O privire în veşnicie
1 Corinteni 15.20-28

Hendrik Leendert Heijkoop

© CSV, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 15.20-28

1 Corinteni 15.20-28: Dar acum, Hristos a fost înviat dintre morţi, cel dintâi rod al celor care au adormit. Pentru că, întrucât prin om este moartea, prin om şi învierea morţilor. Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; atunci va fi sfârşitul, când El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţat orice stăpânire şi orice autoritate şi putere. Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea. Pentru că El ‚a supus toate sub picioarele Lui’. Dar, când spune că toate au fost supuse, se înţelege că în afară de Cel care I-a supus toate. Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Introducere

Când vorbim despre veşnicie în adevăratul sens al cuvântului, atunci aceasta este timpul situat înainte de a fi creaţia, înainte de începutul din Geneza 1.1. Însă nu m-am exprimat corect, căci am zis timpul înainte de Geneza 1.1 – dar în veşnicie nu există timp. Este veşnicia înainte de începutul când Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Şi veşnicie este şi ce va urma după evenimentele descrise în Apocalipsa 20; după ce a avut loc ce a profeţit Petru, că „elementele aprinse de mare căldură se vor topi”. Atunci, potrivit cu făgăduinţa lui Dumnezeu, vor fi ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea (2 Petru 3.12,13). Perioada scurtă dintre veşnicie, înainte ca Dumnezeu la început să creeze cerurile şi pământul, şi veşnicia după aceea, este timpul – ceea ce este decupat din veşnicie, ceea ce are o lungime măsurabilă, o lungime care se lasă subîmpărţită.

Noi nu putem înţelege noţiunea de veşnicie. Îmi amintesc de o întâmplare mică de odinioară. Un împărat a întrebat pe cineva, cunoscut pentru înţelepciunea lui mare: „Explică-mi, ce înseamnă veşnic.” Răspunsul a fost: „Într-o ţară îndepărtată este un munte de cupru, fier şi aliajele lor, al cărui vârf este până la nori. O dată la o mie de ani o păsărică îşi freacă ciocul de munte. Când muntele a devenit aşa de tocit, că el a dispărut, atunci a trecut o secundă din veşnicie.” Acest răspuns ne dă o mică impresie despre ceea ce înseamnă „veşnic”, chiar dacă nu este în chip desăvârşit, căci în veşnicie nu există timp, şi de aceea nu sunt nici secunde.

Noi aplicăm cuvântul „veşnicie” şi la ceea ce este în afara lumii, în afara a ceea ce se vede aici pe pământ. Când oamenii mor, se spune, că ei au trecut din timp în veşnicie, căci ei au părăsit pământul, au părăsit ce este vremelnic. Însă aici lipseşte o caracteristică importantă a veşniciei: caracterul netransformabil. În primele versete din Apocalipsa 21, unde este vorba de cerul nou şi pământul nou – veşnicia -, se spune: „Şi marea nu mai este”. Aceasta ne indică, că lucrurile veşnice nu se schimbă. Căci nimic nu prezintă mai bine caracterul schimbător şi transformarea, decât marea. Deci, marea nu va mai exista atunci. Nimic nu se va mai schimba. Însă starea acelora care acum nu mai sunt pe pământ, deci aceia, aşa cum spunem noi, care sunt în veşnicie, nu este încă netransformabilă – ei toţi vor învia.

Şi tocmai despre înviere este vorba în textul pe care l-am citat. Domnul Isus a fost înviat dintre morţi. Şi aşa cum moartea a venit printr-un om, prin Adam, tot aşa învierea morţilor va avea loc printr-un Om, prin Omul Hristos Isus. „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii” (1 Corinteni 15.22). Însă apoi se spune mai departe: „dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos. După aceea, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” (1 Corinteni 15.23-26).

Aici se descrie, când vor învia morţii. Cel dintâi este Hristos. După aceea urmează un „apoi” (1 Corinteni 15.23): cei care sunt ai lui Hristos (deci credincioşii care au murit), vor învia dintre morţi la venirea Domnului. Scriptura nu vorbeşte aici direct despre „înviere” ci ea spune, că Domnul va nimici moartea. Când El va fi nimicit moartea, atunci aceia, care au fost în moarte, nu vor mai fi în moarte. De aceea în Apocalipsa 20.14 se spune: „Şi moartea şi locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.” Atunci morţii vor sta înaintea marelui tron alb. Acolo nu se spune că ei au fost făcuţi vii. Trupurile celor necredincioşi vor fi realmente înviate, dar Dumnezeu nu numeşte aceasta „viaţă”. Dumnezeu numeşte „viaţă” numai ceea ce credincioşii au deja acum pe pământ şi apoi în veşnicie: viaţa, pe care ei au primit-o prin naşterea din nou. Cu toate că morţii vor învia – trupurile lor vor ieşi din morminte şi sufletul şi trupul se vor unii -, Dumnezeu nu numeşte aceasta „viaţă”. Dumnezeu şi atunci îi numeşte „morţii”. Ei vor sta înaintea marelui tron alb, vor fi judecaţi şi vor fi aruncaţi în iazul de foc. Dumnezeu numeşte aceasta moartea a doua. Moartea nu este o stare de inconştienţă, nu este încetarea existenţei, ci ea înseamnă „despărţire”. Moartea trupească este despărţirea sufletului de trup. Moartea a doua, moartea veşnică, este despărţirea de viaţă, despărţirea de Dumnezeu, Izvorul oricărei vieţi. Ei vor fi acolo veşnic în întuneric, în foc, despărţiţi de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu spune, că ei vor fi în moartea a doua.

Etapele învierii

La cei care au trecut din viaţă în veşnicie, găsim deci trei etape ale învierii:

  1. Domnul Isus a înviat dintre morţi.
  2. Vine ziua în care toţi credincioşii, care au murit, vor învia. Sufletul şi trupul se vor unii şi vor trece în starea neschimbabilă.
  3. După aceea vine ziua, în care şi morţii necredincioşi vor învia. Ei vor fi atunci aruncaţi acolo unde vor fi pentru totdeauna şi neschimbabil, despre care Domnul Isus spune: „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.48). Starea aceasta nu se va schimba niciodată. Aceasta este destinaţia lor definitivă.

Să privim mai întâi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre starea în care se află cei morţi. Gândesc că noi toţi am auzit destul ce spun oamenii: „Nu ştie nimeni, căci nimeni nu a venit încă înapoi”. Este adevărat, că nici un om de pe pământ, fără o descoperire deosebită din partea lui Dumnezeu, nu poate şti ce se petrece după moarte, şi de asemenea este adevărat, că cineva, care a trecut pragul în veşnicie, nu mai poate veni înapoi. Căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Ori încotro ar cădea copacul … în locul unde cade, acolo rămâne” (Eclesiastul 11.3). Şi tocmai din ceea ce „Părintele veşniciei”, Domnul Isus Însuşi, ne spune despre starea după moarte, se vede clar că cei care sunt acolo nu vor veni înapoi, ca să ne relateze aici cum arată acolo. Ce povestesc spiritişti despre vorbirea cu duhurile celor morţi, este înşelătorie. Vocile nu sunt ale celor morţi, ci sunt ale demonilor.

Omul bogat din Hades a spus: „Te rog, atunci, părinte, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu” (Luca 16.27), la care Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei”. Apoi omul bogat s-a mai rugat încă o dată în Luca 16.30: „Nu, părinte Avraam, ci, dacă se va duce la ei cineva dintre cei morţi, se vor pocăi”. Avraam a răspuns iarăşi: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor fi înduplecaţi nici chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi.”

Dar cât este de adevărat că nici un om nu poate şti de la sine însuşi cum arată după moarte, este totuşi cineva care ştie foarte bine şi care ne-a făcut cunoscut. Aici în Luca 16 a vorbit un adevărat Om, dar un Om care putea spune despre Sine: „Fiul Omului care este în cer”. Când Domnul a spus aceasta în Ioan 3.13, El nu a spus: „Fiul Omului, care era în cer”. Noi trebuie să reţinem bine aceasta. El era Dumnezeu din veşnicie, şi El a venit pe pământ, ca să devină Om. În epistola către Evrei citim: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule”, şi: „Tu Mi-ai pregătit un trup” (Evrei 10.7,5). Da, El era Dumnezeul veşnic, care a devenit Omul adevărat.

Noi putem înţelege, că deseori se spune: „Domnul Isus a părăsit cerul şi a venit pe pământ”. Şi este adevărat, că El a venit pe pământ. Dar Scriptura nu spune că El a părăsit cerul. În timp ce El era aici pe pământ şi discuta cu Nicodim în Palestina, El a spus despre Sine Însuşi: „Fiul Omului, care este în cer”. Pe când era pe pământ, în acelaşi timp El era în cer. Căci El a fost cu adevărat Om, dar tot aşa de adevărat Dumnezeu. În timp ce El vorbea cu Nicodim, El a putut în acelaşi timp să-i spună, ce El a văzut şi a auzit în cer, deoarece El este Dumnezeul atotputernic, atotştiutor, preamărit în veşnicie.

Deja atunci o grupă de iudei, saducheii, ziceau, aşa cum spun mulţi oameni astăzi: „Odată cu moartea s-a terminat totul”. Ei luau în derâdere pe ceilalţi şi spuneau: „Voi puteţi uşor spune că este o viaţă după moarte şi o înviere, dar dovediţi-ne aceasta încă o dată. Nimeni nu poate şti aceasta, căci nimeni nu s-a întors de acolo!” Atunci El, „Părintele veşniciei” a ridicat pentru un moment perdeaua care desparte veşnicia de timp, şi a arătat în ce loc şi în ce stare se află cei care au murit. Unii sunt de părerea că această întâmplare cu omul bogat şi cu Lazăr ar fi o pildă. Dar niciunde nu scrie aceasta. Nu este o pildă. Domnul Isus vorbeşte despre doi oameni, care au trăit realmente pe pământ. El, Cel care de la început cunoştea pe toţi oamenii (căci ei sunt creaturile Lui) şi pentru care nici un lucru nu este ascuns, a ales doi oameni dintre toţi cei morţi şi ni-i prezintă.

Aceşti doi oameni indică spre faptul că pentru om sunt două posibilităţi: oamenii se duc ori în locul unde este omul bogat, ori în locul unde este Lazăr cel sărac. Cu certitudine este o diferenţă în ceea ce priveşte pedeapsa (aşa cum este cazul şi cu răsplătirea celor credincioşi, compară de exemplu cu Luca 19.15-19). Nu toţi oamenii, care nu şi-au luat adăpost la Domnul Isus, vor fi la fel de aspru pedepsiţi. Domnul Isus vorbeşte despre „întunericul de afară (sau: cel mai din afară)” (Matei 8.12; 22.13; 25.30), ceea ce se poate deduce că există şi un domeniu mai în interior al întunericului. El mai vorbeşte şi despre cineva, care va fi bătut cu multe lovituri, şi de cineva, care va fi bătut cu mai puţine lovituri (Luca 12.47,48). Şi în Apocalipsa 20.12 citim, că morţii dinaintea scaunului de domnie mare şi alb vor fi judecaţi după faptele lor.

Dacă un păgân, care niciodată nu a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, moare neîntors la Dumnezeu, atunci el va primi o pedeapsă mai mică decât cel care a auzit Evanghelia, dar a refuzat s-o primească. Dacă cineva nu a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, dar a lucrat împotriva gândurilor lui Dumnezeu, atunci el nu este aşa de vinovat ca cineva care cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi cu toate acestea merge pe căile lui proprii, care ştie care sunt gândurile lui Dumnezeu, dar cu îndrăzneală le desconsideră. Însă chiar dacă există diferenţe în mărimea pedepsei, totuşi soarta generală este aceeaşi. Apocalipsa 20.15 ne arată că toţi necredincioşii vor fi în veşnicie în iazul de foc.

Principial înaintea lui Dumnezeu sunt numai două grupe de oameni. Cei care s-au pocăit şi au mărturisit lui Dumnezeu păcatele lor, aparţin grupei de oameni care vor avea o bucurie şi o fericire veşnică. Şi cei care au refuzat să se pocăiască, aparţin celeilalte grupe de oameni, care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Două grupe de oameni

În Luca 16.19-31 Domnul Isus ne prezintă aceste două grupe de oameni, luând din fiecare grupă un om ca model. „Era un om bogat, care se îmbrăca în purpură şi în in subţire şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi de strălucire. La uşa lui era pus un sărac, numit Lazăr, plin de bube, dorind mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. A venit timpul când săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat.”

Dacă citim atent aceste versete, vom remarca unele lucruri importante. Mai întâi acolo era un om, care era bogat, îmbrăcat în purpură şi în in subţire, şi care în fiecare zi trăia în veselie şi strălucire; şi un anumit sărac, care era bolnav şi flămând, cu numele Lazăr. Fiul lui Dumnezeu descrie aici pe cei doi bărbaţi, şi El numeşte numele unuia, dar pe al celuilalt nu-l numeşte. Aceasta este cheia pentru toată întâmplarea. În Luca 10 cei şaptezeci s-au întors înapoi din misiunea pe care le-a dat-o Domnul, şi I-au zis: „Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău!” (Luca 10.17). Însă Domnul răspunde: „Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10.20). Acesta este punctul decisiv. Prin aceasta se decide unde omul îşi va petrece veşnicia. Lazăr era cunoscut Domnului Isus, şi El îl numeşte cu numele. Acesta este un nume minunat, căci „Lazăr” înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”. Omul era sărac şi bolnav, în lume nu avea nici o valoare. El trăia în foamete şi suferinţă. Probabil nu avea familie, căci atunci cu siguranţă nu ar fi zăcut acolo aşa bolnav, ca cerşetor, înconjurat de câini. Dar Dumnezeu l-a cunoscut. În cer el era cunoscut ca unul care avea pe Dumnezeu ca ajutor, care L-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute.

Omul bogat nu avea nevoie de ajutor. Cine este bogat şi în toate zilele poate trăi vesel şi în lux, cine are prieteni şi trăieşte într-o casă domnească (căci o casă obişnuită nu are porţi) – pentru ce are el nevoie de ajutor? Un astfel de om se poate foarte bine ajutora singur! Omul bogat nu s-a gândit niciodată să roage pe Dumnezeu să-i vină în ajutor. De aceea el era „necunoscut” în cer.

Şi apoi a venit momentul, când amândoi au trebuit să părăsească pământul. Săracul a murit, şi ce oamenii nu au văzut, aceasta ne relatează Domnul Isus aici. Când Lazăr a murit, îngerii stăteau pregătiţi şi l-au dus direct în sânul lui Avraam, în locul pe care Domnul Însuşi la cruce îl numeşte „Paradis”. Acesta era locul unde s-a dus Lazăr şi unde el este de mai mult de 1900 de ani. Cu cât timp înainte murise el, atunci când Domnul Isus relata această întâmplare, nu ştim. Cel puţin de 1900 de ani Lazăr este deja la Domnul Isus. El este în locul despre care Pavel spune în Filipeni 1.23: „Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Un loc minunat! Avraam a spus despre acesta: „aici, el este mângâiat” (Luca 16.25). Nu ne face aceasta să ne gândim la cuvintele din Apocalipsa 21? Acolo într-adevăr nu este descris Paradisul, căci acolo este vorba de starea veşnică, după ce cerurile şi pământul au trecut prin foc şi este un cer nou şi un pământ nou, dar se spune: „Şi El (Dumnezeu) va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 21.4). Aşa se spune aici despre Lazăr: „El este mângâiat”. Aceasta este poziţia acelora care L-au luat pe Dumnezeu ca ajutor al lor. Şi ca să vorbim cu cuvintele Noului Testament: cei care s-au întors la Dumnezeu şi au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Salvator al lor.

Şi omul bogat moare şi este îngropat. Este foarte posibil, ca Lazăr să nu fi avut o înmormântare aşa cum se cuvine, în orice caz Scriptura nu vorbeşte despre înmormântarea lui. Dar omul bogat a fost îngropat – aceasta au văzut oamenii. Dar apoi Domnul Isus relatează ce El a văzut şi ce s-a petrecut cu cel bogat după moartea lui: „Pe când era în locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16.23). Apoi auzim pe omul bogat spunând lui Avraam: „trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Luca 16.24). Ceva mai târziu Avraam zice: „Tu eşti chinuit”. Şi apoi: „Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este stabilită o prăpastie mare, aşa că cei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată” (Luca 16.26).

Şi ca să începem cu ultimul punct: Domnul Isus spune aici că timpul de har încetează pentru fiecare om în momentul când el părăseşte pământul. Deci soarta omului este definitiv pecetluită în momentul când el trece pragul spre veşnicie. Între locul în care se află Lazăr  şi locul unde este omul bogat, este o prăpastie de netrecut. Lazăr nu putea să treacă la omul bogat, chiar dacă el ar fi vrut, şi omul bogat nu putea ajunge la Lazăr. După moarte nu mai este nici un har. Afirmaţia că atunci se va oferi totuşi o ocazie de întoarcere la Dumnezeu este în contradicţie totală cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Vedem apoi cât de diferită este starea celor doi. Omul bogat şi-a deschis ochii şi se afla în chinuri. Într-o clipă, dintr-o viaţă plină de bucurie şi strălucire, unde avea tot ce-i dorea inima, el a ajuns în locul de chin. Şi de acolo omul bogat l-a văzut pe Avraam şi pe Lazăr în sânul său. Aţi stat şi voi vreodată într-o seară afară şi aţi privit într-o sală sau cameră luminată ale cărei perdele erau date la o parte? Atunci se poate vedea tot ce se petrece înăuntru. Dar dacă cineva ar fi privit din cameră afară, nu putea vede nimic. Aceasta este ceva deosebit. Din întuneric se poate vedea tot ce se petrece la lumină. Dar dacă eşti în lumină nu se poate vedea ce se petrece în întuneric. Perdelele aici la noi în sală sunt date la o parte. Dacă oamenii stau la o distanţă de o sută de metri, atunci ei ne văd aici în lumina strălucitoare. Dar dacă voi priviţi în afară, nu puteţi vedea oamenii. Voi nu puteţi vedea din lumină ce se petrece în întuneric. Şi tot aşa este şi cu Lazăr şi omul bogat. Cel bogat putea să vadă pe Lazăr, dar nu invers.

Încearcă să-ţi imaginezi pentru un moment ce înseamnă să fii acolo în chinuri. Omul bogat sufere chinuri în flăcări, aşa cum spune el. El are o sete aşa de mare, că pentru alinare se roagă pentru un deget umed, care să-i răcorească limba. În acelaşi timp vede pe Lazăr în sânul lui Avraam, care este acolo mângâiat şi primeşte binecuvântări minunate. Dar Lazăr nu-l poate vedea. Cei care sunt în lumină, nu pot vedea ce se petrece în întuneric. Dacă mai târziu noi din glorie am vedea pe cei care sunt pierduţi pentru totdeauna, atunci aceasta ar întrerupe bucuria noastră. Dar nu va fi aşa. Dar că aceia care sunt în întuneric vor vedea pe cei fericiţi, putem deduce din această relatare. Ce stare îngrozitoare!

Starea sufletelor după moarte

Deci în evanghelia după Luca 16 vedem starea sufletelor după moarte, atât a celor care cunosc pe Domnul Isus, cât şi a acelora care nu-L cunosc. Am citit în 1 Corinteni 15 că această stare nu durează veşnic. Da, ea durează deja de câteva secole. De la moartea lui Abel până astăzi au trecut aproximativ 6000 de ani. Dar ea nu va mai dura mult. Domnul Isus va veni curând, morţii în Hristos vor fi aduşi la viaţă şi noi, cei în viaţă, vom fi transformaţi. În 1 Corinteni 15.54 se spune că noi vom îmbrăca neputrezirea şi nemurirea. Atunci nu va mai fi nici un suflet în Paradis. Toţi cei care au fost acolo, vor avea un trup glorificat. Sufletul şi trupul vor fi unite în glorie. Noi, cei care credem, care atunci vom trăi pe pământ, vom fi transformaţi – trupul stării noastre smerite va fi transformat în asemănare cu trupul gloriei Sale (Filipeni 3.21). După aceea toţi „vom fi răpiţi în nori, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1 Tesaloniceni 4.17). Cei adormiţi nu vor mai fi atunci în Paradis, ci noi toţi vom fi în Casa Tatălui. Atunci nu va mai fi nici o schimbare pentru noi. Noi vom locui în Casa Tatălui, şi acolo va fi locuinţa noastră veşnică.

Însă aceasta nu este valabil pentru credincioşii tuturor perioadelor de timp, deoarece nu toţi credincioşii vor ocupa aceeaşi poziţie. Vom vedea mai târziu în Apocalipsa 21, că credincioşii Vechiului Testament şi aceia care vor veni la credinţă după răpirea Adunării, nu vor fi în Casa Tatălui. Ei vor locui atunci pe pământul nou. Desigur, şi acesta este un loc minunat, dar nu este locul pe care Dumnezeu în harul Său l-a pregătit pentru noi. Noi vom fi în Casa Tatălui şi vom fi templul, locuinţa lui Dumnezeu în veşnicie.

Apoi, la o mie de ani după învierea credincioşilor, va fi sosit momentul despre care am citit în 1 Corinteni 15.26: Domnul va desfiinţa ultimul vrăjmaş, moartea. Găsim descris aceasta în Apocalipsa 20:

Apocalipsa 20.11-14: Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.

Vedem aici că Domnul Isus va birui moartea. Moartea va fi aruncată în iazul de foc. „Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc." (Apocalipsa 20.14,15).

Probabil cineva va întreba: De unde şti tu că toţi aceşti morţi, care stau acolo, sunt necredincioşi? Este realmente aşa, că în creştinătate în general se spune, că prin „morţi” se înţeleg toţi cei care au murit şi că noi toţi trebuie să stăm odată înaintea marelui tron alb. Dar dacă citim Scriptura, recunoaştem clar că nu este aşa. Noi am citit aici: „Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.” Deci, în Ioan 5.24 auzim pe Domnul Isus spunând: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Deci Domnul spune aici categoric, că cine crede în El nu vine la judecată. Din aceasta rezultă că dacă în Apocalipsa 20 se spune că morţii vor fi judecaţi, printre aceştia nu pot fi credincioşi.

În Ioan 5.28 Domnul spune mai departe: „Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.” Cei care L-au primit pe Domnul vor fi deci treziţi pentru învierea vieţii; cei care au făcut răul vor fi treziţi pentru învierea judecăţii. De aceea ştim că morţii, care în Apocalipsa 20 stau înaintea tronului, pot fi numai necredincioşi. Dar noi am mai văzut şi că cu 1000 de ani înainte ca necredincioşii să învie şi apoi să fie judecaţi, trupurile credincioşilor morţi vor fi înviate. În acest moment sufletul şi trupul vor fi unite din nou şi credincioşii vor fi introduşi în glorie.

După ce citim în Apocalipsa 20.15: „Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.”, în capitolul 21 se spune mai departe:

Apocalipsa 21.1-8: Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră: şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas tare, spunând: ‚Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei; şi ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moartea nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut.’ Şi Cel care şedea pe tron a spus: ‚Iată, Eu fac toate noi.’ Şi a spus: ‚Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.’ Şi mi-a spus: ‚S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi El Îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte.

Starea finală

Aici găsim o descriere a stării finale, a veşniciei viitoare. Aceasta este starea în care nu va mai fi nici o schimbare. În general se spune că cei care mor intră în veşnicie. Însă aceasta este o veşnicie în care va mai fi schimbare, aşa cum tocmai am văzut. Cei care mor ca necredincioşi, ajung într-un loc de chin, în care omul bogat din Luca 16 se află de mai mult de 1900 de ani şi unde va trebui să mai rămână cel puţin 1000 de ani. După aceea, când în înviere îşi va primi înapoi trupul său, el, după ce va fi judecat, va fi aruncat în iazul de foc, locul definitiv de chin, moartea a doua. Acolo va rămâne veşnic.

Şi unde sunt credincioşii? Ei vor fi la Domnul Isus. Curând va veni momentul, şi probabil foarte curând, probabil chiar astăzi, că glasul Domnului va răsuna şi credincioşii adormiţi vor primi în înviere un trup de slavă. Apoi ei vor intra în Casa Tatălui, unde vor fi veşnic. Însă ei vor veni împreună cu Domnul pe pământ, ca împreună cu El să facă judecata şi în final să intre în Împărăţia păcii. Însă locuinţa credincioşilor glorificaţi va fi în cer, aşa cum găsim în Apocalipsa 4 şi Apocalipsa 5. Acolo vedem un tron, „şi pe tron şedea Cineva … Şi de jur-împrejurul tronului, douăzeci şi patru de tronuri, şi pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capetele lor erau cununi de aur” (Apocalipsa 4.2,4).

În Apocalipsa 5 citim mai departe: „Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul: şi a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron. Şi, când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harpă şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântă o cântare nouă, spunând: ‚Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!’” (Apocalipsa 5.6-10).

Aici vedem deci, ce vor face credincioşii în cer după învierea lor. Îi vedem aici şezând pe tronuri, îmbrăcaţi în haine albe lungi cu cununi de aur pe capetele lor. Ei cântă spre onoarea Domnului Isus, Mielul care a fost înjunghiat. În capitolul 4 găsim că ei, spre onoarea Creatorului lor, îşi aruncă cununile înaintea Tronului şi spun: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea, pentru că Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!” (Apocalipsa 4.11).

Aceasta este slujba, pe care ei o vor face în acest timp. Această slujbă ei încă n-o fac acum în Paradis. Cine adoarme acum şi merge la Domnul în Paradis, are parte de bucurie veşnică şi fără îndoială Îi vor aduce adorare. Însă aici în Apocalipsa 5 este vorba de perioada după care Domnul Isus a venit pentru ai Săi şi ei au fost aduşi la viaţă. În timpul acesta cei necredincioşi vor fi încă în mormintele lor şi în timpul celor 1000 de ani ai Împărăţiei păcii vor mai locui oameni pe pământ. Însă noi toţi vom fi în acest timp în Casa Tatălui, despre care Domnul Isus a spus în Ioan 14.2, că El va merge acolo ca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui Său. Totodată noi vom practica slujba noastră. Locul nostru va fi pe scaune de domnie, în jurul Tronului lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine preoţeşti albe şi vom avea cununi de aur pe capetele noastre. Apoi noi vom domni (aceasta este Împărăţia) şi ca preoţi vom sluji lui Dumnezeu. Am văzut la bătrâni, că ei au potire de aur pline cu tămâie şi cântă o cântare nouă. Ei exercită slujba preoţească spre onoarea Domnului Isus. Ce slujbă sublimă va fi aceasta!

Da, ce privilegiu mare este să cunoşti pe Domnul Isus, şi aceasta nu numai pentru timpul cât noi suntem pe pământ. Şi dacă ar fi numai pentru timpul cât suntem pe pământ, se merită totuşi să-L cunoşti. Cine dintre noi, care cunoaşte pe Domnul Isus, nu cunoaşte fericirea părtăşiei cu El? A spus cineva, măcar pentru o clipă, aş fi mai fericit dacă nu L-aş cunoaşte? Nimic nu se poate compara cu fericirea de a cunoaşte pe Domnul Isus şi de a merge cu El pe drum. Dacă aceasta este aşa deja acum, în timpul acesta, cum va fi atunci în veşnicie? Cât de minunat este deja pentru aceia care au părăsit pământul şi sunt la Domnul în Paradis!

La începutul capitolului 20 din Apocalipsa citim că noi vom veni împreună cu El pe pământ. El va bate pe vrăjmaşii Lui, şi noi vom domni împreună cu El. Despre aceasta citim şi în 1 Corinteni 6.2,3: „Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” Chiar dacă noi vom veni pe pământ să domnim, totuşi noi nu vom locui aici. Locuinţele noastre sunt în Casa Tatălui. Noi vom avea un trup ca al Domnului Isus. Acest trup va fi asemenea trupului Său de slavă (Filipeni 3.21). Domnul Isus putea să fie într-un anumit loc, şi scurt timp după aceea în alt loc. Pentru El nu erau uşi încuiate, prin care să nu poată intra. Pentru El nu era nici o îngrădire. Tot aşa va fi şi la noi. Noi vom fi acasă în Casa Tatălui şi vom veni pe pământ ca să domnim.

În Apocalipsa 20 stăm în pragul stării veşnice. Acolo vedem pe morţi stând înaintea marelui tron alb. Aceştia sunt necredincioşii începând de la căderea în păcat şi până la ultimul necredincios din viitor. Aceasta cuprinde o perioadă de timp de cel puţin 7000 de ani. Morţii vor fi toţi oamenii care au murit, cei care nu s-au întors la Dumnezeu. Înainte ca aceşti morţi să apară înaintea tronului, pământul şi cerul vor fi fugit (Apocalipsa 20.11). Pământul şi cerul vor fi arse şi elementele vor fi descompuse. Aşa curăţă Dumnezeu pământul de necurăţiile care sunt pe el după căderea omului în păcat, şi curăţă cerul de necurăţia care este în el după căderea lui satan.

Apoi Domnul Isus va crea un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. Răul va fi închis în iazul de foc, care, aşa cum a spus Domnul Isus în evanghelia după Matei 25.41, a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui. În final acolo vor ajunge toţi oamenii care au preferat slujirea lui satan în locul slujirii lui Dumnezeu şi au refuzat să se pocăiască. Ei vor fi veşnic în locul despre care Domnul Isus a spus: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” Răul va fi închis, aşa că el nu va mai putea acţiona, şi va fi pentru totdeauna acolo. Atunci fricoşii, necredincioşii, păcătoşii şi urâcioşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii, idolatrii şi toţi mincinoşii vor fi pentru totdeauna afară, pentru totdeauna în iazul care arde cu foc şi pucioasă (Apocalipsa 21.8).

Să medităm încă o dată la aceste cuvinte: fricoşii şi necredincioşii şi mincinoşii sunt în iazul care arde cu foc şi pucioasă, acesta este moartea a doua. Aceasta este destinaţia veşnică a acelora care nu L-au primit pe Domnul ca Mântuitor al lor şi nu au venit cu păcatele lor şi vina lor la El. Ce destinaţie îngrozitoare, ce viitor îngrozitor pentru toţi cei care nu s-au pocăit! Dar ce viitor minunat posedă dimpotrivă aceia care s-au întors la Dumnezeu!

Cerul nou şi pământul nou

Apocalipsa 21.1: Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai este.

Există ceva care exprimă mai bine nestatornicia şi caracterul schimbător, decât este marea? Dacă staţi pe ţărmul mării, puteţi privi un ceas, o zi sau un an – niciodată ea nu arată la fel. Permanent îşi schimbă culoarea, şi apa nu este niciodată liniştită. De aceea în prorocii marea este folosită deseori ca tablou al mulţimii de oameni, care în ochii lui Dumnezeu sunt permanent în mişcare. Însă în veşnicie nu va fi nici o dezordine. În cerul nou şi pe pământul nou nu va mai fi nici o schimbare.

Acolo nu va mai fi nici un guvern. Am citit în 1 Corinteni 15, că Domnul Isus va da atunci puterea, Împărăţia, Tatălui Său, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi. Şi aici în Apocalipsa 21, în starea veşnică, este de aceea vorba numai de Dumnezeu. Noi nu mai găsim aici Numele lui Dumnezeu ca Iehova, aşa cum este în Vechiul Testament. Acest Nume L-a avut Dumnezeu în legătură cu poporul Israel. Aici nu mai este vorba nici de „Dumnezeu, Atotputernicul”, aşa cum El S-a revelat patriarhilor. Tot aşa nu găsim aici nici „Dumnezeu, Cel Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului” (Geneza 14.19), aşa cum va fi Numele lui Dumnezeu în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Noi nu găsim nici măcar pe „Tatăl”, cu toate că la acest Nume se face aluzie. Aici avem înaintea ochilor numai pe „Dumnezeu”, Dumnezeu, Creatorul, Dumnezeu, care Se vede în Sine Însuşi şi care are o legătură cu oamenii. În cerurile noi şi pe pământul nou va locui dreptatea, aşa cum spune Petru (2 Petru 3.13). Acolo nu va mai fi nici o nedreptate, nici o împotrivire, nici o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Şi de aceea nu va mai fi nevoie de nici un regim.

Acolo nu vor mai fi nici popoare. Căci popoarele au luat fiinţă prin vrăjmăşia şi neascultarea lor faţă de Dumnezeu. Înainte de potop nu găsim popoare. Când oamenii au clădit turnul din Babel, ei au fost împrăştiaţi de Dumnezeu. Dumnezeu a făcut încurcătura limbilor, ca judecată, prin care au luat fiinţă popoarele. După potop Dumnezeu a înfiinţat guvernarea, deoarece ea era necesară din cauza violenţei şi răutăţii oamenilor. Însă pe pământul nou acestea nu vor mai fi. Acolo vor fi numai oameni, care în viaţa lor pe pământ s-au întors la Dumnezeu, începând de la Adam şi până la ultimul care a murit înainte de ziua de Rusalii şi toţi aceia care după răpire au fost născuţi din nou. Aceşti oameni vor trăi pe pământul nou, şi Dumnezeu va locui la ei în această stare minunată.

Apocalipsa 21.2: Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.

Am vorbit tocmai despre toţi credincioşii începând cu Adam şi până la Rusalii şi de toţi credincioşii de după răpirea Adunării până la sfârşit. Cu această ocazie nu am amintit explicit pe credincioşii începând cu ziua de Rusalii şi până la răpirea Adunării. Ei sunt în Noul Testament categoric diferenţiaţi de credincioşii dinainte de Rusalii şi de cei de după răpirea Adunării. Numai ei constituie Adunarea lui Dumnezeu. Ei sunt mireasa, care în veşnicie vor ocupa o poziţie deosebită ca Noul Ierusalim. În această ultimă secţiune şi în capitolul următor găsim Noul Ierusalim în timpul Împărăţiei de o mie de ani. El este numit acolo de către înger ca fiind „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21.9). Aceeaşi cetate sfântă, Noul Ierusalim, coboară aici din cer de la Dumnezeu pe pământul cel nou, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.

Nunta Mielului a avut deja loc cu o mie de ani în urmă (Apocalipsa 19.6-10), înaintea Împărăţiei de o mie de ani, în timp ce noi avem aici starea veşnică. Dar slava miresei nu se mai schimbă în cer. Rochia de mireasă, pe care o mireasă o poartă în timpul de acum, şi buchetul miresei, pe care o mireasă îl primeşte acum pe pământ, trec şi se vestejesc. Dar haina cerească şi podoaba cerească a miresei vor rămâne. La o mie de ani după nunta Mielului, Adunarea este descrisă ca o mireasă: „pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.” Slava ei nu se schimbă. Toată veşnicia va fi aşa pentru Domnul. În continuare ea este numită cortul, locuinţa lui Dumnezeu: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii” (Apocalipsa 21.3). Tabloul Adunării ca şi Casă a lui Dumnezeu îl găsim deja în Efeseni 2.21. Acolo vedem cum este clădită ea: „În care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul”.

Aici vedem Templul zidit complet. Adunarea este nu numai mireasa lui Hristos, ci ea este şi Templul lui Dumnezeu. Aceasta va fi poziţia ei în veşnicie. Adunarea lui Dumnezeu în veşnicie va coborî numai un timp limitat pe pământul nou, căci şi în veşnicie locuinţa ei va fi în cer. Pe pământul nou vor locui credincioşii care au trăit înainte şi după timpul Adunării. În opoziţie cu aceştia Adunarea va ocupa totdeauna o poziţie cerească. Faptul că ea este numită „cortul lui Dumnezeu” arată clar că Dumnezeu, când El va coborî atunci pe pământ, va veni în Adunare.

Ce stare minunată va fi aceasta! Şi aceasta nu se va mai schimba niciodată. Această stare va dura veşnic. Oamenii de pe pământul nou vor constitui împreună poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi va fi la ei, El va fi Dumnezeul lor. El va locui la ei. Nu este minunat, că Dumnezeu Însuşi va locui la oameni pe pământ? Însă Dumnezeu va locui numai la oamenii care au fost născuţi din nou. Cât de îngrozitoare va fi dimpotrivă starea necredincioşilor, care atunci vor fi judecaţi veşnic! Nici starea lor nu se va schimba niciodată. Pentru ei este valabil: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.44,46,48).

Pe pământul nou nu va mai fi nici un regim (guvern). Fiecare va împlini de bună voie voia lui Dumnezeu. Acolo nu va mai fi nici un păcat. Credincioşii nu vor mai avea natura veche. Acolo totul va fi în concordanţă deplină şi armonie cu Dumnezeu Însuşi. Totul va reflecta slava Sa. Adunarea va ocupa atunci această stare deosebită ca Templu al lui Dumnezeu şi ca mireasă a Mielului.

Dumnezeu va îndepărta cea mai mică aducere aminte de toată suferinţa de care ai Săi au avut parte pe pământ:

Apocalipsa 21.4,5: Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moartea nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut. Şi Cel care şedea pe tron a spus: ‚Iată, Eu fac toate noi.'

Dumnezeu Însuşi este Cel care va şterge toate lacrimile din ochii lor. Şi Dumnezeu Însuşi, personal, va îndepărta orice amintire de suferinţa şi necazul pe care noi le-am avut aici, orice gând la tot ce a adus lacrimi în ochii noştri. Aşa cum o mamă şterge lacrimile unui copilaş, aşa va face Dumnezeu personal cu fiecare din noi. Ce sentiment de compasiune! Ce bunătate! Ce legătură cu Dumnezeu! El, Dumnezeul Cel Preaînalt, va face aceasta personal la fiecare din noi. Aşa de aproape va fi El de fiecare din noi. „Iată, Eu fac toate noi.”

În continuare se spune: „Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată” (Apocalipsa 21.6). Ce este Izvorul apei vieţii? Dacă citim întâmplarea descrisă în Exodul 17 şi în Numeri 20, vedem aceasta. Stânca lovită acolo în pustie era Izvorul apei vieţii. Apa venea din Stâncă. Şi în 1 Corinteni 10.4 se spune: „Stânca era Hristosul”.

În modele găsim deja indicii referitoare la adevăruri pe care Noul Testament ni le prezintă ca doctrină: Domnul Isus este Izvorul din care curge apa vieţii. Dumnezeu spune: „Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii”. Domnul Isus va fi acolo şi va linişti toate nevoile noastre. Nu prin atotputernicia Sa, ci din slava, din scumpătatea Persoanei Sale Însăşi: aceasta este Apa vie, care va curge din El. Prin aceasta setea noastră va fi potolită, aşa că nimeni nu va mai înseta. Va fi o satisfacere desăvârşită a tuturor nevoilor noastre. Ce slavă va fi aceasta! Această poziţie a rânduit-o Dumnezeu pentru noi!

Aceasta este deci veşnicia, aşa cum va arăta ea pentru fiecare din noi care cunoaşte pe Domnul Isus şi care a venit cu păcatele şi vina lui la Dumnezeu. Eşti tu unul, care încă nu s-a întors la Dumnezeu? Atunci puneţi la inimă acest cuvânt, pe care Dumnezeu Însuşi l-a spus: „Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.” (Apocalipsa 21.6,7). Aici Dumnezeu se prezintă de fapt ca Tată (chiar dacă numele Tată nu este numit explicit), căci El spune, că cineva Îi va fi fiu. Aceasta este valabil numai pentru biruitori. Cine nu biruie, nu va primi această parte, el nu va moşteni acestea. Cine sunt cei care nu vor moşteni? Sunt fricoşii, necredincioşii, păcătoşii, urâcioşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii, idolatrii şi mincinoşii – partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă.

Nu este grav, ce se spune aici: fricoşii? Acestora le aparţin aceia care nu primesc pe Domnul Isus, deoarece le este frică de ceea ce ar putea spune oamenii, şi aceia care nu mărturisesc pe Domnul Isus ca Domn al lor, deoarece le este frică să fie batjocoriţi. Din aceştia face parte şi bărbatul care nu se pocăieşte, căci gândeşte: „Ce va zice soţia mea?”, sau femeia, care gândeşte: „Ce va zice bărbatul meu?” Alţii nu se pocăiesc din cauza copiilor, părinţilor, colegilor de serviciu, a vecinilor sau prietenilor. „Cât despre fricoşi … partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă.”

Apoi sunt numiţi necredincioşii, care spun: „Eu nu pot crede”. Sunt mulţi care nu spun aceasta, dar cu toate acestea nu cred Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu spune fiecărui om, că el este un păcătos pierdut, că el trebuie să se pocăiască, dar ei nu-L cred. El le spune: dacă tu eşti un păcătos pierdut, atunci există salvare pentru tine, dacă vii la Domnul Isus. Dar ei nu cred aceasta. Ei nu vin la El cu vina păcatelor lor. Partea celor necredincioşi este în iazul care arde cu foc şi pucioasă.

Urmează apoi urâcioşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii şi idolatri. Şi ca ultimă grupă urmează mincinoşii. Şi partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă! Dumnezeu a prezentat în versetele anterioare judecata înaintea marelui tron alb, unde toţi morţii vor fi judecaţi şi unde se spune că partea lor este în iazul de foc (Apocalipsa 20.11-15). După aceea El a descris starea veşnică minunată, cu cerul nou şi pământul nou (Apocalipsa 21.1-7). Cât de grav este, că Dumnezeu se referă din nou la iazul de foc!

Despre Dumnezeu se spune în 1 Timotei 2.3-4:

1 Timotei 2.3-4: Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi să vină la cunoştinţa adevărului.

Acesta este motivul pentru care El nu încetează să atenţioneze pe oamenii care sunt pierduţi şi încă nu au cunoscut starea lor de pierzare, şi să le prezinte ce îi aşteaptă în veşnicie, dacă ei nu vin la El şi nu primesc Cuvântul Lui. Şi când după aceea descrie slava celor mântuiţi, pe care El în harul Lui nemărginit le-o va da, El atenţionează încă o dată pe păcătos cu privire la moartea a doua, cu privire la iazul care arde cu foc şi pucioasă (Apocalipsa 21.8).

Noi, cei care cunoaştem pe Domnul Isus, şi prin harul Lui am fost salvaţi, avem dreptul să cunoaştem deja acum viitorul nostru minunat. Noi avem voie să aruncăm o privire în veşnicie, căci Dumnezeu ne-a revelat-o în Cuvântul Său. Şi dacă ne gândim care va fi partea celor necredincioşi, nu doreşte inima noastră atunci, aşa cum doreşte şi inima lui Dumnezeu, ca ei să-L cunoască? Nu simţim noi atunci nevoia să-i atenţionăm cu privire la starea lor de pierzare şi să le spunem ce viitor îi aşteaptă dacă nu se întorc la Dumnezeu? Nu simţim noi atunci nevoia să le arătăm salvarea, pe care ei o pot găsi la Domnul Isus? Nu mă îndoiesc: dacă ne ocupăm cu viitorul nostru şi cu viitorul celor care nu cunosc pe Dumnezeu, atunci inimile noastre vor dori să atenţioneze pe oamenii care sunt pe drumul ce duce în pierzarea veşnică.

Îmi amintesc de o întâmplare care a avut loc cu treizeci de ani în urmă. Stăteam la birou, când deodată am fost copleşit de gândul: „Tu ai încă 4000 de pliante în camera ta. Dacă Domnul Isus va veni în noaptea aceasta, pliantele sunt fără valoare. Astăzi tu poţi atenţiona pe oamenii din Winschoten.” După închiderea biroului, în jurul orei 6, am vizitat doi fraţi. Apoi noi am împărţit chiar în seara aceea cele 4000 de pliante. Noi n-am avut linişte, până nu am dat şi ultimul pliant. Acea seară putea să fie ultima seară a timpului de har. N-am avut linişte, până nu am terminat, deoarece ne-am gândit la viitorul nostru minunat, dar şi la acela al celor care vor merge la pierzare. În ziua în care vine Domnul Isus, ca să ne ia de pe pământ şi să ne introducă în slava Sa, uşa harului se va închide pentru toţi cei care au auzit Evanghelia, dar nu au crezut.

Să mulţumim lui Dumnezeu şi să-L adorăm pentru partea minunată, care ne-a dat-o. Dar haideţi să mărturisim Evanghelia şi să ne gândim la aceia care sunt pierduţi, dacă Domnul Isus vine.


Tradus din "Aus dem Wort der Wahrheit", CSV, ediţia 2003, vol. 5, pag. 148-169

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).