Slava Tatălui şi a Fiului (1)
Ioan 12.1-36

Henri Louis Rossier

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Dragă frate,

Întrebarea ta referitoare la textul din Ioan 17,1-4 se referă şi la alte locuri din aceeaşi evanghelie, care nu demult pe mine m-au binecuvântat şi m-au impresionat în mod deosebit.

Între noi s-a spus mereu că în capitolele 11 şi 12 ale evangheliei după Ioan Dumnezeu dă mărturie despre Fiul Său cu privire la slava Lui viitoare, înainte ca El, lepădat de lume, să fie înălţat pe cruce.

Prima din aceste mărturii o găsim în învierea lui Lazăr. În această lucrare minunată Marta şi alţi împreună cu ea au putut vedea slava lui Dumnezeu (Ioan 11,40). Caracterul divin al Aceluia care înviază morţii a fost deci revelat în Persoana lui Isus aici pe pământ. Prin învierea lui Lazăr El a fost dovedit ca fiind Fiu al lui Dumnezeu, înainte ca El să Se dovedească ca atare cu putere prin propria Sa înviere (Romani 1,4). Aici găsim deci mărturia cu privire la caracterul Său ca Fiu al lui Dumnezeu.

În capitolul 12 versetele 12-16 este dată Domnului Isus a doua mărturie. Mesia al iudeilor, Iehova, al cărui Nume trebuia să fie „minunat pe tot pământul” (Psalmul 8,1), mergea spre cruce, însă nu înainte ca Dumnezeu să dea mărturie în mijlocul poporului, care L-a lepădat şi L-a acoperit cu insulte, despre slava Sa împărătească viitoare, şi anume prin gura ucenicilor şi a „copiilor şi a pruncilor” (Psalmul 8,2). Fără îndoială cei care au adus această laudă nu au înţeles dimensiunea laudei lor. Dumnezeu a condus totul, până în cele mai mici detalii ale acestei scene, ca să păstreze înainte de toate slava Împăratului Său, pe care voia să-L ungă peste Sion (Psalmul 2,6). Despre această slavă profetul spune în Zaharia 9,9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând mântuire, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” Ucenicii, care la început nu au înţeles aceste lucruri, şi-au amintit de ele, când Isus a fost glorificat, adică, când a fost luat în slava cerească (Ioan 12,16). Duhul Sfânt le-a adus aminte, şi atunci ei au înţeles, că Unsul Domnului nu trebuia numai să fie glorificat în cer conform cuvintelor: „Slava Ta se înalţă mai presus de ceruri” (Psalmul 8,1), ci că El mai târziu trebuie pus pe pământ şi peste toate lucrurile pe baza învierii Sale, înconjurat cu laude de popor, şi anume acolo unde El a fost lepădat şi răstignit.

Această scenă din Ierusalim era deci o mărturie a lui Dumnezeu pentru Unsul Său, Mesia – Împăratul lui Israel.

Acelaşi capitol 12 ne dă a treia mărturie în versetele 20-24. Unii greci dintre naţiuni, care au recunoscut pe Dumnezeul lui Israel, s-au suit la Ierusalim „să se închine la sărbătoare”. Ei au rugat pe ucenici să le arate pe Isus. Domnul a răspuns: „A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului” (versetul 23).

Cuvintele „a sosit ceasul”, pe care noi le găsim frecvent în evanghelia după Ioan (Ioan 2,4; 7,30; 8,20; 12,23; 13,1; 17,1), înseamnă totdeauna în această evanghelie (compară cu Marcu 14,41) ceasul crucii, însă al crucii cu privire la rezultatele ei minunate, care niciodată nu pot fi despărţite de suferinţele Domnului. („Ceasul” sau „ceasul acesta” [Marcu 14,35; Ioan 12,27] înseamnă simplu crucea. „Ceasul vostru” este crucea, văzută ca lucrare a omului, a lumii şi a lui satan [Luca 22,53]).

În pasajul cu care ne ocupăm, Domnul vesteşte deci că Fiul Omului va fi glorificat ca urmare a răstignirii pe cruce. El vesteşte un rezultat deosebit al morţii Sale, care va deveni vizibil mai târziu – un rezultat despre care Dumnezeu a dat deja mărturie mai înainte prin venirea unor greci. El trebuia nu numai să fie glorificat în înviere ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Mesia, ci în aceeaşi măsură şi ca Fiu al Omului. Atunci naţiunile Îl vor recunoaşte. Aceasta va avea loc într-un timp viitor, când naţiunile se vor întoarce la Dumnezeu pe baza mărturiei rămăşiţei lui Israel, şi vor fi introduse în Împărăţia Fiului Omului, când Domnul (Iehova) va fi pus toate sub picioarele Lui (Psalmul 8,6). Aceasta a avut loc deja prin Evanghelie, care se predică astăzi printre naţiuni ca urmare a morţii şi învierii Fiului Omului (1 Timotei 3,16). Bobul de grâu a căzut în pământ, a murit şi în înviere a adus multă roadă (Ioan 12,24). Ce bucurie trebuie să fi umplut sufletul Domnului la gândul că Dumnezeu, Dumnezeul Său, Îi va da Lui ca Om aici pe pământ roada minunată a suferinţelor Sale! Glorificarea Lui constă deci aici în acest loc în aceea că naţiunile, aduse să aibă parte de rezultatele aducătoare de mântuire ale morţii Sale, vor fi introduse în sfera binecuvântărilor care până în momentul acesta aparţineau exclusiv poporului Israel.

În contrast cu cuvintele triumfale din versetul 23 găsim în versetul 27 strigătul: „Acum sufletul Meu este tulburat”. După ce Domnul Isus, ca să zicem aşa, a sărbătorit mai dinainte rezultatul crucii Sale, El Se află din nou înaintea acestei cruci. Acesta este înţelesul cuvântului „acum”. Şi să nu se fi tulburat sufletul Mântuitorului la gândul că „ceasul acesta” însemna pentru El întreruperea părtăşiei cu Tatăl şi părăsirea Lui din partea lui Dumnezeu? (Aceste două lucruri sunt la fel de adevărate, unul ca şi celălalt, însă primul este pus pe prim plan în evanghelia după Ioan şi al doilea în evanghelia după Matei şi cea după Marcu. Ca să evităm orice prezentare greşită, este bine să punem accentul pe faptul că jertfa lui Hristos s-a înălţat spre Dumnezeu ca o mireasmă plăcută şi că Tatăl niciodată n-a fost mai mult glorificat ca în jertfa Fiului Său pe cruce. De aceea niciodată nu se spune că Tatăl a părăsit pe Fiul Său).

În privinţa aceasta am arătat deseori că Cuvântul spune despre Domnul: „ … a suspinat …” (Ioan 11,33), sau ca aici: „Sufletul Meu este tulburat”, sau şi: „S-a tulburat în duhul Său”, însă inima Sa, locul sentimentelor Sale, niciodată nu a fost tulburată, aşa cum a fost la ucenici (Ioan 14,1). Nimic nu putea, nici măcar pentru o clipă, să pălească sau să voaleze dragostea Sa – dragostea care Îl umplea şi care L-a ţinut ferm hotărât să meargă la cruce, fără să Se împotrivească, fără să-Şi deschidă gura, şi aceasta pentru ca dorinţa nespus de mare a inimii Lui de a ne salva să poată fi împlinită. Însă sufletul Lui a fost tulburat până în cele mai profunde adâncimi. Putea El să dorească să piardă părtăşia cu Tatăl Său, El, Cel care a savurat-o în toată veşnicia? Dragă frate, cât de mult ar trebui să vorbească conştiinţelor noastre această strâmtorare îngrozitoare din sufletul lui Hristos cu privire la această despărţire, care de fapt a fost numai de trei ore în existenţa veşnică a Fiului lui Dumnezeu! Ne tulburăm noi mult din cauza părtăşiei pierdute? Cât de multe ore, zile şi deseori luni, uneori ani, trec în viaţa noastră fără bucuria acestei părtăşii, în timp ce Domnul a spus cu privire la această scurtă întrerupere: „Acum sufletul Meu este tulburat”!

Şi observă că suferinţele exterioare ale crucii, cununa de spini, batjocura şi faptele brutale, cuiele, potolirea setei Lui cu oţet, privirile fără inimă şi lipsite de milă ale oamenilor, oricât de amar ar fi simţit El toate acestea, nu aveau nimic a face cu ceea ce a făcut sufletul Său sfânt să se tulbure. În strâmtorarea Lui El exprimă această tulburare în cuvinte emoţionante, când adaugă: „Şi ce voi zice? Tată, scapă-Mă din ceasul acesta?” Să roage El pe Tatăl să-Şi arate dragostea faţă de El, Fiul Lui preaiubit, prin aceea că Îl va cruţa de această singurătate şi să-L salveze de la cruce? O, dragoste minunată a lui Isus! El, care ca nimeni altul ştia ce preţioasă este dragostea Tatălui, şi care o preţuia cum numai o inimă divină o poate face, Acela nu va spune: „Scapă-Mă din ceasul acesta!” Nu, El nu va spune aşa, căci tocmai pentru aceasta El a venit în ceasul acesta. Ce El a spus, este aceasta: „Tată, preamăreşte Numele Tău!” Pentru Tatăl preamărirea Numelui Său nu era altceva decât arătarea dragostei Lui pentru noi, prin aceea că El nu a scutit pe Fiul Său de singurătatea de pe cruce şi prin aceea că nu L-a scăpat din ceasul acela, ci L-a dat pentru noi. Ce comori ale dragostei sunt în aceste cuvinte „Tată, preamăreşte Numele Tău!” În ce armonie sunt în această oră solemnă inimile Tatălui şi Fiului – într-o jertfă, într-o dăruire, într-o dragoste! Şi pentru cine? Pentru noi, cei lipsiţi de putere, păcătoşii, cei fără Dumnezeu, duşmanii lui Dumnezeu, duşmanii lui Hristos!

Cum ar fi putut Tatăl să tacă la această desăvârşită lepădare de Sine a Preaiubitului Său, care a dat prioritate revelării dragostei Tatălui faţă de noi în locul revelării dragostei Tatălui faţă de El – cum ar fi putut Tatăl să tacă la această renunţare măreaţă? „Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: ‚L-am şi preamărit şi Îl voi mai preamări.’” (Ioan 12,28). El a glorificat Numele Său de Tată, prin aceea că El a încredinţat Fiului Său puterea învierii. Învierea lui Lazăr a fost numai un tablou slab, deoarece El l-a înviat pentru pământ; Tatăl Îl va glorifica din nou, prin aceea că El v-a învia pe Fiul Său pentru cer – pe El, dovedit cu putere ca Fiu al lui Dumnezeu prin propria Sa înviere, pe El, Cel care a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui (Romani 1,4; 6,4). Însă, aşa cum am spus, din pricina acestei slăvi trebuia ca grăuntele de grâu, care a căzut în pământ, să aducă multă roadă în înviere. Tatăl a fost preamărit nu numai în învierea lui Hristos. Dragostea Lui voia să ne dea acelaşi loc ca şi Preaiubitului Lui, Urzitorul mântuirii noastre. Această înviere a Fiului ne-a adus efectiv învierea noastră: noi „am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos”; noi „am fost înviaţi împreună cu Hristos” (Efeseni 2,5; Coloseni 3,1). Foarte curând ea va lucra învierea trupului nostru. Aceasta este „întâia înviere”.

Deci Tatăl a fost preamărit pe deplin în aceea că El a dat din dragoste pe Fiul Său pentru noi, şi în aceea că El a înviat pe Fiul Său, şi pe noi cu El.

Dacă Domnul îmi va îngădui, în scrisoarea următoare voi cerceta ce spune Ioan 13 cu privire la tema noastră.

Al tău cu afecţiune în Hristos

H. Rossier

Partea următoare


Tradus de la: Die Herrlichkeit des Vaters und des Sohnes (1)

Titlul otiginal: „Die Herrlichkeit des Vaters und des Sohnes. Drei Briefe an einen Bruder. Erster Brief“
din Hilfe und Nahrung, 1982, S. 276–281

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (49)

Mai multe articole ale autorului Henri Louis Rossier (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen