Democraţia în lumina Sfintei Scripturi
Ce spune Scriptura despre regim?

Frank Binford Hole

© SoundWords, online seit: 25.11.2019, aktualisiert: 25.11.2019

În timpul actual două idei mari domină lumea, de care este influenţată atât viaţa naţională şi politică precum şi viaţa socială. Ele sunt total diferite şi, privite superficial, total incompatibile una cu alta; şi cu toate acestea curentul actual ne lasă să presupunem că s-ar putea găsi o cale ca din cele două să se poată face un fel de amalgam; şi glasul Scripturii profetice ne susţine în această presupunere. Cele două idei sunt ideea democratică şi ideea imperialistă. Ambele au apărut aproape în acelaşi timp pe tribuna istoriei.

Democraţia ni se prezintă ca punct final al înţelepciunii timpurilor trecute. Istoria ne arată – aşa se poate spune – protocolul lung şi obscur al experienţelor omeneşti cu privire la formele de guvernare, şi trăgând foloase din experienţele trecute s-a dezvoltat ideea democratică şi ea îşi ocupă acum locul între naţiunile progresiste. Este – ca să folosim renumitul slogan al lui Abraham Linkoln – „Domnia poporului, prin popor, pentru popor”. În practică însă se ajunge că oamenii sunt conduşi de o majoritate a poporului – căci niciodată ei nu sunt unanimi, motiv pentru care minoritatea trebuie să cedeze; şi această majoritate ar trebui să guverneze prin reprezentanţii ei aleşi spre binele tuturor şi nu numai pentru interesele majorităţii. Dacă ei vor face aceasta, aceasta este o altă întrebare.

Ideea imperialistă are ca deviză: „Unirea face puterea”. În viaţa popoarelor aceasta conduce la reuniri de naţiuni şi alianţe şi uniuni puternice. În politică aceasta se exprimă prin coaliţii de partide, pentru ca împreună să obţină ceea ce singur nu speră să obţină. Din punct de vedere social aceasta dă naştere la trusturi gigant, societăţi industriale, fuziuni. Şi această idee sub forma de „alianţe bisericeşti” ameninţă să pătrundă şi în lumea religioasă. Este vorba în privinţa aceasta cu adevărat de revenirea la ideea veche care a însufleţit pe oamenii dinainte de potop în planurile lor pentru construirea turnului Babel (vezi Geneza 11.1-9).

Noi nu vrem acum nicidecum să ne ocupăm cu avantajele sau dezavantajele politice ale democraţiei; mai degrabă dorim să mergem la lumina pe care Cuvântul lui Dumnezeu o aruncă asupra acesteia, ca să cunoaştem caracterul ei adevărat şi să facem o prognoză a sfârşitului sigur la care timpul va aduce această idee.

Mai întâi trebuie să cercetăm în Scriptură care este calea lui Dumnezeu pentru guvernarea acestui pământ. Desigur El are o părere referitoare la această temă, şi cu cât noi o înţelegem mai mult, cu atât mai mult vom fi în stare să dăm o sentinţă fiecărei teorii pe care omul o propune.

La început, când Adam încă nu căzuse, el a fost pus în poziţia de a avea singur autoritate. El era chipul lui Dumnezeu, respectiv reprezentantul Lui şi poseda domnia asupra rangurilor inferioare ale lumii create (Geneza 1.26). Aici nu se întâlneşte nici un fel de gând cu privire la domnia peste alţi oameni. Această întrebare nu exista înainte de căderea în păcat. Autoritatea lui ca atare era absolută, şi responsabilitatea lui era numai faţă de Dumnezeu.

După ce păcatul a pătruns în creaţie, a fost o perioadă lungă în care omului nu i-a fost încredinţată nici o altă autoritate din partea lui Dumnezeu, şi de aceea nimeni nu poseda autoritate asupra semenilor omului. Această perioadă s-a terminat cu potopul.

Prima perioadă de după potop a început însă cu o nouă încredinţare de autoritate. Noe şi fiii lui după el erau răspunzători să menţină drepturile lui Dumnezeu asupra omului, în mod deosebit cu privire la sfinţenia vieţii omeneşti (vezi Geneza 9.5,6). Dumnezeu a încredinţat anumitor oameni autoritate asupra [altor] oameni, chiar până la pedeapsa cu moartea. Prin aceasta era justificată domnia patriarhală.

Între aceia care curând după aceea au respins orice teamă de Dumnezeu, prin aceea că „nu au socotit că este bine să-L aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă” (Romani 1.28), această autoritate s-a schimbat vizibil în altă înfăţişare. Ea nu mai era patriarhală în ceea ce priveşte caracterul ei, ci a căzut în mâinile bărbaţilor viteji şi cu vază, cum era Nimrod (Geneza 10.8-10); şi după încurcarea limbilor babiloniană au luat naştere naţiuni cu „împăraţii” lor (Geneza 12.15; 14.1,2).

Dar cei care se temeau în continuare de Dumnezeu au ţinut cu tărie la ordinea patriarhală, până când Dumnezeu a luat-o în mâinile Sale, ca să elibereze pe Israel din Egipt, şi a ridicat pe Moise. Aceasta a marcat un început nou. Moise a fost împuternicit de Dumnezeu în mijlocul poporului Israel cu o autoritate care depăşea cu mult pe aceea, pe care a primit-o Noe. Este adevărat că la început autoritatea lui a fost respinsă. „Dar cel care-l nedreptăţea pe aproapele său l-a îmbrâncit, spunând: «Cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi?»” (Faptele apostolilor 7.27). Dar noi citim şi: „Pe acest Moise, pe care ei l-au respins, spunând: «Cine te-a pus căpetenie şi judecător?», pe acesta, Dumnezeu l-a trimis căpetenie şi eliberator, cu mâna îngerului care i se arătase în rug” (Faptele apostolilor 7.35). Moise a fost cu adevărat „împărat în Ieşurun” (Deuteronom 33.5), dar era o împărăţie într-o formă nedefinită. Spus mai exact, cu Moise ca purtător de cuvânt şi mijlocitor şi în acest sens ca împărat a fost introdusă teocraţia în Israel.

Mai multe secole Israel a fost administrat de această formă de autoritate, dar puterea ei a scăzut; cei care o exercitau au devenit tot mai slabi în credincioşia lor şi în puterea lor. „Şi nu s-a mai ridicat profet în Israel ca Moise, pe care să-l fi cunoscut Domnul faţă către faţă” (Deuteronom 34.10).

Slăbiciunea rezultată din aceasta a condus la strigătul după un împărat, aşa cum aveau naţiunile (1 Samuel 8.5), şi după un episod cu un împărat egoist (Saul) ales de popor, Dumnezeu a ridicat pe David şi a restabilit autoritatea împărătească pe un fundament real. El trebuia să fie domnitor peste poporul lui Dumnezeu precum şi executorul judecăţii asupra duşmanilor săi (2 Samuel 7.9,9). El trebuia „să păşuneze” pe Israel în moştenirea lui Dumnezeu. Deci el i-a păşunat după sinceritatea inimii lui şi i-a condus cu iscusinţa mâinilor lui (Psalmul 78.71,72). Autoritatea lui David era absolută, el trebuia să domnească. Şi el trebuia, unde era necesar, să facă judecată, însă totodată să păşuneze şi să călăuzească pe supuşii lui. Domnia lui trebuia să fie absolută şi totodată în totul binefăcătoare.

Prin eşecul urmaşilor lui David a dispărut această glorie, şi în cele din urmă Dumnezeu a dat domnia în mâinile păgânilor. Ea a fost mai întâi încredinţată lui Nebucadneţar, aşa cum relatează Daniel 2.37,38; şi chiar dacă visul acestui împărat mare – aşa cum se relatează în capitol – anunţă schimbările care vor avea loc, indiferent de formele de guvernare care vor urma, totuşi el arată ca realitate împlinită că autoritatea fiecărui regim – oricare ar fi forma de guvernare – va rămâne în mâinile păgânilor până la executarea mâniei lui Dumnezeu asupra mândriei şi asupra abuzului de puterea încredinţată. Atunci va apare o Împărăţie care va rămâne „pentru totdeauna şi pentru eternitate”; şi această Împărăţie va fi încredinţată Fiului Omului, care va exercita domnia absolută spre binecuvântarea oamenilor (Daniel 7.13;9). Şi El Se va bucura să primească în legătură cu domnia Lui pe „sfinţii locurilor preaînalte” (Daniel 7.18; 22), dar la fel va poseda un „popor” care alcătuieşte Împărăţia „sub cerul [întreg]”, adică pe pământ. Şi desigur acest popor este Israel.

Această schiţare scurtă a căilor de guvernare printre oameni ar trebui să fie suficientă să arate că o însuşire se regăseşte în toate[aceste forme]: autoritatea definitivă este întotdeauna Dumnezeu – şi numai Dumnezeu.

Nici un om nu are vreun drept să exercite autoritate asupra semenului său, numai dacă ea i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Şi de aceea în pasaje ca cel din Romani 14.1-6 şi 1 Petru 2.13-15 se cere creştinilor ascultare faţă de autorităţile care domnesc. Apostolul Pavel ne învaţă: „Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu” (Romani 13.1).

Dacă acum trecem de la regim, aşa cum el ne este prezentat în Scriptură, la practica acelora cărora el le-a fost încredinţat pe pământ, vedem imediat că [autoritatea] – ca toate celelalte care au fost încredinţate omului – este folosită greşit într-un mod îngrozitor. Pretutindeni tirania şi egoismul au avut timpul lor înfloritor, şi istoria este şi de aceea un protocol de lupte lungi şi dureroase, un protocol al eşecului, în timp ce naţiunile au schimbat o formă de guvernare cu alta sau au adus schimbări în diferitele lor sisteme de guvernare, cu speranţa vagă că vor putea crea condiţii ideale. Democraţia este ultima din aceste schimbări, şi apariţia ei nu este surprinzătoare pentru nimeni care cunoaşte abuzul care a condus la naşterea ei.

Dacă nu comparăm [democraţia] cu formele anterioare de guvernare ci cu idealurile Scripturii, care vor fi realizate deplin în Împărăţia de o mie de ani, atunci vedem mai întâi că ea este atât mai fără speranţă cât şi mai incapabilă decât oricare celelalte forme de guvernare care au existat până acum; şi anume de aceea, pentru că ea a dat la o parte cu îndrăzneală şi pe faţă pe Dumnezeu ca bază şi sursă a oricărei autorităţi şi a pus pe om – adică „poporul” - în locul lui Dumnezeu. Prăpastia între aceşti doi este aşa de mare ca cerul faţă de pământ.

Pentru democraţii convinşi este valabilă numai o singură întrebare, şi aceasta este: Care este voia poporului? Este total nesemnificativ, ce este corect – spus altfel, care este voia lui Dumnezeu. Ce doreşte poporul este considerat corect, şi misiunea unui regim cu adevărat democrat este să împlinească dorinţele poporului, să fie slujitori modeşti ai voii poporului – indiferent dacă este corect sau fals.

În această chestiune, ca în toate celelalte, crucea Domnului nostru Isus Hristos oferă creştinului întrebarea de testare absolută. În ceasul acela întunecat Pilat din Pont ca guvernator era reprezentantul Cezarului, şi Hristos a fost adus la judecată înaintea puterii lui neîngrădite. Şi totuşi autocraţia şi-a pierdut efectul într-un moment neobişnuit al slăbiciunii. Relatarea spune aşa:

  • Matei 27.24: Şi Pilat, văzând că nimic nu foloseşte, ci se face mai mare tulburare, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii şi a spus: «Sunt nevinovat de sângele acestui Drept. Vă priveşte!»

  • Luca 23.23,24: Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă au învins. Şi Pilat a hotărât să li se împlinească cererea.

Ca reprezentant al Cezarului Pilat şi-a spălat mâinile în toată această chestiune, în timp ce el a acţionat pentru un moment scurt ca executor sub influenţa voinţei democratice; el „a hotărât să li se împlinească cererea”. Din punctul de vedere al realizării principiilor democratice aceasta ar fi în ordine. Privit din celălalt punct de vedere era sentinţa cea mai îngrozitoare din istoria lumii acesteia.

Dacă revenim încă o dată la visul lui Nebucadneţar, aşa cum el ne este relatat în Daniel 2, atunci noi putem acum înţelege mai bine ce înseamnă lutul, despre care este vorba la chipul ale cărui picioare au fost sfărâmate (Daniel 2.34). Viziunea lui Daniel din capitolul 7 continuă relatarea despre cele patru împărăţii păgâne şi acţiunea lor între oameni, şi în puterea lor distrugătoare ele sunt descrise ca animale sălbatice. Pe de altă parte el relatează şi despre calitatea şi caracterul celor patru imperii mondiale şi a formelor lor de guvernare; şi ceea ce îi caracterizează este decăderea permanentă, ceea ce se exprimă prin felul metalelor descrise acolo.

Dumnezeu a început „timpurile naţiunilor” cu o formă de guvernare desăvârşită, chiar dacă omul, care administra autoritatea, era departe de a fi desăvârşit. Că era o formă de guvernare ideală se dovedeşte prin aceea că în timpul Împărăţiei de o mie de ani Dumnezeu va reveni la aceasta, când Se va arăta Omul desăvârşit, prin care El „va judeca pământul locuit, cu dreptate” (Faptele apostolilor 17.31); totul va fi atunci curând marcat de pace şi binecuvântare.

Când imperiile mondiale s-au dezvoltat, oamenii s-au rătăcit tot mai mult de la idealul de aur (Daniel 2.32) şi au introdus modificări omeneşti; şi regimurile au devenit de argint, aramă şi fier, deoarece gândurile lui Dumnezeu au fost date tot mai mult uitării şi a apărut politica omenească.

În ultimul stadiu al ultimului imperiu – Împărăţia Romană – se introduce pentru prima dată lutul, un material nemetalic. Aceasta este o prezicere evidentă, că înainte de sfârşit va fi introdus un principiu în sistemul de guvernare dominant în vremea aceea, care nu prezintă atât de mult o modificare a sistemului vechi, ci ceva radical şi fundamental altceva. De aceea va fi „o împărăţie împărţită”, „parte de lut de olar şi parte de fier” (Daniel 2.41) – „fărâmicioasă” ca lutul (Daniel 2.42). Interpretarea dată de Daniel amestecului de lut şi fier este: „[Ei] se vor amesteca între ei cu sămânţa oamenilor, dar nu se vor lipi unul de altul, după cum fierul nu se amestecă la un loc cu lutul” (Daniel 2.43). „Ei” din pasajul acesta pare să se refere la aceia în mâinile cărora va rămâne puterea în timpul acela.

Noi nu şovăim să vedem în această profeţie restabilirea şi supremaţia unei democraţii în ultimele zile. Autoritatea, care îşi are originea în Dumnezeu, şi aceea care îşi are originea în om se deosebesc aşa de mult una de alta ca fierul sau un alt metal de lutul olarului (Daniel 2.41). Ambele lucruri pot fi amestecate – şi ele sunt parţial amestecate una cu alta extrem de încurcat în teoria noastră modernă şi în practica regimului; dar ele sunt marcate numai de slăbiciune şi „fragilitate”; şi în curând [acestei forme de guvernare] i se va da lovitura de moarte, prezentată aici prin „piatra care s-a desprins fără ajutorul mâinilor” (Daniel 2.34).

Dacă cineva are probleme să se împace cu ceea ce se spune în profeţia amintită mai sus despre capul imperiului roman restabilit de satan, atunci îl solicit să-şi amintească că în practică trecerea de la o formă de guvernare democratică la una imperialistă are loc foarte uşor. Să presupunem că apare un om cu o mare carisma, care pare să încorporeze în sine duhul clar „al poporului”, atunci pentru acesta nu este nimic mai uşor decât să-şi unească toată puterea în jurul lui, care teoretic se cuvine numai poporului; şi poporul, şovăielnic şi uşor influenţabil, va fi fericit să-l aibă. Cariera lui Napoleon I, care a rezultat din revoluţia franceză, este exemplul cel mai bun. „Fiara” viitoare (Apocalipsa 13.1) se ridică „din mare”: „marea” este o imagine a poporului aflat într-un stadiu de agitare şi nelinişte.

De aceea este mai mult decât clar, că „supermanul” din viitor va fi plin de râvnă să menţină valabile în teorie instituţiile democratice, în timp ce în practică el stăpâneşte autocratic – fier, amestecat cu lut.

Cititorul, care până în punctul acesta ne-a urmărit cu răbdare, ar putea fi înclinat să întrebe ce sperăm noi să obţinem, prin aceea că scriem toate aceste lucruri, deoarece noi – aşa cum afirmăm – nu urmărim nici un fel de ţeluri politice. Şi de aceea recunoaştem fără ezitare că ţelul nostru constă, pentru noi şi pentru toţi credincioşii, să chemăm la o despărţire temeinică a inimilor de lumea actuală rea.

Suntem foarte conştienţi că nimic altceva decât ţinerea cu tărie la privilegiul cunoaşterii Domnului nostru Isus Hristos poate ridica eficient sufletele noastre peste nivelul lumii acesteia şi peste gândurile ei, chiar dacă demascarea în lumina Sfintei Scripturi a politicii lumeşti şi a metodelor ei îşi are valoarea ei; şi aceasta a fost dorinţa noastră actuală.

Şi ce lumină clară aruncă Scriptura asupra întrebării supărătoare, dacă un creştin ar trebui să voteze şi în general să se intereseze de problemele politice. Noi suntem solicitaţi să acceptăm că noi suntem numai o rotiţă mică în această maşină, care este numită „poporul”, care şi-a însuşit pe nedrept acea funcţie în domeniul guvernării, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Să facem noi aceasta? DA! – în măsura în care credem în mesajul umanistic modern, care degradează pe Isus la nivelul de om şi idolatrizează pe om. Dar dacă credem că salvarea nu vine de la popor, ci de la Domnul: NU!

Sistemul lumii acesteia va fi surprins de soarta lui. Să nu ezităm să mărturisim mereu această realitate. Prin harul bogat al Domnului nostru vor fi încă multe suflete salvate. Datoria noastră este să le căutăm, prin aceea că depunem mărturie pentru Domnul nostru Isus Hristos. Să nu pierdem timpul în osteneala zadarnică să sprijinim o construcţie care se clatină; să lucrăm cu zel în ceea ce Domnul ne-a rânduit ca lucrare mare. Să fim pe deplin pentru El şi interesele Lui înseamnă să fim total în afara lumii şi a speranţelor ei.

Noi nu năzuim după un sistem democratic perfect, ci noi aşteptăm „pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor …, care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă” (Filipeni 3.20,21); şi în ceea ce priveşte pământul acesta, noi aşteptăm instaurarea Împărăţiei lui Hristos prin Dumnezeu din cer, o Împărăţie care niciodată nu va fi distrusă şi va exista pentru totdeauna.


Tradus de la: Demokratie im Licht der Heiligen Schrift

Titlul original: „Democracy in the Light of Scripture“
Tradus din Scripture Truth, Anul 12, 1920, pag. 108–112.

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen