Cu toate că suferi, nu deznădăjdui
Iov 42; Iacov 5.7-11

Frank Binford Hole

© SoundWords, online seit: 12.03.2021, aktualisiert: 12.03.2021

Versete călăuzitoare: Iov 42; Iacov 5.7-11

Introducere

Toate acţiunile lui Dumnezeu cu poporul Său au în vedere un anumit scop. Dacă în primul rând acceptăm că aceasta este o realitate şi dacă în al doilea rând înţelegem cum va fi sfârşitul, atunci vom fi consolidaţi în inimile noastre şi liniştiţi, precum şi răbdători şi perseverenţi cu privire la venirea Domnului.

Dacă citim Iacov 5 vom găsi că în primele şase versete el priveşte pe creştinii din timpul acela ca fiind înşelaţi, chiar omorâţi de păcătoşi (Iacov 5.1-6). După aceea în versetele 7 şi 8 el îi îndeamnă la răbdare: ei trebuie să persevereze până la venirea Domnului, când fiecare chestiune va fi pusă în ordine, când se va împlini tot ce are Dumnezeu de făcut cu ei şi când se va dezlega deplin orice taină a căilor Sale cu noi (Iacov 5.7,8). În versetul 11 el le îndreaptă atenţia spre faptul că în timp ce ei aşteaptă venirea Domnului, ei au mângâierea Scripturilor şi în mod deosebit a cărţii Iov (Iacov 5.11). Istoria acestui patriarh este relatată pentru ca generaţiile viitoare să aibă înţelegere pentru sfârşitul pe care Dumnezeu îl are în vedere, când El lasă să vină cele mai grele necazuri peste poporul Său.

Ne îndoim că în zilele noastre este un creştin pe pământ care să nu fie mai mult sau mai puţin încercat prin împrejurări. Mai mult chiar, în cele mai multe cazuri ei sunt nu numai încercaţi, ci duşi în rătăcire în cel mai înalt grad şi deseori sunt în pericol să fie nemulţumiţi cu măsurile de educare ale lui Dumnezeu şi să găsească greşeli în căile Lui. Noi toţi suntem înclinaţi să judecăm cu privire la aceste lucruri, aşa cum a făcut Asaf, înainte ca el să intre în locaşul sfânt. El ne relatează despre aceasta în Psalmul 73. El ne spune că el a primit înţelegere cu privire la sfârşitul păcătoşilor atunci când a intrat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu şi atunci a fost capabil să dezlege enigma acţionării anterioare a lui Dumnezeu cu ei. Era sfârşitul lor, pe care Asaf l-a descoperit. Finalul lui Dumnezeu, ţelul pe care El îl are în acţiunea Sa cu poporul Său este o altă chestiune, şi aceasta este ceea ce noi găsim în ultimul capitol al cărţii Iov.

Noi am auzit de „răbdarea lui Iov”. „Mesajul lui Iov” („mesajul nenorocirii”; „mesajul groazei”] a devenit realmente proverbial. Niciodată în istoria lumii nu a venit vreodată într-o singură zi atâta nenorocire asupra unui om. Diferitele evenimente s-au derulat legate unul de altul aşa că orice gând referitor la întâmplare este exclus şi era clar că toate acestea erau coordonate dintr-o lume nevăzută. Prietenii lui Iov şi el însuşi nu au văzut aceasta, însă el a perseverat şi a lăsat timp lui Dumnezeu să ducă la un sfârşit clar aparentul Său plan întunecat.

Răbdarea noastră poate fi foarte mică în comparaţie cu cea a lui Iov. Aproape că nu avem răbdare să citim patruzeci şi două de capitole ale cărţii sale, în timp ce el a răbdat în toate suferinţele şi încercările relatate în aceste capitole. Apostolul Iacov spune celor credincioşi împreună cu el: „Şi aţi văzut sfârşitul dat lui de Domnul.” Dorim să ne întrebăm, dacă noi l-am văzut? Se merită să fie văzut. Dacă îl privim, aceasta va întări răbdarea noastră slabă. Să citim Iov 42 având înaintea privirii subiectul acesta.

Iov 42.1-17: Şi Iov a răspuns Domnului şi a zis: „Ştiu că Tu poţi face orice şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată. «Cine este acela care, fără cunoştinţă, Îmi întunecă sfatul?» De aceea am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam. «Ascultă, te rog, şi voi vorbi. Te voi întreba, şi tu Mă vei învăţa!» Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“. Şi a fost, după ce i-a vorbit Domnul cuvintele acestea lui Iov, că Domnul a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov. Şi acum luaţi-vă şapte tauri şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi o ardere-de-tot pentru voi; şi Iov, robul Meu, se va ruga pentru voi, pentru că pe el îl voi primi, ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov“. Şi Elifaz din Teman şi Bildad din Şuah şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul; şi Domnul a primit pe Iov. Şi Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi; şi Domnul a dat lui Iov de două ori mai mult decât avusese înainte. Şi au venit la el toţi fraţii lui şi toate surorile lui şi toţi cei care îl cunoscuseră mai înainte şi au mâncat pâine cu el în casa lui; şi l-au compătimit şi l-au mângâiat pentru tot răul pe care-l adusese Domnul asupra lui; şi i-a dat fiecare câte un chesita şi fiecare câte un inel de aur. Şi Domnul a binecuvântat mai mult sfârşitul lui Iov decât începutul lui; şi a avut paisprezece mii de oi şi şase mii de cămile şi o mie de perechi de boi şi o mie de măgăriţe. Şi a avut şapte fii şi trei fiice. Şi a pus numele celei dintâi Iemima, şi numele celei de-a doua, Cheţia, şi numele celei de-a treia, Cheren-Hapuc. Şi în toată ţara nu se găseau femei aşa de frumoase ca fiicele lui Iov; şi tatăl lor le-a dat moştenire printre fraţii lor. Şi Iov a trăit după aceasta o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, patru generaţii. Şi Iov a murit bătrân şi sătul de zile.

După ce am citit aceste versete vrem să încercăm să rezumăm pe scurt ceea ce am văzut cu privire la sfârşitul acţiunilor lui Dumnezeu cu el.

1. Cunoaşterea lui Dumnezeu

Iov 42.5: Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut.

Iov a fost îmbogăţit printr-o cunoaştere mai mare a lui Dumnezeu, căci el spune: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut.” Prin cuvintele acestea el pune cunoaşterea lui de odinioară, pe care a primit-o numai din auzite, faţă în faţă cu cunoaşterea de care a avut parte personal. El, dacă vrem să exprimăm aşa, a schimbat cunoaşterea de mâna a doua cu aceea de prima mână. Înainte el ştia ceva despre El, acum el L-a cunoscut personal.

„Acum ochiul meu Te-a văzut.” Luat în sens strict nu era ochiul lui natural, deoarece Domnul era în vârtejul de vânt, şi acolo nu era nici o înfăţişare înaintea ochilor lui, ci ochiul lui spiritual. El avea o noţiune personală despre Dumnezeu şi a obţinut o atingere cu El. Nu era în aceasta un câştig pentru el? Acesta era un progres uriaş.

Acesta este, luat în sens strict, şi în timpul nostru primul mare scop al acţiunilor lui Dumnezeu cu fiecare credincios. Orice încercare, care se interpune pe drumul nostru, are acest ţel, deoarece sunt anumite lucruri care pot fi învăţate numai în şcoala experienţelor. Nicidecum nu subapreciem studiul Bibliei. Pe departe aşa ceva. Sunt lucruri care se învaţă numai în şcoala studiului biblic făcut cu râvnă. Acolo trebuie să mergem şi acolo trebuie să şedem, dacă vrem să fim instruiţi în cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu, şi să fim eliberaţi de gândurile noastre. Învăţătura sănătoasă are importanţa cea mai mare, şi numai acolo, având pe Duhul lui Dumnezeu ca Învăţător, o putem primi. Însă pentru a creşte în cunoaşterea practică a lui Dumnezeu, trebuie să intrăm în şcoala educării, o şcoală care ne oferă un timp de studiu pe toată viaţa.

Scriptura este plină de exemple care ne arată valoarea şcolii educării divine. O învăţătură deosebit de importantă o primim prin ceea ce ni se spune în Ioan 11 despre surorile din Betania. Ele au făcut o experienţă foarte serioasă, căci în afara cuvintelor trebuie să fi fost foarte dureros pentru ele să ştie că totul va deveni bine numai dacă Domnul ar apărea, în timp ce ele au parte de această întârziere ciudată, această indiferenţă aparentă, până când fratele lor a murit şi speranţa lor s-a spulberat. Până la sfârşit şi-au pus speranţa în faptul că Isus ştia de necazul lor. Şi cât de mult s-a văzut prin aceasta nu numai încrederea lor în puterea Sa, ci şi în dragostea Lui. Însă prin ceea ce a avut loc ele au primit înţelegere cu privire la compasiunea Sa divină, care niciodată nu poate fi cunoscută în felul acesta, nici măcar în timpul veşniciei în cer.

Deci, la fel este şi la noi în aceste zile. Să ne rugăm intens ca să nu ducem lipsă de acest „sfârşit dat de Domnul” în toate încercările la care suntem chemaţi să avem parte. Dacă acesta este sfârşitul fericit al istoriei împrejurărilor noastre grele, atunci aceasta ne dă putere să le purtăm cu răbdare.

2. Cunoaştere de sine

Iov 42.5,6: Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.

Prin faptul că Iov a câştigat această cunoaştere despre Dumnezeu, el a câştigat şi o cunoaştere practică despre sine însuşi, căci el adaugă: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Aşa este întotdeauna. Cu cât cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult ne cunoaştem în sens invers şi pe noi. Este foarte dureros să te cunoşti pe tine însuţi în felul acesta – ca la Iov -, însă este şi foarte de folos, căci aceasta conduce la eliberarea de sine, ceea ce este foarte important.

A fost un timp în istoria lui Iov când relaţiile lui au fost cu totul altfel în toate privinţele. El descrie aceasta în capitolul 29 şi cuvintele „eu”, „mie” şi „al meu” se întâlnesc aici foarte des. El avea înflorire şi prosperitate şi era mulţumit la cel mai înalt nivel cu lucrările sale. Versetul 11 din acest capitol stă în opoziţie totală cu versetele 5 şi 6 ale capitolului 42 (Iov 42.5,6; Iov 29.11). Atunci el a constatat: „Urechea care mă auzea mă numea fericit, ochiul care mă vedea dădea mărturie despre mine.” Acum spune dimpotrivă: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Când ochiul a fost umplut cu Iov însuşi, atunci s-a spus o istorisire, însă după ce Domnul a umplut privirea lui, şi Iov s-a cunoscut pe sine însuşi în lumina prezenţei Sale, atunci istoria a fost cu totul alta. Această cunoaştere de sine se poate obţine numai pe calea experienţei. Lipsa de valoare a naturii noastre ne este prezentată cu răbdare mare în Scripturi, şi vom face bine să credem mărturiile ei serioase şi, convinşi de aceasta, să ne plecăm smeriţi înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Este însă una să crezi în lipsa de valoare a cărnii, şi este altceva să cunoşti aceasta prin experienţe umilitoare. În Romani 7.18 Pavel nu spune: „Eu cred”, ci: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”, şi capitolul acela ne descrie experienţele cele mai grele prin care el a obţinut această cunoaştere.

Am învăţat noi lecţia aceasta foarte necesară? Este o poartă strâmtă care conduce în spaţiul larg al binecuvântărilor în libertatea Duhului. Este o parte din „sfârşitul dat de Domnul” în toate încercările noastre.

3. Schimbarea caracterului

Iov însuşi a fost total schimbat, caracterul lui era în concordanţă mai mare cu natura lui Dumnezeu. Probabil faptul acesta nu se vede la prima vedere, stă însă fără îndoială la baza a ceea ce noi avem înaintea noastră în Iov 42.7-10.

Iov 42.7-10: Şi a fost, după ce i-a vorbit Domnul cuvintele acestea lui Iov, că Domnul a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov. Şi acum luaţi-vă şapte tauri şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi o ardere-de-tot pentru voi; şi Iov, robul Meu, se va ruga pentru voi, pentru că pe el îl voi primi, ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov“. Şi Elifaz din Teman şi Bildad din Şuah şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul; şi Domnul a primit pe Iov. Şi Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi; şi Domnul a dat lui Iov de două ori mai mult decât avusese înainte.

Cei trei prieteni ai lui Iov nu s-au smerit până acum aşa de mult ca el. Aşa cum se relatează în Iov 42.1-5,7, Iov a vorbit drept înaintea lui Dumnezeu, în timp ce la cei trei prieteni nu a fost aşa. Ei au încetat să mai vorbească, şi-au pus mâna pe gură numai pentru că Iov i-a adus la tăcere. Acum ei sunt învăţaţi de Dumnezeu cu privire la drumul pe care ei ar trebui să meargă. Mai întâi ei trebuiau să depună mărturie printr-o jertfă, singura bază pe care un om păcătos se poate apropia de Dumnezeu, şi în al doilea rând să se smerească, prin aceea că ei căutau mijlocirea din partea omului pe care ei l-au acuzat şi l-au tratat rău. Ei trebuiau să fie petiţionari, în timp ce Iov acţiona ca preot al lui Dumnezeu. Acesta era cu siguranţă „sfârşitul dat de Domnul” cel mai de dorit cu privire la cei trei prieteni.

Dar cum stăteau lucrurile cu Iov? Cu siguranţă el este încă suferind trupeşte, jefuit de posesiunile pământeşti şi încă în sacul de ţărână şi cenuşă, însă în această stare s-a dovedit ca geniu între oameni. Dezavantajat precum era, totuşi prin dovezile lui a convins pe aceşti bărbaţi capabili şi i-a adus la tăcere. Ei i-ai spus lucruri foarte neplăcute şi nedrepte şi el le-a răsplătit în cuvinte aprinse cu batjocură sarcastică. Însă acum a trecut duelul de cuvinte şi cei trei prieteni se apropie de grămada de cenuşă a lui Iov cu animale de jertfă şi cu un cu totul altfel de gândire.

Dacă alţi oameni ai răsăritului ar fi auzit despre aceste lucruri ciudate şi s-ar fi grăbit să vină să vadă, ar fi primit o privelişte impresionantă. Domnul a spus celor trei prieteni că omul care a luptat aşa de înverşunat împotriva lor va interveni acum pentru ei. Jertfele sunt aduse, şi bolnavul, îmbrăcat ca un cerşetor şi patriarhul zdrobit se ridică şi acţionează ca un prinţ şi ca un preot. Iov, pe care ei îl cunoşteau, a dispărut, s-a transformat într-un alt Iov, alcătuit după caracterul lui Dumnezeu, pe care el Îl cunoaşte acum. Sentimentul mâniei, vrăjmăşia, batjocura, toate au trecut, şi în locul acestora se aude rugăciunea, şi anume nu o rugăciune pentru sine însuşi şi nu un strigăt după eliberarea de băşici şi sărăcie, ci rugăciune pentru ei – o intervenţie călduroasă, pornită de la inimă.

Aşa cum confirmă capitolul 29, Iov s-a gândit că el ar fi mare. Acum însă el era cu adevărat mare, şi anume de o mărime care rămâne veşnic. Să-l privim pe acest bărbat jefuit, acoperit de bube în apropierea conştientă de Dumnezeu, cum se roagă în dragoste pentru aceşti trei bărbaţi favorizaţi şi sănătoşi, care nu cu mult timp în urmă i-au produs un aşa mare necaz. Acesta era un triumf minunat al harului lui Dumnezeu. Cât de mult a crescut Iov în harul spiritual! Sfârşitul dat de Dumnezeu tuturor suferinţelor sale era foarte preţios, dacă ne gândim chiar numai la acest aspect.

4. Binecuvântare înmulţită

Iov 42.12: Şi Domnul a binecuvântat mai mult sfârşitul lui Iov decât începutul lui; şi a avut paisprezece mii de oi şi şase mii de cămile şi o mie de perechi de boi şi o mie de măgăriţe.

Dumnezeu l-a binecuvântat din belşug pe Iov. El a întors captivitatea lui Iov şi i-a dat de două ori mai mult decât el a posedat înainte. El a făcut aceasta după ce Iov a mijlocit pentru prietenii lui, şi nu mai devreme. Binecuvântările acelor zile erau pământeşti şi materiale,

în contrast cu „binecuvântările spirituale din locurile cereşti în Hristos” (Efeseni 1.3), care sunt astăzi partea creştinilor credincioşi. Însă Dumnezeu nu le-a lăsat să vină asupra lui Iov până când el nu a fost schimbat total în ceea ce priveşte duhul şi caracterul. Când în cele din urmă, adus înaintea lui Dumnezeu, face slujbă de preot într-un fel care reflectă bunătatea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, atunci se schimbă şi toate împrejurările lui exterioare. Bubele au dispărut, sănătatea s-a întors înapoi, locul în cenuşă a fost părăsit, i s-au dovedit bunătăţi şi binefaceri din partea acelora care l-au condamnat nu cu mult timp în urmă şi s-au depărtat de el. Dumnezeu i-a dat reuşită de aşa fel că el a avut dublu decât a avut înainte. Deci prin felul de a lucra al lui Dumnezeu Iov a fost chiar şi în privinţa lucrurilor materiale nu unul care pierde, ci unul care câştigă

Şi acesta este un scop mare al tuturor măsurilor de educare din partea lui Dumnezeu şi face parte din „sfârşitul dat de Domnul”. Astăzi însă este vorba de binecuvântări spirituale. Unii creştini credincioşi ajunşi bătrâni vor confirma că tocmai încercările şi suferinţele sub mâna lui Dumnezeu au fost mijlocul prin care ei au fost conduşi la savurarea darurilor spirituale, care a fost de două ori mai mare decât savurarea pe care au avut-o la început. În ceea ce ne priveşte pe noi, trebuie să ne gândim că „Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale” şi că „darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. Binecuvântările spirituale sunt ale noastre, dar ca să le preţuim, să le practicăm, să le savurăm, este altceva, şi în privinţa aceasta la fiecare dintre noi poate fi o intensificare. Că noi trebuie să creştem în privinţa aceasta, aceasta este o parte a intenţiei lui Dumnezeu în acţiunile Sale cu noi.

5. Revelare deosebită

Iov 42.13: Şi a avut [i s-au născut] şapte fii şi trei fiice.

În cele din urmă Dumnezeu a dat lui Iov, într-adevăr puţin ascuns, dar o asigurare măreaţă cu privire la una din preocupările principale ale exerciţiilor inimii lui prin care a trecut. În primul capitol al cărţii citim despre jertfele de ispăşire aduse de Iov şi despre dorinţa serioasă pentru copiii lui şi în afară de aceasta de felul cum ei au fost răpuşi deodată într-un fel care a produs în lăuntrul lui o îndoială îngrozitoare şi temeri cu privire la ei. Capitolul 14 ne arată îndoiala lui şi luptele lăuntrice cu privire la înviere, care în zilele lui nu era încă subiectul unei descoperiri clare, neîndoielnice. „Dacă moare un om, va trăi el din nou?”, era întrebarea lui îngrijorătoare, şi noi avem relatarea detaliată cum el încearcă să găsească un răspuns prin compararea cu un copac căzut. El a ajuns la rezultatul că moartea nu ar fi sfârşitul omului, ci că în cele din urmă trebuie să vină o transformare şi că el va învia ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Însă aceasta era în cel mai bun caz numai o concluzie la care el a ajuns prin meditare profundă, şi nu era o revelare din partea lui Dumnezeu. Nu venise încă ceasul pentru aceasta. El a venit abia după ce Hristos a înviat dintre morţi şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea. Prin aritmetica Lui deosebită Dumnezeu i-a dat lui Iov o aluzie, care trebuia să-l întărească în presupunerile lui. La început ea arăta cu greşeli, însă ea era pe deplin corectă şi cu însemnătate profundă.

În versetul 10 se arată clar, că „Domnul a dat lui Iov de două ori mai mult decât avusese înainte” (Iov 42.10). Aceasta este prezentat cu detalii în versetele 12 şi 13, aşa că noi putem vedea că aceste constatări se referă nu numai la oi, cămile, boi şi măgari, ci şi la fii şi fiice (Iov 42.12,13). Putem verifica corectitudinea dacă revenim la Iov 1.3. Găsim că aceasta este adevărat cu privire la oi: 14.000 faţă de 7.000; cu privire la cămile: 6.000 faţă de 3.000; cu privire la boi: 1.000 faţă de 500; cu privire la măgari: 1.000 faţă de 500; însă dacă venim la copii, găsim o discordanţă ciudată: şi anume numai şapte fii şi trei fiice faţă de acelaşi număr ca înainte. De ce este aşa? Căci Domnul i-a dat fără reţinere şi fără delimitare dublu decât a avut înainte. Avem aici a face cu o greşeală? Nicidecum. Era o referire de har dată lui Iov, pe care credinţa lui a putut fără îndoială să şi-o explice. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat paisprezece fii şi şase fiice, atunci concluzia ar fi fost îndreptăţită că copiii lui de odinioară ar fi fost pentru el pierduţi definitiv, precum erau oile sale de odinioară, cămilele, boii şi măgarii. Dar faptul că Dumnezeu i-a dat acum numai şapte fii şi trei fiice, prin aceasta El a exprimat efectiv că primii nu erau total pierduţi, ci că rugăciunile şi mijlocirile lui au fost ascultate şi că va fi o înviere în care el şi ei se vor revedea.

Astfel şi aceasta era o parte „a sfârşitului, pe care Domnul l-a dat” în cazul lui Iov. Aceasta trebuie să fi întărit nespus de mult credinţa lui şi să fi umplut inima lui cu bucurie şi laudă. Când în anii de mai târziu el va fi privit în urmă la aceste încercări ciudate şi grele, el va fi simţit că s-a meritat să ai parte de ele. Rezultatul era că el a fost îmbogăţit în orice privinţă şi Dumnezeu era glorificat în el.

Lucrurile acestea, care au fost scrise mai înainte, au fost scrise spre învăţătura noastră. Am învăţat şi noi din ele? În Noul Testament avem asigurarea că „toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8.28). Toate lucrurile, fără delimitare. Atât greutăţile, care vin asupra noastră în adunare/biserică, dar şi în casă sau în afaceri, greutăţi din partea fraţilor noştri sau din partea lumii sau din greşelile noastre personale. Toate sunt incluse. Fapt este că noi, când se pare că totul s-a unit împotriva noastră, suntem deplin îndreptăţiţi să privim la Dumnezeu cu întrebarea, care va fi sfârşitul pe care El îl va da, şi să aşteptăm cu răbdare ca să-l vedem. Probabil îl putem vedea deja acum, ca să ne bucurăm de el; însă fie că este aşa sau altfel, la venirea Domnului totul va fi descoperit.

„Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului” (Iacov 5.7).


Tradus de la: Trotz Leid nicht verzweifeln

Titlul original: „‚Das Ende des Herrn‘“
din Der Dienst des Wortes, 1930, pag. 121–131.

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen