Versetele călăuzitoare: Iacov 5.14-16 „(14) Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; (15) şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi, dacă a făcut păcate, i se va ierta aceasta. (16) Mărturisiţi vă deci unii altora greşelile şi rugaţi vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are cererea fierbinte a celui drept.“
Iacov 5.14-16: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi, dacă a făcut păcate, i se va ierta aceasta. Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are cererea fierbinte a celui drept.
Credinţa vie, lucrătoare este tenorul epistolei lui Iacov. Şi în pasajul acesta accentul se pune pe credinţă: „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav.”
Ar trebui să fie greu astăzi să chemi laolaltă pe „bătrânii adunării”. Care Adunare (Biserică) din jurul nostru (care cu regret deseori stau în ceartă şi invidie una cu alta) îşi poate revendica dreptul de a fi Biserica lui Dumnezeu? Şi cine sunt şi unde sunt „bătrânii adunării”, care au fost hotărâţi pentru această funcţie conform Scripturii? (Noi nu avem nici indicaţii şi nici exemple în Scriptură, că adunările îşi aleg ele însele bătrâni.) Găsim desigur astăzi fraţi cărora Dumnezeu le-a pus în inimă grija pentru casa Sa şi care practică slujba de bătrân.
Rămâne nedecis dacă în chemarea laolaltă a bătrânilor adunării (bisericii) actul acesta îl putem vedea ca şi cum ar fi legat cu adunarea întreagă şi dacă în ungerea cu untdelemn prin „bătrânii adunării” „în Numele Domnului” o putem vedea ca o misiune încredinţată divin autorităţii chemate (ca în Vechiul Testament). Însă Scriptura spune clar, că nici bătrânii şi nici untdelemnul nu-l vindecă pe bolnav, ci „rugăciunea credinţei” îl vindecă. Chiar dacă avem greutăţi în zilele de astăzi ale sciziunilor din poporul lui Dumnezeu să avem Adunarea şi pe bătrânii Adunării, avem totuşi „rugăciunea credinţei” şi puterea lui Dumnezeu ca ajutor. Şi de asemenea avem „doi sau trei”, care pot veni uniţi într-o chestiune în rugăciune înaintea Domnului. „Rugăciunea fierbinte a unui drept poate face mult.”
S-a abuzat mult de locul acesta din Scriptură. Locuri de rugăciune pentru vindecare, preluarea de mărturisiri, ungeri cu untdelemn şi aşa mai departe şi-au găsit adepţii pe baza acestui loc. S-a interzis folosirea de medicamente şi rugăciunea, untdelemnul, mărturisirea şi credinţa au fost degradate ca fiind un antidot împotriva bolii. Dacă Dumnezeu a pus puteri de vindecare în fiinţa creată, atunci ele au fost date pentru noi. Nu este nici o îndoială, Dumnezeu ne poate vindeca fără să folosim vreun antidot, aşa cum nu este nici o îndoială că Dumnezeu ne poate menţine în viaţă fără hrana zilnică. Scriptura ni le arată pe ambele. Se pune însă întrebarea, dacă aceasta corespunde scopului Său. În general, cred eu, găsim în Scriptură că autoritatea lui Dumnezeu se revelează în mijloacele date de El. El a putut să menţină în viaţă timp de 40 de zile pe Ilie, fără ca acesta să mănânce – însă altă dată corbii au trebuit să-i aducă hrană. Domnul putea să sature pe cei cinci mii fără acele câteva pâini, însă El Se foloseşte de ceea ce există. El putea să-l vindece pe Ezechia şi fără smochin, însă el foloseşte puterea de vindecare cuprinsă în smochin. Dumnezeu poate să vindece naţiunile în viitor şi fără frunzele vindecătoare, însă El dă „frunze de vindecare” pentru ei (Apocalipsa 22.2 „În mijlocul străzii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.“). Pavel putea să-i scrie lui Timotei aflat în Efes, să cheme pe bătrânii care erau în adunarea din Efes, dar el spune: „Nu mai bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri” (1 Timotei 5.23).
Credinţa nu se încrede în mijloace, ci în Domnul. Pentru menţinerea vieţii sale Ilie la pârâul Cherit nu s-a încrezut în corbi, ci în Dumnezeu. În aceasta constă diferenţa între credinţă şi necredinţă. Necredinţa acţionează ca Asa (2 Cronici 16.12-14 „(12) În al treizeci şi nouălea an al împărăţiei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare şi boala lui a fost foarte grea; dar în boala sa nu L-a căutat pe Domnul, ci pe doctori. (13) Şi Asa a adormit cu părinţii săi şi a murit în anul al patruzeci şi unulea al împărăţiei sale. (14) Şi l-au înmormântat în cetatea lui David, în mormântul său pe care şi-l săpase, şi l-au culcat pe un aşternut plin cu miresme, un amestec de diverse feluri, pregătit după arta făcătorului de mir; şi i-au făcut o ardere foarte mare.“), care în boala lui nu a „căutat” pe Domnul, ci medicii. El a părăsit cărarea credinţei, pe care a mers odinioară. El s-a sprijinit pe „împăratul” din Siria, şi nu s-a mai sprijinit pe Domnul. Şi când Dumnezeu Şi-a pus mâna asupra lui cu boala, a căutat doi ani după medici pentru boala lui, dar nu L-a căutat pe Domnul. Şi aşa a murit. Ce valoare are, că el şi-a pregătit locul de înmormântare şi i-au îmbălsămat trupul cu miresme de tot felul şi la moartea lui „i-au făcut o ardere foarte mare”? El a murit căutând medici, însă pe Domnul nu L-a luat în seamă. Un sfârşi de viaţă umilitor!
O atenţionare pentru noi! Unii copii ai lui Dumnezeu trebuie să facă experienţa pe propriul lor trup, pe care a făcut-o femeia din Marcu 5, care cu bani şi-a cumpărat tot mai multă şi mai grea suferinţă. Abia după ce bunul încredinţat ei a dispărut într-un mod aşa de trist, atunci ea a venit la Isus şi s-a atins de poala hainei Lui. Pe astfel de căi ale necredinţei deseori este nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, ca El să facă să se termine totul şi apoi El revelează credinţei puterea Lui, fără mijloace. Atunci avem nevoie deseori cu adevărat de eliberarea cu sângele preţios al lui Hristos de medici şi de medicamente, aşa cum alţii au nevoie de răscumpărarea din felul deşert de vieţuire moştenit de la părinţi, de care aşa de des se vede cum credincioşii atârnă cu tot sufletul (1 Petru 1.18 „ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din felul vostru deşert de vieţuire moştenit de la părinţi,“).
Boala nu este întotdeauna judecată şi disciplinare, ci ea este şi harul lui Dumnezeu în educare şi păstrare. S-ar putea ca noi să nu ştim de ce avem parte de suferinţe şi boală. Însă credinţa vie vede pe Dumnezeu în toate lucrurile. Atunci nu este nici o acuzare, nici un murmur sau răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Inima se adresează Lui. Ea cunoaşte dragostea Lui, că El ne poate da numai ce este cel mai bun. Ea se încrede în înţelepciunea Lui, că El ştie mai bine decât noi să aleagă drumul. Credinţa vie mărturiseşte lui Dumnezeu situaţia şi se supune mâinii Lui, dacă şi cum şi când El vrea să reveleze ajutorul Său şi puterea Sa. Nu este nici o grabă. Credinţa se odihneşte în Dumnezeu, ea nu ia chestiunea ei în mâna proprie, ci o pune în mâna altuia – în mâna lui Dumnezeu: ea se roagă!
Dacă bolnavul este călăuzit în felul acesta, el poate chema fraţi la sine şi să vorbească cu ei despre situaţia lui şi ei „pot” să se roage pentru el. Aceasta este devenire-sigur-de-sine. Nu este nici o formă. Prin chemare şi forme exterioare nu se face nimic. Pentru o astfel de rugăciune trebuie în fiecare caz în parte să fie prezentă dependenţa de credinţă şi siguranţa credinţei; o credinţă care a fost lucrată de sus pentru acest caz şi pentru acest act. „Rugăciunea credinţei îl va vindeca pe cel bolnav”, acesta este un adevăr valabil şi astăzi. Dumnezeu răspunde la o astfel de rugăciune, ori prin medicamente ori fără medicamente.
Avem însă nevoie de veghere, ca să nu facem rugăciunea antidot împotriva bolii, care acum în orice caz trebuie să ajute. Dumnezeu nu va lăsa credinţa fără răspuns. Vom fi fericiţi pe acest drum, chiar şi atunci când răspunsul va fi ca cel dat la rugăciunea de trei ori a lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12.9).
După aceea Iacov prezintă boala sub un alt aspect. Boala poate fi urmarea păcatului. În acest caz trebuie să se obţină iertarea, şi aceasta necesită mărturisirea. Sunt păcate, sunt greşeli, sunt durităţi ale vieţii. Acestea apar înaintea ochilor credinciosului. Duhul lui Dumnezeu îl face conştient, că aceste lucruri trebuie aduse în ordine, căci ele stau ca obstacole în calea mâinii ajutătoare şi vindecătoare a lui Dumnezeu.
Răul nu trebuie ascuns, ci trebuie descoperit şi judecat. Adevărul începe să lucreze în suflet, şi aparenţa falsă a nevinovăţiei este ruptă. Smerenia, dragostea de fraţi şi încrederea încep să crească în suflet, şi – urmează mărturisirea şi iertarea. Problema păcatului este „rezolvată” şi obstacolul şi disciplinarea sunt înlăturate.
Dar şi aici este pericolul ca mărturisirea să fie făcută antidot împotriva bolii. Ce trist, când astăzi se aude vorbindu-se despre locuri unde fraţii sau surorile preiau mărturisirile păcatelor [nota trad.: asemenea spovedaniei din unele biserici]! Scriptura nu cunoaşte astfel de lucruri. Nu dorinţa de însănătoşire trebuie să dea naştere la mărturisire, ci Duhul Sfânt, care lasă să cadă lumina asupra comportării noastre. Astfel de mărturisiri nu trebuie să aibă loc înaintea „bătrânilor” sau „fraţilor”, ci se spune: „mărturisiţi-vă unii altora”, adică unul altuia, faţă de care a greşit!
Tradus de la: Heilungsdienste durch Älteste?!
Tradus din Handreichungen, Anul apariţiei 1915.
Traducere: Ion Simionescu