Un vas ales (2)
Sfârşitul istoriei omului

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Luca 13.7

Luca 13.7: Taie-l! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?

A fost numai un singur om pe pământ, odinioară un copil al lui Adam, care putea spune: „Fiţi împreună-imitatori ai mei” (Filipeni 3.17); şi aceasta fără nici un cuvânt de îngrădire. Acest om era apostolul păgânilor – Saul din Tars, mai târziu numit Pavel. Aici el ne vorbeşte nu ca apostol, echipat cu puterea şi autoritatea lui Hristos, ci ca un creştin – ca şi conducător sau locţiitor al întregii creştinătăţi mărturisitoare; şi nimeni nu ştia mai bine decât el când era timpul să se folosească de funcţia sa de apostol şi să o dovedească, şi nimeni nu ştia mai bine decât el cum şi când trebuia să o pună deoparte. Aici în această afirmaţie remarcabilă el o pune deoparte, aşa cum face în general în epistola în care se găseşte afirmaţia aceasta.

Sunt alte locuri în Scriptură în care el foloseşte o vorbire după toate aparenţele cu un conţinut asemănător, dar la care el adaugă unele îngrădiri, ca de exemplu: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos” (1 Corinteni 11.1 şi în continuare; acest verset aparţine de fapt adevărului exprimat la finalului capitolului 10). Dar diferenţa este foarte mare, chiar şi fără a ne ocupa cu înţelesul cuvintelor în limba originală. Aici în epistola către Corinteni el învaţă renunţarea la toate lucrurile în avantajul celorlalţi: Hristos a făcut permanent aceasta şi Pavel L-a urmat în această privinţă. Dar în epistola către Filipeni (Filipeni 3.7-14) el aleargă alergarea creştină spre ţintă, aruncând toate înapoia sa, şi după acea aspiră să câştige pe Hristos şi să fie găsit în El (Filipeni3.8,9), şi să fie ca El, în concordanţă deplină! El aleargă, pentru ca la sfârşit să apuce totul, respectiv să obţină totul. Hristos niciodată nu a făcut aceasta. Într-adevăr, El a renunţat la toate, dar El niciodată nu a alergat, ca să obţină ceva, căci El a fost întotdeauna El Însuşi – fie aici, fie în înălţime.

Nu trebuie să mă ocup mai în detaliu cu faptul, care desigur este clar, că scrierile lui Pavel, fie că el se folosea de funcţia sa de apostol sau o lăsa la o parte, au în totalitate aceeaşi autoritate, şi anume ca Cuvânt al lui Dumnezeu. Aceste diferenţe delicate şi mişcătoare sunt preţuite cu atât mai mult cu cât sunt înţelese în sens spiritual. Noi vrem să-l privim acum ca şi creştin; ca om ceresc (1 Corinteni 15.49); ca vas al îndurării (Romani 9.23); ca unealtă, pe care Dumnezeu Şi-a ales-o (Faptele apostolilor 9.15); ca locţiitor sau ca omul model pentru întreaga creştinătate; ca un vas umplut de Duhul, care poate spune: „Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model (tu,poj) pe noi!” (Filipeni 3.17).

Mai întâi vrem să privim momentul din istoria lumii, în care „vasul ales” a fost chemat. Aceasta oferă însemnătate mare felului chemării sale, precum şi stării omenirii din timpul acela, din care el a fost luat şi pus deoparte pentru Hristos.

Vom vorbi mai întâi despre pilda smochinului, care a fost plantat într-o vie. Această pildă a folosit-o Domnul Isus în Luca 13. Ceasul judecăţii asupra lui Israel se apropia repede; însă ochii izraeliţilor erau ca ai acelora care „nu vedeau” (compară cu Psalmul 69.24; Ieremia 5.21; Ezechiel 12.2; Matei 13.13). Ei au făcut din Domnul „adversarul” lor (Matei 5.25; Luca 12.58), prin aceea că ei L-au lepădat, şi El le-a dat sfatul, în acest caz să se împace repede cu adversarul lor, atâta timp cât ei mai erau pe drum cu El, pentru ca adversarul lor, când vor ajunge la sfârşitul drumului, să nu-i dea pe mâna judecătorului şi acesta să-i dea pe mâna executorului, care îi va arunca în închisoarea din care nu mai este scăpare, până când va fi plătit cel din urmă bănuţ. Pe când El vorbea despre judecată, unii dintre ei au amintit o judecată parţială, care a venit peste galileenii pe care i-a omorât Pilat (Luca 13.1). Ei vorbeau despre aceasta ca despre o ştire obişnuită a zilei, cu gândul nicidecum neobişnuit, că o astfel de nenorocire deosebită prin mâna lui Dumnezeu arăta clar că aceia, care au fost loviţi de ea, meritau mai mult decât concetăţenii lor. Ei gândeau, că acest semn foarte clar în exterior, era de aşa natură să arate că Dumnezeu domnea peste lume, aşa că ei puteau să-l aprobe sau să-l înţeleagă. Domnul aplică acest eveniment imediat la toţi cei care erau în jur şi apelează la conştiinţa lor; ca şi în cazul celor optsprezece oameni, peste care a căzut turnul Siloam. El spune, că acum judecata va fi cuprinzătoare, şi nu parţială, şi că ei toţi vor pieri la fel, dacă nu se pocăiesc, şi nu numai aceia din fraţii lor, pe care ei i-au pus în discuţie, pentru ca El să-i judece.

După aceea El spune pilda despre smochinul plantat într-o vie (Luca 13.6-9). Acesta era un tablou a ceea ce avea loc în timpul acela şi despre sfârşitul smochinului. Timp de trei ani stăpânul a îngrijit de el şi în tot acest timp a căutat rod la smochin – şi deoarece nu a găsit, a zis grădinarului: „Iată, de trei ani vin şi caut rod în acest smochin şi nu găsesc: Taie-l; de ce cuprinde şi pământul degeaba?” Aici s-a dat sentinţa dreaptă. Smochinul nu numai că era neroditor, ci era şi dăunător: el împovăra pământul, îi sugea seva, îl făcea nefolositor. Dar harul spune: „Lasă-l şi anul acesta, până voi săpa în jurul lui şi îi voi pune gunoi; şi dacă va face rod, bine, iar dacă nu, după aceea îl vei tăia.” Acest timp suplimentar de probă era slujba nouă a Duhului Sfânt, care S-a coborât la Rusalii, şi s-a terminat cu moartea de martir a lui Ştefan, când în cele din urmă ei au respins pe Hristos în glorie. Aceasta a încheiat istoria lui Israel ca istorie a omului sub acţiunea lui Dumnezeu.

Acest timp suplimentar de har s-a caracterizat prin multe semne şi rugăminţi din partea Domnului adresate poporului Său, până când toate acestea au fost respinse. Dacă deschidem în cartea Faptele apostolilor (capitolul 1), vedem pe Domnul înviat între ucenicii Săi. Inimile lor se preocupă încă cu speranţa lui Israel – nesiguri cu privire la sfârşit. „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?” (Faptele apostolilor 1.6). El a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Faptele apostolilor 1.7,8).

La emiterea legilor unei ţări se procedează astfel: când o lege s-a învechit, deoarece împrejurările s-au schimbat, sub care ea a fost emisă, atunci legislaţia anulează legea veche şi dă o lege nouă adaptată la noile împrejurări.

Când Domnul a trimis pe cei doisprezece, ca să predice lui Israel Împărăţia cerurilor (Matei 10), misiunea era strict limitată. Domnul era „un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească (să confirme) promisiunile părinţilor” (Romani 15.8). Toate făgăduinţele pentru Israel s-au împlinit în El. Misiunea dată ucenicilor era: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor.” Această rasă mixtă, jumătate păgâni, jumătate iudei, nu aveau nici un fel de făgăduinţe de la Dumnezeu, tot aşa cum nu aveau nici păgânii. „Ci să mergeţi mai degrabă”, zice Domnul, „la oile pierdute ale casei lui Israel”. Ele erau ţelul acestei misiuni înguste, dar necesară şi pregătită în prealabil. Şi cu toate acestea ea nu cuprinde nici măcar tot Israelul, „căci nu toţi care se coboară din Israel sunt Israel” (Romani 9.6). Nu, ci: „În orice oraş sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic.” Limitată în felul acesta, misiunea era valabilă numai pentru cei demni: rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a poporului. Dar după ce poporul L-a lepădat pe Isus şi lucrarea Sa de ispăşire la cruce era înfăptuită, unde propriul Său popor L-a omorât prin mâinile păgânilor, acum pentru Israel totul se terminase – cel puţin în ceea ce priveşte baza făgăduinţelor.

Dar Hristos a înviat; biruitor asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Harul neîngrădit al lui Dumnezeu era liber să binecuvânteze pe toţi oamenii în dreptate prin lucrarea Sa la cruce. Vechea dispoziţie din evanghelia după Matei capitolul 10 trebuia acum schimbată. Raza de acţiune era prea mică pentru acest har care se revărsa în valuri; şi când paşii Lui au devenit mai înceţi, ca să zicem aşa, când El S-a apropiat de vârful muntelui Măslinilor, El s-a întors spre o lume de păcătoşi pierdută şi stricată – şi în mărinimia inimii Sale a dat ucenicilor Săi o dispoziţie nouă şi proaspătă. Ei trebuiau să înceapă în Ierusalim, unde credinţa era moartă; după aceea trebuiau să continue misiunea lor spre Samaria, unde credinţa era de secole deformată; şi în sfârşit la marginile pământului, unde nicidecum nu era credinţă (Faptele apostolilor 1.8). Şi marele răspuns la fiecare stare a omului se găseşte în Hristos înviat, ai cărui martori ei urmau să fie.

Nu putem noi spune că aceste trei cercuri concentrice ne dau cheia pentru faptele apostolilor din următoarele 27 de capitole? Misiunea a început în Ierusalim (Faptele apostolilor 2.7); ea s-a continuat în Samaria (Faptele apostolilor 8) şi apoi în capitolele următoare până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor în principal prin Pavel până la marginile pământului, respectiv la întreaga creaţie (compară cu Coloseni 1.23).

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Isus rostite pe pământ, cuvintele Sale de despărţire: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, a fost înălţat la cer şi un nor L-a primit, luându-L din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii aţintiţi spre cer, pe când Se înălţa El, iată, li s-au arătat doi bărbaţi în veşminte albe, care au zis: »Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.«” (Faptele apostolilor 1.9-11). Anul deosebit de har trebuia acordat smochinului; de aceea Domnul nu a vrut să-i smulgă încă definitiv din speranţa lor iudaică. Ochii acestor „bărbaţi din Galileea” sunt îndreptaţi să nu mai privească spre cer, spre Acela la care se uitau. Ei trebuiau să-şi îndrepte privirea în jos spre pământ. Isus va reveni iarăşi la ei „în acelaşi fel”; El va fi văzut în afara norului şi picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14.4), de pe care El tocmai S-a ridicat în înălţime înaintea ochilor lor. Aceasta va face venirea Sa la Israel să fie semnele distinctive ale Împărăţiei şi gloriei pământeşti.

Ei nu puteau încă să vadă (prin Duhul Sfânt trimis din cer) partea lăuntrică a norului, pe care Ştefan a văzut-o, când umplut de Duhul a văzut cerul deschis, pe când privea ţintă spre cer (avteni,zw). Totul a fost atunci în cele din urmă la sfârşit, şi în loc ca îngerul să-i schimbe privirea de la cer, ca în capitolul 1, Duhul Sfânt îi îndreaptă ochii spre cer, ca locul la care el aparţinea acum; şi Isus, care mai întâi l-a întărit în mâinile ucigaşilor lui, îi primeşte duhul; şi capitolul din istoria oamenilor se închide pentru totdeauna pe această bază.

În Pavel vom vedea în afară de aceasta, cum el îşi ia originea din gloria lui Dumnezeu, aşa cum ea se vede acum pe faţa lui Isus Hristos.

Duhul Sfânt a fost trimis din cer pe pământ, în Faptele apostolilor 2. În capitolul 3 din Faptele Apostolilor se spune că martorii Petru şi Ioan s-au suit împreună la Templu, „la ceasul rugăciunii”. Acolo era adus în fiecare zi un om şi era aşezat la poarta „frumoasă” a Templului: un olog din naştere, care în fiecare zi îşi cerşea pâinea. Acesta era un tablou simbolic al lui Israel. Cu toate că locul, unde se afla el, era „frumos”, poporul era totuşi ca acest cerşetor olog şi niciodată nu a alergat cu adevărat; el a fost jefuit şi de binecuvântările lui Israel, de coşniţă şi covată (Deuteronomul 28.5), de argint şi de aur. Istoria poporului, în care el se afla ca să spunem aşa în timpul de probă, s-a încheiat, căci bărbatul avea „mai bine de patruzeci de ani” (Faptele apostolilor 4.22). Cândva stătea un bolnav la scăldătoarea Betesda (Ioan 5), care de treizeci şi opt de ani (durata umblării prin pustie a lui Israel, până la înălţarea şarpelui de aramă, Numeri 21) era bolnav, slăbănog – în momentul acela istoria poporului nu era încă povestită complet ca în Ioan 5. Dar acum, în Faptele apostolilor 3, totul era încheiat, în ceea ce priveşte pe Israel. Cei patruzeci de ani vorbeau despre sfârşitul său moral ca popor aflat sub starea de lucruri veche.

Însă acest „ceas al nouălea” era mărturia unei alte rugăciuni, a unei rugăciuni din inima lui Isus pe cruce; şi s-a făcut întuneric peste toată ţara de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea (Luca 23.44) – ceasul rugăciunii şi al jertfei de seară (Daniel 9). În ceasul acesta Isus Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui şi perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Iudaismul trecuse; Dumnezeu era deplin revelat; păcatul omului ajunsese la culmea lui, atunci când omul a stat acolo faţă în faţă cu Dumnezeu. Dar în momentul acesta păcatele poporului lui Dumnezeu au fost purtate şi tronul dreptăţii a fost satisfăcut pentru veşnicie.

„Argint şi aur nu am”, a spus Petru, „dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus din Nazaret scoală-te şi umblă.” Şi de îndată ologul a sărit ca un cerb (vezi Isaia 35.6), şi el a intrat în Templu, „umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu”. Dumnezeu era gata să facă acelaşi lucru prin Isus pentru tot poporul Israel, dacă el în momentul acela ar fi primit pe Fiul Său şi în credinţă s-ar fi plecat înaintea Numelui Său.

Petru se adresează acum lui Israel (Faptele apostolilor 3.12-26) şi spune izraeliţilor; dacă ei s-ar pocăi şi s-ar întoarce, atunci Hristos, pe care ei L-au lepădat, S-ar întoarce din cer şi timpul restaurării tuturor lucrurilor, despre care au vorbit prorocii, ar veni şi poporul ar primi binecuvântarea deplină. Răspunsul la aceasta stă în capitolul următor. În Faptele Apostolilor 4 ei aruncă în temniţă pe cei doi martori şi în capitolul 5 se petrece acelaşi lucru cu toţi cei doisprezece. Apoi în Faptele apostolilor 6; 7 Ştefan, ultimul martor mare, rezumă istoria lor ca dispreţuitori ai tuturor salvatorilor, pe care Dumnezeu i-a trimis vreodată: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi?” (Faptele apostolilor 7.27). Ei au omorât pe Cel Drept, exact aşa cum au prorocit prorocii; şi acum ei se împotrivesc Duhului lui Dumnezeu! O Lege încălcată, proroci omorâţi cu pietre, un Hristos omorât şi un Duh combătut au încheiat istoria. Când ei şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui (Faptele apostolilor7.57), ei erau „ca o aspidă surdă, care îşi astupă urechea, care n-aude glasul vrăjitorilor” (Psalmul 58.4,5). Duhul lui Ştefan s-a dus la Hristos; şi Hristos, care stătea pregătit să revină, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum aşteaptă, până când vrăjmaşii Săi vor fi puşi aşternut picioarelor Sale (Evrei 10.13).

Saul din Tars, pe atunci un bărbat tânăr, era de faţă la moartea lui Ştefan „şi păzea hainele celor ce-l omorau” (Faptele apostolilor 22.20).

Sanhedrinul (marele sfat) era alături, fără putere şi îmbătrânit. Energia lui, pe care până atunci a folosit-o cu înverşunare, dar de fapt în zadar, ca să lupte împotriva crucii, s-a paralizat încet, atunci când a apărut acest bărbat tânăr. El era un erudit şi ducea o viaţă fără cusur – el aparţinea probabil castei celei mai înalte dintre iudei şi era activ în poporul său în religia fariseilor; avea probabil energia cea mai mare, pe care o poate avea un om – şi în felul acesta el era un foarte bun-venit pentru marele sanhedrin din Israel, şi acesta l-a autorizat cu autoritate să nimicească religia nazarinenilor! Plin de râvnă pentru Dumnezeul părinţilor Săi, care întrecea râvna tuturor celor din ziua aceea, el stătea alături când a avut loc lepădarea lui Isus prin omorârea cu pietre a marelui martir Ştefan. Şi pentru ca ucigaşii să nu fie împiedicaţi prin hainele lor orientale lungi, el le-a supravegheat hainele şi s-a învoit la moartea sa.

Întreaga adunare creştină din Ierusalim a fost apoi zdrobită şi împrăştiată pretutindeni, „afară de apostoli” (Faptele apostolilor 8.1). Saul trebuia să-şi îndeplinească acum misiunea în alte locuri şi Damasc trebuia să devină scena următoare a zelului său. Dar înainte să vorbesc despre aceasta, doresc cu plăcere să scot în evidenţă harul impresionant care străluceşte din capitolul 8 al Faptelor Apostolilor.

În istoria din trecut a lui Israel Dumnezeu a încercat să găsească un răspuns în inimile izraeliţilor sub disciplinarea mâinii Sale; fie sub Lege sau sub proroci, sub Ioan Botezătorul sau sub Hristos. Totul a fost în zadar: inimile lor nu au răspuns nici la tunetul Legii şi nici la rugăminţile slujbei profetice; şi nici harul lui Hristos nu a putut scoate altceva din ei, decât în cele din urmă strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Ultima mărturie s-a văzut în Biserica formată în ziua de Rusalii, şi glasul Duhului Sfânt vestea „faptele mari ale lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 2.11). Aceasta a mers aşa, după cum am văzut, până când capitolul 7 din Faptele Apostolilor a încheiat încercarea care căuta în inima lui Israel binele sau după un răspuns la bunătatea desăvârşită a inimii lui Dumnezeu. Acum sosise momentul decisiv; şi Dumnezeu nu Se va mai osteni să cheme binele din inima omului, ci printr-o funcţie nouă, introdusă prin convertirea lui Saul, El Se va osteni să pună binele în inima omului. Dar mai era ceva de rezolvat, pe care Dumnezeu nu-l putea trece uşor cu vederea, şi acesta îl găsim în capitolul 8 din Faptele Apostolilor.

Un urmaş al lui Ham a plecat cu inima împovărată din localitatea de domiciliu a cuşiţilor într-o călătorie anevoioasă prin pustia Africii spre Iuda, unde Dumnezeu era cunoscut (Psalmul 76.1,2). El a auzit despre Dumnezeul lui Israel şi despre cetatea sfântă, unde acest Dumnezeu ar putea fi găsit. Până în momentul acela râul de har de la tronul lui Dumnezeu a curs spre Ierusalim. Însă Ierusalimul, prin faptul că a respins dovezile de har de nestrămutat faţă de David (Isaia 55.3), a îndreptat acest râu în altă direcţie. Cu toate acestea râul nu a încetat să curgă, chiar dacă direcţia lui a fost schimbată. Acum el şi-a orientat cursul spre Samaria necurată şi mai departe, până a atins partea cealaltă a pustiei. Acolo se putea vedea acest etiopian, care s-a reîntors în ţara lui, fără ca sufletul lui să fie satisfăcut, căci ziua Ierusalimului trecuse, căci el nu a cunoscut ziua cercetării lui (Luca 19.44).

 Dar Dumnezeu este un Răsplătitor al celor care Îl caută (Evrei 11.6), şi această inimă căutătoare nu trebuia să fi căutat în zadar. La porunca Duhului Filip a pornit spre el şi a auzit cum acest bărbat citea din cartea prorocului Isaia. Nici averea, nici erudiţia şi nici poziţia lui în lume nu i-au dăruit bogăţiile pe care el trebuia să le găsească acum – adunate în cartea pe care el a luat-o cu sine din Ierusalim. Filip a început cu acelaşi loc din Scriptură, pe care el tocmai îl citea, şi „i-a vestit Evanghelia despre Isus”. El a găsit Persoana, singura care putea să-i satisfacă sufletul, şi astfel a mers cu bucurie pe drumul lui. Etiopianul nu şi-a întins zadarnic mâinile spre Dumnezeu (vezi Psalm 68.31)! Dumnezeu nu Şi-a schimbat felul Său suveran de a proceda, care a smerit seminţia lui Ham cu pielea întunecată a rasei negre (vezi Geneza 9) (Remarca redacţiei: noi citim numai despre o blestemare a lui Canaan, şi nu de o blestemare a lui Cuş. Cu toate acestea culoarea neagră a pielii a însemnat în general în toată istoria omenirii umilire, opresiune şi înrobire pentru cei care aveau această piele); însă în timp ce El a lăsat toate problemele domniei aşa cum au fost, prin sângele Mielului El a făcut (nu faţa, ci) inima şi conştiinţa omului negru albă ca zăpada!

Eu citesc acest capitol în această lumină ca o intercalare între prima luare în considerare a lui Saul la moartea lui Ştefan şi călătoria lui spre Damasc (Faptele Apostolilor 9). Este ca şi cum Dumnezeu tocmai cu această moarte de martir a pus capăt pentru totdeauna fundamentului pe baza căruia El voia să lucreze cu Israel, şi pe când era gata să alunge pe Israel de la sânul Lui şi să introducă o nouă ordine – este ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să spună: dacă undeva în lume este un suflet care caută, chiar şi un copil al unei rase blestemate (remarca redacţiei: în acest caz nu putem recunoaşte blestemarea, putem însă recunoaşte că această rasă a fost permanent dezavantajată în istoria omenirii, chiar şi în zilele noastre), atunci acest suflet nu trebuie să mă caute în zadar. Eu sunt un Răsplătitor al tuturor celor care Mă caută.

Dar dacă revin la Saul, găsesc cealaltă latură care ilustrează această îndepărtare nouă de la căile vechi; şi aceasta este exprimat exemplar de propria Lui peniţă: „Am fost găsit de cei care nu Mă căutau” (Romani 10.20).

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Ein auserwähltes Gefäß (2)

„Chapter 2: The End of Man’s History“ din A Chosen Vessel

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (44)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen