Biserica: Grădina de plăceri a lui Dumnezeu
... acum şi în viitor

Hugo Bouter

© SoundWotds/Hugo Bouter, Online începând de la: 26.10.2018, Actualizat: 26.10.2018

Versete călăuzitoare: Cântarea cântărilor 4.12-14

Cântarea cântărilor 4.12-14: Eşti o grădină închisă, sora mea, mireaso! Un izvor închis, o fântână pecetluită! Lăstarii tăi sunt un paradis de rodii, cu roade scumpe; hena cu nard, nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară, cu tot felul de arbori de tămâie; smirnă şi aloe, cu cele mai alese miresme.

Paradisul lui Dumnezeu

Grădina Eden era grădina de plăceri a lui Dumnezeu, însă prin căderea în păcat Paradisul pământesc s-a pierdut curând. Acum este un Paradis nou, adică ceresc, unde credincioşii adormiţi sunt deja la Hristos. Hristos a făgăduit tâlharului, care era răstignit împreună cu El: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis” (Luca 23.43). Cei adormiţi aud acolo, aşa cum spune Pavel, lucruri de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului de pe pământ să le vorbească (2 Corinteni 12.4).

Acest Paradis ceresc este numit accentuat în ultima carte a Bibliei Paradisul lui Dumnezeu. Păcatul şi eşecul primului om – cu toate urmările groaznice – vor fi atunci pentru totdeauna alungate. Cine biruie în lupta pământească prin puterea lui Dumnezeu va avea dreptul să mănânce pentru totdeauna „din pomul vieţii, care este în Paradisul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2.7). Pomul vieţii este Hristos Însuşi. El Însuşi S-a numit „lemnul verde” (Luca 23.31). El putea fi comparat cu „un pom sădit lângă pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui” (Psalmul 1.3). „Mâncatul” din acest pom al vieţii înseamnă să te hrăneşti din Persoana Lui, să ai parte de viaţa Lui.

În acest tablou se exprimă dependenţa noastră totală de El. Aici este realmente vorba de o binecuvântare spirituală de bază, care este privilegiul fiecărui credincios adevărat. Prin credinţă avem voie deja astăzi să ne „hrănim” din El şi să avem parte de viaţa Sa, viaţa cerească. Aceasta va fi aşa şi în cer, însă atunci în toată desăvârşirea. În Paradisul lui Dumnezeu, din care păcatul şi moartea au fost înlăturate pentru veşnicie, Hristos dă alor Săi să mănânce „din pomul vieţii”.

Acest Paradis al lui Dumnezeu va coborî în curând din cer – în înfăţişarea Ierusalimului nou, centrul guvernării lui Dumnezeu -, şi pomul şi apa vieţii vor fi spre vindecarea omenirii în Împărăţia păcii care va veni. Frunzele pomilor vor sluji la vindecarea naţiunilor (Apocalipsa 22.2). Mâncatul din rodul pomului este rezervat evident numai sfinţilor cereşti, locuitorilor cetăţii (compară cu Apocalipsa 2.7; 22.14).

Biserica lui Dumnezeu

Dar este şi o altă aplicaţie, una actuală.[1] Este mai mult decât numai trecutul îndepărtat (în cartea Geneza) şi probabil viitorul apropiat (în cartea Apocalipsa). Biserica Dumnezeului cel viu este în timpul actual „grădina de plăceri” a lui Dumnezeu pe pământ, chiar dacă aceasta nu întotdeauna se vede. Potrivit gândurilor lui Dumnezeu Biserica trebuie să fie „o grădină închisă” şi „un izvor pecetluit” pentru El şi pentru Domnul Isus. Aceste două imagini vorbesc despre despărţirea desăvârşită de rău şi dăruirea faţă de Mirele ceresc.

Aceasta ne conduce la ceea ce noi găsim în Cântarea cântărilor 4, la care ne-am referit deja. Mirele spune acolo despre mireasă: „Eşti o grădină închisă, sora mea, mireaso! Un izvor închis, o fântână pecetluită! Lăstarii tăi sunt un paradis de rodii, cu roade scumpe; hena cu nard, nard cu şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară, cu tot felul de arbori de tămâie; mireasmă şi aloe, cu cele mai alese miresme” (Cântarea cântărilor 4.12-14).

Sunt deci numeroase fructe şi lucruri preţioase, pe care mirele le găseşte la mireasa sa. Aşa este şi la Biserică, care este subiectul dragostei Domnului. Posesorul ei ceresc Îşi găseşte bucuria în ea. Hristos găseşte înviorare în „grădina de plăceri” a Sa, căci El vede acolo tot felul de fructe, cum este rodia (care în Biblie stă întotdeauna în legătură cu slujba preoţească şi Locul sfânt). Rodul Duhului este din belşug prezent. Da, sunt chiar mirodenii preţioase şi tămâie mirositoare: nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară, smirnă şi aloe. Aceste mirodenii – în mod deosebit „nardul” – vorbesc despre adorare şi „tămâia preţioasă” şi „tămâia” despre jertfele spirituale, pe care noi ca credincioşi avem voie să le aducem (Psalmul 141.2; Ioan 12.3; Apocalipsa 8.3).

La fel şi primul Paradis – în orice caz ţara Havila, unde curgea râul Pison – cunoştea şi alte bogăţii decât apa şi pomii fructiferi. Acolo era aur de calitate bună şi pietre preţioase, şi anume onix. În afară de aceasta acolo era şi o tămâie balsamică plăcut mirositoare, bedelium (Geneza 2.12).

Aurul şi pietrele preţioase vorbesc despre gloria divină, maiestate şi lux. Le regăsim şi în noul Ierusalim (Apocalipsa 21.18-21). Cetatea are gloria lui Dumnezeu, căci El a pus gloria Sa peste ea. Biserica glorificată este împodobită cu onoarea Domnului şi Mirelui ei.

Tămâia balsamică plăcut mirositoare vorbeşte despre tămâia aleasă sfântă, parfumul care se ridică din mijlocul celor răscumpăraţi spre onoarea lui Dumnezeu şi a Mielului (compară cu Apocalipsa 5.8; 8.3). Adorarea noastră Îi aparţine numai Lui, până în toată veşnicia.

Templul şi cetatea lui Dumnezeu

Cine are voie să păşească în acest Paradis? În cartea Apocalipsa 2 şi 3 credincioşii fideli sunt numiţi de fiecare dată ca „învingător”. În cadrul Bisericii eşuate sunt din fericire totdeauna oameni care au o ureche deschisă la strigătul Duhului Sfânt.

Scrisorile adresate primelor trei biserici se încheie cu făgăduinţa binecuvântării pentru aceste „rămăşiţe”, însă la ultimele patru biserici sunt apelaţi mai întâi învingătorii şi abia după aceea urmează refrenul: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor!” Aceasta ne arată că începând cu Tiatira nu mai este posibilă o restabilire pentru întreaga biserică. Duhul Sfânt aşteaptă aceasta numai de la învingători.

Prima biserică – cea din Efes – reprezintă poziţia generală a Bisericii lui Dumnezeu. Caracterul, cu care Domnul Se prezintă pe Sine Însuşi aici, este de asemenea general. El are autoritate asupra stelelor şi umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur. Făgăduinţa pentru învingători este binecuvântarea creştină generală: posedarea vieţii, care se găseşte numai în Hristos, şi anume mâncatul din pomul vieţii, care este în Paradisul lui Dumnezeu (Apocalipsa 2.7).

Posesiunea în Persoana lui Hristos conduce la identificarea cu El şi cu viitorul Lui minunat. Aceasta este descrisă în mod deosebit în scrisoarea adresată bisericii din Filadelfia. Biserica din Filadelfia nu primeşte nici o mustrare de la Domnul. Această biserică se desparte de nedreptatea din Casa lui Dumnezeu şi s-a pus deoparte pentru Hristos ca Cel sfânt şi adevărat, în ascultare faţă de Cuvântul Său şi credincioşie faţă de Numele Său. Pe această bază ea exprimă adevărul despre Biserică conform Scripturii.

Ea are într-adevăr putere mică, însă curând va deveni vizibilă valoarea credincioşiei ei. Când Biserica apare cu Hristos în glorie, ea va avea un loc permanent în aceasta – ca şi stâlpii Iachin şi Boas în Templu. Ceea ce ea exprimă acum cu toată slăbiciunea, va fi văzut atunci cu desăvârşire. Această rămăşiţă învingătoare are parte de gloria Domnului şi de Templu şi de cetatea lui Dumnezeu, care va coborî atunci din cer (Apocalipsa 3.10-12).

Filadelfia, ca o rămăşiţă credincioasă, exprimă deja acum gândurile lui Dumnezeu referitoare la Biserică şi aşteaptă timpul, când toate aceste planuri şi gânduri se vor împlini în glorie. Ea nu numai ţine cu tărie la „planul” referitor la Biserică, aşa cum este arătat în Cuvânt, ci este şi conştientă că acesta în curând se va împlini în chip minunat: ea aşteaptă Paradisul lui Dumnezeu, noul Ierusalim.

Deci este un context strâns între Filadelfia şi Biserică, aşa cum ea va fi arătată curând în glorie. Aceasta este exprimat clar şi în făgăduinţa dăruită aici învingătorului: „Pe învingător îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).

Deci aceşti credincioşi aparent slabi sunt un exemplu pentru putere în Templul lui Dumnezeu şi în afară de aceasta sunt cetăţeni recunoscuţi ai cetăţii cereşti. Purtarea Numelui măreţ al lui Dumnezeu, al lui Hristos şi al noului Ierusalim vorbeşte despre recunoştinţă şi ataşament, despre unire. Viitorul nostru este în această cetate cerească, care posedă gloria lui Dumnezeu şi care luminează pământul cu strălucirea ei.

În Apocalipsa 21 şi Apocalipsa 22 această temă este dezbătută în continuare, şi acolo vedem din nou unitatea strânsă, care există între Dumnezeu şi Hristos pe de o parte, şi Biserica glorificată, pe de altă parte. Starea ei paradisiacă şi binecuvântările ei le datorează prezenţei pomului vieţii şi apei vieţii, care sunt descrise clar aici (Apocalipsa 21.6; 22.1,2,14,19).


Tradus de la: Die Gemeinde: Gottes Lustgarten

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare

Adnotare

[1] Aici este vorba de o aplicaţie practică a Cântării cântărilor. Mulţi comentatori accentuează pe drept, că mireasa în Vechiul Testament este poporul Israel. La Muntele Sinai s-a intrat într-un legământ de căsnicie cu Domnul, şi călătoria prin pustie era timpul logodnei (Ieremia 2.2). Biserica însă este mireasa Mielului, şi fiecare credincios în parte cunoaşte o legătură de dragoste clară cu El.

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Paradis: în general (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen