Rugăciunea credinţei
Iacov 5.14-16

M.J. Arentsen

© EPV, Online începând de la: 21.02.2019, Actualizat: 21.02.2019

Versete călăuzitoare: Iacov 5.14-16

Iacov 5.14-16: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi dacă a făcut păcate, i se vor ierta acestea. Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.

Introducere

Cele trei împrejurări de viaţă, pe care Iacov le numeşte în versetul anterior şi aici în versetul 14 (suferinţa, bucuria şi boala) desigur nu sunt tot ce oferă viaţa întreagă. Sunt multe împrejurări în viaţă, pe care el nu le aminteşte. Aceasta arată deja spre faptul că Iacov nu vrea să trateze complet lucrurile despre care el scrie. De aceea gândesc, că ceea ce scrie Iacov aici în cazul bolii nu este singura rezolvare absolută şi reţeta pentru fiecare boală. Aceasta rezultă şi din aceea că în epistolele de mai târziu citim despre credincioşi, care au darul de a mijloci vindecarea, fără ca bătrânii adunării să fie prezenţi. Deci noi nu avem voie să facem o lege din versetul acesta, că în toate cazurile trebuie să se procedeze aşa. Aceasta se observă şi din versetul 16, care este formulat la modul general. Numai dacă cineva doreşte să cheme cu credinţă pe bătrâni se poate face uz practic de procedeul descris în versetele 14 şi 15. Însă despre aceasta vom vorbi mai târziu mai mult. Uneori îi este clar bolnavului că Dumnezeu vrea să-l ia deoparte, pentru ca el să se poată odihni un timp în părtăşie cu Dumnezeu. În acest caz el nu va chema pe bătrâni, ci va aştepta cu răbdare timpul lui Dumnezeu sau îşi va dori să meargă acasă, ca să fie la Hristos, căci aceasta este cu mult cel mai bine. Epistolele de mai târziu, care descriu adevărul despre Adunare şi viaţa noastră personală ca cetăţeni ai cerului, ne lasă să vedem că viaţa pe pământ în cele din urmă nu este ţelul şi hotărârea pentru un creştin credincios. Planul lui Dumnezeu cu noi este, ca noi să fim la Hristos, acolo unde El este acum.

De ce trebuie luaţi bătrânii?

Însă să revenim la epistola lui Iacov. El începe cu o întrebare: „Este cineva bolnav între voi?” Cuvintele „între voi” conţin în sine faptul, că noi trebuie să ne gândim, cui i-a fost adresată această epistolă şi la cine se adresează Iacov aici în mod deosebit:

  1. Primul lucru este clar: Iacov se adresează celor douăsprezece seminţii ale lui Israel aflate în împrăştiere (diaspora). În aceasta este iarăşi un indiciu, că ceea ce a fost scris israeliţilor (şi din aceştia fac parte şi necredincioşii) nu trebuie neapărat aplicat la noi. Aceasta înseamnă că trebuie chibzuit bine, dacă ceea ce Iacov scrie aici poate fi aplicat la creştinii dintre naţiuni şi la timpurile noastre. Ceea ce spune Iacov aici vor face probabil foarte curând israeliţii credincioşi, şi anume în necazul cel mare, mai cu seamă că atunci va fi imposibil pentru credincioşi să cheme un medic, deoarece oricine nu poartă semnul fiarei, nu va putea cumpăra şi nici vinde, şi deci nici măcar să se folosească de un medic.

  2. Prin cuvântul „credincios” suntem la punctul al doilea: Iacov se adresează aici în mod deosebit credincioşilor din cele douăsprezece seminţii. Aceasta rezultă clar din context. Începând cu versetul 7 vorbeşte fraţilor, şi aceştia erau credincioşii. În afară de locul acesta mai găsim acest cuvânt şi în Iacov 5.9,10,12,19. „Între voi” înseamnă deci: între credincioşii din cele douăsprezece seminţii aflate în afara ţării făgăduite.

Adevărata încredere în Dumnezeu este necesară pentru a merge pe drumul arătat aici şi să se cheme bătrânii adunării la sine. Până atunci veniseră la credinţă numai iudei, şi cu toate acestea se foloseşte deja cuvântul „adunare”, cu toate că adevărul despre faptul că iudeii şi naţiunile vor fi unite într-un singur trup era în timpul acela total necunoscut. Deci cuvântul „adunare” face aluzie la credincioşii dintre iudei, care şi-au pus încrederea în Isus Hristos, Mesia. Prin faptul că mulţi iudei din tot felul de ţări deveniţi credincioşi s-au întors după sărbătoarea de la Rusalii la domiciliul lor şi acolo au relatat concetăţenilor lor despre Hristos, au luat naştere şi acolo adunări, din care la început făceau parte numai iudei. Lor li se adresează Iacov. La începutul epistolei întâlnim cuvântul „sinagogă”, aici întâlnim cuvântul „adunare”. Prin „adunare” este vorba de credincioşi, prin „sinagogă” este vorba de clădirea în care ei se adunau.

Între iudeii din timpul Vechiului Testament şi cei din timpul Domnului era obiceiul ca bărbaţii cu înţelepciune şi o anumită vârstă să ocupe un loc deosebit. Ei erau numiţi bătrâni, îndeplineau anumite funcţii de supraveghere şi de conducere şi li se cerea sfatul în cazul întrebărilor grele. Ei nu erau puşi oficial ca bătrâni, ci ocupau locul acesta pe baza vârstei lor şi a chibzuinţei lor. Şi printre creştinii iudei erau bătrâni, şi anume ca pretutindeni, fără o numire oficială. Duhul Sfânt acceptă aceasta şi îndeamnă pe bătrâni prin Petru, să păstorească turma lui Dumnezeu de bună voie şi să exercite supravegherea fără constrângere şi fără intenţii ascunse, ci ca modele pentru turmă. Cei mai tinerii sunt îndemnaţi să fie supuşi faţă de cei mai în vârstă (sau: bătrâni) (1 Petru 5.2-5). Un bolnav putea chema la sine pe aceşti bătrâni, care erau model pentru turmă. Pentru aceasta era nevoie de credinţă şi de conştienţa că Dumnezeu este plin de har şi dragoste. După aceea ei trebuiau să ungă bolnavul cu untdelemn şi să se roage în mod deosebit pentru el. Rugăciunea credinţei trebuia apoi să vindece (salveze) pe bolnav.

Este deosebit de important să te rogi. Ce putere rezultă din aceasta, în mod deosebit când este prezentă o încredere profundă în Dumnezeu! Nu faptul că bătrânii ocupă o poziţie deosebită este motivul pentru care Dumnezeu aude, ci încrederea lor cu credinţă. Bătrânii trebuie să fie fraţi demni de încredere, care sunt modele adevărate în cuvânt şi umblare. Atunci Dumnezeu poate auzi şi împlini rugăciunea. Însă nu pe baza importanţei sau demnităţii lor, ci pe baza vieţii lor trăite cu Dumnezeu. Ei trebuie să se roage „pentru” bolnav, aceasta înseamnă că ei trebuie să facă bolnavul subiect special al rugăciunii lor. Şi contextul arată, după părerea mea, că această rugăciune comună are loc în prezenţa bolnavului. El i-a chemat la sine, şi ei au chemat Numele Domnului pentru el, atunci când l-au uns. Se mai observă că se vorbeşte despre rugăciunea credinţei, şi nu despre rugăciunile credinţei. Cu toate că probabil fiecare bătrân s-a rugat, este privit totuşi ca fiind o singură rugăciune. Se poate de asemenea, ca unul dintre bătrâni să se fi rugat în numele tuturor celorlalţi bătrâni. În orice caz bolnavul devine vindecat prin rugăciunea credinţei, la care accentul se pune pe credinţă.

Ce înseamnă untdelemnul?

Rămân unele întrebări fără răspuns:

  1. Ce înseamnă în acest context ungerea cu untdelemn?
  2. Trebuie noi să considerăm ceea ce scrie Iacov aici, ca etapă de trecere, deoarece iudeii aşteptau încă ca Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia de o mie de ani a păcii, să înceapă în curând?
  3. Lucrează Dumnezeu şi în timpurile de decădere conform acestei rânduieli?
  4. Este posibilă vindecarea prin rugăciune şi pe o altă cale, decât cea descrisă aici?

1. Ce înseamnă în acest context ungerea cu untdelemn?

Deja la prima întrebare nu este uşor de răspuns. În evanghelia după Marcu 6.13 se relatează că mulţi bolnavi au fost unşi cu untdelemn de către ucenici şi apoi s-au vindecat, fără să aflăm ceva despre o însărcinare directă a lor din partea Domnului, ca să ungă cu untdelemn. Pentru a fi complet trebuie să mai spunem că în evanghelia după Marcu nu este vorba de o însărcinare de a vindeca pe bolnavi, cu toate că aceasta cu siguranţă era inclusă în trimiterea ucenicilor. Matei 10.1,8, unde este vorba despre această trimitere, se aminteşte că Domnul le-a dat autoritate să vindece orice boală şi orice neputinţă, fără să fie numită folosirea untdelemnului. Untdelemnul este în Scriptură o imagine a Duhului Sfânt ca ungere, însă aici nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Este vorba de o ungere cu untdelemn în adevăratul sens al cuvântului. Se ştia că untdelemnul pus pe răni avea efect de alinare a durerilor (Isaia 1.6 şi Luca 10.34, unde vinul este amintit ca element dezinfectant), şi de multe ori s-a gândit, că untdelemnul ar fi capabil să vindece boli corporale. De aceea la iudei a devenit obişnuinţa să ungă cu untdelemn. Însă nu obiceiurile vindecă o boală, ci rugăciunea credinţei. Însă aici nu numai se face ungerea cu untdelemn; ci ungerea cu untdelemn se face în Numele Domnului. Numele sfânt al lui Dumnezeu ca Domn este rostit asupra bolnavului. În felul acesta bolnavul devine mult mai profund conştient că Dumnezeu, Domnul, îl vede şi îl cunoaşte şi că numai El singur poate da vindecarea. După părerea mea, ungerea cu untdelemn aici nu este o chestiune lipsită de importanţă, care atunci putea fi uşor lăsată la o parte, deoarece numele Domnului era exclamat respectiv chemat în această situaţie. Dumnezeu deseori face legătura cu obiceiurile şi apoi le dă un înţeles mai profund, la care El Însuşi poate folosi aici untdelemnul ca mijloc de vindecare.

2. Trebuie noi să considerăm ceea ce scrie Iacov aici, ca etapă de trecere, deoarece iudeii aşteptau încă ca Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia de o mie de ani a păcii, să înceapă în curând?

La întrebarea a doua – dacă aici este vorba de o etapă de tranziţie –de asemenea nu este uşor de răspuns. Este foarte posibil, că Dumnezeu a dat prescripţii iudaice, care erau valabile până în momentul când fiecărei aşteptări pământeşti, iudaice i s-a retras fundamentul prin distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos. Probabil Iacov a scris epistola sa înaintea tuturor celorlalte epistole din Noul Testament, în orice caz mult timp înainte de epistola către Evrei, care a luat naştere scurt timp înainte de distrugerea Ierusalimului şi în care credincioşii iudei sunt îndemnaţi să-şi ia privirea de la Ierusalimul pământesc şi de la serviciul divin cu caracter iudaic în exterior şi de la obiceiurile iudaice şi să privească la lucrurile care stau în legătură cu cerul. În timpul de început iudei trăiau în aşteptarea revenirii în curând a lui Isus şi instaurarea Împărăţiei păcii. Ei doreau cu plăcere să trăiască începutul acestei Împărăţii. De aceea dorinţa lor să devină iarăşi sănătoşi şi de pe pământ să aştepte pe Mesia. Aceeaşi dorinţă o vor avea iudeii din timpul necazului cel mare. Şi atunci credincioşii israeliţi vor spera să intre în viaţă în Împărăţia păcii: „Ferice de cel care aşteaptă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12.12). În Apocalipsa 14.13 Dumnezeu trebuie să încurajeze pe credincioşii care suferă şi sunt ameninţaţi să moară, prin aceea că El le spune că şi ei, da, chiar ei, vor fi binecuvântaţi: „Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! «Da», spune Duhul, «ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!»” Credincioşii iudei, care nu vor putea chema un medic la patul lor de boală, se vor folosi de acest drum spre vindecare, pentru ca apoi să fie prezenţi, când vine Mesia.

Deci noi putem privi într-un anumit sens aceste versete ca posibilitate de tranziţie pentru vindecări; rămâne însă întrebarea, dacă noi în timpul nostru trebuie să respectăm exact aceeaşi îndrumare. Epistola a fost adresată celor douăsprezece seminţii din diaspora, deci israeliţilor, şi anume nici măcar numai celor credincioşi, şi nicidecum credincioşilor dintre naţiuni. Cu această remarcă am ajuns la cea de-a treia întrebare a noastră:

3. Lucrează Dumnezeu şi în timpurile de decădere conform acestei rânduieli?

Permiteţi să accentuăm în această privinţă: Dumnezeu este Cel neschimbabil, El poate dărui vindecare tuturor. Dacă noi mergem la medic (şi noi ar trebui ca niciodată să nu desconsiderăm această posibilitate dată indirect de Dumnezeu), El rămâne totuşi Dumnezeul nostru mare, singurul care poate da vindecare. S-ar putea ca noi să folosim mijloacele şi posibilităţile, pe care le oferă timpul nostru, însă întotdeauna este nevoie de dependenţă de Dumnezeu şi încredere în El. În unele situaţii un bolnav ar putea avea nevoia să cheme la sine fraţi în vârstă, de încredere, pentru ca ei să se roage pentru el, respectiv să se roage. De ce nu ar face aceasta? Şi să nu vrea Dumnezeu să asculte? El rămâne acelaşi.

Însă întrebarea este acum, dacă noi în timpul nostru trebuie să ne ţinem exact de text, deci de exemplu şi de ungerea cu untdelemn. Dacă mai ales în timpul nostru vrem să luăm chestiunea în sensul strict al textului, atunci acest fel de vindecare nu este posibil, căci bătrânii adunării dintr-un anumit loc nu sunt bătrânii unei biserici sau ai unei grupe sau dintre aceia care se stâng în locul respectiv în Numele Domnului Isus. Privit în sensul strict al cuvântului, mie mi se pare imposibil să împlinim prescrierile lui Iacov, însă în ceea ce priveşte sensul şi natura lor ele rămân valabile şi în timpul nostru. Dacă un bolnav ştie că boala lui este urmarea unei disciplinări din partea lui Dumnezeu şi dacă el are încrederea că Dumnezeu vrea să dea vindecare în cazul lui, atunci el poate chema la el fraţi în vârstă, care se bucură de încredere generală, pentru ca ei să se roage pentru el. Şi dacă bolnavul consideră necesar să fie uns cu untdelemn, deoarece el a văzut scris aceasta aşa în Cuvânt, de ce fraţii nu ar trebui să procedeze astfel? Dumnezeu nu este legat de reguli, şi locul nostru din Scriptură nu este prescriere de vindecare absolut necesară pentru timpul nostru. Scriptura cunoaşte şi alte posibilităţi pentru primirea vindecării. Cu această a patra întrebare vrem să ne ocupăm când vom studia versetul 16.

Rezultatul din versetul 14 este, că rugăciunea credinţei vindecă pe bolnav şi că Domnul îl va ridica. Rugăciunea pune în mişcare braţul puternic al lui Dumnezeu, al Domnului nostru. Cât de plin de har este El, că El Se ocupă cu astfel de lucruri, cum sunt boala, rugăciunea şi vindecarea. Cuvântul „cel bolnav” din versetul 15 are un alt înţeles decât cuvântul „bolnav” din versetul 14. Acesta înseamnă, să fi bolnav de o anumită boală, în timp ce aici (versetul 15) se referă mai mult la urmări: „să devii depresiv, obosit şi epuizat” şi altele asemănătoare. În epistola către Evrei 12.3 şi Apocalipsa 2.3 este tradus prin „a obosi”, respectiv „devenit obosit”.

Da, mâna lui Dumnezeu poate apăsa greu asupra cuiva, aşa că nu boala propriu-zisă este cel mai greu de suportat, ci epuizarea spirituală şi lupta lăuntrică, deoarece Domnul are să-mi spună ceva prin această boală. Câtă uşurare se poate aduce inimilor noastre, dacă încredinţăm problemele noastre fraţilor de încredere şi îi lăsăm să se roage pentru noi! Ce linişte ni se dăruieşte prin faptul că ei încredinţează totul mâinii Domnului! Bolnavul nu va gândi cu privire la sine însuşi că este drept, însă va fi convins de dreptatea bătrânilor. Şi rugăciunea celui drept poate face mult. Dumnezeu vede la bătrâni rugăciunea credinţei. Ei au credinţa, că bolnavului îi va merge mai bine. După aceea va avea loc vindecarea spirituală prin această rugăciune a credinţei, în timp ce vindecarea trupească prin Domnul este legată de vindecarea spirituală. Aici este vorba de două lucruri: bolnavul devine sănătos (Ioan 11.12), şi Domnul îl ridică. Gândesc că aceasta înseamnă, că el va putea din nou să părăsească patul de boală. Boala era evident nu numai o gripă uşoară sau dureri de cap, ci ea a condus la o epuizare corporală mare şi o zdrobire sufletească, în mod deosebit deoarece bolnavul a recunoscut în aceasta disciplinarea din partea lui Dumnezeu.

O imagine frumoasă despre fraţi care vorbesc cu Domnul despre o boală găsim în evanghelia după Marcu 1.30,31. Ucenicii Domnului au vorbit cu El despre soacra lui Petru, care zăcea în pat cu febră. Domnul S-a dus la ea, a apucat-o de mână şi a ridicat-o, exact aşa cum stă scris în epistola lui Iacov. Şi vindecarea a fost aşa de deplină, că ea le-a slujit imediat după aceea.

Un alt exemplu avem în Luca 5.17-26, unde un om paralizat este vindecat. Prietenii lui, cu care fără îndoială el a vorbit despre suferinţa şi dorinţa lui de a fi vindecat, l-au adus la Domnul. Dragostea lor pentru cel paralizat era aşa de mare, că ei nu s-au dat înapoi de la nici un efort, aşa cum aceasta se poate aştepta de la bătrâni. Şi Domnul, care cunoaşte inimile, a dăruit celui paralizat mai întâi iertarea păcatelor lui, odihna pentru inima lui. Şi aceasta pentru că El le-a văzut credinţa (a prietenilor). După aceea a venit şi vindecarea trupului, ca dovadă a autorităţii Sale de a ierta păcatele pe pământ. Ce Domn minunat!

Să revenim la epistola lui Iacov. Patul de boală poate să fi avut şi o cauză deosebită, şi anume anumite păcate. Dumnezeu poate pune o boală peste un credincios ca mijloc de disciplinare, ca să-l păzească de anumite pericole sau ca să-l înveţe în anumite privinţe, aşa cum era în cazul lui Iov, dar s-ar putea de asemenea să fie, că anumite păcate sunt cauza bolii. În acest caz bolnavul ştie care sunt păcatele din cauza cărora Dumnezeu l-a lăsat să se îmbolnăvească. El va mărturisi aceste păcate fraţilor lui de încredere. Dacă Domnul îl ridică, atunci el va şti că Dumnezeu în guvernarea Sa i-a iertat păcatele şi niciodată El nu Îşi va mai aminti de ele. De asemenea şi bătrânii niciodată nu trebuie să mai vorbească despre ele sau să facă aluzie la ele, căci dacă Domnul prin vindecare dovedeşte că El dăruieşte iertare, aceasta ar trebui să fie de ajuns pentru bătrâni. Pe lângă aceasta şi noi ne putem baza pe acest verset, care ne face cunoscut în modul cel mai pozitiv, că păcatele înfăptuite au fost pe deplin iertate. La fel era şi cu bolnavul care timp de 38 de ani zăcea la scăldătoarea Betesda. Domnul îi spune să nu mai păcătuiască, ca să nu aibă parte de ceva mai rău.

Trebuie să mai atenţionăm cu privire la un lucru. Din versetul acesta nu trebuie să se tragă concluzia că bătrânii iartă păcatele bolnavului, aşa că el ajunge în cer. Bătrânii nu dau nici o dezlegare de păcate. Oamenii nu pot şi nu au voie să facă aceasta. Dumnezeu vindecă, şi prin aceasta El dovedeşte oamenilor, că El a iertat şi păcatele care îl apăsau pe bolnav. Bătrânii vor accepta aceasta şi o vor recunoaşte. Cel vindecat va fi reprimit în mijlocul credincioşilor. Aici este vorba de iertarea păcatelor pentru pământul acesta. Traducerea noastră exprimă aceasta în mod fin: „i se va ierta”.

Ce Dumnezeu măreţ avem noi, care în har priveşte în jos spre ai Săi şi aude şi împlineşte rugăciunile noastre!


Tradus de la: Das Gebet des Glaubens

Titlul original: „Das Gebet des Glaubens“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus, 1978, pag. 201–209
în formă prescurtată de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen