Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 12.1-5
2 Corinteni 12.1-5: În adevăr, nu-mi foloseşte să mă laud, pentru că voi veni la viziuni şi la descoperiri ale Domnului. Ştiu un om în Hristos, care acum paisprezece ani (fie în trup, nu ştiu, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), unul ca acesta a fost răpit chiar până la al treilea cer. Şi ştiu că un asemenea om (fie în trup, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), a fost răpit în paradis şi a auzit lucruri de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le vorbească. Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele.
Un om în Hristos
Deoarece învăţători greşiţi şi apostoli falşi au intrat în Corint, Pavel s-a văzut obligat să ia atitudine împotriva lor. Aceşti lucrători înşelători se lăudau „după carne”, adică, pe ei îi interesa originea lor proprie, onoarea şi prestigiul lor ca oameni naturali. Însă Pavel nu voia să se laude cu sine însuşi, ci numai cu „un om în Hristos”.
Ce vrea să se spună prin aceasta? Dacă cineva este unit cu Hristos prin credinţă, atunci Dumnezeu nu-l mai vede în starea lui naturală ca şi copil al lui Adam. Un astfel de om este „în Hristos”, adică el este strâns legat cu El, unit cu el. El stă înaintea feţei lui Dumnezeu pe o bază nouă, pe terenul învierii şi a Duhului vieţii în Hristos Isus (Romani 8.12). De aceea, cel care este în Hristos este „o creaţie nouă” – şi aceasta este singurul lucru care avea valoare pentru apostol (2 Corinteni 5.16,17; Galateni 6.12-16).
În cazul laudei unei persoane – un om în Hristos – nu este vorba deci de noi înşine, de onoarea proprie sau de poziţia noastră proprie. Toate acestea dispar în lumina cunoaşterii lui Hristos, care întrece cu mult toate acestea (Filipeni 3.8). De aceea nu este vorba de experienţe spectaculoase, pe care le facem noi (o „înălţare la cer” sau chiar – aşa cum îşi revendică unii dreptul – o „călătorie în iad”), la care se poate referi, la descoperiri din afara Bibliei. Aceasta este total lipsit de importanţă şi chiar induce în eroare.
„Un om în Hristos” datorează totul lui Hristos, moartea lui şi învierea lui şi înălţarea lui la cer. De aceea pe aceasta trebuie să se pună tot accentul; aceasta caracterizează poziţia noastră nouă ca şi credincioşi. Noi am fost răstigniţi cu Hristos, am murit şi am fost îngropaţi, dar şi înviaţi cu El şi strămutaţi chiar în locurile cereşti. „Un om în Hristos” este în El pus desăvârşit înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 1.4-6; 2.6). Nu este locul omului natural, al copiilor oamenilor decăzuţi. Este locul tuturor celor care sunt în Hristos şi au fost făcuţi una cu El.
Principial aceasta este deci deja acum poziţia fiecărui credincios adevărat ca „om în Hristos”. Însă în curând se va revela gloria poziţiei. De aceea creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8.19). Noi datorăm poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu Omului ceresc, cu care suntem legaţi, căci „cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti” (1 Corinteni 15.48). La revenirea lui Hristos se va vedea aceasta în glorie, chiar şi în ceea ce priveşte trupul nostru. Aşa cum am purtat chipul primului om, al lui Adam material şi muritor, la fel vom purta chipul ultimului Adam, Omul glorificat în cer (1 Corinteni 15.49).
La Pavel era realmente vorba de „viziuni şi descoperiri ale Domnului” (2 Corinteni 12.1), de care el ca „un om în Hristos” a avut parte. Nu erau închipuiri sau invenţii omeneşti. Şi eu gândesc, că există un context şi cu viziunea de chemare a apostolului, aşa cum găsim aceasta în cartea Faptele apostolilor 9; 22; 26. Atunci când lumina din cer a strălucit în jurul lui, Pavel a înţeles pentru prima dată că Isus, pe care el Îl prigonea, ca şi Cap în cer era unit cu toţi aceia de pe pământ care Îi aparţineau. Hristos trăieşte în mădularele trupului Său pe pământ, şi invers, ei sunt uniţi cu El ca şi Cap al lor în cer. Hristos în noi şi noi în Hristos: aceasta este taina Bisericii (Adunării), a cărei administrare [a tainei] a primit-o Pavel.
Paradisul şi cerul al treilea
Pavel nu s-a lăudat cu descoperirile pe care le-a primit, în contrast cu publicitatea acelora care primesc acum uneori astfel de experienţe paradisiace. El a vorbit foarte rar despre acestea. Au trecut aproape paisprezece ani de când el a fost răpit în al treilea cer (o perioadă de timp care în modul cel mai remarcabil se întâlneşte şi în Galateni 2.1).
Apostolul a dat lui Hristos onoarea care I se cuvenea, prin aceea că el s-a numit pe sine însuşi numai „un om în Hristos”. Ca urmare a lucrări lui Hristos, toţi credincioşii adevăraţi sunt uniţi cu El în cer. Capul ceresc actualizează mădularele Sale. Acolo unde este El, suntem şi noi înaintea feţei lui Dumnezeu. Ca „om în Hristos” noi am căpătat har în El şi chiar am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. De aceea locul tuturor credincioşilor adevăraţi este în cerul al treilea, şi aceasta va deveni curând realitate deplină la răpirea Bisericii (Adunării).
Cerul al treilea este „Cerul cerurilor” (Psalmul 148.4), acesta este domiciliul nemijlocit al lui Dumnezeu. În privinţa aceasta ne putem gândi la împărţirea Templului şi a cortului din pustie: După curtea din faţă şi Locul sfânt urma Locul Preasfânt sau „Sfânta Sfintelor”. Acesta era locul unde domnea Dumnezeu şi unde avea loc ispăşirea în Ziua cea mare a ispăşirii prin sângele jertfei pentru păcat, care era adus de marele preot în Locul Preasfânt (Leviticul 16; Evrei 13.11).
În continuare apostolul spune că el a fost luat în Paradis (2 Corinteni 12.3,4). Nu gândesc că prin Paradis ar fi vorba de un alt loc decât cerul al treilea, despre care el a vorbit mai înainte; probabil este o parte a cerului al treilea.
Este vorba despre aceeaşi persoană (un om în Hristos), şi Pavel repetă numai că el nu ştie dacă aceasta a avut loc în trup, sau în afară de trup. În cazul Paradisului (acesta este un spaţiu înconjurat cu ziduri, o grădină de plăceri) este vorba în mod deosebit de savurarea binecuvântărilor locului acesta. Această grădină cerească este plină de gloria lui Dumnezeu. De aceea specificarea „vorbiri (lucruri) de nespus”, care se aud acolo. Ne vom ocupa în curând cu însemnătatea lor.
Răpit în trup sau în afara trupului
Pavel a fost dus, sau răpit în cerul al treilea. Aceasta trebuie să fi fost o experienţă care a avut loc deodată, aşa cum redă aceasta verbul folosit „a răpi” (compară cu Matei 11.12; Ioan 10.12,28,29; Faptele apostolilor 8.39; 23.19; 1 Tesaloniceni 4.17; Iuda 23; Apocalipsa 12.5). Această „ducere” poate fi o răpire a simţului, un extaz al duhului (compară cu Faptele apostolilor 22.17 şi 2 Corinteni 5.13), dar putea să fi avut loc realmente „în trup”. Istoria evanghelistului Filip confirmă că în cele din urmă nu este imposibil aceasta, căci Duhul Domnului l-a luat – l-a răpit -, aşa că famenul nu l-a mai văzut (Faptele apostolilor 8.39).
Aceasta este important pentru tema noastră, pentru că noi ca şi credincioşi în curând vom fi luaţi deodată de pe pământ şi vom întâmpina pe Domnul în văzduh. Aceasta nu va fi atunci un extaz, nu va fi un extaz al duhului. Aceasta va avea loc efectiv „în trup”: şi anume în trupul transformat al celor în viaţă, care vor fi în viaţă la venirea Domnului, respectiv în trupuri de înviere al celor adormiţi prin Hristos. Aceasta are loc potrivit cuvintelor apostolului la „răpirea” Bisericii (Adunării) (1 Tesaloniceni 4.15-17). Biserica va fi luată pe neaşteptate de pe pământ. De aceea unele traduceri nu vorbesc despre „luarea” ci despre „răpirea Bisericii” (engleză „rapture”, olandeză „wegvoering”, spaniolă „arrebatamiento”, germană „Entrückung”).
Pavel spune de două ori, că el cu adevărat nu ştie dacă a avut loc în trup sau în afara trupului. „Dumnezeu ştie” (2 Corinteni 12.2,3). Aceasta era cunoscut numai lui Dumnezeu. Însă despre Ioan se spune de câteva ori în ultima carte a Bibliei, că el era „în duhul” sau a fost fascinat în duhul (Apocalipsa 1.10; 4.2; 17.3; 21.10). Deci aceasta a avut loc evident în afara trupului, cu toate că tot ce el a văzut şi a auzit, după ce „a fost suit” în cer (Apocalipsa 4.1), putea fi perceput foarte exact.
Însă Pavel a fost aşa deodată „răpit” de pe pământ, că nu a putut să constate dacă era un extaz al duhului sau era realitate (compară şi cu Faptele apostolilor 12.9). Deci este posibil ca ambele să fi avut loc, şi privit din punct de vedere biblic ambele sunt adevărate. Căci credincioşii adormiţi sunt deja acum „în afara trupului” cu Hristos în Paradis, însă curând ei şi noi toţi, cei vii, care rămân în viaţă până la venirea Domnului, vom fi luaţi efectiv „în trup” în cerul al treilea şi în casa Tatălui; şi astfel vom fi pentru totdeauna la Domnul!
Patru lucruri de nespus
Atunci noi vom fi – cine ştie cât de curând – martori ai cuvintelor de nespus, care se aud acolo. Pavel nu aminteşte cine rosteşte aceste cuvinte: de sfinţii cereşti, de îngeri sau de Dumnezeu. Aceasta ne rămâne ascuns. Însă în ultima carte a Bibliei auzim de numeroase comunicări şi revelaţii profetice prin persoane din cer. Evident acolo nu este vorba despre „cuvinte care nu se pot spune”. Numai ceea ce vorbesc cele şapte tunete a trebuit Ioan să pecetluiască (Apocalipsa 10.4).
La fel de puţin putem presupune, că Pavel nu a trebuit să înţeleagă aceste „cuvinte de nespus”. Dimpotrivă, erau revelaţii „deosebite” sau „măreţe”, pe care el evident le-a înţeles (2 Corinteni 12.7). Căci altfel n-ar fi avut nevoie să primească o țepușă în carne, dacă nu ar fi fost pericolul mare al înălţării de sine şi glorificării de sine.
Probabil în privinţa aceasta trebuie să ne gândim la numeroasele revelaţii pe care Pavel le-a primit referitoare la adevărul despre Hristos şi Adunarea (Biserica) Sa, taine cu privire la viitor, cum ar fi restabilirea lui Israel, răpirea Bisericii şi aşa mai departe. Foarte multe din ele le-a scris în epistolele sale. De aceea caracterul lor de nespus se referă la forma cerească, divină a acestor taine, aşa cum ele vor fi cunoscute în Paradis. Însă nu este permis unui om de pe pământ să vorbească despre această experienţă cerească. Duhul Sfânt însă a condus pe Pavel şi pe ceilalţi apostoli aici pe pământ în tot adevărul divin (Ioan 16.13).
În orice caz nu este nici o îndoială că apostolul a luat cu adevărat cunoştinţă despre aceste revelaţii cereşti, pe care noi toţi le vom cunoaşte în curând (1 Corinteni 13.12). În timp ce el era în cerul al treilea, savurarea acestor lucruri nu constituia nici o problemă pentru el. Însă de îndată ce el era din nou pe pământ, a avut nevoie de o ţepuşă în trupul său (probabil o suferinţă a ochilor; Galateni 4.13-15), pentru ca el să nu se înalţe din pricina revelaţiilor. Pavel nu era încă desăvârşit pe pământ.
Însă credincioşii adormiţi au deja acum în Paradis parte de savurarea deplină a acestor lucruri cereşti minunate. Fericirea în starea intermediar nu se deosebeşte de fericirea din starea veşnică, în ceea ce priveşte felul ei. Imediat după adormire creştinul credincios este la Hristos (Filipeni 1.23), şi aceasta îl face fericit. Scriptura nu face nici o diferenţă în privinţa aceasta între starea intermediară şi starea veşnică. Ea nu face această diferenţiere nici cu privire la cei necredincioşi: grozăvia şi caracterul chinurilor în locuinţa morţilor şi în iazul de foc sunt puse pe aceeaşi treaptă.
De altfel noi nici aici pe pământ nu suntem lipsiţi de aceasta, căci noi ne bucurăm deja acum de Hristos „cu bucurie de nespus şi glorioasă” (1 Petru 1.8). Nu este bine să exprimăm în cuvinte această bucurie cerească, însă noi vedem strălucirea ei, între altele pe faţa lui Ştefan (Faptele apostolilor 6.15; 7.55).
În afară de aceasta noi putem mulţumi Dumnezeului nostru şi Tatăl pentru „darul Său nespus de mare” (2 Corinteni 9.15), şi anume pentru darul Fiului Său preaiubit şi pentru darul Duhului Sfânt (Ioan 4.10). Cine ar putea să măsoare bogăţia acestor daruri divine?
Pe lângă aceasta este Duhul Însuşi, care în timpul de acum Se roagă pentru noi şi imploră cu „suspine negrăite” (Romani 8.26). Duhul, care locuieşte în noi, dă naştere în inimile noastre la rugăciuni „potrivite cu voia lui Dumnezeu”, rugăciuni divine pentru „sfinţi” (Romani 8.27). Bogăţiile de nespus ale Dumnezeirii Triunitate ne stau deci aici pe pământ la dispoziţie!
Tradus de la: Mit Paulus im Paradies
Traducere: Ion Simionescu