O chemare la separare
Pentru ce să ne separăm şi de cine să ne separăm?

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 06.01.2021, Actualizat: 06.01.2021

Într-adevăr noi nu suntem chemaţi să aducem în ordine încurcătura din mărturia creştină, însă suntem chemaţi să ne corectăm pe noi înşine cu privire la această mărturie. Apostolul Pavel descrie abaterea în mărturia creştină ca fiind aşa de confuză, că numai Domnul este Cel care poate spune cine este corect şi cine nu este. Pavel continuă şi spune că responsabilitatea noastră în toată chestiunea constă în a ne separa de ceea ce ştim că este fals şi incompatibil cu adevărul Scripturii: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” (2. Timotei 2.19).

Ca să ilustreze acest punct important, el foloseşte imaginea unei „case mari”, care descrie starea de încurcătură din creştinism: în casă este un amestec de vase „de aur şi de argint” (credincioşii adevăraţi) şi vase „de lemn şi de pământ” (mărturisitorii falşi); unele vase sunt „spre onoare” şi altele „spre dezonoare”. Dacă un creştin trebuie să fie un vas „sfinţit”, care este spre onoare şi capabil „pentru orice lucrare bună”, la care Stăpânul l-a chemat, el trebuie să treacă prin exerciţii, să se cureţe pe sine însuşi, prin aceea că se desparte de acele vase care sunt amestecate cu starea de dezordine. Pavel scrie: „Deci, dacă cineva se va curăţa pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 2.21). De aceea chemarea Domnului este adresată individual fiecărui creştin care este legat cu încurcătura din „casa mare”, ca el să se despartă de încurcătură. Într-adevăr noi nu putem părăsi „casa mare” (căci aceasta ar însemna să se renunţe total la mărturia creştină), însă noi putem şi trebuie să ne despărţim de dezordinea din casă. Vezi şi 2. Corinteni 6.14-18; 2. Timotei 3.5; Romani 16.17; Apocalipsa 18.4.

Pentru ce să ne separăm?

Probabil cineva va întreba: „Pentru ce separarea este aşa de importantă?” Răspunsul simplu este: „Deoarece noi ne putem întina prin legăturile noastre şi realmente ne întinăm!” Cei mai mulţi creştini gândesc că ei se pot uni cu toţi cu care ei vor, şi că ei nu sunt afectaţi de întinare. Însă Biblia învaţă că noi suntem influenţaţi de aceia cu care suntem în legătură: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1. Corinteni 15.33; 1. Timotei 5.22; Hagai 2.10-14; Deuteronomul 7.1-4; Iosua 23.11-13; 1. Corinteni 1.1-8, şi alte locuri). Suntem conştienţi că aceasta nu este o temă plăcută pentru creştinii de astăzi, dar Dumnezeu ne-a spus aceste lucruri, pentru ca noi să rămânem păziţi de influenţele subtile stricătoare ale vrăjmaşului sufletelor noastre (satan). Lucrurile, pe care Dumnezeu le-a spus în Cuvântul Său, sunt spre binele nostru şi nu pentru că El vrea să ne jefuiască de bucuria noastră. El ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi şi ştie ce este cel mai bine pentru noi. Şi să ne gândim că noi niciodată nu suntem mai înţelepţi decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Trei feluri de rău, care predomină în creştinătate

Biblia arată că creştinul trebuie să se despartă de trei feluri de rău, deoarece legătura cu aceste lucruri ne influenţează şi ne murdăreşte. Ele sunt:

  • Răul moral: Un exemplu pentru acesta se găseşte în problema care exista în Corint, unde ei aveau o persoană imorală în mijlocul lor. Ca şi grupă de creştini, care erau legaţi cu o persoană rea din mijlocul lor, ei erau în pericol să fie „dospiţi” prin păcatul acestei persoane. Apostolul le spune: „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă” (1. Corinteni 5.6,7). Ei trebuiau să se despartă de rău, prin aceea că ei excludeau această persoană păcătoasă (1. Corinteni 5.11-13). Dacă ei permiteau răul în mijlocul lor, aceasta va face ca moralul celorlalţi să devină insensibil, şi de asemenea şi aceştia ar fi putut cădea în imoralitate.

    Dacă corintenii ar fi rămas în legătură cu păcatul (prin aceea că îl lăsau cu indiferenţă nejudecat), ei ca şi grupă ar fi fost vinovaţi de acest păcat, cu toate că ei personal nu l-au înfăptuit! Să comparăm cu păcatul lui Acan. Când el a păcătuit, Domnul a spus: „Israel a păcătuit” (Iosua 7.1,11). Cu toate că numai un singur om şi familia lui au săvârşit nedreptatea, Domnul a acuzat întreg Israelul de vină, deoarece ei erau legaţi cu el.[1]
  • Răul doctrinar: Un exemplu pentru acesta este „aleasa doamnă” din epistola a doua a lui Ioan. Ea a fost atenţionată cu privire la primirea în casă a unei persoane, care ar veni la ea, care nu rămâne în învăţătura lui Hristos; ea nu avea voie nici măcar s-o salute, căci prin aceasta ea ar fi luat parte la răul acestei persoane. Apostolul Ioan spune: „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi. Pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele” (2Ioan 10-11). Observă: dacă ea ar fi salutat o astfel de persoană sau ar fi primit-o, ea ar fi luat parte la învăţătura rea a acestei persoane, cu toate că „aleasa doamnă” nu susţinea învăţătura rea a acestei persoane! Deci responsabilitatea femeii consta în a se ţine departe de astfel de învăţături greşite, şi aceasta ar trebui să aibă loc prin separare.

    Galatenii sunt un alt exemplu. Între ei au venit învăţători care căutau să-i iudaizeze, prin aceea că ei îi învăţau că ei ar fi trebuit să ţină Legea. Apostolul Pavel spune galatenilor: „Voi alergaţi bine; cine va oprit ca să nu ascultaţi de adevăr? Convingerea aceasta nu vine de la Cel care vă cheamă. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (Galateni 5.7-9). Vedem aici că această învăţătură rătăcitoare avea la galateni acelaşi efect de dospire ca persoana imorală între corinteni (1. Corinteni 5.6,7). Ei au fost dospiţi de învăţăturile iudaizante, cu care ei stăteau în legătură.

    De asemenea unii corinteni au primit învăţături false despre înviere. Apostolul Pavel a pus aceasta în legătură cu legătura lor cu anumiţi învăţători, care erau în rătăcire cu privire la învăţătură. El i-a atenţionat, că ei toţi vor fi infectaţi de aceasta, dacă ei în continuare ar fi avut legături cu aceşti învăţători: „Nu vă amăgiţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune!” (1. Corinteni 15.33). […]

  • Răul religios: Acelaşi principiu este valabil şi pentru răul religios şi dezordinea religioasă (de exemplu clericalismul – diferenţierea între clerici şi laici).[2] Dacă ne legăm cu o anumită părtăşie de creştini, care învaţă lucruri care nu corespund Cuvântului lui Dumnezeu – indiferent dacă noi înşine aprobăm sau nu ceea ce practică ei – noi suntem identificaţi cu ei. Principiul acesta îl prezintă apostolul Pavel clar în 1. Corinteni 10.14-22. El arată acolo că există principiul identificării – fie că este vorba de creştinism, de iudaism sau de păgânism. În orice caz participarea la o ceremonie religioasă este expresia părtăşiei cu tot ce stă înapoia ei.[3]

Cu privire la creştinism Pavel spune:

  • 1. Corinteni 10.16: Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniunea cu trupul lui Hristos?

Din aceasta rezultă clar: actul de frângere a pâinii (participarea la Cina Domnului) este expresia părtăşiei noastre cu aceia cu care noi frângem pâinea.

Cu privire la Israel, Pavel spune, că există acelaşi principiu, spunând:

  • 1. Corinteni 10.18: Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul?

Unul, care lua parte la jertfa de pe altar, pe care ea era adusă, era identificat cu tot ce reprezenta altarul.

Şi apostolul arată că acelaşi principiu este valabil şi pentru serviciile idolatre din păgânism:

  • 1. Corinteni 10.20: Dar ceea ce jertfesc naţiunile, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii.

În cazul acesta aceia care au luat parte la „paharul demonilor” erau în părtăşie cu demonii.

Deci este o realitate: dacă noi luăm parte într-o anumită grupă religioasă, noi ne identificăm cu tot ce are loc acolo! Dacă ei au o învăţătură rea, noi suntem în părtăşie cu ea. Dacă ei practică un serviciu divin nebiblic, noi suntem în părtăşie cu acesta. Şi Dumnezeu nu doreşte ca poporul Lui să fie în părtăşie cu o învăţătură sau practică rea (2. Corinteni 6.14-18). De aceea apostolul Pavel spune că noi, atunci când în casa lui Dumnezeu evoluează dezordinea religioasă, trebuie să ne „curăţim” de aceste lucruri, prin aceea că ne separăm de ele (2. Timotei 2.20,21).

O rămăşiţă de iudei care a părăsit Babilonul

Vechiul Testament ne oferă o ilustrare a acestui exerciţiu de separare de dezordinea religioasă. Dacă urmărim istoria copiilor lui Israel prin cărţile Împăraţilor şi a Cronicilor, vedem: după ce ei au introdus în ţara făgăduită serviciul divin dat lor de Dumnezeu, treptat ei s-au îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au introdus lucruri care nu le-au fost poruncite de Dumnezeu (de exemplu 1. Împăraţi 11.7,8; 2. Împăraţi 16.10-18). Prin neascultarea lor şi prin eşuarea lor în a se bizui pe Domnul, treptat ei au pierdut ţara în favoarea vrăjmaşilor, până când în cele din urmă au venit babilonienii şi i-au dus de acolo complet în captivitate. Ei au fost preluaţi în sistemul imens al Babilonului (ceea ce înseamnă „încurcătură”). Multe vase din Templu au fost luate şi introduse în păgânismul Babilonului. Când copiii lui Israel au stat în această ţară a încurcăturii religioase, în Babilon, nu a mai rămas nici o urmă din închinarea dată lor de Dumnezeu. Vasele serviciului divin al lor erau acolo (compară cu Daniel 1.2; 5.2,5), însă ei toţi erau amestecaţi cu acest sistem uriaş, care nu era de la Dumnezeu. Ce tablou trist al eşecului.

În acest tablou trist ar trebui să vedem un context cu istoria Bisericii. Nu la mult timp după ce Dumnezeu a întemeiat Biserica în simplitatea serviciului divin creştin, şi aici a avut loc o întoarcere de la Cuvântul lui Dumnezeu. Nu a durat mult până când decăderea şi eşecul, despre care am vorbit, au venit peste mărturia creştină. Drept urmare şi Biserica a fost atrasă în încurcătura religioasă care caracterizează Babilonul. Abaterea este astăzi aşa de mare, că aproape nu se mai recunoaşte creştinismul biblic adevărat în mijlocul accesoriilor străine, care sunt legate cu Numele lui Hristos. Ce mărturie tristă a decăderii în locul unde ar trebui administrat cel mai mare adevăr, care a fost făcut cunoscut vreodată omului!

După ce copiii lui Israel au stat şaptezeci de ani în Babilon, la unii dintre ei a fost exerciţiul, (ca prin decretul împăratului persan Cirus) să se întoarcă la Ierusalim, locul de închinare dat de Dumnezeu lui Israel (Ezra 1). Atunci pe ei îi interesa să se închine Domnului într-un fel şi în locul pe care Dumnezeu l-a rânduit iniţial. Astfel Iosua şi Zerubabel (şi mai târziu Ezra şi Neemia) împreună cu câteva mii de iudei au părăsit Babilonul. Întoarcerea la Ierusalim însemna părăsirea Babilonului (sau să se despartă de Babilon). Să părăseşti Babilonul însemna să părăsească pe mulţi din fraţii lor, care nu şi-au făcut gânduri pentru părăsirea încurcăturii care domnea în ţara aceasta. Contextul este evident. Să părăseşti denominaţiunile creştine va însemna pentru noi acelaşi lucru, şi va însemna despărţire de credincioşi adevăraţi, care sunt mulţumiţi să fie în locul acela.

Citeşte şi: Şapte scuze, aduse deseori, ca să nu te desparţi de sistemele bisericeşti.


Tradus de la: Ein Aufruf zur Absonderung

Titlul original în engleză: „A Call to Separation“,
din God’s Order for Christians Meeting together for Worship and Ministry: The Biblical Answer to Church
Traditions, pag. 34–45
Christian Truth Publishing 1999

Traducere: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1] Remarca redacţiei: În exemplul acesta este vorba de legătura inconştientă cu răul. Aceasta o găsim în Vechiul Testament, aşa cum acolo găsim şi exemple ne murdăriri rituale. În Noul Testament este legătura conştientă cu răul, care murdăreşte (compară cu 1. Corinteni 5; 2 Ioan; 1. Corinteni 10.14-22; Galateni 5).

[2] Remarca redacţiei: Trebuie să se diferenţieze bine între desconsiderarea cu voia a rânduielii lui Dumnezeu şi o altă înţelegere a Scripturii. Astfel s-ar putea ca cineva să fie cu adevărat convins că o „slujbă de păstor profesională” este metoda cea mai potrivită pentru strângerile laolaltă ale comunităţii.

[3] Remarca redacţiei: După părerea noastră se depăşeşte cadrul Scripturii dacă se spune: „cu tot ce stă înapoia ei”. În 1. Corinteni 10 este vorba de principiul care stă înapoia unui sistem religios: cu privire la creştinism este recunoaşterea căsniciei şi drepturile Domnului pentru Masa Sa; cu privire la Israel era principiul după care era construit un altar (aşa de exemplu în Iosua 22 aceasta era problema); şi în păgânism erau duhurile, care se ascundeau înapoia idolilor.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen