Doisprezece fii – cu care te asemeni?
Cuvintele lui Iacov adresate fiilor lui în Geneza 49

Gustav Adolf Runkel

© G.A. Runkel, Online începând de la: 14.05.2020, Actualizat: 14.05.2020

1. Prefaţă

La studiul acestui capitol mi-au căzut în mâini unele comentarii preţioase. Cele mai multe din ele pun accentul pe interpretarea (explicarea) profetică. Este o mare binecuvântare să citeşti aceste cărţi şi să constaţi cu uimire ce gânduri adânci a pus Dumnezeu deja în Vechiul Testament. Care om fără Duhul Sfânt ar recunoaşte istoria lui Israel în aceste cuvinte vechi, cine ar putea recunoaşte referirile detaliate şi exacte la Domnul Isus?

În afară de aceasta am găsit prelegeri şi notiţe ale unui frate american, Andrew Foster, care pune accentul pe o interpretare practică. Entuziasmul meu a crescut mereu, atunci când cu ajutorul lui am descoperit că cuvintele lui Iacov ilustrează multe învăţături nou-testamentale. El mi-a dat aprobarea să folosesc gândurile lui ca bază principală pentru această carte.

2. Introducere

Să ne imaginăm situaţia: bătrânul patriarh cheamă la sine pe cei doisprezece fii ai lui şi şade pe patul lui. Doisprezece bărbaţi maturi ascultă ultimele cuvinte ale tatălui lor cu o tăcere meditativă. Vorbeşte Iacov acum despre viaţa lui, despre multele situaţii severe şi adâncimi, pe care le-a trăit? Nu, el este un canal prin care Dumnezeu Însuşi face cunoscut gândurile Sale. În capitolele care urmează vom încerca să pătrundem mai adânc în aceste gânduri.

Fiecare fiu în parte este apelat, şi prin aceasta este un mesaj foarte personal. În afară de aceasta este un mesaj încurajator pentru zilele lipsite de bucurie. Cuvintele lui Iacov arată clar că comportarea fiilor lui are urmări asupra urmaşilor lor. La fel este şi astăzi. Ceea ce noi facem va avea consecinţe asupra celor din jur. De altfel gândul acesta îl regăsim în 1. Corinteni 5-6: „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?”

3. Ruben sau păcatul instabilităţii

(Citeşte Geneza 29.31,32; 35.22; 37.2-4; 37.22; 42.37)

Geneza 49.3,4: Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi cele dintâi roade ale tăriei mele, întâiul în demnitate şi întâiul în putere. Năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea, pentru că te-ai suit în patul tatălui tău; apoi l-ai întinat: el s-a suit în patul meu!

Ruben era în momentul acela aproximativ la jumătatea vieţii lui – un bărbat cu experienţă. Numele lui înseamnă: „Iată, un fiu”, o exprimare a bucuriei lui Leea. Căci gospodăria lui Iacov şi dragostea care îi lipsea a fost văzută de Dumnezeu. Şi astăzi Dumnezeu vede toate lucrurile ascunse ale vieţii.

Prin păcatul lui, pe care l-a înfăptuit cu Bilha, roaba Rahelei, Iacov a pierdut binecuvântarea întâiului-născut pentru urmaşii lui.

Ruben avea o poziţie privilegiată şi toate posibilităţile. El avea dreptul la partea dublă de moştenire, dar chiar mai mult, de binecuvântarea lui Isaac. În Geneza 28.3,4 citim: „Şi Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze şi să te facă să rodeşti şi să te înmulţească, pentru ca să ajungi o adunare de popoare. Şi să-ţi dea binecuvântarea lui Avraam, ţie şi seminţei tale cu tine, ca să stăpâneşti ţara în care locuieşti ca străin şi pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam.” Conform cu Galateni 3.14 această binecuvântare se va extinde la toţi oamenii de pe pământ.

Puterea mea: Ruben avea putere fizică şi naturală. Ne putem gândi că lui Ruben îi era uşor să facă multe lucruri, care pentru alţii erau grele de făcut.

Întâiul în demnitate: el era într-o poziţie în care i se cuvenea toată onoarea.

Întâiul în putere: în cadrul familiei el avea binecuvântarea. Lui îi stăteau deschise toate posibilităţile.

Ce poziţie privilegiată! Şi ce face Ruben din ea? Iacov spune: „Năvalnic ca apele eşti tu.” Apa este instabilă şi aceasta aminteşte de oamenii cu inima împărţită şi care nu merg pe căi drepte, care sunt mânaţi de vânt încoace şi încolo (Iacov 1.6). Ei nu au un ţel fix înaintea ochilor şi de aceea nu merg pe drumul drept. Ei sunt ca apele învolburate, permanent în mişcare şi sar încoace şi încolo. În Judecători 9.4 găsim „oameni fără căpătâi şi îndrăzneţi (aventurieri)”, care s-au lăsat cumpăraţi.

Instabilitatea morală a lui Ruben l-a condus la păcatul nespus de grav al incestului. În viaţa lui se vede că el a vrut mereu să facă voia lui Dumnezeu. Dar deoarece el era slab şi instabil, aceste osteneli niciodată nu au condus la un final bun. Exemple pentru aceasta găsim în Geneza 37.22, unde el a vrut să salveze pe ascuns pe Iosif.

Şi cuvintele din Geneza 42.37 arată voinţa lui bună, dar nu lasă să se recunoască că el are înţelegere în gândurile lui Dumnezeu. Nu ar fi fost nici o mângâiere pentru Iacov să omoare pe fiii lui Ruben, dacă Beniamin ar fi murit în timpul călătoriei spre Egipt. Dimpotrivă, necazul lui ar fi devenit mai mare. Ruben era îndepărtat de Dumnezeu, el avea o inimă împărţită. Binecuvântarea Domnului nu putea fi peste o astfel de inimă!

Apostolul Iacov scrie în epistola lui despre inimile împărţite (şi nestatornicie): „curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită” (Iacov 4.8). Exact aceasta găsim la Ruben. Această instabilitate lăuntrică este deseori însoţită de necurăţie. La Ruben a fost exact aşa. Patima lui nestăpânită l-a condus la păcat mare şi el a plătit  un preţ mare.

Au trecut aproape treizeci de ani de la înfăptuirea păcatului şi acum el stă împreună cu fraţii lui la patul de moarte al tatălui lui şi aude aceste cuvinte. Ce s-o fi petrecut în inima lui Ruben? Ce ruşine! Păcatul lui trăieşte mai departe şi noi citim astăzi despre el. De ce? Ca atenţionare! Să ne verificăm viaţa! Nu este prezentă inima împărţită sau chiar necurăţia? Probabil nu am căzut aşa de adânc ca Ruben. Dar dacă mergem în continuare pe acest drum al păcatului al aruncării încoace şi încolo, aceasta va avea efecte uriaşe asupra vieţii noastre:

  • Satan ne va ademeni la alte păcate (Iacov 1.14).
  • Nu vom găsi odihnă şi nu vom primi ceva de la Domnul (Iacov 1.6-8).
  • Nu vom înţelege Cuvântul lui Dumnezeu (2. Petru 2.16).
  • Nu este prezentă puterea pentru lupta spirituală în Împărăţia lui Dumnezeu (Judecători 5.16).

Ce misiune grea pentru Iacov în ultimele momente ale vieţii lui, să trebuiască să vorbească despre păcatul fiului său. Dar omul acesta, care în ultimii 17 ani ai vieţii sale a putut să se ridice la o înălţime spirituală uriaşă, nu poate trece sub tăcere păcatul, la fel cum Domnul nu poate trece uşor cu vederea păcatul nostru. Să ne verificăm viaţa şi să punem totul în lumina lui Dumnezeu, ca să nu pierdem o binecuvântare măreaţă şi să nu aducem dezonoare Numelui Domnului nostru. Numai o relaţie strânsă cu El ne va păzi!

David s-a rugat în rugăciunea lui din Psalmul 51: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi reînnoieşte înăuntrul meu un duh statornic!”

4. Simeon şi Levi sau păcatul supărării şi al încăpăţânării

(Citeşte Geneza 29.33,34; 34.1-31; 37.2-4)

Geneza 49.5-7: Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de violenţă. Să nu intre sufletul meu la sfatul lor, să nu se unească duhul meu cu adunarea lor, căci în mânia lor au ucis oameni şi în răutatea lor au tăiat venele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost violentă, şi furia lor, căci a fost crudă. Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel.

Simeon şi Levi sunt ca şi Ruben fii ai lui Leea, cu nume minunat de frumoase. Simeon înseamnă „ascultare” (Geneza 29.33) şi Levi înseamnă „alipire”. Leea simte că Domnul vrea s-o binecuvânteze. Şi la naşterea celui de-al treilea fiu ea crede în sfârşit să fi găsit dragostea soţului ei.

Iacov îi numeşte fraţi, şi aceasta ne lasă să gândim că o prietenie pe viaţă i-a unit. Iacov vorbeşte aici despre lucruri care în capitolul 34 sunt numite ca fiind negative. Simeon şi Levi acţionează acolo într-un mod foarte umilitor şi păcătos. Dina, o soră a celor doi, a ieşit să vadă fiicele ţării. Care a fost motivaţia ei, care era ţelul ei? Şi-a cerut ea permisiunea de la Iacov pentru aceasta? Lucrul trist se petrece. Ea cade în păcat cu Sihem, un hevit.

O fată dintr-o casă credincioasă iese să vadă lumea. Ea vrea să trăiască ca lumea şi se petrece ce trebuia să se petreacă: foarte repede şi foarte uşor cade în păcat.

Când Iacov a auzit aceasta, el tace şi nu face nimic. El aşteaptă pe fiii lui, care sunt la câmp. Pare ca şi cum afacerile ar fi pentru el mai importante decât starea sufletului fiicei lui. Cum stau lucrurile în familia noastră în această privinţă? Ştim noi ca părinţi care este starea sufletului copiilor noştri? Ne îngrijim de ei, luându-ne timp pentru discuţii, pentru schimburi de idei? Sau copiii sunt deja pe drumul spre ruină şi noi nu facem nimic?

Chiar dacă chibzuielile şi simţămintele lui Simeon şi Levi sunt de înţeles, niciodată nu este scuzabil felul în care acţionează. Să practici gânduri de răzbunare sub această formă este întotdeauna păcat. Acţionarea rea niciodată nu este după gândurile lui Dumnezeu.

Geneza 34.7 arată că ei au fost lezaţi în onoarea lor şi devin mânioşi, exprimat mai bine, s-au mâniat foarte tare. Egoismul supărător conduce la păcat!

Unelte ale violenţei, în mânia lor au ucis oameni, în răutatea lor au tăiat venele taurilor, mânie barbară. Cu aceste cuvinte descrie Iacov păcatul lor. De unde vine această atitudine? Apostolul Iacov spune în epistola lui în Iacov 4.1 că aceste lucruri vin din plăcerile noastre. Acolo este vorba de plăceri, pofte, atracţii. Iacov spune mai departe: „ucideţi şi invidiaţi”. Aşa era şi la Simeon şi Levi, care urmăreau avantajul propriu şi îşi satisfăceau egoismul în chip îngrozitor.

Am putea spune că noi nu suntem în pericolul acesta. Dar dacă citim ce spune Domnul Însuşi în Matei 5.21-23, atunci constatăm că înapoia unei crime stă un motiv. În versetul 22 este mânia. Şi după aceea se merge mai departe şi se răneşte şi ucide cu gura. Dacă folosim etaloanele lui Dumnezeu observăm că felurile de comportare din Vechiul Testament, care ne par aşa de îndepărtate, conţin multe lucruri spre învăţătura şi atenţionarea noastră. Este într-adevăr aşa că aceste lucruri li s-au întâmplat acelora ca modele şi au fost scrise spre atenţionarea noastră. Este vorba de atitudinea inimii noastre. Dacă dăm frâu liber voinţei noastre, sfârşitul va fi grav pentru noi.

Felul în care au procedat cei doi este cu atât mai umilitor cu cât ei au folosit metoda circumciziei. Această circumcizie – un semn dat de Dumnezeu prin care se arăta că cel circumcis face parte din poporul lui Dumnezeu – este folosită aici în mod abuziv. Pe Simeon şi Levi nu-l interesa inima vecinilor lor, ci ei căutau o cale să poată transpune în faptă cât mai uşor şi mai repede gândurile lor de răzbunare.

Nu suntem şi noi uneori în pericol să luăm lucruri din Scriptură, pentru ca prin ajutorul lor să impunem gândurile proprii? Un exemplu în acest sens găsim în Ioan 8. Cărturarii nu erau îngrijoraţi de sufletul femeii prinse în adulter, ci voiau să impună religiozitatea lor. Însă Domnul recunoaşte imediat aceasta şi Se îngrijeşte de această femeie. Nu că El acopere păcatul, dar El doreşte să câştige inima ei, să ierte păcatul şi să dea putere pentru o viaţă fără păcat.

Iacov vorbeşte aici despre duhul omenesc, care spune: eu fac ce vreau cu timpul meu, cu energia mea şi cu banii mei. Ce spune Domnul în privinţa aceasta nu mă interesează sau mă interesează numai puţin. – Aşa era şi la Simeon şi Levi. Când oamenii cetăţii erau în dureri, ei au venit cu îndrăzneală, vizibil pentru fiecare, ca să-şi împlinească planurile. Păcatul egoismului poate părea frumos şi spiritual, dar cândva iese la iveală. Atunci el va fi văzut de toţi.

Proverbele 14.17 spune că omul care urzeşte intrigi se face urât, de Dumnezeu şi de oameni. Şi Proverbele 29.22 arată că un om care se înfurie face multe păcate. Mânia neînfrânată şi egoismul conduce întotdeauna la rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

Şi Iacov atenţionează cu privire la acest pericol: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău [faptă rea]” (Iacov 3.16). Acesta este rezultatul final al mâniei nejudecate şi al egoismului – orice faptă rea. Această atitudine se va intensifica tot mai mult şi va conduce la păcate grave. Să verificăm atitudinea noastră şi s-o corectăm, dacă este necesar, ca să rămânem păziţi de rău.

Iacov, ca profet, blestemă mânia fiilor lui. Acesta este un cuvânt dur şi arată dezaprobarea lui Dumnezeu, legată cu nenorocirea care va veni peste ei. Nu este o chestiune uşoară să te joci cu păcatul acesta. Cine umblă după el se pune împotriva Dumnezeului mare şi sfânt! Tot ce a făcut Simeon şi Levi a avut în viitor gustul amar al acestei fapte.

Alianţa lor păcătoasă se va destrăma. Aceasta se referă chiar şi la legătura prieteniei frăţeşti, care în sine este divină. Urmaşii celor două seminţii vor fi risipiţi în Israel.

O altă urmare amară a păcatului este şi aceea, că ei nu au părtăşie cu tatăl lor. Sărmanul Iacov trebuie să spună: „Să nu intre sufletul meu la sfatul lor.” Păcatul este cu adevărat o chestiune care aduce numai durere oamenilor.

Iacov este aici într-o atitudine spirituală, pe care o găsim în Proverbele 22.24: „Nu te împrieteni cu omul mânios.” Iacov, cu toate că este vorba de copiii proprii, nu acopere păcatul şi nu îl minimalizează. Nu, el nu vrea să aibă ceva a face cu aceste lucruri. Ce model strălucitor pentru noi.

Dar să observăm ce nu face Iacov. El nu blestemă pe fiii lui, ci mânia lor, egoismul lor şi acţiunile lor. Aceasta implică posibilitatea spre întoarcere. Şi exact aceasta găsim la fiii lui Levi. Istoria lor după aceea în cele cinci cărţi ale lui Moise arată clar aceasta. În Deuteronomul 33 Moise numeşte pe urmaşii lui Levi „evlavioşi”, care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl duc la alţii; care păzesc Cuvântul şi ţin legământul, care învaţă pe alţii drepturile lui Dumnezeu şi aduc jertfe plăcute. Levi devine o seminţie importantă în Israel, cu toate că pedeapsa rămâne. Seminţia nu locuieşte împreună, ci este risipită. Însă Dumnezeu foloseşte pe leviţi pentru o mare binecuvântare. Şi partea lor de moştenire în Canaan este mai mare decât a celorlalte seminţii, căci Domnul Însuşi era moştenirea lor. Aşa este Dumnezeu, care face aşa de mult bine din rău.

Mai rămâne un cuvânt scurt despre Simeon. Nu găsim nici o întoarcere a lui. Conform cu Numeri 1 şi 16 seminţia lui Simeon ajunge cea mai mică seminţie din Israel, din cea de-a treia ca mărime. Moise nu mai aminteşte seminţia în Deuteronomul 33 şi seminţia se pierde în moştenirea fratelui său Iuda (Iosua 19.9).

Acestea sunt cele două drumuri. Unul se întoarce şi devine spre binecuvântare. Celălalt merge mai departe şi n-are moştenire. Pe care drum eşti tu?

5. Iuda sau întoarcerea răsplătită

(Citeşte Geneza 29.35; 37.26; 38.1-30; 44.16-34)

Geneza 49.8-12: Iuda, tu vei primi laudele fraţilor tăi; Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor pleca până la pământ înaintea ta. Iuda este un leu tânăr. Tu te-ai întors de la măcel, fiul meu! El îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine-l va scula? Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele. El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui; îşi spală haina în vin şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte.

Găsim o schimbare uimitoare în cuvintele pe care Iacov le foloseşte cu privire la Iuda. Dacă în cazul rostirii cuvintelor despre Simeon şi Levi pe faţa lui erau încă lacrimi, acum zâmbetul revine pe buzele lui.

Dar care a fost motivul pentru această schimbare? Era Iuda până atunci un om mai bun? Să parcurgem pe scurt traseul vieţii lui şi ne vom apropia de răspuns.

Iuda apare pentru prima dată în Geneza 37, când este vorba de Iosif. El împiedică uciderea fratelui lui mai tânăr, cu toate că toţi îl urau, şi propune vinderea lui în Egipt. A avut el deja sentimentul pentru păcatul pe care ei îl vor face faţă de tatăl lor şi faţă de Iosif?

Scurt timp după această faptă îngrozitoare, capitolul 38 ne descrie cum Iuda cade în păcat. Aceasta începe cu părăsirea familiei lui. Probabil nu a putut suporta întristarea mare a lui Iacov. El a preferat să plece. Încă o dovadă că păcatul distruge relaţiile şi familia. Însă decăderea merge mai departe.

Iuda găseşte în Hira un prieten lumesc – probabil aşa am spune noi astăzi. După aceea se căsătoreşte cu o femeie canaaneancă, ştiind că unchiul său Esau a fost împotriva părinţilor lui printr-o astfel de legătură (Geneza 26.35). După aceea i se nasc trei fii, doi din ei fiind aşa de răi că Domnul i-a omorât. Desigur nu putem spune cu certitudine câtă responsabilitate a avut Iuda în privinţa aceasta, dar trebuie să fi fost împrejurări fără teamă de Dumnezeu, în care au crescut aceşti bărbaţi. Pe deasupra, Iuda atribuie vina nurorii lui Tamar. El spune: „Rămâi văduvă în casa tatălui tău până va creşte mare Şela, fiul meu. Pentru că zicea: «Ca nu cumva să moară şi el ca fraţii lui».” (Geneza 38.11). Cu alte cuvinte, este mai bine ca femeia aceasta să nu locuiască în casa mea şi printr-o căsătorie să aducă blestemul şi peste al treilea fiu al meu.

Când Tamar şi-a dat seama de toată această nedreptate, se îmbracă ca o curvă şi Iuda cade în cursă. El doarme cu ea şi îi dă ca arvună pentru plată pecetea, lanţul şi toiagul lui. După trei luni se observă că Tamar era însărcinată şi Iuda trebuia să rostească sentinţa. El, scoţând în mod deosebit în valoare dreptatea lui, nu ezită nici o secundă şi porunceşte ca ea să fie arsă. Pentru Tamar pare imposibilă salvarea. Abia în ultimul moment trimite lui Iuda un mesaj: „De bărbatul căruia îi aparţin aceste lucruri sunt însărcinată” ( Geneza 38.25).

În locul acesta Biblia relatează foarte clar despre reacţia lui Iuda. Putem numai presupune ce s-a petrecut înlăuntrul lui. Decisivă este însă fraza rostită de el: „Ea este mai dreaptă decât mine” (Geneza 38.26). Eu cred că acesta a fost punctul de întoarcere în viaţa lui Iuda: (1) cunoaşterea nedreptăţii sale şi (2) mărturisirea păcatului său. Acest principiu al căinţei îl regăsim şi în Psalmul 51, în care David spune că el a cunoscut păcatul lui, i-a părut rău şi l-a mărturisit. Drumul spre Domnul Isus conduce întotdeauna peste aceste trei puncte. Într-un timp în care deseori se vesteşte o Evanghelie superficială, este foarte important să se ştie aceasta. Fără cunoaşterea păcatului, fără căinţă şi fără mărturisire nu se va găsi adevărata viaţă.

Iuda a învăţat şi a practicat aceasta în viaţa lui. Îl regăsim în Geneza 44.16. Fraţii au plecat în Egipt şi l-au reîntâlnit pe Iosif, însă nu l-au recunoscut. Prin comportarea înţeleaptă a lui Iosif ei îşi amintesc acolo de comportarea lor rea faţă de fratele lor.

În cuvintele care urmează ale lui Iuda vedem conducerea încredinţată lui Iuda, ceea ce confirmă ce a spus Iacov în binecuvântarea sa: încotro conduce el pe fraţii lui? În întrebările rostite de el: „Ce să zicem domnului meu? Ce să vorbim şi cum să ne îndreptăţim?” (Geneza 44.16).

Era vorba aici de vinderea lui Iosif? Nu, ci Iosif i-a pus la o probă de cu totul altă natură. Fraţii nu ştiau care era scopul tuturor acestor lucruri. Şi totuşi Iuda spune: Nu este nici un motiv de scuză, trebuie să recunoaştem ce am făcut. „Dumnezeu a descoperit nelegiuirea robilor tăi” (Geneza 44.16). Lui Iuda îi era clar că ei au păcătuit şi faţă de fratele lor, dar în primul rând împotriva lui Dumnezeu.

Procesul de maturizare spirituală continuă în Iuda. Când Iosif a poruncit ca fraţii să se întoarcă înapoi în Canaan, dar fără Beniamin, Iuda îşi descoperă inima într-o vorbire impresionantă. El preia răspunderea, păşeşte ca garant pentru fratele lui mai tânăr şi arată un sentiment uimitor pentru tatăl lui. El este gata să renunţe la libertatea lui pentru pacea tatălui său. „Cum să mă sui eu la tatăl meu şi băiatul să nu fie cu mine? Să nu văd răul care va veni peste tatăl meu!” (Geneza 44.34). Să-mi fie permisă în locul acesta încă o întrebare scurtă: Unde te afli tu în procesul de maturizare spirituală a ta?

Revenim la cuvintele lui Iacov: „Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi” (Geneza 49.8). Aici iese la iveală însemnătatea numelui Iuda, căci Iuda înseamnă „a lăuda”. Când Leea a născut al patrulea şi ultimul copil, Geneza 29, şi în viaţa ei se schimbă ceva. La naşterea primilor trei fraţi ai lui o găsim mereu pe prim plan în cuvintele ei. La Ruben ea spune: „Pentru că Domnul a văzut întristarea mea”, la Simeon: „Pentru că Domnul a auzit că [eu] nu sunt iubită”, şi la Levi: „Acum, de data aceasta soţul meu se va lipi de mine, pentru că [eu] i-am născut trei fii”. Dar la naşterea lui Iuda deodată Domnul stă pe prim plan: „De astă dată voi lăuda pe Domnul” (Geneza 29.32-35). Acum ea îşi găseşte bucuria numai în El şi se poate ridica deasupra relaţiilor foarte grele din casa lui Iacov. Numele celui de-al patrulea fiu al ei aminteşte aceasta.

Cu toate că Iuda a făcut în viaţa lui unele lucruri absolut nedemne de laudă, el este totuşi lăudat de fraţii lui. Căci el a fost cel care cu mărturisirea a dat impulsul pentru iertare.

Iacov predă conducerea lui Iuda, care de fapt s-ar fi cuvenit lui Ruben. Dar cu regret la Ruben nu găsim căinţă şi întoarcere. Iuda îşi va pune mâna pe ceafa vrăjmaşilor lui, şi realmente seminţia lui Iuda va fi cea mai numeroasă (Numeri 1.26). Când a fost vorba de luarea în posesiune a ţării, rolul de conducere în luptă va fi încredinţat lui Iuda. El va trebui să fie primul care să pornească (Judecători 1.2). Din seminţia lui Iuda au venit bărbaţi puternici. De exemplu Beţaleel, despre care se relatează că el era umplut cu Duhul lui Dumnezeu (Exodul 31.2), un om puternic în înţelepciune şi pricepere, capabil să conducă construirea cortului din pustiu. Caleb, care la vârsta de 85 de ani era la fel de tare ca un tânăr (Iosua 14.11), era un urmaş al lui Iuda. Să ne gândim la David, un împărat mare, care a făcut din Israel o împărăţie mare. Şi apoi, mai presus de toţi, adevăratul fiu al lui David, Domnul Isus Însuşi. Cel care a făcut aşa de mult „demne de onoare”, care a împlinit voia Tatălui, care a mers în moarte şi a înviat, care a preluat deja acum conducerea şi domnia. Îl preamărim şi lăudăm noi cu adevărat?

Un gând scurt. Iacov nu spune că Iuda îşi va pune piciorul pe grumazul vrăjmaşilor lui, ci mâna. Nu este inclus în aceasta probabil gândul că Iuda nu este biruitorul mândru, care se lasă fotografiat triumfător cu piciorul pus pe vrăjmaşul învins? Nu este posibil că Iuda a învăţat şi aici şi desigur a biruit pe vrăjmaş, însă mai mult conştient fiind că şi el a fost biruit cândva şi că nu este nicidecum mai bun decât vrăjmaşii lui?

Suntem şi noi biruitori? Pavel spune în Romani 8.37: „Suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” Mai mult decât biruitor înseamnă nu numai că ai biruit, ci că eşti un biruitor strălucitor. Suntem noi aşa în lupta spirituală?

Iacov compară pe fiul său cu un leu. Prin cunoaşterea oferită de locul din Apocalipsa 5.5 ştim că acesta nu este nimeni altul decât Domnul Isus. Din lumea animală ne este cunoscut că cu leul este legată între altele şi tăria. Dacă Iacov aminteşte acest animal sub trei aspecte, referirea la Noul Testament este uşoară:

  • Leu tânăr
  • Leu culcat
  • Leu bătrân (în traducerea engleză)

Aceste trei stadii în viaţa unui leu le descrie de exemplu Luca în evanghelia sa. În Luca 2.47 se spune: „Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” Recunoaştem Leul care Se pregăteşte pentru lupta Sa. În Luca 22.42 găsim Împăratul pregătit pentru lupta Sa cea mai grea. Domnul îngenunche în grădina Ghetsimani şi este pregătit pentru lupta Sa cea mai grea. El va întâmpina păcatul şi judecata lui Dumnezeu. Cine ar putea înţelege ce a fost în sufletul Mântuitorului, atunci când sudoarea Lui cădea la pământ ca picături mari de sânge? Ce simţăminte şi ce strâmtorări ale sufletului Său? De ce a lăsat Dumnezeu să ni se scrie aceste lucruri? Nu este pentru ca noi să-L preamărim, nu numai în cuvinte, ci cu viaţa noastră? Pe Leul bătrân Îl găsim în Luca 24.6. El nu este aici, ci a înviat. Cuvinte scurte şi simple, dar ele conţin biruinţa strălucitoare asupra păcatului, asupra morţii şi asupra diavolului!

Acum vin înaintea ochilor noştri toiagul de domnie şi sceptrul. Cu acestea sunt legate autoritatea, domnia şi împărăţia. Din locuri ca cel din Psalmul 2.9 ştim că un sceptru poate fi o nuia de disciplinare. Un instrument al judecăţii. Iarăşi o referire la Domnul, Căruia Tatăl I-a încredinţat toată judecata (Ioan 5.22). Dar este şi un instrument al harului, aşa cum vedem aceasta la Ahaşveroş, care a întins sceptrul spre Estera ca semn al harului (Estera 4.11 şi 8.4).

După aceea Iacov vorbeşte despre enigmaticul Şilo, care conform adnotării este Aducătorul de odihnă sau Împăciuitorul. În acest nume Şilo sunt ascunse cel puţin patru gânduri.

  • Cel care aduce odihna este totodată un Trimis. Domnul a fost trimis de Dumnezeu (Galateni 4.4). Îl cunoşti tu ca Cel trimis de Dumnezeu pentru tine?
  • El este Prinţul păcii (Isaia 9.6), Cel care aduce pacea. Ai tu pace?
  • Păcătosul găseşte la Domnul Isus odihna conştiinţei (Matei 11.28) şi credinciosul odihna inimii (Matei 11.29). Este odihnă (linişte) în inima ta?
  • Domnul Isus cere şi primeşte ascultare. Cum stau lucrurile cu ascultarea ta?

Binecuvântarea mare peste Iuda nu este încă la sfârşit. După aceste deosebit de clare referiri la adevăratul fiu Iuda, Iacov vorbeşte despre un timp deosebit de pace deplină. Că Îşi leagă măgarul de viţă sună ciudat pentru urechea unui european, însă arată spre o bogăţie care se revarsă. Va fi aşa de mult vin, că nu va conta dacă un măgar distruge sau nu o viţă.

Şi Geneza 49.12 pare la prima vedere destul de neobişnuit pentru noi, dar pentru cei din Orient este o imagine impresionantă a unei sărbători mari, a unei sănătăţi, vitalităţi şi frumuseţi perfecte. Ochii sunt mai strălucitori decât vinul. O bucurie de nedescris o aşteaptă pe seminţia lui Iuda şi noi aplicăm această imagine şi la noi. Căci noi suntem legaţi foarte strâns cu Leul, cu Şilo. În curând El ne va introduce în gloria Sa, care conţine o bogăţie cu mult mai mare decât aceea la care am meditat. Când Îl vom vedea?

Binecuvântarea peste Iuda se încheie cu laptele; conform cu 1. Petru 2.2 este o referire la Cuvântul lui Dumnezeu. El este hrana cea mai bună. Te hrăneşti tu cu el?

Cumva se creează impresia că după aceste cuvinte ale lui Iacov cu conţinut greu trebuie făcută o pauză pentru respirat, ca să poţi digera totul. Câtă bucurie trebuie să fi avut el să spună aceste cuvinte ale lui Dumnezeu! Şi cât de mulţumitori suntem noi Domnului, că El a păstrat pentru noi astăzi toate aceste cuvinte ale lui Iacov!

6. Zabulon sau portul mult dorit

(Citeşte Geneza 30.20; 35.22; 37.2-4,22; 42.37)

Geneza 49.13: Zabulon va locui lângă ţărmul mărilor şi va fi în limanul corăbiilor şi hotarul lui va fi spre Sidon.

După prorocia despre Iuda, Iacov vorbeşte despre Zabulon. Este interesant că domiciliul lui Zabulon este în centrul acestor afirmaţii. Aceasta îl leagă cu numele lui. În Geneza 30.20 Leea îl numeşte pe al şaselea fiu al ei Zabulon = „locuinţă” şi leagă de aceasta speranţa că starea casei lui Iacov se schimbă, căci cu toate că naşte al şaselea copil ea este încă soţia neiubită. Pentru aceasta a purtat Laban de grijă cu şiretlicurile lui. Însă această speranţă nu se împlineşte şi Rahela rămâne soţia iubită a lui Iacov.

Prin aceste cuvinte Iacov a îndreptat cu siguranţă gândurile lui Zabulon spre acest timp din trecut, când familia era împărţită. Copiii şi-au dat seama de comportarea lui Iacov şi au suferit din cauza aceasta. Ce pagube iau naştere într-o casă dezbinată vedem astăzi pretutindeni în jurul nostru!

Iacov îi aminteşte lui Zabulon că el va avea o moştenire proprie în ţara Canaan. Şi ce mângâiere mare trebuie să fi fost pentru Iacov muribund să aibă siguranţa: copilul meu va locui între copiii lui Dumnezeu. – Şi pentru noi ca părinţi aceasta este o mare încurajare, dacă ştim că copiii noştri sunt mântuiţi, fac parte din poporul lui Dumnezeu şi vor fi cândva împreună cu noi în cer.

Dumnezeu descrie prin Iacov domiciliul exact al seminţiei lui Zabulon mai târziu peste secole în ţara Canaan. Ei vor locui la ţărmul mărilor. Aceasta desemnează un ţinut în partea de nord-est a Canaanului în jurul muntelui Carmel.

Care este destinaţia noastră, locuinţa noastră în ţară, adică în cer? Şti tu că Domnul lucrează în viaţa ta şi a mea, ca să ne ducă acolo? Unele afirmaţii ale Bibliei dau voalul la o parte de pe viitorul nostru şi ne permit să aruncăm o privire în el. De exemplu în Ioan 14.2: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc.”

Oricum ar fi căminul tău pe pământul acesta, oricare ar fi împrejurările vieţii tale – speranţa de a locui în casa Tatălui ne va face să mergem mai departe, până vom fi acolo. Nu-ţi pierde nădejdea, nici atunci când te afli în timpuri grele!

Cuvântul „ţărm” poate fi tradus în legătură cu corăbiile şi prin „port”. Acesta este locul unde corăbiile se retrag în timp de furtună şi caută linişte, unde valurile nu se ridică, pe scurt, un loc sigur. Scriitorul Psalmului 107 preia imaginea: „El opreşte furtuna, schimbând-o în linişte, şi valurile se potolesc. Şi ei se bucură că s-au liniştit şi El îi conduce în portul pe care-l doreau” (Psalmul 107.29,30).

Acolo va locui Zabulon. Însă mai mult, chiar: Zabulon va constitui un loc sigur pentru alţii, căci şi corăbii străine vor ancora în porturile lui. La fel şi noi avem aici pe pământ misiunea să conducem alţi oameni din furtună la odihnă. Cum? Prin aceea că îi îndreptăm spre singura Persoană care este capabilă să dea odihna. Aceasta este Domnul Isus. „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11.28).

Graniţa lui Zabulon era în spre Sidon. Şi aceasta este foarte remarcabil. Sidon este un stat fenician în partea de nord a Israelului. Această graniţă de nord a apărat-o, între alţii, Zabulon în lupta împotriva lui Sisera, un general al lui Iabin, un împărat canaanian. Iacov se referă cu mult timp înainte la acest eveniment, că Zabulon va avea puterea pentru lupta de apărare a graniţei.

Şi noi trebuie astăzi să apărăm unele graniţe, şi anume acolo unde vrăjmaşii sau lumea vor să intre în viaţa noastră şi în viaţa altor credincioşi. Ai tu voinţa şi puterea pentru lupta spirituală, şi dacă da, de unde o primeşti?

Putem noi ca părinţi să creăm în casele noastre un loc pentru alţii, de exemplu pentru copii, care este sigur, un loc unde satan nu intră şi unde se simte ceva din atmosfera cerească? Veghem noi, în mod deosebit ca părinţi, asupra caselor noastre? Avem puterea pentru aceasta? Fă casa ta să fie câtuşi de puţin un cer pe pământ, păstrează graniţele faţă de lume şi faţă de rău.

Dacă privim în continuare drumul lui Zabulon, vedem în binecuvântarea lui Iacov o bogăţie materială mare, pe care seminţia lui Zabulon o va poseda. Dar, şi aceasta se merită menţionat, ei nu au încetat să se gândească la Dumnezeu. Dimpotrivă, ei aduc cu recunoştinţă jertfele lor de dreptate şi invită pe alţi la ele.

Dacă se călătoreşte prin lume cu ochii deschişi, se constată că împrejurările de viaţă ale noastre în Europa sunt foarte, foarte bune. Ne reţin aceste lucruri de la aducerea de adorare şi mulţumire Domnului, sau ne comportăm ca seminţia Zabulon? Aducem noi Domnului jertfele noastre de bani, timp şi energie?

Suntem noi un model pentru alţii, în ceea ce priveşte adorarea? Este adorarea noastră plină de viaţă şi rezultă ea dintr-o experienţă profundă şi o cunoaştere profundă a Domnului? Sau ea este superficială şi sărăcăcioasă?

Cum stau lucrurile cu bogăţia noastră spirituală? Am scos noi la lumină comorile ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum au făcut zabuloniţii? Ai coborât tu în adâncime? Nu spre avantajul propriu, ci pentru a face pe Domnul mare în viaţa ta!

Un tablou interesant rezultă dacă se văd intensificările în profeţiile referitoare la Zabulon până în timpurile din urmă:

  • Iacov – el va locui lângă ţărmuri (Geneza 49.13).
  • Moise – ei vor aduce jertfe (Deuteronomul 33.19).
  • Isaia – o lumină mare va străluci (Isaia 9.1,2).
  • Matei – Lumina mare nu este altceva decât Isus Hristos (Matei 4.15).

Acolo unde este Domnul, este cerul. Un loc de binecuvântare, un loc de pace, cu adevărat un port sigur. Şti tu câtuşi de puţin ce înseamnă să ai un Mântuitor şi o casă, unde El este binevenit, unde domneşte Cuvântul Său?

7. Isahar sau puternic, dar leneş

(Citeşte Geneza 30.18)

Geneza 49.14,15: Isahar este un măgar osos culcat jos între două staule. Şi a văzut că odihna era bună şi că ţara este plăcută; şi şi-a plecat umărul ca să poarte povara şi a ajuns un slujitor care dă tribut.

Lenevia este un braţ al cărnii, împotriva căreia trebuie să luptăm toată viaţa. Drept urmare aplicarea acestor cuvinte este nu numai posibilă, ci absolut necesară.

Isahar este un bărbat puternic, dar leneş. Şi ceea ce este rău este faptul că atitudinea lui personală are influenţă asupra vieţii urmaşilor lui. Iacov vorbeşte aici de fiul său Isahar dar şi de copiii lui şi despre partea pe care seminţia Isahar o va avea în ţara Canaan. Învăţăm din nou că păcatul nostru personal poate avea urmări mari pentru alţii.

Cât de repede o atitudine carnală poate deveni un obicei pentru un creştin. În Evrei 10.25 citim: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei.”

Şi această lenevie obişnuită a fost pe tot parcursul vieţii lui Isahar şi a copiilor şi nepoţilor lui. El nu era dispus să poarte povara pe care în mod normal o poartă un măgar. Suntem noi pregătiţi să purtăm poveri şi să ne înrolăm în slujirea creştină? Sau ne lăsăm pradă altor lucruri sau trândăviei?

Să ne amintim că aceste cuvinte ale lui Iacov au fost rostite în faţa veşniciei. Nu le oferă aceasta o greutate deosebită, şi nu ar trebui să ne verificăm mereu viaţa în lumina veşniciei?

Este de imaginat că aceste cuvinte au trecut pe lângă Isahar fără să aibă efect asupra lui? Tatăl muribund, pregătit să apară înaintea lui Dumnezeu, îi spune aceste cuvinte în prezenţa celor unsprezece fraţi ai lui. Nu lăsa aceste cuvinte să treacă pe lângă tine!

Acest Isahar este acum un om matur, puternic, având vârsta de cel puţin şaizeci de ani. El este la punctul culminant al vieţii sale. El a avut putere şi ocazii, dar nu a făcut nimic. El nu s-a folosit de ocaziile oferite. Avea tot ce era necesar pentru slujire, aşa cum un măgar este perfect potrivit pentru a purta poveri. Dar a lipsit voinţa. Nu era nici o scuză, el era echipat cu toate lucrurile necesare. Oricare ar fi fost lucrările, pe care Iacov i le-a dat, el nu le-a făcut.

La fel şi Domnul ne dă lucrări. Şi nimeni dinte noi nu poate spune că nu are aptitudinea şi puterea să le împlinească. Isaia spune: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de puteri” (Isaia 40.29).

Indiferent ce misiune ai, şi sunt misiuni foarte diferite în Împărăţia lui Dumnezeu cu diferite cerinţe de putere,înţelepciune şi devotament. Dar nimeni nu poate spune: Domnul nu mi-a dat puterea necesară. Domnul promite să dea această putere. Niciodată nu este o chestiune de a nu putea, ci întotdeauna este o chestiune de a nu vrea.

Şi dacă ne simţim prea slabi? Şi pentru acest caz găsim modele în Biblie. Pavel a suferit foarte mult din cauza ţepuşei din trupul lui, probabil o boală de ochi. Ea l-a reţinut şi i-a dat sentimentul că nu poate îndeplini slujba lui. De trei ori se roagă Domnului pentru aceasta. Însă Domnul nu i-a vindecat boala, ci spune în 2. Corinteni 12.9: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” Pavel nu era un supra-viteaz, care biruia totul. Nu, el era un om la fel ca noi. Dar el a înţeles că harul lui Dumnezeu i-a dat puterea de care el avea nevoie, şi anume la timpul potrivit şi în măsura necesară.

Următorul punct referitor la împlinirea misiunilor îl găsim în Filipeni 2.12. Pavel leagă acolo lucrarea cu ascultarea. Un cuvânt nemodern, dar necesar pentru o lucrare plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a chemat pe toţi în lucrare! Suntem noi gata să-L întrebăm care este lucrarea şi apoi s-o facem? Şi nu este de asemenea adevărat că la cei mai mulţi dintre noi Domnul nu cere lucruri prea mari, de exemplu să mergi ca misionar în ţinuturile depărtate ale pământului? Nu este aşa că sunt lucrările zilnice mici, pe care noi nu le facem, deoarece tocmai nu suntem bine dispuşi? Sunt lucrări mici în familie, pentru bătrâni, pentru bolnavi sau nevoiaşi. Dacă începem să vedem suferinţa lumii, atunci se va deschide un câmp de lucru.

Isahar era pregătit să ia povara pe umerii lui, dar el s-a culcat. El a văzut lucrarea, dar n-a făcut nimic. Ce dezamăgire trebuie să fi fost aceasta pentru Iacov, când a văzut pe fiul său cum procedează. Cât de mulţi părinţi au privit dezamăgiţi la copiii lor? Ei au văzut aptitudinile lor, dar şi că lipsea voinţa să înceapă ceva aşa cum se cuvine.

Ce va gândi Domnul, când vede că noi ca creştini observăm că aici sau acolo ar fi o lucrare de făcut? Este ca şi cum am lua povara pe umerii noştri, dar spunem: Nu, lucrarea este prea mare pentru mine sau prea grea, şi nu o fac.

Nu a avut Iacov dreptul să ceară ceva de la fiul lui? Desigur, la fel şi Domnul nostru are dreptul să aştepte de la noi angajare în lucrarea Sa. În Romani 12.1 suntem solicitaţi să aducem viaţa noastră ca jertfă lui Dumnezeu. Dar deseori noi nu dorim cuvântul jertfă, sună prea sever. Şi totuşi aceasta este voia Domnului. Este de fapt la fel de la sine înţeles precum un măgar poartă poveri sau un tată dă lucrări fiului său.

Nu a purtat Domnul povara noastră la crucea de pe Golgota? Să nu purtăm şi noi aici o mică povară pentru El?

Este aproape imposibil să faci un măgar încărcat cu povară să se ridice. La fel este şi cu un creştin. Dacă ne-am culcat odată şi pe lângă aceasta ne-am obişnuit aşa, va fi tot mai greu să ne ridicăm. Gândeşte-te la pericolul acesta!

Pe lângă aceasta un creştin care se odihneşte oferă o imagine rea şi infectează şi pe alţii. Nici alţii nu fac nimic, de ce să mă trudesc eu? Nu, mai bine ne culcăm. Însă aceasta este o dorinţă carnală după o viaţă comodă şi simplă, în cele din urmă este păcat. Şi cu toate acestea suntem uşor înclinaţi să găsim o presupusă scuză spirituală. Dar nu te lăsa înşelat. Să nu slujeşti este întotdeauna păcat. De ce? Dar mai întâi o întrebare: Ce este un fel de gândire spiritual? Răspunsul simplu sună aşa: să gândeşti aşa cum a făcut Domnul. Ce spune El despre slujire?

  • Eu trebuie să lucrez, pentru că Dumnezeu Mi-a poruncit aşa (Ioan 9.4).
  • Timpul pentru slujire este limitat (Ioan 9.4).
  • Lucrarea trebuie terminată (făcută până la capăt) (Ioan 17.4).

Această cunoaştere şi această viziune ne va impulsiona pentru slujire!

Ce viziune avea Isahar? El a văzut că odihna era bună şi ţara plăcută. Aceasta l-a făcut să se culce.

Care este viziunea ta pentru viaţa din săptămânile, lunile sau anii care urmează? Te determină ea să te culci şi să laşi slujirea în Împărăţia lui Dumnezeu să zacă? Atunci ea este falsă şi duce la păcat!

Înseamnă că noi nu avem voie să ne odihnim, ci să alergăm de la o lucrare la alta? Nu, Deja Domnul i-a chemat pe ucenici şi le-a zis: „odihniţi-vă puţin” (Marcu 6.31). Însă un mic exemplu va ilustra mai bine chestiunea:

Un angajat foloseşte timpul lui de lucru pentru somn. Patronul îi cere socoteala. Atunci omul acesta răspunde: „Dar eu trebuie să dorm.” Patronul îi va răspunde: „Desigur, dar nu în timpul de lucru”, şi apoi îl va destitui.

Dacă odihnirea înseamnă să nu faci lucrarea, atunci aceasta nu este odihnă, ci lenevie! Odihna este pentru refacerea forţelor, pentru înviorare pentru lucrări noi. Să mergi devreme în pat în timpul săptămânii poate fi un lucru bun, însă cu siguranţă este fals dacă în seara aceasta este o adunare de rugăciune.

Seminţia lui Isahar a primit un teritoriu în ţara în care curgea lapte şi miere. Isahar a văzut aceasta şi a uitat pe Dumnezeu. Deja Moise atenţionează în Deuteronomul 6.12 cu privire la pericolul de a uita pe Domnul, atunci când îţi merge bine. Dar Dumnezeu dă binecuvântare pentru a sprijini lucrarea Sa.

A dat El timp sau sănătate sau putere sau bani sau sau …? Foloseşte-le în slujba pentru Domnul. El spune să luăm jugul (unealta de lucru) Lui. Este îngrijorător dacă un creştin nu lucrează pentru Domnul. Se poate vedea dacă el are viaţa nouă?

Numele Isahar înseamnă: „El dă plată”. Numele acesta nu a făcut onoare celui care l-a avut. El a trebuit să audă mustrarea tatălui său. Ce vom auzi noi, când vom sta odată înaintea Domnului? Vor fi cuvintele acestea: „Bine, rob bun şi credincios” (Matei 25.21)?

Se merită să fi un slujitor al Mântuitorului; se merită credincioşia, indiferent în ce constă ea; Mântuitorul bun răsplăteşte orice faptă; se merită să slujim Domnului.

8. Dan sau şarpele

(Citeşte Geneza 30.6; 37.2)

Geneza 49.16-18: Dan va judeca pe poporul său ca o altă seminţie a lui Israel. Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului ca să cadă călăreţul pe spate. În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!

Ne amintim că Iacov stă la pragul veşniciei şi spune cuvinte foarte, foarte importante despre fiii săi. Cuvinte care prezintă ceva despre caracterul acestor bărbaţi şi despre viitorul copiilor lor.

Se pare că el rezumă viaţa fiilor lui şi totodată prezintă o perspectivă în viitor. Şi ce spune el aici despre Dan sună foarte dur. Dar bărbatul acesta, stând aproape în faţa lui Dumnezeu, nu se poate ocupa cu lucruri secundare. Şi nici cu cuvinte frumos împachetate. Prin cuvinte scurte prezintă esenţialul.

Din acestea putem deduce unele lucruri. Sunt momente în viaţă unde şi noi, probabil în discuţii cu necredincioşii, trebuie să fim concreţi. Dacă suntem conştienţi de importanţa veşniciei, nu vom ezita. Dar pentru aceasta avem nevoie de o relaţie strânsă cu Domul nostru, ca să recunoaştem un astfel de moment.

Uimitor că acest bărbat muribund poate rosti în ultimele momente ale vieţii sale cuvinte aşa de importante. El a dat mai departe un Cuvânt al lui Dumnezeu. Aceasta era diferenţa decisivă.

Cuvintele lui despre Dan conţin o mare încurajare. Sunt nu numai cuvinte de acuzare, ci şi cuvinte de corectare şi zidire. A putut Dan să le înţeleagă aşa? Înţelegem noi vorbirea Domnului sau a unui frate, care în afară pare să fie aspră? Vedem noi aspectul corectiv şi încurajator al acestor cuvinte?

Dan era rezultatul legăturii lui Iacov cu Bilha, roaba Rahelei. Când s-a născut, Rahela l-a numit Dan = (judecător). Ea gândea că Dumnezeu i-a făcut dreptate faţă de sora ei Leea, care în momentul acela avea deja patru fii (Geneza 30.6). De fiecare dată când Rahela îl vedea pe Dan îşi amintea că Dumnezeu era prezent şi a intervenit în viaţa ei.

Dan este un şarpe! Expresia aceasta poate fi înţeleasă în două sensuri contrare. Dar ambele sensuri ne pot da învăţătură.

S-a referit Iacov la ceva bun, atunci când l-a numit pe Dan şarpe? În Matei 10.16 Domnul Însuşi spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii.” O însuşire a şarpelui care ar trebui să caracterizeze şi pe cei tineri. Dar în context Domnul arată că imaginea şarpelui este limitată numai la această însuşire. El Se referă numai la înţelepciune şi simplitate, căci El leagă această afirmaţie imediat cu imaginea porumbelului: „Fiţi simpli ca porumbeii.” Nu înţelepciunea naturală a omului stă pe prim plan, ci dacă ea este însoţită cu un fel de gândire corect.

La luarea în posesiune a ţării, înaintea lui Israel stăteau adversari diferiţi, care trebuiau învinşi cu „tactici” diferite. Dar niciodată fără ca Domnul să nu fie întrebat şi să se întrebe care este voia Lui.

În Exodul 35.34 găsim un astfel de om: Oholiab, echipat cu înţelepciune divină, ca să construiască această construcţie deosebită, cortul din pustiu. Lucruri pe care el nu le-ar fi putut face prin propria înţelepciune. Probabil gândul acesta este în cuvintele lui Iacov.

Dar şarpele are şi un înţeles negativ, de fapt, dacă se studiază Biblia, de cele mai multe ori negativ decât pozitiv. Să ne gândim numai la şarpele vechi, imaginea lui satan. Însuşirile unui şarpe accentuează această impresie. El se târăşte pe pământ, are contact cu pământul şi nu se poate ridica de pe pământ. Aceasta este şi tactica diavolului, care încearcă să ne lege pe noi oamenii aşa de tare de pământ, că noi nu mai avem timp, nici putere şi nici interese pentru lucrurile cereşti.

Vipera cu corn este cel mai veninos şarpe. Otrava ei distruge ţesuturile şi conduce la paralizie şi moarte. Şi aceasta încearcă satan să obţină. Să paralizeze pe om în gândurile şi faptele lui (aceasta înseamnă, nici o orientare spre Dumnezeu) şi pe cât posibil să-l ducă în moartea veşnică.

Domnul aminteşte imaginea şarpelui între altele în Matei 23.33: „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de judecata gheenei?” Imaginea aceasta este legată cu păcatul şi omul păcătos. Şi acum se vorbeşte despre Dan ca despre un şarpe.

Biblia relatează în Geneza 37 despre vorbirea rea a fiilor lui Iacov despre tatăl lor. La început Iacov nu a ştiut nimic despre acest păcat ascuns. Abia după ce Iosif i-a spus despre aceasta, el a ştiut care era atitudinea fiilor lui faţă de el. În versetul 2 sunt numiţi categoric fiii Bilhei, aceasta înseamnă că Dan a contribuit la acest păcat. Astfel pare să se confirme în viaţa lui Dan ceea ce Iacov spune aici.

Dar nu numai în viaţa personală a lui, ci într-o istorisire din cartea Judecători se face din nou referire la o astfel de atitudine, şi aceasta la seminţia lui Dan. În Judecători 18 este vorba de luarea şi confiscarea de idoli. În fond o misiune corectă în sine, dar ce fac copiii lui Dan? Ei au luat aceşti idoli şi au făcut din ei proprii lor idoli. Acesta era începutul unui serviciu divin fals în Israel şi cauza pentru căderea poporului.

Şi cucerirea cetăţii Lais poartă caracterul vicleniei, ca un şarpe care muşcă din călcâiul calului. Toate acestea se pot citi în capitolul 18 amintit din cartea Judecători.

Prin gândurile acestea ia naştere pentru noi o imagine complexă a şarpelui. Sunt prezente unele lucruri bune şi demne de amintit, dar şi foarte mult rău. Nu regăsim noi în aceasta imaginea noastră? Probabil unele lucruri din viaţa noastră s-au desfăşurat foarte bine cu ajutorul Domnului, dar multe au fost egoism şi în cele din urmă ne-au condus la păcat.

În unul din cei mai cunoscuţi fii ai lui Dan regăsim aceasta, şi anume la Samson, un judecător în Israel, care a avut multe biruinţe şi a eliberat poporul. Dumnezeu a putut obţine victorii mari prin el, dar este acelaşi Samson, care din cauza poftelor lui sexuale a trădat secretul puterii lui şi la sfârşit a murit cu filistenii. Un nazireu, un om închinat Domnului şi totuşi caracterizat prin egoism şi păcat (Judecători capitolele 13-16).

Gândurile noastre merg instinctiv la scrisorile deschise din Apocalipsa 2 şi 3. Domnul recunoaşte unele lucruri din aceste biserici, dar El mai spune şi: „Am împotriva ta!” (Apocalipsa 2.4). Să rămânem un moment la aceasta! Ce îţi spune Domnul ţie şi ce îmi spune mie? Care domenii din viaţa noastră sunt închinate lui, şi care domenii ne aparţin nouă? Hobby, auto, timpul liber, bani, planificarea concediului, haine, podoabă, cosmetic, prieteni, orice ar fi. Este ceva care trebuie schimbat? Trebuie să ne căim şi să ne întoarcem? Atunci vrem s-o facem cu ajutorul Domnului! Ceea ce este important pentru El este faptul de a fi dispus pentru verificare şi căinţă. El este demn pentru aceasta!

Înapoi la Iacov. Ştia el ceva despre aceste gânduri? În orice caz versetul 18 pare să fie urmarea directă a cuvintelor referitoare la Dan: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!” (Geneza 49.18). Aceasta arată ce umplea sufletul său, căci Iacov ştia că el este aproape să treacă în veşnicie. Trăsăturile de caracter ale fiului său Dan, asemănătoare celor ale şarpelui, i-au dat dorinţa după apropierea de Domnul şi voia să se despartă de pământ. Ce tragedie. Tatăl priveşte în ochii fiului său şi acesta îi aminteşte pentru ce el îşi doreşte veşnicia. Este păcatul în lume.

De câte ori taţi temători de Dumnezeu nu şi-au dorit să treacă în veşnicie, atunci când au privit faptele fiilor lor? Ce dezamăgire înnoită pentru bătrânul Iacov.

Dar în aceste cuvinte ale lui Iacov nu este cuprinsă şi speranţa că Domnul vrea să salveze pe fiul său Dan şi pe urmaşii lui? S-o fi gândit el: Doamne, Tu vezi caracterul lui, şi eu aştept ca Tu să-l salvezi? – Aşteaptă probabil părinţii tăi după mântuirea şi căinţa ta? Gândeşte-te, ce dezamăgire este pentru părinţi, dacă văd că copiii lor nu merg pe drumul vieţii lor conform gândurilor lui Dumnezeu.

Şi noi ca părinţi? Aşteptăm noi cu adevărat salvarea din partea Domnului? Îi încredinţăm noi Lui pe copiii noştri, chiar dacă ei nu sunt încă mântuiţi sau merg pe căi care nu sunt conform Bibliei? Să nu ne pierdem speranţa şi să nu renunţăm la încredere. El va mântui la timpul Lui!

Să revenim pe scurt la primele cuvinte despre Dan: „Dan va judeca pe poporul său ca o altă seminţie a lui Israel” (Geneza 49.16). Ce mângâiere trebuie să fi fost aceasta pentru Iacov. Domnul va ajunge la ţel şi cu omul acesta şi copiii lui.

Dan, fiul unei slujnice, de fapt exclus sau cel puţin dezavantajat în familie, primeşte un loc important în poporul acesta. Dan este o seminţie de valoare în cadrul poporului lui Dumnezeu. Dan are responsabilitatea şi privilegiul să supravegheze transpunerea în practică a îndrumărilor lui Dumnezeu; aceasta înseamnă a judeca. El va deveni o forţă pentru dreptate. Aceasta poate face harul lui Dumnezeu. Urmaşii unui şarpe vor deveni judecători. Nu este la fel şi cu noi? Şi noi eram copii ai diavolului. Dumnezeu ne-a scos de acolo şi astăzi ne dă misiunea să luptăm pentru dreptate şi pentru împlinirea voii Sale. Suntem noi conştienţi ce fel de misiune măreaţă este aceasta, în mod deosebit în secolul 21? Într-un timp în care valorile biblice sunt date peste cap, noi putem interveni pentru Domnul şi ţine sus gândurile Lui.

Iacov părăseşte pământul ştiind că Domnul va salva pe fiul său Dan şi de asemenea va păzi şi seminţia lui.

Încă un punct interesant despre seminţia lui Dan. Numeri 2.31 arată că la pornirea în călătorie  Dan conduce ultimul sfert din seminţii. Şi în Apocalipsa 7.5-8 lipseşte numele lui Dan. Aici este vorba de o salvare limitată în timpul necazului cel mare. Înseamnă lipsa numelui lui Dan că întreaga seminţie s-a pierdut pentru totdeauna? Eu cred că nu, căci Domnul Însuşi spune în Matei 24.30, că „toate seminţiile ţării se vor jeli.” La arătarea Lui nu va lipsi nici o seminţie. Şi dacă Ezechiel 48 ne oferă o imagine a viitorului din Împărăţia de o mie de ani, îl găsim pe Dan în fruntea listei. Pavel confirmă gândul acesta în Romani 11.26, unde spune: „Întreg Israelul va fi mântuit”. Ce lucrare măreaţă a harului. Dan ajunge târziu la aceasta, dar este prezent!

9. Gad sau biruinţă din înfrângere

Geneza 49.19: Gad, o ceată se va repezi asupra lui, dar el se va repezi asupra călcâiului lor.

Această afirmaţie a lui Iacov despre fiul său Gad ne zugrăveşte un tablou de război, cu lupte încoace şi încolo. În cele din urmă însă Gad va avea biruinţa. Iacov a avut parte în viaţa lui atât de lupta reală (Geneza 48.22) cu vrăjmaşul cât şi de lupta cu răul care locuia în el.

Şi prin aceasta această exprimare primeşte o importanţă mare, căci şi noi avem de dus lupta împotriva puterilor spirituale ale răutăţii. Astăzi avem nevoie nu de sabia fizică, ci de sabia spirituală. Ce putem învăţa noi din această afirmaţie veche? Două lucruri:

Iacov se referă la realitatea împotrivirii şi înfrângerii! Lupta este reală, este cu adevărat prezentă. Gad este parte din acest popor al lui Dumnezeu din timpul acela de pe pământ. Şi dacă tu aparţii poporului lui Dumnezeu de pe pământ din timpul acesta, atunci vei avea parte de aceleaşi experienţe, şi anume că tu stai într-o luptă spirituală şi cu regret vei suferi şi înfrângeri. Cine stătea atunci împotriva lui Gad? Erau oştiri, prin aceasta trebuie să ne gândim la trupe militare de luptă ordonate, disciplinate. Nu erau numai luptători răzleţi, ci era o trupă vrăjmaşă bine coordonată. În 1. Samuel 30.8 David Îl întreabă pe Domnul: „Să urmăresc această ceată?” Cuvântul ceată conţine un număr de oameni separaţi dintre alţii, care trec brutal la lucru. Oamenii aceştia fac răni adânci. Un vrăjmaş de temut. Gad trebuia să se aştepte că acest vrăjmaş va veni împotriva lui. La fel este şi astăzi cu lupta noastră. Un vrăjmaş ordonat, bine condus, care face răni adânci, de temut stă înaintea noastră. Pavel subliniază gândul acesta în Efeseni 6.12, unde el descrie vrăjmaşul cu cuvintele „stăpâniri şi autorităţi”.

Unii creştini nu înţeleg lupta aceasta. Lupta noastră astăzi nu este împotriva oamenilor, sau a cărnii şi sângelui, ci noi vedem înapoia acestora pe stăpânitorii lumii întunericului acesta. Este un atac organizat al lui satan asupra creştinilor. Pentru aceasta el foloseşte lumea din jurul nostru. Recunoaştem noi aceasta? Este cu adevărat important să se ştie cine stă împotriva noastră şi ne reţine de la o viaţă trăită cu Domnul. Şi nu este aşa, că vrăjmaşul nostru cel mai mare suntem noi înşine? Dorinţele cărnii noastre devin aşa de puternice şi cât de des cedăm lor. Lumea, în care trăim, este cu adevărat un loc rău, şi ea devine tot mai rea. Ne vine greu să trăim în ea şi să creştem spiritual.

În afară de aceasta Iacov îi arată clar lui Gad că el va trebui să sufere înfrângeri. Cetele vor năvăli asupra lui sau îl vor strâmtora. Şi cine a făcut experienţe în viaţa lui ca creştin, va confirma că el mereu a căzut. Au fost prea mari ispitele cărnii noastre, sau atacurile directe ale lui satan, sau chiar ofertele lumii deseori frumos împachetate. Noi trebuie să mărturisim aceasta. Gad şi de asemenea şi noi trebuie să recunoaştem că vrăjmaşul acesta este prea tare pentru noi. Dacă lupta ar fi „numai” împotriva cărnii şi sângelui, probabil am putea birui. Însă puterile spirituale ale răutăţii sunt prea mari. Să te joci cu ele sau să lupţi lupta cu puterea proprie aceasta va conduce numai la înfrângere.

Pavel îi scrie lui Timotei în 2. Timotei 2.22 tocmai din acest motiv: „Fugi de poftele tinereţii”. Întoarce-te şi fugi de ele, nu lupta. David descrie aceleaşi experienţe în Psalmul 38.4: „Pentru că nelegiuirile mele au trecut peste capul meu ca o povară apăsătoare, sunt prea grele pentru mine.”

Şi în acest context să ne referim şi la Evrei 12.1. Păcatul ne înconjoară, ne prinde în mreje foarte uşor. Alergătorul pe pista de alergare spirituală poartă deodată o povară, care îl împiedică să alerge, da, îl conduce la înfrângere. Ţi se întâmplă şi ţie ca galatenilor, care nu făceau ceea ce voiau (Galateni 5.17)? Îţi este clar, că ai fost învins? Cum a fost ultima săptămână? Ai trăit, dar pentru cine? Cum a fost alergarea pe pistă? Ai înaintat în viaţa ta spirituală?

Dar dacă aşa stau lucrurile: Ce este de făcut? Nu este nici o speranţă? Trebuie să fie aceste înfrângeri? Nu este aceasta o întrebare importantă şi captivantă? Un frate a spus odată: „Da, aceste înfrângeri trebuie să aibă loc, căci noi n-am ştiut cât de răi suntem. Dumnezeu a trebuit să ne arate aceasta pe această cale.” Desigur nu este o chestiune rea, dacă cineva ajunge la punctul acesta. Dar cum merge mai departe? Găsim aceasta în punctul al doilea, pe care Iacov îl aminteşte.

„Dar el se va repezi asupra călcâiului lor.” Această făgăduinţă era valabilă pentru Gad şi ea l-a făcut conştient că după multe înfrângeri în final biruinţa va fi a lui de la Dumnezeu. Nu va fi fost aceasta o încurajare pentru gadiţi, atunci când iarăşi au suferit o înfrângere dureroasă la cucerirea ţării? Aducerea aminte de biruinţă, chiar dacă durează mult până se obţine, este o încurajare şi te încrezi în continuare în făgăduinţă şi lupţi mai departe.

Suferi tu ca urmare a înfrângerilor tale? Atunci gândeşte-te: Domnul a biruit lumea şi de aceea şi noi o vom birui! Aceasta este o realitate de nezguduit. Luptă mai departe ca Timotei, căruia Pavel îi spune: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei” (1. Timotei 6.12).

Ce cuvânt măreţ scrie Ioan în prima lui epistolă: „Tot ce este născut din Dumnezeu biruie lumea” (1Ioan 5.4).

Din contextul cuvintelor lui Iacov rezultă clar că biruinţa lui Gad vine după înfrângere. Nu este o biruinţă absolută, ci este o refacere dintr-o înfrângere. Şi exact acestea sunt experienţele noastre ca credincioşi. Înfrângerea este transformată în triumf.

Nu ceda! Nu-ţi linge rănile şi nu spune: „Tot mereu înfrângeri, nu are nici un sens, această viaţă de creştin este prea grea pentru mine.” Mărturiseşte Domnului păcatele tale, priveşte la El şi mergi mai departe în această putere, mânat de speranţa veşniciei, când toţi credincioşii vor fi biruit cu adevărat lumea.

Ce stă scris în Proverbele 24.16? „Pentru că cel drept cade de şapte ori şi iarăşi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” Unul drept, este el unul fără păcat? Nu, el cade, nu numai o singură dată, ci de şapte ori (aceasta înseamnă mereu) şi din nou se ridică. El nu poate rămâne culcat în mocirla păcatului. El trebuie să se ridice din nou. Biruitorul nu este cel perfect, ci acela care după o înfrângere mărturiseşte păcatul, se ridică din nou şi cu ajutorul lui Dumnezeu merge mai departe.

Şi ce frumos este, când acest căzut se ridică din nou şi după aceea găseşte o mână care îl ajută. Căci şi aceasta este misiunea noastră reciprocă. „Binecuvântat să fie cel care lărgeşte pe Gad” (Deuteronomul 33.20), sau: „Purtaţi-vă poverile unii altora şi împliniţi astfel legea lui Hristos” (Galateni 6.2).

10. Aşer sau viaţă ca un împărat

Geneza 49.20: De la Aşer va fi hrana grasă şi el va da mâncăruri gustoase, împărăteşti.

Aşer înseamnă „fericire” sau „binecuvântare”. Când Zilpa, roaba Leei, a născut al doilea copil, Leea şi-a exprimat sentimentele cu privire la naşterea acestui copil, prin aceea că i-a pus numele Aşer. Rădăcina cuvântului conţine adjectivul „sincer” sau „direct”. De aceea în Aşer se poate vedea imaginea omului binecuvântat de Dumnezeu, sincer, drept. Gândul acesta este susţinut prin cuvintele rostite de Iacov despre fiul lui.

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori; ci plăcerea lui este în legea Domnului şi cugetă la legea Lui zi şi noapte” (Psalmul 1.1,2).

Primul cuvânt al acestui verset „ferice” este cuvântul pe care îl găsim în numele Aşer. Este un om fericit, care îşi îndreaptă inima spre Domnul. Acesta este omul cu adevărat binecuvântat. Un om împăcat cu Dumnezeu, care acum stă sincer înaintea Domnului.

Împrejurările naşterii lui trebuie să le respingem din anumite motive. În căsnicia lui Iacov erau multe greutăţi şi prin aceasta ea a devenit răsadniţa unor păcate şi a unor abateri de la standardele divine. Şi cu toate acestea el este denumit un om binecuvântat.

Dacă ne gândim la aceasta, găsim în el imaginea noastră. Naşterea noastră a fost şi ea legată cu păcatul, căci prin neascultarea lui Adam păcatul a venit la noi toţi. Şi astăzi fiecare creştin adevărat poate sta înaintea lui Dumnezeu şi poate fi numit fericit. Faci şi tu parte din aceşti oameni binecuvântaţi?

Şi se merge mai departe. Viaţa lui Aşer este o viaţă plină de rod, da, de fapt o viaţă împărătească. Căci Iacov vorbeşte de faptul că Aşer dă şi altora mâncăruri gustoase, împărăteşti. Trăim noi o viaţă împărătească? Această viaţă este caracterizată prin mai multe aspecte.

Partea lui Aşer în ţară va fi un ţinut roditor. Evident Iacov vorbeşte despre moştenirea seminţiei în Canaan. Ca exemplu în acest sens sunt numite împrejurimile din jurul Carmelului, care au devenit partea lui Aşer. Carmel înseamnă „roditor”. Era unul din ţinuturile cele mai roditoare din Canaan. Nu învăţăm noi din aceasta, că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu posedăm moştenirea cea mai bogată? Desigur o mare parte din aceasta este în viitor. Dar suntem noi conştienţi că Domnul ne-a binecuvântat deja astăzi cu tot felul de binecuvântări spirituale? Poţi tu relata ceva despre acestea?

Cum descrie Iacov aceste binecuvântări? Aşer are pâine grasă, ceva care contribuie la menţinerea puterii. Grăsimea aici nu este ceva pe care noi îl descoperim în bucăţile noastre de carne, ci se poate traduce şi prin „hrănitor”. Grăsimea oferă energia şi este o imagine a motivaţiilor ascunse.

Aşer avea suficientă grăsime, ca să aducă roadă şi prin aceasta să contribuie mult la întărirea poporului lui Dumnezeu. În Psalmul 84.11 Domnul făgăduieşte că El „nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie [sau sinceritate]”. Cât de mult bine putem avea noi cu o viaţă sinceră? Domnul vrea să-l dea cu plăcere.

Dar nu numai aceasta, ci sunt prezente mâncăruri gustoase, împărăteşti. Această mâncare este un lux curat şi este destinat pentru un împărat. Urmaşii lui Aşer vor trăi ca împăraţii. Cum poate arăta aceasta găsim în Neemia 9.25: „Şi au luat cetăţi întărite şi pământ gras şi au luat în stăpânire case pline cu toate bunătăţile, fântâni săpate, vii şi grădini de măslini şi pomi roditori, din belşug; şi au mâncat şi s-au săturat şi s-au îngrăşat şi s-au desfătat în marea Ta bunătate”. Nu ne aminteşte aceasta de Eden, când omul era vizitat de Dumnezeu în Paradisul curat?

Iacov a avut în vedere pâinea normală. În cazul lui Aşer este vorba de bogăţie naturală. Şi aceasta este adevărat şi astăzi, căci Dumnezeu dă „toate din belşug” (1. Timotei 6.17).

Şi dacă ceea ce avem în bunuri materiale îl comparăm cu ceea ce am meritat, atunci ştim că Dumnezeu cu adevărat dă din belşug. Dar nu suntem noi în acelaşi pericol ca şi izraeliţii, care au uitat pe Dumnezeu (Neemia 9.26; Deuteronomul 8.11)? Este timpul să fim din nou mulţumitori pentru ceea ce avem! Cum se spune aşa de frumos într-o cântare pentru copii: Pentru aerul, pe care-l respir! Nu este aceasta ceva exagerat? Eu cred că nu este, căci tot ce este în jurul nostru este numai prin harul lui Dumnezeu.

Dar prin aceasta s-a epuizat gândul divin din versetul acesta? Nu, căci sensul versetului acesta merge mai departe de binecuvântările naturale. Canaan este o imagine a locurilor cereşti, o imagine despre acea ţară care are un caracter atât prezent cât şi de viitor. Este vorba de binecuvântările spirituale. Moise spune că Aşer îşi înmoaie piciorul în untdelemn (Deuteronomul 33.24), o imagine a Duhului Sfânt, pe care o regăsim în multe locuri din Noul Testament (de exemplu 1Ioan 2.20).

David poate cânta o cântare despre aceasta şi o exprimă astfel în Psalmul 63.5,6: „Sufletul meu se va sătura ca de măduvă şi de grăsime şi gura mea Te va lăuda cu buze care cântă de bucurie.” Când? „Când îmi amintesc de Tine în patul meu, mă gândesc la Tine în vegherile nopţii.”

Pavel se roagă lui Dumnezeu, atunci când îşi aminteşte de binecuvântările spirituale (Efeseni 1.3). Şi el se roagă mai departe: „luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi care este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem” (Efeseni 1.18,19). De ce se roagă el aşa? Deoarece creştinii deseori trăiesc în necunoaştere. Şti tu ce ai în Hristos? Ai gustat tu ceva din aceste lucruri? Trăieşti tu ca un împărat? Tu eşti binecuvântat, dar trăieşti tu în binecuvântare? Cum? Roagă-L pe Domnul să-ţi deschidă ochii, citeşte Cuvântul şi meditează asupra Lui, da, ţi-L însuşeşte şi trăieşte în El. Atunci vei observa: eu sunt cu adevărat un împărat.

Practicarea acestor binecuvântări nu este o parte uşoară. Iosua acuză în Iosua 18.3, după ce a trecut lupta principală, dar ţara nu era încă împărţită complet: „Până când vă veţi lenevi să mergeţi şi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul părinţilor voştri?” Ne putem imagina că seminţia lui Aşer cu regret făcea parte din aceştia (Iosua 19.24). Ei erau leneşi, mâinile atârnau adormite, în loc să lucreze şi să lupte. Să nu ne lăsăm înşelaţi, şi pentru noi este pericolul acesta de a fi leneşi. Am putea să ne hrănim la o masă împărătească, preferăm însă să mâncăm ca un câine sau, spus mai bine, să mâncăm în mod necivilizat.

Dumnezeu în binecuvântarea Sa a dat lui Aşer mijloacele de ajutorare pentru a fi spre întărirea altora: „va da mâncăruri gustoase, împărăteşti”. Căci El niciodată nu dă binecuvântările Lui pentru a ne sătura numai pe noi sau să ţinem aceste binecuvântări în mod egoist pentru noi. Nu, Dumnezeu a pregătit prin Aşer o parte pentru îmbogăţirea altora.

Gândul acesta îl găsim şi în Ioan 4.14. Apa divină devine mai întâi un câştig personal. Dar şi un izvor viu, pentru înviorarea altora.

Sunt oamenii din jurul tău şi al meu învioraţi, întăriţi şi îmbogăţiţi? Putem da noi altora mâncăruri gustoase împărăteşti? Ceva din moştenirea care ne aşteaptă?

Pavel ne pune înainte un etalon destul de ridicat, când scrie în 2. Corinteni 12.15: „Eu, dar, foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui în totul pentru sufletele voastre”. Aceasta înseamnă o dată folosirea activă a ceea ce el are (bani, timp, dragoste), precum şi că el voia să pună la dispoziţia lui Dumnezeu şi a corintenilor întreaga lui persoană. Şi aceasta într-un timp în care el era tot mai puţin iubit de credincioşi. Cu adevărat un model impresionant!

Dar cum se poate realiza aceasta? Prin aceea că primim Evanghelia, ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbim în rugăciune cu Domnul, Îl cunoaştem tot mai mult, trăim zilnic cu El, avem parte de experienţe împreună cu El, trăim ca adevăraţi creştini (urmaşi şi elevi ai lui Hristos). Atunci se va trezi în noi gândul de a sluji altora. Spre bucuria Domnului nostru şi spre onoarea Sa!

11. Neftali sau eliberarea

Geneza 49.21: Neftali este o cerboaică dezlegată, el rosteşte cuvinte frumoase.

La citirea acestor cuvinte primeşti impresia că este vorba de libertate. „Dezlegat” este ceva care odată era legat.

Neftali era fratele lui Dan, al doilea fiu al Bilhei, roaba Rahelei. Cuvintele, pe care Iacov le rosteşte despre acest fiu, amintesc de locul cunoscut din Isaia 61.1: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, … să vestesc eliberare.” Pasajul acesta s-a referit deja în vechime la binecuvântările actuale, pe care noi ca şi creştini credincioşi le avem astăzi. În Luca 4.21 Domnul aplică aceste cuvine la sine Însuşi şi explică: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi auzit-o.” El a venit pe pământ ca să elibereze pe sărmanii oameni încătuşaţi.

Desigur cuvintele lui Iacov se referă la timpul în care seminţia lui Neftali va savura libertatea în Canaan după un timp lung de captivitate în Egipt. Dar cuvintele lui Iacov au şi o altă însemnătate şi au să ne spună mult şi nouă astăzi. Aici este într-adevăr vorba de copiii lui Avraam în adevăratul sens al cuvântului, însă din Romani 4.16 ştim că Avraam este tatăl tuturor credincioşilor. De aceea aplicarea la noi este uşoară.

Neftali era atunci un reprezentant al poporului lui Dumnezeu, şi noi suntem astăzi, dacă mergem pe urmele paşilor tatălui nostru spiritual Avraam.

Neftali era descris de tatăl lui ca unul care a făcut experienţa eliberării şi tăriei. În pasajul acesta vrem să medităm puţin la eliberarea pe care ne-a adus-o Domnul prin moartea Sa pe cruce.

Prima imagine, pe care o găsim, este a cerboaicei care este dezlegată. În context cu alte locuri, în care acest animal este amintit în Biblie, vom găsi ceva care învaţă inimile noastre şi aduce câştig care rămâne. Acest animal sălbatic, amintit în Proverbe 5.19 împreună cu căprioara, iubeşte să alerge liber în jur şi să se caţere pe munţi. O imagine minunată a creştinului credincios şi mai ales a Domnului Însuşi. Căci în titlul Psalmului, care accentuează cel mai mult suferinţele Domnului, se foloseşte acest titlu. Este Psalmul 22: „Către mai-marele muzicii. Ca ‚Cerboaica zorilor’”. Conform limbajului oriental o imagine a soarelui care răsare, ale cărui raze sunt comparate cu coarnele cerboaicei şi a căror repeziciune cu agilitatea acestui animal. Şi nu a adus Domnul soarele pe pământ?

Cerboaica poate ajunge pe locuri în munţi, care pentru oameni sunt inaccesibile. În privinţa aceasta se aseamănă cu caprele sălbatice (vezi Iov 39.1). Nu sunt toate acestea un tablou impresionant al unui creştin credincios care a înţeles libertatea lui şi trăieşte în ea? În Ioan 8.32 se spune: „Adevărul vă va elibera”. De ce? De legăturile păcatului şi de obiceiurile legate de el. Această învăţătură importantă fundamentală o găsim în mod deosebit în epistola către Romani. Pavel scrie acolo în capitolul 6, „să nu mai slujim păcatului. Pentru că cine a murit a fost eliberat de păcat” (Romani 6.6,7). Adevăraţii credincioşi au fost eliberaţi pentru totdeauna de vina şi pedeapsa pentru păcat! Şi astăzi: „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8.2).

Însă întrebarea mare este: Cum pot trăi eu această eliberare? După cum se ştie probabil nu ne simţim cu adevărat liberi, ci mai degrabă împiedicaţi în viaţa noastră. La câte lucruri nu trebuie să renunţăm; să fi creştin credincios înseamnă de fapt „frână la plăceri”. Nu trăim mult eliberarea. Unde este cheia? O întrebare la care nu se poate răspunde uşor! Să încercăm să găsim un răspuns.

  1. În primul pas trebuie să devenim conştienţi de răscumpărare. Ce se va întâmpla cu oamenii sărmani ai lumii acesteia, care savurează din plin viaţa? Ei trec neîmpăcaţi în veşnicie; dimpotrivă, timpul scurt al vieţii savurate pe pământul acesta este ca o suflare. O soartă îngrozitoare.
  2. Pavel scrie în epistola către Romani despre eliberare. În timpul acela aceasta însemna că cineva era cumpărat pe piaţa de sclavi şi după aceea era pus în libertate şi niciodată nu va mai fi vândut ca sclav. Este aceasta valabil şi pentru tine şi pentru mine?
  3. Libertatea creştină înseamnă că eu ca şi creştin credincios nu am nevoie de toate lucrurile, pe care lumea mi le prezintă ca fiind foarte de dorit, pentru a fi fericit.
  4. Pentru a putea trăi astăzi cu adevărat libertatea am nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. „unde este Duhul Domnului este libertate” (2. Corinteni 3.17).
  5. Versetul din Romani 8 poate fi ilustrat bine cu un exemplu din fizică. Fierul cade întotdeauna pe baza forţei gravitaţionale. Dar dacă se ţine un magnet peste bucata de fier, aceasta se va deplasa în sus în sens opus forţei gravitaţionale. Forţele magnetice sunt mai puternice. Exact aşa este în viaţa noastră ca creştini credincioşi. Cu cât avem pe Domnul mai mult înaintea ochilor, cu atât mai mult vom simţi putere. Şi ceea ce este cel mai frumos, este, că bucuria adâncă va pătrunde în inimile noastre. Lumea va pierde din forţa ei de atracţie. Dacă încă nu ai avut parte de aşa ceva, roagă-te serios şi roagă-L pe Domnul pentru puterea Duhului Sfânt în viaţa ta.

Rădăcina ebraică a cuvântului „cerboaică” (ajil) conţine cuvintele pentru „berbec” (Geneza 22.13), „stâlpi” (Ezechiel 40.9,10); cu acesta este înrudit cuvântul „puternic” (ejlej) din Ezechiel 17.13 şi prin aceasta incorporează „putere”. Un creştin credincios, care trăieşte libertatea lui, va avea parte de biruinţe asupra păcatului şi va radia putere spirituală în viaţa lui. Libertatea creştină nu înseamnă că noi putem face ce ne place şi putem renunţa la ceea ce ne place, ci ea aduce experienţa biruinţei asupra atacurilor păcatului în viaţa noastră. Un exemplu pentru aceasta avem în 2. Samuel 22.34. David cântă cântarea  aceasta în momentul când el are parte de eliberarea de vrăjmaşul său Saul şi de biruinţe asupra împotrivitorilor lui. Şi cu care animal se compară el? „El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor.”

În afară de aceasta o cerboaică este sfioasă şi se sperie uşor. La fel trebuie să fie şi cu noi. Înseamnă că noi ne alarmăm repede, atunci când păcatul vine asupra noastră. Avem nevoie de o conştiinţă sensibilă, orientată spre Domnul, ca să recunoaștem lucrurile așa cum sunt. Aceasta ne va da aptitudinea să fim vigilenți și sfioși față de păcat.

Profetul Habacuc vorbește în legătură cu cerboaica despre umblarea pe înălțimi (Habacuc 3.19). Locuri unde omul nu ajungem, acolo animalul acesta este acasă. Domnul a prevăzut pentru noi multe lucruri spirituale deosebite. Acestea sunt momente în care noi suntem numai cu El sau împreună cu alţii, în care avem parte de apropierea Lui, în care noi, având în vedere mărimea şi gloria Lui, probabil mergem pe genunchi şi Îl adorăm. În astfel de timpuri probabil ne merge ca lui Iosua, căruia Domnul îi spune, având în vedere misiunea lui grea: „Numai fii tare şi … Nu te abate nici la dreapta nici la stânga” (Iosua 1.7). În 2. Petru 1.5 cuvântul tare este tradus prin „virtute” sau „energie” spirituală, respectiv „hotărâre”. Cine Îl întâmpină pe Domnul cu hotărâre şi conştient de propria lipsă de putere, acela va experimenta că primeşte putere nouă şi merge pe înălţimi. „Cei care se încred în Domnul îşi vor înnoi puterea; ei zboară ca vulturii” (Isaia 40.31).

Eliberarea creştină ne va scoate din timpuri uneori foarte grele şi pline de îngrijorare şi ne duce pe înălţimi în părtăşie cu El.

Dacă revenim la cuvintele lui Iacov şi auzim că el vorbeşte despre o cerboaică „dezlegată”: nu arată aceasta şi o luptă? Acesta este de fapt înţelesul numelui Neftali. Când s-a născut, Rahela a vorbit despre o luptă cu sora ei, în care Dumnezeu i-a ajutat. Chiar dacă aceasta a fost o interpretare total falsă, totuşi ea i-a dat lui Neftali acest nume. În acest caz era expresia unei lupte în casa lui Iacov pe baza păcatului. Această luptă nu trebuia să fie, dar nu luptăm şi noi astăzi deseori când nu este necesară nici o luptă şi nici nu este dorită de Dumnezeu? Sau, nu sunt unele căsnicii unde se duc lupte într-un mediu unde de fapt ar trebui să se savureze eliberarea şi harul lui Dumnezeu? Nu purtăm noi deseori în numele nostru (în personalitatea noastră) acest caracter de „luptă”?

De fiecare dată când Neftali a fost chemat cu numele, lui i s-a adus aminte de luptă. Se pare că aceasta l-a însoţit toată viaţa lui. Lupta de la naşterea lui l-a marcat. Deci, în cuvintele sale despre fiul său, Iacov promite eliberarea de această luptă. Şi noi ca şi creştini credincioşi avem această făgăduinţă. Eşti tu eliberat, lupţi tu încă, sau eşti liber şi savurezi această eliberare? Numele Neftali accentuează nu numai lupta, ci mai mult chiar, biruinţa. „Am luptat luptele lui Dumnezeu împotriva surorii mele şi am învins. Şi i-a pus numele Neftali” (Geneza 30.8).

Un creştin credincios este chemat la libertate. Întoarceţi privirea de la faptele tale şi priveşte la Domnul. „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi” (Galateni 5.1). Şi care este consecinţa trăirii eliberării? "Nu folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne [= eul propriu], ci slujiţi unii altora prin dragoste” (Galateni 5.13). Partea negativă este că noi suntem mulţumiţi cu întoarcerea noastră la Domnul; nu ni se mai poate întâmpla nimic. Deci acum pot trăi aşa cum doresc. Apostolul Pavel ne atenţionează în locul acesta cu privire la această concluzie.

Partea pozitivă a eliberării este alta: viaţa fiecărui creştin credincios, care a avut parte de eliberarea în Domnul său, se va caracteriza prin slujire. Nu constrâns şi cu gemete, ci mânată de dragoste şi cu bucurie adâncă în inimă.

Binecuvântarea lui Iacov merge mai departe. Neftali „va rosti cuvinte frumoase”. Deoarece Iacov vorbeşte în locul lui Dumnezeu, putem presupune că aceste cuvinte erau frumoase nu numai pentru Iacov, ci şi pentru Dumnezeu Însuşi.

Ce învăţăm noi din aceasta? Eliberarea creştină va fi auzită în ceea ce vorbim. Neftali va rosti aceste cuvinte. Ele erau un dar pentru alţii şi pentru Dumnezeu. Sunt cuvintele tale şi ale mele un dar pentru oamenii din jur? Sunt ele cuvinte de har sau sunt cuvinte dăunătoare, nefolositoare şi goale? Reflectă ele mărimea, harul şi dragostea lui Dumnezeu? Ajută ele cu claritate altor oameni? Apostolul Pavel formulează în 1. Corinteni 14.8, în context cu vorbirea în limbi, o vorbire neclară astfel: „Pentru că şi trâmbiţa, dacă va da un sunet neclar, cine se va pregăti de luptă?” Dacă Evanghelia se vesteşte, trebuie rostită o vorbire clară cu dragoste.

Cum sunt cuvintele tale?

12. Iosif sau o viaţă în credincioşie

Geneza 49.22-26: 22. Iosif este fiu de pom roditor, fiu de pom roditor lângă o fântână. Ramurile sale dau lăstari peste zid. 23. Arcaşii l-au întărâtat amarnic şi au tras în el şi l-au urât. 24. Dar arcul lui a rămas tare şi braţele mâinilor lui au fost întărite de mâinile Celui Puternic al lui Iacov. De aici este păstorul, piatra lui Israel: 25. de la Dumnezeul tatălui tău; şi El te va ajuta; şi de la Cel Atotputernic, şi El te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului care zace jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui. 26. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările strămoşilor mei până la marginea dealurilor eterne: ele vor fi pe capul lui Iosif şi pe creştetul capului celui care a fost despărţit de fraţii săi.

Cuvintele lui Iacov referitoare la fiii lui pot fi comparate cu un lanţ muntos, din care două culmi se înalţă în mod deosebit. Acestea sunt cuvintele despre Iuda şi cele despre Iosif. Ele se remarcă o dată prin numărul lor. Pe lângă aceasta ele au o profunzime deosebită, în care se merită cu adevărat să priveşti.

Zece fii a avut deja Iacob muribund înaintea privirii. Acum ajunge la rând fiul preferat Iosif, căci Iacov iubea pe Iosif mai mult decât pe ceilalţi fii (Geneza 37.3). Desigur la aceasta a contribuit şi faptul că Iosif era fiul din soţia iubită a lui Iacov, Rahela. Dar în afară de aceasta Iosif ca şi copil şi ca tânăr a oferit multe ocazii tatălui său să-l iubească.

Aducerea la cunoştinţă tatălui a vorbirii de rău de către fiii lui Iacov nu trebuie înţeleasă ca denunţare, pâră. Iosif nu putea suporta ca onoarea tatălui lui să fie pătată. El era un fiu care împărtăşea gândurile şi interesele tatălui; un fiu de a cărui credincioşie tatăl se bucura mult. Care este relaţia ta cu tatăl tău? Şi înainte de toate, ce vede Tatăl tău ceresc în viaţa mea şi în viaţa ta?

Viaţa lui Iosif era marcată de dăruire faţă de Dumnezeul său, de sfinţenie şi credincioşie. În mod deosebit în timpul repudierii sale şi în captivitatea în Egipt. Deci cuvintele lui Iacov se bazează pe caracterul şi comportarea lui Iosif în trecut şi merg până în viitorul îndepărtat.

Iacov foloseşte două imagini în versetele acestea, imagini care se completează reciproc şi ne explică cum Dumnezeu dă putere omului ca să fie credincios.

Prima imagine vorbeşte despre aducerea de rod (Geneza 49.22), a doua despre înfrângerea duşmanului pe câmpul de luptă (Geneza 49.24). Ceea ce noi găsim descris aici este lupta creştinului pentru rodnicia în viaţă Şi viaţa lui Iosif trebuie să fi fost roditoare, căci cum să se înţeleagă astfel repetarea expresiei „pom roditor” în versetul 22?

În ce consta deci rodnicia lui Iosif? Desigur în primul rând ne putem gândi la urmaşii lui. Iosif dă numele Efraim celui de-al doilea fiu al său, acesta înseamnă „rodnicie dublă”. În locul acesta ne întrebăm pe noi ca părinţi, dacă noi am educat permanent pe copiii noştri, ca ei să aducă rod pentru Domnul în viaţa lor?

Însă, desigur, în cadrul roadelor ne gândim şi la roade spirituale. Ne amintim de pasajul din Ioan 15, unde Domnul Isus vorbeşte despre aducerea de rod. Numai dacă rămânem în El şi avem părtăşie cu El putem aduce rod, şi Dumnezeu Tatăl va fi glorificat. Aşa era la Iosif, pomul roditor sădit lângă izvor! Căci Iacov nu spune că Iosif era un pom roditor, ci că el este. Viaţa noastră ar trebui să fie permanent caracterizată de aducerea de rod.

Dar ce sunt roadele în mod practic? În Galateni 5.22 citim: „Roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare.”

Un creştin credincios, a cărui viaţă este marcată de aceste însuşiri, va observa că vlăstarii lui, aceste mlădiţe mici, trec peste ziduri. Acolo unde oamenii au limite naturale, puterea Duhului lui Dumnezeu niciodată nu este la capăt. Să luăm un exemplu simplu: sunt oameni care din cauza timidităţii lor ajung cu greu în discuţie cu alţii. Dar dacă lasă Duhul lui Dumnezeu să lucreze în ei şi dacă vor să dea dragoste mai departe, această îngrădire va dispare deodată. Aşa putem noi face experienţa în trăirile zilnice a ceea ce înseamnă să aduci rod.

Însă vom observa curând că un vrăjmaş intervine, căci aşa ca la Iosif aducerea de rod este legată cu luptă. Iosif ştia cât de dureros pot săgeţile răni pe cineva. El a suferit fizic şi psihic. Psalmul 105.18 spune: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare.” De ce era el în închisoare? Deoarece nu a vrut să se culce cu soţia lui Potifar. El spune: „Cum să fac eu răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39.9). Fiecare, care vrea să meargă pe această cărare a credincioşiei faţă de Dumnezeu, va fi ţinta săgeţilor celui rău şi a împotrivirii! Lumea nu mai poate pune mâna pe Domnul Isus, de aceea ea va duşmăni pe cei care sunt asemenea lui Hristos. Aceasta ne conduce înapoi la Ioan 15, unde Domnul spune dinainte ucenicilor despre acest fapt în versetul 19.

Iosif a avut parte pe drumul său chiar şi de vrăjmăşia celor din familia lui. Săgeţile l-au rănit (Ieremia 9.8). Cât de mult trebuie să-l fi durut aceasta, însă el era cu adevărat „cel pus deoparte între fraţii săi” (Geneza 49.26). Pus deoparte pentru Dumnezeu, ca să aducă rod. Aceasta este cu adevărat credincioşie.

Care este deci secretul credincioşiei şi puterii lui? Cum au putut săgeţile lui să fie tari şi braţele lui să rămână mlădioase sau tari? Iosif a găsit un izvor, de unde şi-a tras apa vieţii: Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum descrie Psalmul 105.19 sau aşa cum găsim şi în Psalmul 1: „Omul … plăcerea lui este în legea Domnului …, este ca un pom sădit lângă pâraie de apă … tot ce face prosperă.” Ţi-ai deschis tu deja această intrare?

Dar mai este şi un al doilea izvor de putere. Când Iosif şi-a ridicat arcul, ca să lupte luptele lui Dumnezeu, atunci a simţit atingerea lui Dumnezeu. El ştia din experienţă ce înseamnă aceasta. Puternicul lui Iacov era cu el, acea Persoană care stă deasupra a toate şi care nu poate fi oprită sau împiedicată de nimic şi de nimeni.

O imagine poate probabil să clarifice mai bine această atingere. Imaginează-ţi un copil care încearcă să tragă cu arcul. El pune săgeata pe coardă şi încearcă să încordeze arcul. Dar puterea corzii este pre mare. Atunci vine tatăl şi apucă cu mâna lui mâna copilului şi împreună încordează arcul. Aceasta descrie experienţa pe care noi ca şi copii ai lui Dumnezeu o putem face, atunci când suntem în luptă şi observăm că suntem prea slabi. Atunci ne rezemăm pe pieptul puternic al Dumnezeului nostru şi vom simţi puterea lui. Cunoşti tu aşa ceva, atingerea lui Dumnezeu?

Iosif a fost sprijinit în viaţa lui de către Domnul Isus. Este uimitor că Iacov atribuie lui Dumnezeu patru titluri într-un verset:

  1. Puternicul lui Iacov
  2. Păstorul
  3. Dumnezeul tatălui tău
  4. Cel Atotputernic

Să meditezi numai la aceasta ar fi deja o temă de studiu. Aici prezentăm numai atât:

  1. Isaia 49.26 leagă aceste titluri cu Ajutorul sau Salvatorul.
  2. Păstorul ne este cunoscut din capitolul 10 al evangheliei după Ioan. Cel care ne ajută şi ne îngrijeşte plin de dragoste este Cel care ne iubeşte atât de mult, că El a murit pentru noi.
  3. „Dumnezeul tatălui tău” se referă la faptul că Domnul nu vrea să ne rămână străin, ci este interesat de o relaţie.
  4. Titlul „Cel Atotputernic” se referă la o Persoană care nu poate fi îngrădită sau împiedicată de nimeni şi de nimic.

Voi toţi care treceţi prin ispite şi lupte, să vă fie clar cine este Cel care vă va ajuta!

Dacă până aici Iacov a vorbit privind în urmă, el îşi îndreaptă acum gândurile spre înainte. În versetul 25 el vorbeşte de cinci binecuvântări, pe care Iosif le va primi. Conform lexiconului biblic numărul „cinci” se referă la nedesăvârşirea omenească. Era Iosif un superman, care avea totul sub control, care se descurca singur cu ispitele venite din afară şi dinăuntru? Nu, dar el trăia în puterea Dumnezeului său. Răsplata pentru aceasta o găsim în aceste binecuvântări. Ele cuprind toate domeniile vieţii:

Binecuvântările cerului

Aceasta ne aminteşte de binecuvântările cereşti, pe care le avem şi pe care le savurăm în mod deosebit în zilele bune. Iosif a avut parte de aceste binecuvântări în zilele relativ bune, pe care le-a avut în casa lui Potifar. „Domnul era cu Iosif; şi el era un om care prospera” (Geneza 39.2).

În cazul acestor binecuvântări nu era vorba de binecuvântări difuze, care nu erau pipăibile. Ce este cu binecuvântarea mântuirii? Nu ne putem noi bucura cu adevărat zilnic de ea? Şi ce este cu bucuria părtăşiei cu ceilalţi fraţi şi celelalte surori, bucurie în cântarea comună, bucurie în slujba pentru Domnul comun?

Binecuvântările adâncului

Este vorba aici de experienţele pe care le facem în umilire? Sunt binecuvântări în astfel de timpuri? Le-a cunoscut şi Iosif? Da, căci pe când stătea nevinovat în închisoare, acolo a avut parte în mod deosebit de apropierea Domnului său. Găsim aproape aceeaşi formulare ca şi mai înainte. „… pentru că Domnul era cu el; şi Domnul făcea să prospere ce făcea el” (Geneza 39.23). Eu cred că experienţele cu Domnul în situaţii grele, în care prestigiul nostru este subminat, sunt cele mai preţioase. Să nu ne lăsăm descurajaţi prin astfel de zile, ci să căutăm apropierea Domnului. Privirea spre noi înşine şi spre alţii se va schimba.

Binecuvântările sânilor

O imagine clară despre hrană şi întreţinere.

Binecuvântările trupului

Aici avem o referire la fertilitate. Unei vieţi în credincioşie îi este dată făgăduinţa că rodul se continuă la alţii; că şi ei aduc rod pentru Domnul prin această viaţă.

Astfel aceste cuvinte bogate în conţinut se termină cu o făgăduinţă, care nu se mai întâlneşte în altă parte. Aceasta era răsplata pentru o viaţă de credincioşie.

Viaţa lui Iosif se poate împărţi în trei etape, care se pot recunoaşte uşor:

  1. adversity – durere şi necaz
  2. assistance – sprijin din partea lui Dumnezeu
  3. approval – recunoaştere din partea lui Dumnezeu

Nu se merită o astfel de viaţă?

13. Beniamin sau apetitul spiritual

Geneza 49.27: Beniamin este un lup răpitor, dimineaţa va sfâşia prada şi seara va împărţi jaful.

În Geneza 35 citim că Rahela a murit la naşterea celui de-al doilea fiu al ei. De aceea ea îl numeşte Benoni, adică „fiu al durerii mele”. Cu adevărat o expresie a unui suflet deznădăjduit. Altfel însă la Iacov. Cu toate că el simte o mare întristare, el schimbă numele fiului său cel mai tânăr în Beniamin, „fiu al dreptei mele”. Numele acesta conţine privilegiu, apropiere, preţuire şi dragoste intensă, care ardeau în inima lui Iacov pentru fiul său.

Beniamin era pentru Iacov o amintire permanentă de soţia lui iubită Rahela, dar şi de un timp în care el şi-a pus în ordine situaţia lui cu Dumnezeu, s-a suit la Betel şi a obţinut o treaptă mai înaltă a părtăşiei cu Dumnezeul lui. Toate acestea se pot citi în amintitul capitol 35.

În cuvintele sale Iacov foloseşte imaginea unui alt animal, a lupului, pentru ca şi aici să ilustreze o trăsătură de caracter şi să arate fiului său cum poate el trăi în timpurile viitoare. Dacă îţi imaginezi un lup răpitor, înaintea ochilor apare imaginea lăcomiei şi brutalităţii. Putem noi învăţa ceva din aceasta?

Fără îndoială Biblia aminteşte în mai multe locuri lupul în sens negativ. Aşa de exemplu în Faptele apostolilor 20.29, unde lupii pătrund în turmă cu învăţături false şi nu o cruţă. Sau în Ezechiel 22.27, unde prada este sfâşiată spre avantajul propriu. Dar pe de altă parte putem vedea în lup, ca şi în şarpe, lucruri care ar trebui să ne caracterizeze ca şi creştini credincioşi:

Mai întâi vedem lupul sfâşiind prada lui sau, aşa cum spune Luther, „devorează”. Este o înghiţire lacomă a prăzii sale. Şi într-un anumit sens aceasta este o imagine a apetitului, pe care un creştin credincios ar trebui să-l aibă. Oricât de neobişnuit ar părea aceasta, creştinul credincios ar trebui să aibă un apetit spiritual aşa cum are lupul după carne şi sânge. În Ioan 6.53-55 Domnul Isus Însuşi vorbeşte despre carnea şi sângele Lui. În capitolul acesta El a hrănit cinci mii de oameni şi din această minune a luat naştere o discuţie despre hrana spirituală. Domnul spune în versetul 27 al acestui capitol: „Lucraţi nu pentru mâncarea care piere, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţă eternă, pe care v-o va da Fiul Omului.” Ceea ce are valoare nu este apetitul după hrana naturală, ci după hrana pentru suflet, a cărei singură sursă este Fiul Omului. Pentru ce ai tu apetit?

Dar ce vrea să spună Domnul, când zice: Mâncaţi carnea Mea şi beţi sângele Meu? – Carnea este conform cu Ioan 6.51c jertfa Sa, pe care El o va da pentru viaţa lumii. El vorbeşte deci despre lucrarea Sa pe cruce. Spus simplu: numai omul a cărui dorinţă şi preocupare este Domnul răstignit va fi mântuit. De aceea era important pentru Pavel să nu vestească nimic altceva „decât numai pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1. Corinteni 2.2). Avem noi dorinţa după învăţătura despre cruce şi despre Domnul Isus mort? Meditarea la aceasta, recunoaşterea că acesta ar fi fost locul meu, pocăinţa de faptul că păcatele mele L-au dus la cruce, aceasta salvează. Nu hotărârea-pentru-El, nu vreu-să-trăiesc-acum-cu-El salvează. Numai învăţătura despre cruce este decisivă în punctul acesta! Ea ne deschide intrarea la Dumnezeu şi dă viaţă adevărată.

Şi în punctul acesta se separă duhurile. Ori se crede învăţătura Bibliei ori se respinge, aşa cum au făcut unii ucenici ai Domnului în această situaţie (Ioan 6.66). Aceasta are loc şi astăzi mereu, atunci când se pune accentul pe cuvântul despre cruce. Crucea lui Hristos înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor, care pentru noi oamenii sunt deseori aşa de importante, cum ar fi mulţumirea de sine, ambiţia, mândria, superficialitatea, prejudecăţile, importanţa noastră, faptele noastre, mândria noastră sau chiar înţelepciunea noastră.

Iacov îl prezintă pe Beniamin ca un lup care sfâşie. În aceasta se poate vedea un lup înfometat. Eşti tu înfometat după hrana spirituală?

Un exemplu despre felul cum arată aceasta găsim la David. El spune în Psalmul 63.1,2: „Sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă. Aşa Te-am privit în sfântul locaş, ca să văd puterea Ta şi gloria Ta.” Ce a văzut David în locaşul sfânt? Jertfe sângerânde, toate referiri la Domnul Isus răstignit. Şi în aceste jertfe David a văzut gloria şi puterea Domnului. Şi exact aceasta i-a dat eliberare. El spune în versetul 5: „Sufletul meu se va sătura ca de măduvă şi de grăsime” (Psalmul 63.5). Înţelegi tu despre ce este vorba? Să rugăm pe Domanul ca prin Duhul Sfânt să ne facă să înţelegem aceste lucruri şi să putem scoate din ele hrană şi putere pentru sufletele noastre.

În lup vedem şi un instinct vânătoresc lipsit de scrupule, un vânător fără milă. Aşa trebuia să se comporte poporul Israel cu vrăjmaşii lui Dumnezeu în ţara Canaan. În Geneza 15.16 Dumnezeu a spus lui Avraam că nelegiuirea canaaniţilor nu era încă deplină. Dar în Deuteronomul 7.2 trecuse timpul harului. Israel nu trebuia să încheie relaţii cu popoarele Canaanului, deoarece ele vor îndepărta pe urmaşii lor de Dumnezeu.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi astăzi. Noi nu trebuie să avem îndurare faţă de rău şi să nu întreţinem relaţii cu lumea, însă aceasta nu înseamnă să se comporte fără milă cu oamenii, ci numai cu comportarea rea. Noi trebuie să diferenţiem strict între faptele rele şi oamenii care au această comportare. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi doreşte să-i mântuiască. Cum să se răspândească Evanghelia, dacă noi îi tratăm pe oameni respingător şi fără milă?

Imaginea lupului ne arată clar cum ar trebui un creştin credincios să se comporte cu păcatul în viaţa lui: fără cruţare şi fără toleranţă. Pavel ne cere în Coloseni 3.5: „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ”. De ce? Deoarece ele sunt agenţi ai păcatului şi nu pot fi îmbunătăţite. Dacă vrei să trăieşti ca un creştin credincios, trebuie să le omori! Cum are loc aceasta? Numai prin Duhul Sfânt: „Prin Duhul omorâţi faptele trupului” (Romani 8.13). Aşa cum noi trebuie să ne luăm zilnic crucea, la fel trebuie să ducem zilnic această luptă.

Şi dacă Iacov vorbeşte în versetul acesta despre dimineaţă şi seară, nu arată aceasta că noi trebuie să ducem permanent această luptă? Carnea noastră este cu regret permanent prezentă. Să ne amintim de Petru. În Matei 16 Domnul face cunoscut suferinţele Sale. Pentru nicidecum nu putea să-şi imagineze aceasta pentru Domnul lui preaiubit: „Nicidecum să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Matei 16.22). Înapoia acestei afirmaţii stătea felul de gândire omenesc, compătimirea de sine însuşi şi păcatul. De fapt Petru spune Domnului: Ai milă de Tine Însuţi, nu permite să Ţi se întâmple aşa ceva! – Dar voia lui Dumnezeu era alta.

Şi poporul Israel arată mereu această tendinţă în istoria lui. De multe ori au lăsat vrăjmaşii în viaţă, pe care Dumnezeu a poruncit să-i omoare. Urmările au fost mereu înfrângeri noi. De aceea trebuie să ne păstrăm acest apetit spiritual şi să ne preocupăm permanent cu Domnul răstignit!

Şi aceasta ne va aduce biruinţă. Înainte ca lupul să-şi înghită prada, el trebuie mai înainte s-o fi vânat cu succes. Nu vrem să luăm noi aceasta ca făgăduinţă a Domnului? Cine are foame după Hristos şi se preocupă zilnic cu El, acela va birui!

Şi încă un lucru este remarcabil. Ferocitatea însoţită de lăcomie este combinată cu atitudinea prietenească şi cu dragoste. Căci lupul Beniamin împarte prada. El este interesat de binele altora. Ei trebuie să aibă parte de succesul lui. Oricine în viaţa lui acţionează împotriva păcatului şi se hrăneşte cu Domnul răstignit va fi spre folosul altora. În familie, în adunare şi societate! Nu este acesta un ţel de dorit?


Tradus de la: Zwölf Söhne - welchem gleichst du?

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).