Slava Tatălui şi a Fiului (2)
Ioan 13.31-32

Henri Louis Rossier

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 13.31-32

Ioan 13,31-32: „După ce a ieşit el, Isus a zis: ‚Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El. Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi-L va preamări îndată.’”.

Dragă frate,

Îţi este cunoscut că în evanghelia după Ioan capitolele 13-17 Domnul Se prezintă pe Sine ucenicilor Săi în poziţia Sa cerească, pe care El a ocupat-o ca rezultat al lucrării Sale pe cruce. El le vorbeşte despre sursele de ajutor şi despre binecuvântările de care ei vor avea parte după ce El va pleca de la ei. El vorbeşte în continuare de darul Duhului Sfânt ca Mângâietor (Avocat) şi încearcă să-i facă să înţeleagă cât de necesar este pentru ei ca El să plece. Îţi amintesc de aceste lucruri numai pentru a explica punctul deosebit, pentru care tu ţi-ai dorit o explicaţie.

La începutul capitolului 13 găsim iarăşi această expresie, care a fost deja amintită în capitolul anterior: „Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl.” Aceste cuvinte sunt ca să zicem aşa preludiul pentru toate capitolele care urmează. Domnul prezintă moartea Sa ca un eveniment care are deja rezultate. El pleacă „din lumea aceasta la Tatăl”. Aici nu a venit ceasul ca în capitolul 12 „ca Fiul Omului să fie preamărit”, ci a sosit ceasul ca Fiul lui Dumnezeu să Se reîntoarcă la Tatăl, la Acela pentru care El, pentru a-L revela, a venit în lumea aceasta. El Se scoală de la masa, la care El a mâncat împreună cu ucenicii Săi, şi renunţă la această legătură pământească cu ei pentru a-i lega cu Sine în cer. Acolo Se reîntoarce El. De acolo El Se coboară în dragoste la slujba de Mijlocitor, ca să le spele picioarele şi să-i pună în starea de a avea parte sau părtăşie cu El în această poziţie nouă.

După ce a spălat picioarele ucenicilor, El este tulburat în duhul din cauza trădării din partea prietenului Său, care şi-a ridicat călcâiul împotriva Lui (Psalmul 55). Însă după ce trădătorul a dispărut afară în noapte, Domnul exprimă: „Acum Fiul Omului a fost preamărit” (versetul 31).

Acesta este un alt „acum” decât cel din capitolul anterior. „Acum” al tulburării (Ioan 12,27) era privirea spre cruce. „Acum” al acestui capitol este actualul „acum” al slavei Fiului lui Dumnezeu pe cruce.

Şi aşa după cum avem un alt „acum”, avem şi o altă slavă. În capitolul 12,23 slava viitoare era urmarea suferinţelor Mântuitorului; aici găsim slava actuală a crucii însăşi, preamărirea Fiului Omului prin ceea ce în ochii lumii părea să fie punctul culminant al ruşinii. Lumina strălucitoare, care a ieşit din acest Om, pe care L-au pus pe aceeaşi treaptă cu făcătorii de rele şi cei nedrepţi, a strălucit tocmai pe cruce – locul care pentru El era locul dezonorării şi blestemului. Într-o cântare se spune: „În ruşine a strălucit slava Sa”.

În ce consta deci această slavă a crucii? După ce omul prin neascultarea lui nu a putut ajunge la slava lui Dumnezeu şi totul era pierdut pentru el, după ce Dumnezeul sfânt a fost dezonorat prin el, apare un Om. Acest Om vine să facă voia lui Dumnezeu; El vine să asculte; El este absolut singur, El nu are nici un ajutor, nici pe pământ şi nici din partea oamenilor; El Se oferă să împlinească lucrarea care I s-a încredinţat; El merge la cruce, şi cerul deasupra Lui este închis. Dumnezeu nu-I vine în ajutor. El face lucrarea nu ca Fiu al lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului. În Persoana Sa El restabileşte slava omului, după ce omul păcătos a fost exclus de la slava lui Dumnezeu. Suferinţele Lui de nedescris, care au avut punctul culminant în părăsirea Lui de către Dumnezeu, deoarece acest Om, făcut păcat, a trebuit să fie încărcat cu mânia lui Dumnezeu – suferinţele Lui au slujit exclusiv să scoată la lumină desăvârşirea Lui absolută, şi tocmai aceasta constituie slava crucii. Fiul Omului este preamărit, slava Persoanei Sale străluceşte la cruce.

  Dar El este preamărit şi pentru că El prin Sine Însuşi a făcut o lucrare nespus de mare şi a dus-o la bun sfârşit – nespus de mare, deoarece rezultatele ei au veşnicia ca graniţe. El a înfăptuit-o, fără să lase ceva nefăcut, care ar mai fi putut adăugat la această lucrare. Această lucrare cuprinde pe de o parte mântuirea păcătoşilor, care în sine este nespus de mult, dacă ne gândim că mântuirea constă nu numai în îndepărtarea păcatelor noastre şi a urmărilor lor (robia lui satan, moartea şi judecata), în faptul că duşmanul este biruit, lucrările diavolului sunt nimicite, păcatul lumii a fost îndepărtat, înlăturat în viitor şi pentru toată veşnicia – ci mântuirea înseamnă şi: oameni aduşi la Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu introduşi în slavă, moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, copii aduşi la Tatăl!

Cu aceste rezultate înaintea ochilor Mântuitorul putea spune: „Acum Fiul Omului a fost preamărit!” El adaugă: „Şi Dumnezeu a fost preamărit în El.” Ce făcea lucrarea crucii mai minunată decât orice, este faptul că ea era preamărirea lui Dumnezeu şi această preamărire a fost împlinită într-un Om. Acolo se afla un Om – şi pe ce fel de loc! – ca să preamărească pe Dumnezeu! Reţine, pe Dumnezeu, nu pe Tatăl. Tatăl a fost preamărit prin Fiul Său la fiecare pas al Acestuia ca Om aici jos pe pământ, aşa că El putea spune Tatălui: „Eu Te-am preamărit pe pământ” (Ioan 17,4). El a fost într-adevăr preamărit pe cruce şi în acest caracter ca Tată, prin aceea că El a revelat dragostea Sa prin Darul Fiului Său, dar aici este vorba de faptul că Dumnezeu este preamărit, Dumnezeu în toată desăvârşirea şi plinătatea Fiinţei Sale. Dumnezeu, care este lumină; Dumnezeu, care este dragoste; Dumnezeu în sfinţenia Sa, în dreptatea Sa, în maiestatea Sa, şi aceasta cu privire la păcat şi spre mântuirea tuturor. Toată slava Lui, spus cu un cuvânt, a fost restabilită public şi pusă în lumină înaintea ochilor tuturor. Ea a fost revelată o dată pe cruce, şi pe aceasta ea rămâne întemeiată pentru toată veşnicia.

Da, Dumnezeu a fost preamărit, nu prin Fiul veşnic, ci într-un Om, care a fost socotit în numărul celor fără de lege şi a fost aşezat pe ultima treaptă a scării omenirii; într-un Om, de care lumea stricată s-a îndepărtat; ea I-a arătat aversiunea ei, prin aceea că L-a scuipat; într-un Om, faţă de care cerul s-a închis şi s-a îmbrăcat în negru, şi pe care Dumnezeu L-a părăsit, ascunzându-Şi faţa de El!

„Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El”, care va fi atunci în mod necesar rezultatul? „… şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi-L va preamări îndată” (Ioan 12,32). Dumnezeu preamăreşte pe acest Om în Sine Însuşi; El Îl face să aibă parte, sau mai bine spus, Îl introduce în propria Lui slavă. Nu va tărăgăna El să-L preamărească? Nu, cu siguranţă nu. El Îl va introduce îndată. Preamărirea lui Dumnezeu este aşa de desăvârşită, aşa de definitivă, aşa de absolută, că nu este nici cel mai mic motiv să fie amânată răsplătirea de care Dumnezeu este dator acestui Om, şi anume, să-L pună chiar în centrul slavei dumnezeieşti!

Dacă ne gândim, dragă frate, că acest loc al Fiului Omului este locul nostru, că toată ascultarea Lui, toate suferinţele Lui – şi ce suferinţe! – au avut acest ţel, pe care El l-a atins, şi anume, în slavă să ne dea nouă acelaşi loc, pe care El îl are – să nu se umple atunci ochii noştri cu lacrimi de mulţumire şi să nu preamărim noi dragostea Fiului Omului, a Domnului şi Mântuitorului nostru demn de adorare?

Uniţi în El, în Acela care este partea noastră şi speranţa noastră,

H. Rossier

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die Herrlichkeit des Vaters und des Sohnes (2)

Titlul otiginal: „Die Herrlichkeit des Vaters und des Sohnes. Drei Briefe an einen Bruder. Erster Brief“
din Hilfe und Nahrung, 1982, S. 300–303.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (49)

Mai multe articole ale autorului Henri Louis Rossier (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen