„Acesta nu ne urmează”
Marcu 9.38,40; Matei 12.30

William Kelly

© SoundWords, online seit: 21.09.2018, aktualisiert: 28.09.2018

Versete călăuzitoare: Marcu 9.38,40; Matei 12.30

Marcu 9.38,40: Şi Ioan I-a răspuns zicând: „Învăţătorule, noi am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu ne urma.” Pentru că, cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.

Matei 12.30: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine risipeşte.

„Acesta nu ne urmează”

În evanghelia după Marcu capitolul 9 găsim o întâmplare specifică pentru Marcu. Domnul a mustrat pe ucenici, prin aceea că a luat un copil pentru a-i învăţa să fie smeriţi. Ce mustrare aspră pentru înălţarea lor de sine! Chiar şi Ioan a dovedit cât de puţin a pătruns în inima lui până în momentul acela gloria lui Hristos, şi acest fapt îl determină pe om să fie mulţumit cu nimicnicia lui. Trebuia să vină ziua în care aceste lucruri vor prinde rădăcini adânci în inimile lor. Atunci ei vor primi realmente un câştig veşnic din gloria Sa. Însă în momentul acesta au arătat în chip dureros, că pentru aceasta era necesar mai mult decât numai cuvinte, chiar dacă era vorba de cuvintele Domnului Isus. Astfel Ioan s-a adresat imediat după aceea Domnului nostru şi s-a plâns de un om, care scotea demoni în Numele Său. Tocmai în privinţa aceasta ei au eşuat anterior. „Învăţătorule, noi am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău; şi l-am oprit” (versetul 38). Nu trebuiau ei să fie mulţumitori din inimă lui Dumnezeu pentru aceasta? Ei n-au fost câtuşi de puţin. Orgoliul lui Ioan s-a aprins în el din cauza aceasta; şi el a devenit purtătorul de cuvânt al simţămintelor vehemente care îi însufleţea pe toţi. „Învăţătorule, noi am văzut.” El nu spune: „Eu am văzut.” El a vorbit pentru toţi: „Noi am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu ne urma.” Prin urmare este evident că mai înainte nici o admonestare în vreo formă oarecare nu a alungat acest duh al înălţării de sine; căci îl găsim aici iarăşi în toată puterea lui. Însă Isus le-a răspuns: „Nu-l opriţi.”

Aceasta este o altă lecţie importantă în slujba pentru Domnul. Aici nu este vorba de o dezonorare a lui Hristos. Nimeni nu intenţiona în acest caz să facă ceva împotriva Numelui Său. Dimpotrivă, un slujitor al lui Hristos a fost împotriva duşmanului, prin aceea că el a crezut în eficacitatea Numelui Domnului. Când este vorba de vrăjmaşi sau prieteni falşi ai lui Hristos, care răstoarnă sau subminează gloria Sa, atunci se spune: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12.30). Când este vorba de întrebarea referitoare la un Hristos adevărat sau fals, atunci nu se poate face nici un compromis cu privire la gloria Sa, nici măcar o iota. Dar dacă, dimpotrivă, cineva, cu probabil mai puţină cunoaştere şi pe de altă parte în împrejurările sale cu siguranţă nu aşa de favorizat ca ucenicii, nu cunoaşte valoarea şi eficacitatea Numelui Isus, atunci el este apărat cu blândeţe de Isus. „Nu-l opriţi; pentru că nu este nimeni care să facă o minune în Numele Meu şi îndată să poată să Mă vorbească de rău. Pentru că, cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9.30-40). Foarte sigur omul credea în Numele Domnului. Şi prin credinţa în acel Nume el era suficient de puternic să facă ceea ce ucenicii n-au putut face din cauza slăbiciunii lor. După toate aparenţele în ei era un duh de gelozie. Acea putere, care lucra evident într-un om, care niciodată în afară nu a fost privilegiat ca ei, nu i-a smerit, ca să se gândească la eşecul lor şi la lipsa lor de credinţă. În loc de aceasta, chiar şi Ioan a căutat greşeli, ca să aibă o scuză pentru a-l îngrădi pe acela care prin acţiunea lui L-a onorat pe Dumnezeu.

O aparentă contradicţie

Drept urmare Domnul nostru prezintă aici o învăţătură, care desigur nicidecum nu este în contradicţie cu cea din Matei 12.30, ci spune cu totul altceva. Consider că nu este nicidecum absolut lipsit de importanţă că aceste afirmaţii sunt folosite de fiecare dată diferit la timpul potrivit şi în situaţii corespunzătoare. Evanghelia după Marcu este, aşa cum ne amintim, Evanghelia slujirii. Şi aici este vorba de slujire. Şi în slujire, puterea lui Dumnezeu nu este dependentă de poziţia slujitorului. Nu contează cât de corectă este poziţia conform cu voia lui Dumnezeu. Nu acela primeşte putere de slujire, care se află în poziţia corectă. Desigur ucenicii erau într-un loc indiscutabil mai bun, prin aceea că Îl urmau pe Hristos. Nici un alt loc nu putea fi mai corect decât al lor. Căci Isus i-a chemat, ca să-i aibă la El şi i-a trimis, în timp ce într-o anumită măsură El i-a echipat cu o parte din puterea şi autoritatea Sa. Şi cu toate acestea vedem la ei slăbiciune în exercitarea practică. Vedem clar o lipsă de credinţă în a te folosi de sursele de ajutor ale lui Hristos împotriva lui satan. Ei s-au comportat deci corect, atunci când s-au alipit de Hristos şi nu au mers după altcineva. Ei au acţionat corect, atunci când l-au părăsit pe Ioan Botezătorul din pricina lui Isus. Dar ei nu au acţionat corect, atunci când dintr-un motiv oarecare nu au recunoscut puterea lui Dumnezeu, care lucra într-unul care nu se afla într-o poziţie aşa de binecuvântată cum era privilegiul lor. Drept urmare Domnul a mustrat aspru acest duh îngust şi a prezentat un principiu, care pare să contrazică un altul, însă se armonizează pe deplin cu el. Căci nici aici, şi niciunde în altă parte nu este o contradicţie în Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa se poate odihni liniştită în conştienţa că versetele din Matei 12 nu se contrazic cu versetele din Marcu 9. Fără îndoială s-ar putea ca la prima vedere să pară o contradicţie în aceste versete. Dar priveşte atent la ele şi citeşte-le încă o dată! Şi greutatea dispare.

În Matei 12.30 este vorba de o cu totul altă întrebare. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine risipeşte.” Aici este vorba de Hristos – de gloria şi puterea lui Dumnezeu în Isus pe pământ. De îndată ce Persoana lui Isus este pusă la îndoială, prin aceea că El este atacat de vrăjmaşi, atunci acela care nu este pentru Hristos este împotriva Lui. Este cineva pe punctul de a degrada Persoana lui Hristos? Atunci toate celelalte sunt de rangul doi faţă de El; şi oricine reacţionează cu indiferenţă la aceasta, ocupă conştient locul vrăjmaşului lui Hristos. Cine aprobă dezonorarea lui Hristos, dovedeşte contrar tuturor afirmaţiilor contrare, că el nu este un prieten al Domnului. Lucrarea lui de strângere poate fi numai împrăştiere.

Însă potrivit gândurilor Domnului, aşa cum ele sunt prezentate în evanghelia după Marcu, înaintea lor era cu totul altceva. Aici este vorba de un om care glorifica pe Hristos în măsura credinţei lui şi cu o putere nu lipsită de importanţă. De aceea ucenicii trebuiau în acest caz să recunoască mărturia pentru Numele lui Hristos şi să se bucure de ea. Să recunoaştem că acest om nu era aşa de privilegiat ca ei. Dar cu toată certitudinea el voia să înalţe Numele lui Hristos – şi el a avut succes în privinţa aceasta. Dacă ochii lor ar fi fost simpli, atunci ar fi recunoscut aceasta şi ar fi mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Şi de aceea Domnul le-a întipărit o lecţie cu totul nouă: „Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.” Aceasta înseamnă, oriunde puterea Duhului Sfânt este la lucru în Numele lui Isus, atunci evident acela, care este folosit de Dumnezeu în felul acesta, nu poate fi împotriva lui Hristos. Şi dacă Dumnezeu răspunde la acea putere şi o foloseşte spre binecuvântarea omului şi biruinţă asupra diavolului, atunci noi ar trebui să ne bucurăm.

Trebuie să mai spun, cât de folositoare sunt aceste două lecţii pentru noi? Pe de o parte ştim că Hristos este lepădat şi dispreţuit în lumea aceasta. Acesta este subiectul de bază al evangheliei după Matei. Drept urmare vedem pe Domnul în capitolul 12 ca subiect al antipatiei şi, mult mai grav, ca subiect al antipatiei acelora care în timpul acela posedau mărturia exterioară a lui Dumnezeu. Prestigiul, veneraţia tradiţională şi respectul de oameni nu mai joacă atunci nici un rol pentru credincios. Dacă Hristos este dezonorat, atunci aceia care Îl preamăresc şi Îl iubesc nu mai pot avea părtăşie nici o clipă cu oamenii aceia, care se comportă astfel. Pe de altă parte vedem lucrarea de slujire a lui Hristos. În mijlocul tuturor acelora care poartă Numele lui Hristos sunt din aceia, pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru o lucrare sau alta. Am eu voie să tăgăduiesc, că Dumnezeu îi foloseşte în slujba Sa? Nici măcar o clipă! Eu recunosc puterea lui Dumnezeu în ei şi Îi mulţumesc pentru aceasta. Însă aceasta nu este nici un motiv pentru a renunţa la locul binecuvântat în a-L urma pe Hristos. Eu nu spun: „El nu ne urmează”, ci: „El nu-L urmează pe El.” Evident ucenicii erau preocupaţi cu ei înşişi şi au uitat pe Domnul. Ei îşi doreau, ca slujba să fie un monopol al lor, decât să fie o mărturie pentru Numele lui Hristos. Dar Domnul a aşezat toate la locul lor. Şi acelaşi Domn, care în evanghelia după Matei 12, unde vrăjmaşii Săi au arătat ura şi dispreţul lor faţă de gloria Sa, ţinea cu tărie la o hotărâre clară pentru Persoana Sa, a arătat imediat în evanghelia după Marcu puterea care a lucrat în slujba slujitorului Său fără nume. „Nu-l opriţi”, a spus El, „pentru că, cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.” Era el împotriva lui Hristos, dacă el, aşa cum Ioan însuşi a recunoscut, a folosit Numele lui Isus împotriva diavolului? Domnul a onorat orice formă şi orice măsură de credinţă care ştia cum poate avea foloase din Numele Său şi prin El putea obţine biruinţe asupra lui satan.

Din aceasta rezultă: dacă Dumnezeu foloseşte vreun om, fie pentru a câştiga păcătoşi pentru Hristos, fie pentru a elibera pe sfinţi din cătuşele învăţăturilor false sau a altor curse, atunci Hristos îl recunoaşte; şi noi ar trebui să facem la fel. Este o lucrare a lui Dumnezeu şi o omagiere a Numelui lui Hristos. Dar, repet: acesta nu este nici un motiv pentru a trata uşuratic poziţia de urmare a Lui Hristos, dacă în harul Său ne-a oferit acest privilegiu. Fără îndoială este un motiv justificat, ca noi să ne smerim, dacă ne gândim cât de puţin facem aceasta, căci noi am fost totuşi echipaţi cu puterea lui Dumnezeu. Pe de o parte trebuie să păstrăm gloria personală a lui Hristos, prin aceea că totdeauna ţinem cu tărie la ea, pe de altă parte să recunoaştem puterea în slujire, pe care Dumnezeu în nemărginirea Sa o pune la dispoziţie, şi anume fără să aibă în vedere prestigiul persoanei. Un adevăr nu deranjează câtuşi de puţin pe celălalt.

În afară de aceasta doresc să îndrept atenţia spre ce locuri adecvate stau aceste întâmplări în fiecare evanghelie. Acest pasaj din evanghelia după Marcu nu poate fi schimbat cu celelalte cuvinte din evanghelia după Matei. Aceasta ar întuneca total adevărul din ambele locuri. Pe de o parte ziua dispreţuirii şi lepădării lui Hristos este ziua pentru credinţă, ca să apere gloria Sa. Pe de altă parte eu trebuie să onorez puterea lui Dumnezeu, acolo unde ea se arată. Chiar dacă eu tocmai am fost mustrat din cauza sărăciei mele în credinţă, totuşi ar trebui să recunosc cel puţin mâna lui Dumnezeu, acolo unde ea se arată.

Versetele de încheiere ale capitolului 9 (Marcu 9.41-50)

Domnul nostru continuă aceste gânduri  într-o învăţătură remarcabilă serioasă. În vorbirea Lui se arată, că nu este vorba simplu de a ne urma pe „noi” un timp, sau ceva asemănător. Fără îndoială ucenicul Îl urmează acum pe Domnul printr-o lume în care sunt din belşug prilejuri de poticnire (curse) şi din toate părţile pândesc pericole. Însă în afară de aceasta este o lume în ale cărei curse şi gropi de cădere Dumnezeu în bunăvoinţa Lui lasă să cadă lumina veşniciei. De aceea nu era vorba numai de o problemă de moment. Era fără îndoială o luptă de partidă. De aceea Domnul nostru a mers la rădăcina celor care lucrau în ucenicii rătăciţi. El a explicat, că fiecare, care va da un pahar cu apă – cu adevărat slujba cea mai mică pentru satisfacerea unei nevoi –, în Numele Său, „pentru că sunteţi ai lui Hristos, … nu îşi va pierde plata”. Dar în afară de aceasta nu era vorba numai de problema răsplătirii, ci şi de pierzarea veşnică. Ei ar fi trebuit să renunţe la ei înşişi, atâta timp cât mai puteau s-o facă. Carnea este rea şi se strică. Oricine sau orice ar fi un om – el nu este în sine însuşi protejat de pericole, în mod deosebit, aşa cum doresc să adaug, atunci când stă în slujba lui Hristos. Pe nici un alt drum omul nu merge aşa de uşor în rătăcire. Aici nu este vorba de răul moral. Sunt oameni care ne întrec şi, ca să zicem aşa, trec nevătămaţi prin furcile caudine al acestor ispite. Dar este cu totul altceva şi mult mai periculos, atunci când dedicat în slujba Domnului dezmierzi ceea ce Îl supără pe Hristos şi întristează pe Duhul Sfânt. Această învăţătură este nu numai pentru cei sfinţi, ci şi pentru aceia care se mai află încă în păcat. „Dacă mâna ta te face să te poticneşti, taie-o; … Dacă ochiul tău te face să te poticneşti, scoate-l” (Marcu 9.43,47). Tratează fără cruţare orice obstacol, şi anume din simplul motiv moral: ameninţă un mare pericol personal. Aceste lucruri testează un om şi verifică dacă în el este ceva, care caută pe Dumnezeu.


Tradus de la: „Dieser folgt uns nicht nach“

Din Lectures Introductory to the Study of the Gospels
Heijkoop, Winschoten, NL, 1970
(Versiunea germană tradusă de J. Das)
Titlurile intermediare sunt introduse de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...