Un vas ales (3)
Vasul chemat – omul nou

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 9.16

Faptele apostolilor 9.15: El este un vas pe care Mi l-am ales.

Aşa vedem momentul din istoria poporului şi a lumii, la care am ajuns acum. Drumul harului oferit, ca să fie primit de Israel, şi încercarea lui Israel, ca să dovedească cum este omul, s-a închis pentru totdeauna.

Noi trebuie să vedem acum mai mult decât aceasta în Saul, care nu a venit ca aparţinător al rasei alese, al seminţei lui Avraam, ci pe fundamentul general al omului mort în păcate şi fărădelegi (Efeseni 2.1). De aceea găsim întruchipat în el rasa omenească, în toate formele ei de răspuns la acţiunea lui Dumnezeu.

Probabil ne este cunoscut, că Dumnezeu, după ce El a încercat pe om în paradis şi omul a căzut, a verificat timp de patru mii de ani pe om ca păcătos (care a întors spatele lui Dumnezeu) în afara paradisului. Această încercare a avut loc în trăsături mari în patru etape: mai întâi a fost încercată conştiinţa lui, pe care omul a primit-o atunci când a căzut; şi el a devenit desfrânat şi necurat. Apoi omul a fost încercat sub Lege; şi el a devenit un călcător de lege. Apoi el a fost încercat în har prin slujba lui Isus, pe care omul L-a răstignit şi omorât; şi în cele din urmă a fost încercat prin Duhul lui Dumnezeu trimis din cer pe pământ, căruia omul I s-a împotrivit. Aceasta era, alături de alte detalii, istoria timpului de probă pentru om.

Dacă acum ne ocupăm cu locul din Scriptură din 1 Timotei 1.15-16, citim: „O, adevărat şi cu totul demn de primit este cuvântul acesta: »Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi«, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare (th.n pa/san makroqumi,an), ca un model, celor care sunt gata să creadă în El, ca să primească viaţa veşnică.”

Aici el ocupă clar primul loc, ca întâiul dintre cei mai mari păcătoşi; şi ca om, căruia i s-a arătat toată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, şi ca model pentru toţi care urmau să vină prin credinţa în Hristos. Aceasta merită toată atenţia. Să observăm bine expresia „toată îndelunga Lui răbdare”! Aceasta cuprinde marea perioadă de timp de la căderea omului – îndepărtarea lui de Dumnezeu chiar de la început, atunci când el a fost alungat din Paradis – şi momentul când această îndelungă răbdare ia sfârşit complet la lepădarea slujbei Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 7).

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are din momentul acela o altă bază (2 Petru 3.9,15). El nu vrea (mh. Boulo,meno.j) ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă (respectiv să găsească loc pentru pocăinţă – vezi Evrei 12.17). Şi iarăşi „în îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuirea”.

Dar în Saul, care în exterior a dus o viaţă fără cusur, vedem pe omul care putea spune:

  1. „Am umblat cu toată curăţia conştiinţei mele înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta” (Faptele apostolilor 23.1).
  2. Eu sunt „cu privire la dreptatea care este prin lege, fără vină” (Filipeni 3.6).
  3. „Şi eu, ce-i drept, gândeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus Hristos” (Faptele apostolilor 26.9).

Şi când martirul Ştefan a acuzat pe iudei şi a zis: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Faptele apostolilor 7.51), atunci Saul era alături, şi ucigaşii lui Ştefan au pus hainele lor la picioarele sale, în timp ce el a fost de acord cu omorârea lui Ştefan şi a păzit hainele acelora care l-au omorât!

Aici vedem întruchiparea întregii îndelungii răbdări a lui Dumnezeu într-un om, oricât de ireproşabil era el în exterior. Însă în timp ce el cu conştiinţa curată împlinea dreptatea Legii – în măsura în care el o ştia – el prigonea pe Hristos şi cu râvnă ucigătoare se împotrivea Duhului lui Dumnezeu; mai mult chiar, el era un om care prin Duhul lui Dumnezeu putea afirma despre sine că el era cel mai mare dintre păcătoşi. Căci cu marea sa energie a întreprins o misiune care nu putea fi întrecută de nici o altă misiune în ceea ce priveşte scopul: şi anume, să şteargă Numele Nazarineanului de pe faţa pământului, aşa cum se spală vasele şi se pun invers la uscat.

Înarmat cu puterea sanhedrinului (a marelui sfat), în măsura în care ea exista în momentul acela, sufla ameninţare şi moarte împotriva ucenicilor Domnului, acestor distrugător al terenului, fariseu fără rod, şi a pornit la drum spre Damasc, făcând rău pretutindeni; şi mâna lui Dumnezeu a luat securea şi dintr-o lovitură a tăiat copacul! (vezi pilda smochinului în Luca 13). El a stricat mult timp pământul şi l-a făcut nefolositor – prin aceea că la toţi cei din jurul lui a produs dezastru.

Vrem să revenim încă o dată şi să ne ocupăm cu baza comportării lui Hristos faţă de el, aşa cum este ea prezentată în această întâmplare. Crucea Lui era „judecata lumii acesteia” (Ioan 12.31); omul a dus pe Isus cu mâini rele acolo. Acesta a fost răspunsul inimii sale la desăvârşirea bunătăţii în Dumnezeu. Prin aceasta s-au descoperit gândurile multor inimi (Luca 2.35). Inima omului era acolo, şi inima lui Dumnezeu era acolo. Inima lui Hristos era acolo şi inima păcătosului sărman conştient de vina lui era acolo, precum şi inimile acelora care iubeau cu adevărat pe Domnul lor, dar care L-au părăsit şi au fugit când puterea lui Satan – puterea întunericului – era peste duhul oamenilor.

Dar în momentul când Hristos a murit, perdeaua Templului s-a rupt în două, ca şi cum Dumnezeu ar fi aşteptat momentul acesta, ca să arate, că judecata a fost purtată în chip aşa de deplin, că depărtarea dintre El şi o lume de păcătoşi a dispărut; că El putea veni acum în dreptate şi putea săruta pe fiul pierdut; că El putea da copacului, pe care El l-a tăiat, viaţă nouă, în timp ce acesta încă împovăra terenul. Trei zile mai târziu a fost desfăcut mormântul, în care şedea Isus, ca să arate că El, Cel care a înlăturat această depărtare, de asemenea dispăruse. Însă acum, în Faptele apostolilor 9, El deschide cerul şi iese ca din nou să facă cunoscut Numele Său adevărat şi dat Lui de Dumnezeu, şi anume „Isus” – Jahve (Iehova), Salvatorul. „Eu sunt Isus, Nazarineanul, Salvatorul poporului Meu din păcatele sale.”

Saul şi cei care erau cu el au călătorit spre Damasc cu scrisori adresate sinagogilor, pentru ca el, dacă va găsi pe unii mergând pe „cale” (th/j o’dou/) să-i aducă la Ierusalim legaţi cu cătuşă. În momentul acela creştinismul nu avea nici un nume. Venise în lume, dar nu era din lume sau din vreuna din căile ei. Nu era iudaismul cu ceremoniile lui, care a fost date de Dumnezeu, dar acum au fost stricate de om. Nu era păgânismul cu urgiile lui de necurăţie şi urâciune. Era un Ceva străin şi ceresc, care nu era condus de niciunul din principiile care guvernau lumea. Şi nu avea nici un nume, ci a fost numit „Calea”. De mai multe ori este denumit aşa în cartea Faptele Apostolilor (Faptele apostolilor 9.2; 19.9,23; 20.4; 24.22).

Ei erau o inimă şi un suflet, şi har mare era peste ei toţi (Faptele apostolilor 4.32,33). În inimile acelora care pretutindeni pe pământ erau respinşi, era un ţel ceresc, un curaj şi o bucurie, a căror origine nu era omenească. Martirul Ştefan, care a fost zdrobit de pietrele mulţimii, putea să îngenunche şi cu o compătimire simţită profund să se roage pentru ucigaşii lui şi fără alte gânduri decât numai spre binecuvântarea lor; el putea să se uite ţintă spre cer, să predea duhul său lui Hristos şi să moară. Discipoli „Căii” puteau fi biciuiţi şi bătuţi cu nuiele, cu picioarele în butuci şi puteau zăcea cu spatele sângerând pe podeaua rece a încăperii celei mai lăuntrice a temniţei – însă la miezul nopţii puteau să cânte cântări de laudă Domnului, în loc să fie nemulţumiţi cu soarta lor. Alţii s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Isus (Faptele apostolilor 5.41). Ce fel de nume era de găsit pentru o astfel de credinţă? Nu era niciunul! De aceea el a fost numit „Calea”. Realmente noi putem adăuga, că el şi-a primit numele său actual abia atunci când antiohienii batjocoritori şi ingenioşi au denumit pentru prima dată pe ucenici ca „creştini”. Acest nume, cu care sarcasmul oamenilor i-a acoperit, a fost acceptat din ziua aceea de către Duhul lui Dumnezeu. Însă de la început credinţa nouă nu a avut un nume, şi aşa a călătorit Pavel, dorind cu orice preţ să-l şteargă, spre Damasc însoţit de tovarăşii săi, ca să depisteze pe fiecare care era pe „Cale”.

Într-o clipă s-a schimbat totul. „Şi când … m-am dus la Damasc”, relatează apostolul mult mai târziu, „pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi a celor care erau cu mine o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: »Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unei ţepuşe.« »Cine eşti, Doamne?« am zis eu. Şi Domnul a zis: »Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti.«” (Faptele apostolilor 26.13-15).

Aici era sfârşitul serios pentru conştiinţa lui, răspunsul îngrozitor. Hristos şi Saul stăteau faţă în faţă! Saul, în tot entuziasmul energiei, în vrăjmăşie şi violenţă faţă de Domnul; şi El, cu răspunsul liniştit şi mişcător al Unuia al cărui răspuns la această vrăjmăşie este realmente plin de har. „Eu” şi „Tu”! Personal, particular, singur şi faţă către faţă S-a întâlnit Hristos şi acest prigonitor răutăcios, acest epuizator al terenului, temutul nimicitor şi pustiitor al Bisericii lui Dumnezeu. „Eu sunt Isus.” Misiunea Lui pe pământ era îndeplinită şi în gloria strălucitoare, cerească El căuta acum oameni aşa cum era Saul, ca să le arate puterea eliberării! Vorbeşte, Saul; fă să ţi se audă glasul; nu a venit încă ziua în care aceia care acum refuză să răspundă vor fi amuţi!

„Tremurând şi plin de frică, a întrebat: »Doamne, ce vrei să fac?«” (Faptele apostolilor 9.6a; după traducerea engleză, care conţine mai mult text, conform unor manuscrise – n. tr.) Acest răspuns nu este ca răspunsul aceluia, care încă nu-şi cunoştea inima: „Doamne, eu vreau să merg cu Tine” şi aşa mai departe; nu, aceasta era voinţă omenească. Mai degrabă el spune: „Doamne, ce vrei să fac?” Sufletul lui Saul se întorsese la Hristos. Voinţa omenească era la el frântă; numai voinţa lui Dumnezeu era permisă. Din răspunsul acesta vorbea instinctul, mobilul ascultării – prima însuşire a omului nou. Pomul vechi a fost tăiat de la rădăcină; viaţa nouă a fost altoită prin glasul dătător de viaţă al Fiului lui Dumnezeu – şi imediat el trece la fapte, chiar înainte ca conştiinţa să ajungă la linişte; da, chiar în timpul când sufletul sufere chinurile morţii.

Multe zile el a fost orb, din cauza gloriei acestei lumini; orb faţă de tot ce era în jurul lui, aşa că el putea vedea numai ce se petrecea în inima lui; trei zile nu a mâncat şi nu a băut. Sufletul lui chinuit ar fi putut spune: „Doamne, din adânc strig către Tine”. Toate acestea s-au petrecut într-o clipă şi trebuiau să devină realitate în sufletul său prin Evanghelia care venea de la tronul lui Dumnezeu; o Evanghelie prin care se vestea preţuirea Tatălui pentru ceea ce a făcut Fiul Său atunci când El a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer: Evanghelia despre gloria lui Hristos. Acest urmaş al lui Beniamin – sfâşietor ca un lup la amiază; curând el va împărţi prada (vezi Geneza 49.27).

„L-au luat de mână şi l-au dus în Damasc.” Acolo, în casa lui Iuda, pe o stradă, numită „Dreaptă”, stătea în genunchi în rugăciune în singurătatea căinţei sale – care era aşa de reală, că Domnul în discuţia cu Anania l-a făcut atent prin cuvintele: „Iată, el se roagă”; aceasta era a doua însuşire a omului nou. Rugăciunea era aici expresia dependenţei, la care s-a dat imediat răspuns. Şi această rugăciune, ca şi dorinţa de ascultare, a venit înainte ca sufletul lui să fi găsit odihna sau pacea cu Dumnezeu.

Era însă Anania gata pentru această manifestare deplină a harului pentru unul ca Saul? Putea el înţelege vinul nou al acestei Evanghelii a gloriei, care putea să se arate în felul acesta şi să impresioneze pe cineva ca el? Nu, el a protestat: „Am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; şi aici are autoritate, din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” El nu putea face altceva, decât să accepte că totul era o greşeală. Imposibil, ca cineva ca Saul să poată fi prins în felul acesta, ca un vas potrivit să arate plinătatea harului. Saul însuşi era uimit. El însuşi a spus mai târziu: „Doamne, ei ştiu că eu puneam în închisoare şi băteam prin sinagogi pe cei care credeau în Tine şi că atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.” (Faptele apostolilor 22.19).

Răspunsul Domnului dat lui Anania era: „Du-te, căci el este un vas pe care Mi l-am ales … şi îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Anania a plecat, a intrat în casă, şi-a pus mâinile peste el şi a zis: „Frate Saul, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să fii umplut de Duh Sfânt.”

Aici avem evanghelia pe care Anania a adus-o lui Saul de la Domnul, cum ea a alungat frica de Dumnezeu, care a umplut sufletul lui; cum ea a vestit pace conştiinţei lui răscolite; cum ea cu mână gingaşă a scos afară săgeata cu cârlige a conştienţei de vină; şi Saul a primit acum Duhul lui Dumnezeu ca pecete a acestui mesaj al harului. Ochii lui, care până atunci erau orbi faţă de toate, în afară de întunericul dinăuntrul lui, au fost făcuţi acum capabili să „privească” (avnable,pw) (Faptele apostolilor 22.13) spre Izvorul, din care a venit totul, da, la faţa lui Isus Hristos în glorie.

Anania îl primeşte apoi prin botez (în comunitatea creştinilor). „Şi îndată a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta era o adevărată întoarcere la Dumnezeu, întoarcerea omului întreg, zdrobirea voinţei proprii. Totodată se exprimă însuşirile vieţii noi, ale omului nou: el a avut parte de pacea cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt a pecetluit totul în sufletul său; şi el putea să spună mai târziu: „Am crezut, de aceea am vorbit” (2 Corinteni 4.13), căci se putea auzi glasul lui predicând pe Hristos în sinagogile Damascului.

Aceasta era chemarea acestui vas, pe care Dumnezeu Şi l-a ales. Despărţit atât de poporul Israel cât şi de păgâni (Faptele apostolilor 26.6) prin convertirea sa, el a fost trimis prin gloria lui Dumnezeu din înălţime, unde era Hristos, ca slujitor şi martor a ceea ce el a văzut, precum şi a celor prin care Dumnezeu i Se va arăta (Faptele apostolilor 26.16), pentru ca trimis al lui Hristos pe pământ să facă cunoscut ce ştia despre El, Cel care era acolo în glorie. Ceresc în naşterea sa şi ceresc în mărturia sa, el era un model pentru toţi care mai târziu vor crede în Hristos, începând din momentul acela şi până în viaţa veşnică. Începând din ziua aceea fiecare credincios are locul său de naştere în această glorie. Starea lui Hristos la un moment oarecare determină starea tuturor acelora care Îi aparţin, fie în carne sau în înviere sau înălţaţi la gloria lui Dumnezeu. Cei care aparţin lui Hristos trebuie să mărturisească că ei aparţin acolo şi Lui, Cel care este acolo; ei trebuie să mărturisească că ei au fost scoşi din popor sau dintre popoarele păgâne şi nu aparţin nici unuia nici altuia, ci sunt oameni cereşti, cărora trebuie să li se arate, ca şi lui Saul, cât trebuie să sufere din pricina Numelui lui Isus, în timp ce ei trăiesc în lumea aceasta şi trec prin lumea aceasta, care L-a lepădat.

Ce gând minunat, că Dumnezeu nu caută nimic bun în om, sau nu se aşteaptă la ceva bun de la om! El caută mai degrabă astfel de oameni, care sunt mai potriviţi să facă cunoscut harul, pe care El îl arată cu plăcere, „ca să-Şi arate bogăţiile slavei Sale faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă, adică pe noi, pe care ne-a şi chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre celelalte popoare” (Romani 9.23,24).

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Ein auserwähltes Gefäß (3)

„Chapter 3: The Vessel Called: The New Man“ din A Chosen Vessel

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (38)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).