Poziţia şi slujba surorilor

Un alt domeniu în care aşa numitele biserici din creştinătate s-au abătut de la ordinea lui Dumnezeu este poziţia şi slujba surorilor. S-ar putea pune întrebarea: „Credeţi că o soră poate fi o slujitoare?” Noi răspundem: „Da, noi credem aceasta deoarece Scriptura o spune”. În Romani 16.1 se spune:

• Romani 16.1: „Vă recomand pe Fivi, sora noastră, care este de asemenea o slujitoare a adunării din Chencrea.”

Realmente noi credem că Dumnezeu doreşte ca toate surorile din Adunare (Biserică) să fie slujitoare, aceasta înseamnă în adevăratul sens al cuvântului. Dar când este vorba să se folosească cuvântul „slujitor” conform terminologiei obişnuite, pe care o adoptă poziţia falsă a clerului, nici un moment nu credem că un frate sau o soră ar trebui să fie pe un asemenea loc. Din Sfânta Scriptură rezultă foarte clar că rolul femeii în Adunare (Biserică) nu este unul public.

În ceea ce priveşte rugăciunea publică, Biblia spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc” (1. Timotei 2.8). Dumnezeu nu dă femeilor un astfel de cuvânt. Ele trebuie desigur să se roage, dar nu pretutindeni – ca de exemplu într-un loc public.

În ceea ce priveşte darea de învăţătură sau predicarea, Cuvântul lui Dumnezeu spune:

• 1. Corinteni 14.34-38: Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea.

• 1. Timotei 2.11-14: Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.

Şi în 1. Corinteni 14.29, unde se dau indicaţii pentru slujba publică în Adunare, se spune: „Doi sau trei profeţi să vorbească”. Nu se spune: „Două sau trei profetese să vorbească” (1. Corinteni 14.29). În afară de aceasta în biserica din Tiatira era o femeie care şi-a asumat dreptul de a da învăţătură, şi Domnul a dezaprobat aceasta cu cuvintele: „Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă … pe robii Mei” (Apocalipsa 2.20).

Când este vorba de exercitarea autorităţii în chestiuni de administrare în adunarea locală, Cuvântul lui Dumnezeu spune de asemenea că această slujbă să fie făcută de aceia care sunt „soţ al unei singure soţii” (1. Timotei 3.2). Cuvântul lui Dumnezeu mai spune: „Apostolii şi bătrânii s-au strâns împreună, ca să vadă ce este de făcut. Şi, făcându-se multă discuţie, Petru, ridicându-se, le-a zis: «Fraţilor, …»” (Faptele apostolilor 15.6,7). Aceasta arată că femeile, cu toate că ele sunt o parte importantă a Adunării, nu făceau parte din conducerea administrativă a adunării. Scriptura vorbeşte despre „bărbaţi aleşi între fraţi”, dar ea nu vorbeşte pozitiv despre „femei alese între fraţi” (Faptele apostolilor 15.22). Dimpotrivă, femeie nu trebuie să exercite autoritate peste bărbatului (1. Timotei 2.12).

Este deci clar, că Sfânta Scriptură confirmă, că surorile nu trebuie să aibă rolul slujbei publice. Ele pot face o lucrare minunată pentru Domnul, pe care bărbaţii deseori nu o pot face. Însă lucrările acestea sunt în domeniul particular sau casnic. Surorile nu au nevoie să concureze cu fraţii în domeniul slujbei publice şi al administrării. În Sfânta Scriptură se spune:

• Tit 2.2-5: Femeile în vârstă … să îndemne pe cele tinere să-şi iubească soţii şi copiii, să fie cumpătate, curate, gospodine bune, supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu.

• 1. Timotei 5.14: Vreau deci ca cele tinere să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor.

• Psalmul 128.3: Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale.

Aici s-ar putea cita multe alte locuri din Scriptură, ca să se arate domeniul în care surorile trebuie să-şi facă slujirea.

Cât de trist este să vezi astăzi aproape în fiecare adunare creştină că ordinea aceasta nu este respectată. Femeile predică şi dau învăţătură de la amvon şi deţin roluri de conducere în diferite aşa numite biserici. Locurile din Scriptură pe care le-am citat sunt ori răstălmăcite ori privite ca fiind învechite şi idei preconcepute. Foarte des constatăm că ordinea rolului slujirii pentru fraţi şi surori este inversă. De exemplu auzim despre fraţi (aşa-numiţii preoţi), care acordă asistenţă spirituală femeilor tinere. Şi după aceea cad – spre dezonorarea Domnului – foarte des în diverse forme de imoralitate. O relatare, pe care o avem, ne spune că la mai mult de optzeci de procente ale fraţilor „slujitori”, care au căzut în imoralitate, căderea lor este cauzată de această formă de asistenţă spirituală!

Din Sfânta Scriptură rezultă că această formă de asistenţă spirituală personală nu este o slujbă pentru fraţi. Slujba aceasta aparţine surorilor, în mod deosebit surorilor în vârstă. Aceasta se învaţă din epistola lui Pavel adresată lui Tit. Alături de alte lucrări (alegerea bătrânilor, etc.), Tit trebuia să rostească un cuvânt de atenţionare adresat credincioşilor de pe insula Creta de orice vârstă şi gen. Era ceva pe care el trebuia să le spună „bărbaţilor în vârstă”, „femeilor în vârstă”, „femeilor tinere”, „bărbaţilor tineri” şi „robilor” (Tit 2.1-10). Tit trebuia să ducă aceste mesaje fiecăruia în parte, în afară de femeile tinere. Pavel îi spune categoric lui Tit, ca el să instruiască pe surorile în vârstă, pentru ca ele să dea mesajul acesta femeilor tinere. Această lucrare de asistenţă spirituală nu era un domeniu de lucru al lui Tit, deoarece el, după câte ştim era un frate necăsătorit. W. Kelly spune:

Putem observa felul înţelept şi sfânt prin care Tit este îndrumat să îndemne pe femeile tinere; nu direct, ci prin femeile în vârstă de genul lor.[1]

Dacă un frate trebuie neapărat să participe la o astfel de sfătuire, atunci s-o facă numai împreună cu soţia lui, pentru ca ea să-l sprijine în slujba lui. Acesta este numai un exemplu pentru o slujire pe care Dumnezeu a dat-o surorilor, dar nu fraţilor.

Independent de ordinea stabilită de Dumnezeu, aşa cum ea este prezentată în Sfânta Scriptură pentru fiecare domeniu de slujire al fraţilor şi surorilor, vedem deseori că bărbaţii preiau slujiri care aparţin femeilor, şi femeile stau la amvon în locul bărbaţilor! Ce desconsiderare a ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său! Însă surorile care au acceptat ordinea stabilită de Dumnezeu şi fac voia lui Dumnezeu, au găsit mulţumirea şi o pace care întrece orice pricepere [compară cu Filipeni 4.7].

Trei motive pentru care surorile au o poziţie de subordonare în creştinism

Suntem conştienţi că astăzi aceasta nu este popular şi va fi greu de acceptat pentru unii care sunt înclinaţi spre filozofia „mişcarea emancipării”. Independent de filozofia populară actuală Biblia numeşte trei motive pentru care surorile în creştinism trebuie să ocupe un loc de subordonare. După ce apostolul Pavel a vorbit în 1. Timotei 2.9-12 despre poziţia surorilor în casa lui Dumnezeu, el continuă în versetul următor cu cuvântul „pentru că” (1. Timotei 2.13).

1. Ordinea în creaţie: „Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva” (1. Timotei 2.13).
   Dumnezeu a putut crea pe bărbat şi pe femeie, dar El S-a decis ca mai întâi să creeze pe Adam. El a făcut aceasta pentru ca să arate că de la început intenţia Lui era ca bărbatul să ocupe în creaţie poziţia de conducere. Bărbaţii nu au ocupat această poziţie, aşa cum cred unii – ea le-a fost dată de Dumnezeu. Şi faptul că Dumnezeu a făcut bărbatul să fie de genul mai puternic arată că intenţia Lui era ca bărbatul să ocupe poziţia de cap. De asemenea natura femeii este o măsură mare de sentimente. Aceasta este strict necesar pentru domeniul de slujire dat ei de Dumnezeu, dar poate fi catastrofal în administrare şi în alte misiuni de conducere, la care emoţiile trebuie ţinute sub control. Dumnezeu a dat bărbatului femeia ca ajutor şi întregire, nu ca rivală a lui (Geneza 2.18; 1. Corinteni 11.9). Amândoi se completează reciproc în chip minunat, dacă slujesc pe locul dat lor de Dumnezeu. 

2. Guvernarea lui Dumnezeu: „Nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la încălcare de poruncă” (1. Timotei 2.14).
   Pavel continuă aici cu un al doilea motiv. Când Eva a acţionat independent şi a luat conducerea în casa lui Adam s-a ajuns la eşec. Începând din momentul acela poziţia ei era o poziţie de subordonare faţă de bărbat. Era judecata guvernării lui Dumnezeu venită asupra ei. Aceasta poate părea puţin sever, însă Domnul i-a zis femeii: „Dorinţa ta va fi spre soţul tău şi el va stăpâni peste tine” (Geneza 3.16). Sora care recunoaşte poziţia dată ei de Dumnezeu şi se supune voii Lui în privinţa aceasta, poate fi o adevărată binecuvântare (compară cu Psalmul 128.3: „roditoare”). În Sfânta Scriptură femeile care au refuzat să primească poziţia dată lor de Dumnezeu, şi au preluat conducerea în anumite lucruri, au adus în mod obişnuit dezordine şi stricăciune (Geneza 3.6; 1. Împăraţi 21.25; 2. Împăraţi 11.3; Matei 13.33; Apocalipsa 2.20; 1. Corinteni 14.33,34). Noi nu avem voie să gândim că guvernarea lui Dumnezeu s-a referit numai la femeie. Şi bărbatul stă sub sentinţa de guvernare a lui Dumnezeu. În sentinţa de guvernare a lui Dumnezeu el trebuie să se supună pe locul care i-a fost dat. Începând de la cădere Adam este răspunzător să lucreze cu greu, ca să aprovizioneze cu hrană şi adăpost femeia cu care se căsătoreşte şi casa lui (Geneza 3.17-19). Un bărbat care respinge aceasta este mai rău decât un necredincios (1. Timotei 5.8). 

3. Model: Apostolul Pavel spune într-un alt loc: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile, soţilor lor, în toate. … Taina aceasta este mare: eu vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare” (Efeseni 5.22-24,32).

Acesta este al treilea motiv pentru care o femeie creştină trebuie să ocupe un loc de subordonare. Surorile căsătorite pot prin subordonarea lor faţă de bărbaţii lor să ofere o imagine slabă despre subordonarea Adunării faţă de Hristos.

„Dar Biblia spune că femeile ar trebui să se roage şi să profeţească!”

Unii nu cred că locurile citate din 1. Corinteni 14.33-38 şi 1. Timotei 2.11-14, care se referă la poziţia femeii, ar putea să se refere la predicare şi dare de învăţătură, căci ele ar contrazice 1. Corinteni 11.5, unde se spune: „Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte …” Se argumentează, că Dumnezeu nu ar porunci femeilor într-un loc să se roage şi să profeţească, şi după aceea El Se întoarce şi le spune în alt loc să n-o facă. Ei ajung la concluzia că „a vorbi” în 1. Corinteni 14 trebuie să se refere la o problemă locală din Corint, unde femeile au întrerupt serviciul divin, prin aceea că au pus întrebări, pe care ar fi putut să le pună acasă.

Mai întâi: Dacă credem că Biblia este inspirată de Dumnezeul infailibil, atunci trebuie să acceptăm că în Cuvântul Său sfânt nu pot fi contradicţii sau greşeli. „Lucrătorul” trebuie să împartă drept Cuvântul adevărului, ca să înţeleagă sensul unui pasaj (compară cu 2. Timotei 2.15). Dacă studiem exact 1. Corinteni 11 vom vedea că versetul care vorbeşte despre rugăciunea şi profeţirea femeilor (1. Corinteni 11.5), vine înainte de îndrumările date sfinţilor, atunci când ei se strâng laolaltă (1. Corinteni 11.17,18). Versetele 17 şi 18 ale acestui capitol marchează un pasaj nou şi se ocupă cu ordinea lucrurilor atunci când sfinţii sunt adunaţi pentru închinare şi slujire. Acolo se spune: „Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine, ci pentru mai rău. Mai întâi, aud că atunci când vă strângeţi ca adunare …” Începând cu aceste versete şi până la capitolul 14 apostolul se ocupă cu întrebări care sunt direct în legătură cu strângerea laolaltă a sfinţilor ca adunare. Apostolul se referă mereu la aceasta, spunând: „când vă adunaţi …” (1. Corinteni 11.17,18,20,33,34; 14.23,26). Dar aşa cum am spus, versetele care se referă la femeile care se roagă şi profeţesc se află în pasajul dinaintea îndrumărilor pentru sfinţi când ei se adună. Aceasta arată că în acest pasaj (1. Corinteni 11.2-16) el nu se referă exclusiv la activităţile când sfinţii sunt adunaţi pentru serviciul divin. El se referă la un domeniu mai larg şi de aceea cuprinde şi domeniul casnic, etc. R.K. Campbell a spus:

Pasajul acesta [1. Corinteni 11.5] permite o astfel de activitate practicată exercitată de o femeie, însă nu spune unde această activitate să fie făcută. Capitolul 14 arată clar că o astfel de slujire nu este permisă unei femei în Adunare.[2]

Aceasta arată că Dumnezeu nu împiedică pe surori să se roage şi să profeţească. Ele au multe ocazii pentru aceasta în domeniul lor casnic în afara strângerilor publice ale Adunării. Deci nu este nici o contradicţie între aceste două locuri. Un loc se referă la faptul când sfinţii se adună „ca Adunare”, aşa cum versetul arată foarte clar (1. Corinteni 14.34), şi celălalt loc se referă la o chestiune generală, care nu este specifică Adunării (1. Corinteni 11.5).

În răspunsul dat replicilor aduse împotriva afirmaţiilor simple ale Sfintei Scripturi suntem permanent confruntaţi cu idei pe care oamenii le-au pus în interpretarea Sfintei Scripturi. Presupunerea că femeile din Corint au deranjat strângerile laolaltă cu întrebări fără legătură şi cu pălăvrăgeli, este un exemplu clasic pentru aceasta. Sfânta Scriptură nu spune nimic în privinţa aceasta. Felul în care apostolul Pavel a procedat cu Sfânta Scriptură era total opusul multor creştini de astăzi: el nu a pus ceva în Sfânta Scriptură prin interpretarea făcută de el, ci el a scos ce a găsit în ea (compară cu Faptele apostolilor 17.2). Aceasta ar trebui să fie un ghid pentru noi.

În contextul capitolului este vorba de practicarea darurilor în cazul profeţirii în Adunare, şi nu de cancanuri. Cuvântul în limba originală, care în 1. Corinteni 14.34 este tradus cu „a vorbi” şi care este aplicat la femei, este acelaşi cuvânt folosit în alte locuri din acelaşi capitol, când se spune: „Cât despre proroci, să vorbească …”, şi „Dacă vreunul vorbeşte …”, etc. Toţi aplică aceste indicaţii fără obiecţie la vorbirea în slujirea prin Cuvânt. Când însă în acelaşi capitol se interzice surorilor să vorbească, mulţi vor să schimbe înţelesul cuvântului „a vorbi” din acest verset în cancanuri, etc. Se pare că ei vor să accepte orice explicaţie – chiar dacă ea este iraţională, atâta timp cât acest cuvânt nu înseamnă „a profeţi” sau „a sluji prin Cuvânt”. Ei răstălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu de aceea, pentru că înapoia acestui fapt stă o intenţie – ei vor ca femeile să aibă voie să predice, şi caută un pretext ca să răstălmăcească cuvintele simple ale Scripturii.

„Însă noi nu trebuie să facem nici o diferenţiere între bărbat şi femeie în Adunare!”

Alţii vor fi de acord că Dumnezeu are roluri diferite pentru bărbat şi pentru femeie, şi cred că acestea ar trebui luate în considerare, însă numai în relaţiile noastre naturale acasă. Când este vorba de Adunare, ei sunt de părere că aceste diferenţieri între bărbat şi femeie nu trebuie făcute, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber, nu este bărbat şi femeie; pentru că toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3.28). Mulţi teologi cred că această afirmaţie generală înlocuieşte prescripţiile restrictive ale celorlalte afirmaţii ale lui Pavel în 1. Corinteni 14 şi 1. Timotei 2.

Această înţelegere greşită este din cauză că nu se face deosebire între poziţie şi practică. Cheia pentru rezolvarea încurcăturii, care domină la unii oameni, constă în înţelegerea a ceea ce înseamnă „în Hristos”: noţiunea „în Hristos” descrie poziţia noastră de primire individuală înaintea lui Dumnezeu – exact poziţia pe care Hristos o ocupă acum ca Om în glorie. Ea descrie poziţia creştină deplină înaintea lui Dumnezeu în noua creaţie şi este legată de nedespărţit cu locuirea lăuntrică în cel credincios a Duhului Sfânt. Pavel foloseşte această noţiune de multe ori în epistolele sale (Romani 8.1; Efeseni 1.8; 2. Corinteni 5.17; Galateni 6.15; Efeseni 2.13, etc.). În Galateni 3.28 este vorba că toţi credincioşii – independent de naţionalitatea lor, de originea lor socială sau de genul lor – sunt binecuvântaţi în aceeaşi măsură pe locul acesta de primire înaintea lui Dumnezeu în cer. Aceasta este o expresie a poziţiei. Însă 1. Corinteni 14 şi 1. Timotei 2 se referă la ordinea practică a lucrurilor între credincioşi pe pământ. Sunt două noţiuni care descriu aceste două lucruri: „în Hristos” (Galateni 3.28) şi „în adunări” (1. Corinteni 14.34). Prima noţiune vorbeşte despre ceea ce sunt credincioşii înaintea lui Dumnezeu în Hristos în cer; cealaltă despre ceea ce sunt ei atunci când sunt adunaţi pentru serviciul divin şi pentru slujirea pe pământ. Deci nu este nici o deosebire între credincioşi atunci când este vorba de locul primirii lor în Hristos, şi este o diferenţă mare în funcţiile lor practice, în misiunea lor în Adunare. Dacă înţelegem diferenţa între aceste două lucruri vom recunoaşte că poziţia şi slujba fraţilor şi surorilor în Adunare sunt total diferite.

„Dar aceste lucruri sunt valabile numai pentru Corint!”

Alţii spun că această interzicere de a vorbi în Adunare ar fi valabilă numai pentru Corint – pentru cetate, care era cunoscută în mod deosebit pentru că acolo erau femei îndrăzneţe şi obraznice. Se presupune că aceste femei corintene, după ce au fost mântuite, au continuat să lucreze conform obiceiurilor lor de odinioară, ceea ce a condus la deranjamente în adunări. Răspunsul lui Pavel la această problemă locală a constat în a le readuce la tăcere, până când ele au ştiut cum trebuiau să se comporte mai bine. Din aceasta se trage concluzia că această orânduială nu are aplicare la femeile din biserica actuală.

Şi în acest caz este o pură presupunere că femeile din Corint procedau în felul acesta. Scriptura nu spune că aceasta era problema. În afară de aceasta este nu este adevărat că aceste indicaţii erau valabile numai pentru Corint. Începutul acestei epistole arată că principiile prezentate în această epistolă sunt valabile nu numai pentru credincioşii din această adunare, ci „tuturor care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru” (1. Corinteni 1.2). Chiar şi pasajul amintit din 1. Corinteni 14 ne spune clar că această rânduială era valabilă „în toate adunările sfinţilor” (1. Corinteni 14.33,34).

„Dar noi nu vrem să înspăimântăm pe oameni cu creştinismul!”

Unii cred că noi nu ar trebui să practicăm aceste lucruri, deoarece am putea jigni pe oamenii nemântuiţi (mai ales pe femei), care privesc la mărturia creştină. Ei cred că astfel de persoane s-ar putea depărta total de Dumnezeu, deoarece ei vor gândi că creştinismul face femeile de calitatea a doua.

Argumentul acesta pare să spună că este mai important felul în care lumea ne vede pe noi ca creştini, decât de a asculta de Scriptură. El include, că este acceptabil să fi neascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, dacă în cele din urmă prin aceasta am putea câştiga pe cineva. Însă Sfânta Scriptură spune că ascultarea de Dumnezeu este mai importantă decât orice lucru pe care l-am putea facem pentru El. „Iată, ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte [la glasul Domnului] decât grăsimea berbecilor” (1. Samuel 15.22). Noi trebuie să ascultăm mai întâi de Dumnezeu şi să lăsăm în seama Lui urmările pentru mărturie. Aşa cum am spus, este responsabilitatea noastră să ne interesăm de principii, şi Dumnezeu Se va îngrijii de oameni. Să ne amintim că este lucrarea Lui. În cele din urmă El este Cel care prin puterea Sa înviorătoare lucrează în oameni exerciţii spirituale. Domnul a lăudat adunarea din Filadelfia cu cuvintele: „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” (Apocalipsa 3.8). Desigur nu ne putem aştepta să primim lauda şi binecuvântarea Sa dacă nu ascultăm de învăţătura clară a Cuvântului Său. Să facem ceea ce ştim că ar trebui să facem, şi restul să-l lăsăm în seama Lui.

„Aceasta este numai părerea bătrânului Pavel!”

Alţii consideră că ceea ce apostolul Pavel a scris despre tema referitoare la poziţia femeii este nepoliticos şi insensibil pentru femei. Ei consideră învăţăturile lui referitoare la această temă ca fiind numai părerile lui personale, pe care el le avea ca tânăr necăsătorit.

Dacă oamenii argumentează în felul acesta, atunci trebuie să ne întrebăm dacă ei cred în inspiraţia Sfintei Scripturi. Să ne amintim că lucrurile acestea sunt scrieri inspirate divin. Nu sunt păreri aduse de departe de un celibatar: sunt poruncile Domnului! În acelaşi capitol în care Pavel vorbeşte despre aceste lucruri referitoare la poziţia femeii, el mai spune şi: „Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului. Iar dacă cineva este neştiutor, să fie neştiutor” (1. Corinteni 14.37,38).

Acoperirea capului

O altă chestiune, care este neluată în seamă astăzi de cei mai mulţi creştini credincioşi, este acoperirea capului. În 1. Corinteni 11 se dau surorilor îndrumări foarte clare şi concrete ca să-şi acopere capul, atunci când este vorba de lucruri divine. Deoarece pasajul acesta din Sfânta Scriptură nu spune unde să se acopere capul, noi nu suntem autorizaţi să spunem că aceasta este valabil numai pentru orele de adunare. El este formulat mult mai larg. Aplicarea se extinde la toate cazurile în care se studiază Cuvântul lui Dumnezeu, fie în strângerile laolaltă publice sau în studiul particular.

Uneori se pune întrebarea: „De ce să ceară Dumnezeu ca surorile să-şi acopere capul? Ce sens are aceasta?” Dumnezeu ne spune nu numai că noi trebuie să facem ceva, ci El ne spune şi pentru ce s-o facem. Aceasta este frumuseţea creştinismului. Noi avem o „slujire înţeleaptă” (Romani 12.1). Dacă înţelegem pentru ce doreşte Dumnezeu să facem aşa, atunci ar trebui să fim mai mult interesaţi să ascultăm de Cuvântul Său, căci noi suntem în stare să-L înţelegem şi să-L practicăm conştienţi.

Dacă fraţi îşi descopere capul şi surorile îşi acoperă capul, prin aceasta ei fac cunoscut principiile care sunt incluse în mărturisirea la creştinism. Apostolul ne arată la începutul capitolului că în creştinism capul bărbatului este Hristos. El spune:

• 1. Corinteni 11.3: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, şi capul femeii este bărbatul, şi Capul lui Hristos este Dumnezeu”.

După aceea el arată că fraţii, deoarece este aşa, nu trebuie să-şi acopere capul, atunci când este vorba de chestiuni divine. Prin aceasta ei recunosc că toată gloria se cuvine lui Hristos. Este o mărturie conştientă a fraţilor şi reflectă dorinţa noastră să aducem toată onoarea lui Hristos, Capul nostru viu în cer. El spune: „În adevăr, bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chipul şi gloria lui Dumnezeu” (1. Corinteni 11.7). O astfel de comportare glorifică pe Hristos şi ar trebui făcută în acest sens.

Pe de altă parte femeia reprezintă în creştinism gloria bărbatului. Se spune:

• 1. Corinteni 11.7-10: „Dar femeia este gloria bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; pentru că şi bărbatul nu a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei”.

Părul femeii este un semn al gloriei naturale a primului om. El este voalul ei permanent al frumuseţii şi gloriei (compară cu 1. Corinteni 11.15). De aceea apostolul Pavel învaţă că părul femeii ar trebui acoperit, atunci când este vorba de lucruri divine. Dacă surorile poartă o acoperire a capului, prin aceasta ele exprimă faptul că primul om nu are nici un loc în creştinism. Este o mărturisire că [primul] om şi gloria lui nu au nici un loc în lucrurile divine.

Apostolul adaugă: „din cauza îngerilor” (1. Corinteni 11.10). Dumnezeu a creat o anumită ordine în creaţia Lui. Bărbaţii creştini şi femeile creştine nu trebuie să neglijeze această ordine, ci să-şi amintească că ea a fost instaurată de Dumnezeu, pentru ca ea să fie văzută. Îngerii învaţă înţelepciunea lui Dumnezeu în căile Lui prin ceea ce creştinii credincioşi fac pe pământ (1. Corinteni 4.9; Efeseni 3.10).

„Acoperirile capului sunt obiceiuri culturale vechi, care astăzi nu mai trebuie luate în seamă!”

Se argumentează că această prescripţie a apostolului Pavel era valabilă numai pentru credincioşii din Corint din timpul acela. Purtarea unui acoperământ al capului este interpretată în mod obişnuit ca un vechi obicei cultural, care nu se mai aplică la femeile din timpul de acum.

Şi aceasta este o simplă presupunere. Pavel nu a spus niciodată, că aceasta era valabil numai pentru timpul acela. Noi întrebăm: „Dacă lucrurile acestea erau valabile numai pentru timpul acela, de ce atunci biserica a respectat aceste prescripţii referitoare la acoperirea capului începând de la întemeierea ei şi până acum aproape patru zeci sau cincizeci de ani [până în ca.1950/1960]? Aceasta este o perioadă de mai mult de o mie nouă sute de ani! S-a înşelat biserica în toţi aceşti ani?” Duhul lui Dumnezeu pare să fi anticipat acest timp în care trăim noi – un timp în care unii se vor certa cu privire la aceste lucruri. Astfel apostolul Pavel a fost călăuzit să scrie: „Dar dacă cineva gândeşte să fie certăreţ, noi nu avem asemenea obicei, nici adunările lui Dumnezeu” (1. Corinteni 11.16). „Noi” în versetul acesta se referă la apostolii care au fost daţi Adunării, pentru ca ei să pună baza creştinismului prin slujba lor. El spune în versetul acesta, că ei, cei care vor să se certe cu privire la aceste lucruri, ar trebui să ştie că apostolii („noi”) „nu au un astfel de obicei” – şi anume ca femeile să apară cu capul descoperit, atunci când se tratează lucruri divine. Ei niciodată nu au dat Bisericii un astfel de „obicei”.

Amintim cititorului încă o dată că ceea ce apostolul învăţa cu privire la acoperirea capului nu era exclusiv numai pentru corinteni, ci pentru „toţi în orice loc” (1. Corinteni 1.2).

„Dar părul femeii este acoperire a lor!”

Un alt argument adus frecvent, prin care se dezminte folosirea acoperiri capului este 1. Corinteni 11.15. Acolo se spune: „Dacă o femeie are părul lung, este glorie pentru ea; pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Ei trag concluzia din aceasta: dacă o femeie are păr lung (şi unele nu aşa de lung), se împlineşte acest loc din Scriptură, căci părul ei îi serveşte ca acoperire. De aceea femeile nu ar trebui să poarte o acoperire a capului.

Dacă studiem exact pasajul acesta, vedem că în versetul acesta se amintesc două feluri de acoperitori. Apostolul Pavel a folosit intenţionat două cuvinte diferite, ca să diferenţieze cele două lucruri. Cu regret traducătorii în cele mai multe Biblii engleze nu au atras atenţia în privinţa aceasta, şi de aceea cititorul poate ajunge la concluzia că părul femeii este o acoperire suficientă. Cuvântul în original pentru „acoperire” în 1. Corinteni 11.4-6 este însă alt cuvânt decât cel folosit în 1. Corinteni 11.15. Cuvântul din versetul 15 (peribolaiou) desemnează părul înfăşurat în jurul capului. În vorbirea modernă at putea fi numită ca o coafură (pieptănătură) sau ceva asemănător. De aceea părul femeii este un voal (sau o acoperire) a gloriei şi frumuseţii pe care natura i le-a dat. Cuvântul din versetele 4 până la 6 (katakalupo) se referă însă la o acoperire artificială a părului, ca de exemplu o pălărie, un batic, etc. Din aceasta rezultă foarte clar că nu este nici o bază pentru interpretarea că femeile nu ar trebui să poarte o acoperire a capului.

Unele din argumentele, pe care oamenii şi le inventează pentru a face voia lor, sunt în mod normal destul de absurde, dacă sunt judecate până la concluzia lor logică. Interpretarea că acoperirea unei femei s-ar putea baza pe părul ei, este un exemplu pentru această chestiune. Dacă deci părul este acoperirea (învelitoarea), despre care este vorba în pasajul acesta, atunci şi bărbaţii au o acoperire pe cap, căci ei au păr pe cap ca femeile! Şi dacă părul este o acoperire, cum vor fi atunci fraţii vreodată în stare în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu să se roage sau să profeţească, căci ei nu au voie să slujească cu capul acoperit (1. Corinteni 11.4)? Cu siguranţă aceia care au aceste obiecţii nu vor să spună că toţi fraţii, care se roagă public şi vestesc cuvântul, ar trebui să radă capetele lor? Şi dacă ei cred aceasta, atunci de ce ei nu practică aceasta? Noi nu cunoaştem nici o singură grupă creştină, care are o astfel de practică [că bărbaţii îşi rad capetele]. Desigur nu acesta poate fi sensul textului.

„Purtând ocara Lui”

Dacă studiem această temă referitoare la poziţia şi slujba surorilor în Adunare având în vedere decăderea în mărturia creştină din ultimele zile, este foarte evident că refuzul femeilor de a ocupa poziţia dată lor de Dumnezeu este numai o altă dovadă a marii decăderi.

Problema la această temă şi multe alte teme, pe care le-am dezbătut în această carte[3], este că creştinii nu vor să poarte ocara în practicarea creştinismului biblic. Drept urmare ei îşi imaginează tot felul de pretexte, pentru care ei nu ar trebui să se ţină de afirmaţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Aceia care ascultă de îndemnul: „să ieşim la El, afară din tabără” trebuie şi „să poarte ocara Lui” (Evrei 13.13). Nu există scăpare; acesta este adevăratul creştinism. De aceea noi trebuie să fim gata să-l acceptăm. Dacă purtăm ocara din pricina Numelui Lui, vom simţi în sufletele noastre şi aprobarea Lui. Aceasta este din cauză că pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu este o bucurie, pe care o cunosc numai aceia care merg pe această cale. „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta” (Psalmul 40.8; Ieremia 15.16).

Tradus de la: Die Rolle der Schwestern in der Gemeinde

Titlul original în engleză: „The Sister’s Sphere of Ministry in the Church“
din God's Order For Christians Meeting Together For Worship and Ministry: The Biblical Answer to Church Traditions
Christian Truth Publishing 1999

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară