jumătate. Nenorocirea în care trăiau aceşti oameni nu au pricinuit-o ei înşişi. Desigur, nu, dacă este o generaţie crescută, care au făcut aceasta numai pe când erau copii. Aceasta au făcut-o taţii. S-ar putea atunci spune: noi am păcătuit, dar mai întâi, spus foarte deschis, toate acestea erau provocate prin păcatele taţilor. Şi cu toate acestea şi aici este adevărat. Dacă ne gândim la starea creştinătăţii astăzi, atunci spunem nu numai: aceasta a început deja cu 1900 de ani în urmă; atunci spunem: şi noi am păcătuit. Şi aceasta nu numai ca afirmaţie evlavioasă, căci toate comunităţile de credinţă, care sunt reprezentate astăzi aici, ar trebui să mărturisească aceasta. Noi trebuie să spunem în numele comunităţii noastre de credinţă, căreia îi aparţinem; noi, noi ne-am dat contribuţia noastră la starea generală în care se află creştinătatea! Noi nu suntem mai buni! Noi nu am contribuit cu lucruri mai înalte şi mai bune, noi nu suntem mai spirituali, noi nu suntem mai devotaţi, noi nu suntem mai credincioşi decât ceilalţi. Şi astfel aceste două versete se potrivesc foarte bine împreună. Ele constituie cele două laturi ale unui întreg. Împreună ne dau adevărul deplin asupra cauzelor stării noastre.

Versetul 8

Plângerile 5.8: Robii stăpânesc peste noi; nu este cine să ne scape din mâna lor.

Da, împăratul Babiloniei era departe în ţara sa. Erau administratorii lui, care erau în ţară – robii acestui împărat -, care domneau peste ei. Nu este nimeni care să ne smulgă din mâna lor. Uneori robii sunt mult mai răi decât şeful suprem, decât împăratul însuşi.

Versetul 9

Plângerile 5.9: Ne câştigăm pâinea cu riscul vieţii noastre, din cauza sabiei pustiului.

Ce să se ia? Aproape că nu mai ai curajul să ieşi din casă din cauza sabiei pustiului. În pustie locuiesc locuitorii pustiei, beduinii. Sabia lor este puternică, şi mica grămăjoară, rămasă în ţară, este slabă. Uneori ei nu au curajul să părăsească casa din cauza sabiei beduinilor.

Versetul 11

Plângerile 5.11: Au înjosit femeile în Sion, fecioarele în cetăţile lui Iuda.

Nu ştiu de ce traducerea Elberfelder traduce acum folosind timpul trecut. Ca şi cum ar vrea să se spună, că aceasta s-ar putea referi numai la asediere; dar nu este aşa. Şi după asediere, ştim, forţele de ocupaţie au făcut deseori astfel de lucruri, până în secolul nostru. S-ar putea traduce şi aşa: ei au violat femeile, femeile din Sion, fecioarele din cetăţile lui Iuda.

Versetul 12

Plângerile 5.12: Căpeteniile au fost spânzurate de mâna lor. Feţele bătrânilor n-au fost onorate,

Nu se interesează dacă aceştia sunt cei cu vază din popor; erau numai câţiva rămaşi în urmă; cei mai mulţi erau în Babilon; dar nu se purta grijă dacă mai erau dintre cei cu vază – aşa cum era Ghedalia. Nici bătrânii nu erau respectaţi.

Vers. 13-15

Plângerile 5.13-15: tinerii au purtat piatra de moară şi băieţii s-au poticnit sub lemne. Bătrânii au încetat să mai fie la poartă, tinerii la cântarea lor. A încetat bucuria inimii noastre; jocul nostru s-a prefăcut în jale.

Întreaga viaţă socială a fost distrusă. Bătrânii nu mai vin laolaltă în porţile cetăţii, ca să discute unul cu altul despre starea de lucruri. Totul a fost distrus. Nici veselia, aşa cum era în muzică, nu mai era; tinerii au rămas departe de instrumentele cu coarde ale lor. Bucuria inimilor noastre a încetat, jocul nostru s-a transformat în jale.

Vers. 16-18

Plângerile 5.16-18: Cununa capului nostru a căzut. Vai de noi, pentru că am păcătuit! De aceea ne este descurajată inima, de aceea ni s-au întunecat ochii, pentru muntele Sionului care este pustiit; vulpile se plimbă pe el.

De aceea – însă „de aceea” nu se referă la versetul 16 -, iarăşi stau două puncte la sfârşitul versetului 17. Acest „de aceea” anticipează. De aceea ne este descurajată inima, din pricina acestor lucruri ochii noştri s-au întunecat. Şi după aceea urmează: din pricina muntelui Sionului, care este pustiit. Ce privelişte îngrozitoare trebuie să fi fost aceasta, dacă ca iudeu ţi-ai iubit ţara, cetatea! Gândesc că pentru germani era îngrozitor să vadă Berlinul la sfârşitul războiului sau să vadă Dresden. Dar acestea nu erau încă cetăţile lui Dumnezeu, minunata Sfântă a Sfintelor de aur a lui Dumnezeu nu stătea în ele. Pentru iudei era mult mai rău, să vadă cetatea total distrusă, să vadă Sfânta Sfintelor în dărâmături. Pentru ei era mult mai rău să vadă cum s-a sfârşit cu serviciul divin; preoţii şi profeţii, nu mai era niciunul; palatul împărătesc distrus; nici un împărat, totul, totul terminat. După starea de lucruri nu se putea imagina o perioadă mai îngrozitoare în istoria lui Israel în Vechiul Testament. Din pricina muntelui Sionului, care era pustiit; vulpile se plimbau pe el. Specific pentru ce se întâmplă când un loc a devenit total pustiu. Nici un om nu mai vine acolo. Vulpile au curajul să vină acolo.

Versetul 19

Plângerile 5.19: Doamne, Tu împărăţeşti pentru totdeauna, tronul Tău este din generaţie în generaţie.

Şi apoi, realmente, la sfârşit o rugăciune de încheiere. Probabil suntem dezamăgiţi cumva de o astfel de rugăciune, dar am spus la începutul acestei cărţi: Dumnezeu nu ajunge să ia cuvântul în această carte. Numai o singură dată, în capitolul 3, El este citat, nu, da, capitolul 3 versetul 57, El vorbeşte acolo: Nu te teme! Aceasta ar fi probabil singura excepţie, însă ea este în gura profetului, că el simte în sufletul lui răspunsul Domnului. Dar cartea se termină cu o rugăciune. Nu foarte deznădăjduit – este o rugăciune a speranţei. Şi ceea ce mă impresionează mult deseori: este încă rugăciunea fiecărui iudeu ortodox [= drept credincios]. Ei încă se plâng, ei au reconstruit cetatea Ierusalim. Dar iudeul credincios, care ţine cu tărie la Scriptură, se plânge mereu. De aceea acolo este şi un zid al plângerii, deoarece Templul nu este încă construit.

Noi ştim, şi ei de asemenea ştiu: în Zaharia 6 şi în Ezechiel 40: El va veni, El va face, El va reconstrui Templul Său. Şi între timp ei pot numai să strige către Dumnezeu. Chiar dacă se ştie că Dumnezeu va face, cu toate acestea strigi către El, te rogi. Doamne, Tu împărăţeşti pentru totdeauna, tronul Tău este din generaţie în generaţie. De ce acest cuvânt? Este un cuvânt al mângâierii, un cuvânt al încrederii. El vede Ierusalimul, locuinţa lui Dumnezeu a fost distrusă. Dumnezeu nu mai locuieşte acolo.

Dar, vorbind omeneşte, a fost desfiinţat Dumnezeu? Dacă locuinţa Lui a fost distrusă, nu mai poate atunci să existe Dumnezeu? Aceasta ar fi o gândire păgână. Ei gândesc aşa de naiv despre dumnezei. Şi după aceea ochii poporului credincios se îndreaptă de la această grămadă de dărâmături în sus spre cer. Şi Duhul Sfânt vorbeşte în această rămăşiţă credincioasă: locuinţa Ta aici pe pământ este distrusă, Doamne. Dar Tu împărăţeşti acolo sus în veşnicie din generaţie în generaţie. Tronul Tău în cer nu este distrus. Tronul Său în cer nu poate niciodată, absolut niciodată fi transformat într-o grămadă de dărâmături. Credinţa ştie aceasta. Şi orice s-ar petrece în creştinătate, niciodată nu poate atinge tronul lui Dumnezeu şi să-l facă să se clatine, imposibil! Credinţa ştie: tronul lui Dumnezeu, unde Îl ştim pe Domnul Isus la dreapta lui Dumnezeu, tronul acesta nu se va putea clătina în veac.

Versetul 20

Plângerile 5.20: De ce ne uiţi pentru totdeauna şi ne părăseşti atât de mult timp?

Să facă Dumnezeu aşa ceva?

Versetul 21

Plângerile 5.21: Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce; înnoieşte-ne zilele ca mai înainte!

În sens dublu, aşa cum spune Deuteronomul 30. Adun-ne şi fizic, în sensul adevărat al cuvântului, trupeşte înapoi în ţara noastră; construieşte Templul Tău! Ştim, că Domnul Isus o va face. El va reclădi cetatea; El va restabili poporul Său în ţara lor. Dar în al doilea rând: Adu-ne înapoi! – se spune în mod deosebit: schimbă-ne inimile! Dă-ne această inimă nouă din Ezechiel 36, unde Dumnezeu spune, că El voia să stropească apă curată peste ei! Aşa va face El la începutul Împărăţiei. „Şi ne vom întoarce; înnoieşte-ne zilele ca mai înainte!” O rugăciune impresionantă. Dacă ştim că Dumnezeu Însuşi la crucea de pe Golgota Şi-a creat o bază minunată prin Domnul Isus, prin lucrarea Sa, ca să realizeze aceasta conform planurilor Sale. El va da odată un răspuns minunat la această rugăciune prin venirea Domnului Isus.

Versetul 22

Plângerile 5.22: Sau ne-ai respins cu totul? Te-ai mâniat pe noi foarte mult?

Aceasta este ca în versetul 20. În sinagogă – mi s-a spus -, în ziua a 9-a a lunii a 5-a, aceasta este ziua de doliu după distrugerea celor două Temple, se citeşte întotdeauna această carte. Însă atunci se obişnuieşte ca după versetul 22 să se mai citească încă o dată versetul 21. Nu ştiu, dacă eu ar trebui să fac aceasta. Duhul Sfânt a călăuzit aşa fel, ca această carte să se termine cu versetul 22. Probabil că noi am fi dorit mai bine să avem versetul 21 la sfârşit. Probabil ar trebui să lăsăm versetul 22 la sfârşit, ca să ne spunem nouă înşine: speranţa noastră are o bază bună, însă noi înşine rămânem oameni slabi. Mici, neînsemnaţi, care foarte uşor se pot îndoi şi foarte uşor ne putem exprima în felul următor: Sau ne-ai respins cu totul? Te-ai mâniat pe noi foarte mult? Adevărată deznădejde nu este: este şi rămâne speranţă. Căci în acest verset sună şi următoarea certitudine: Doamne, nu ar fi posibil, ca tu să ne respingi definitiv! Şi în acest ultim verset sună speranţa. Aş spune chiar: ea se aude ca o speranţă deznădăjduită – dar aceasta este o contradicţie. Uneori sufletele noastre trăiesc în felul acesta. Doamne, cât timp încă, a spus Moise în Psalmul 90, şi multe suflete au zis la fel pe parcursul secolelor. Şi de asemenea şi noi spunem, dacă ne gândim la venirea Domnului, la mântuirea noastră, noi, noi care ne scurgem într-acolo prin necazurile noastre. Şi noi spunem: Doamne, cât timp încă? Vino cât mai repede, Doamne Isuse!

Partea anterioară


Tradus de la: Die Klagelieder Jeremias (5)

După o prelegere din anul 1991.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen