Partea 1 : Introducere

Împăcare cu Dumnezeu! Avem oare nevoie de împăcare și, dacă da, de ce?

Ei bine, încă de când omul a căzut în păcat în Grădina Edenului (Geneza 3), el este departe de Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.13). Această distanță fundamentală față de Dumnezeu nu este evidentă în modul de viață al fiecărui om, dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbește foarte clar despre aceasta: oamenii sunt „urâtori de Dumnezeu” (Romani 1.30), „neevlavioși” (Romani 5.6), „vrăjmași ai lui Dumnezeu” (Romani 5.10), „fără Dumnezeu” (Efeseni 2.12), „întunecați în înțelegere” și „înstrăinați de viața lui Dumnezeu” (Efeseni 4.18), despărțiți de Dumnezeu de un munte de „nelegiuiri” (Isaia 59.2). Mulți se simt inconfortabil dacă se gândesc la Dumnezeu. Pentru unii, acest sentiment se transformă în blasfemie, insultându-L sau negându-L pe Dumnezeu. Gândul la Dumnezeu este ținut în mod deliberat departe de viața lor.

Alții, pe de altă parte, suspectează sau chiar știu că ceva nu este în regulă în relația lor cu Dumnezeu și cred că trebuie să-L împace pe Dumnezeu într-un fel sau altul: ei se străduiesc să-L includă pe Dumnezeu în viața lor de zi cu zi și să se apropie de El: de exemplu, participând la „slujbe” și devoțiuni în bisericile lor și urmând tradițiile și obiceiurile bisericii (cum ar fi botezul, confirmarea, împărtășania, spovedania, rugăciunile, celebrarea sărbătorilor bisericești etc.). Sau încearcă să compenseze faptele lor „rele” - în speranța că Dumnezeu ar putea fi mulțumit cu ei până la urmă - cu fapte pe care ei cred că Dumnezeu le consideră fapte „bune”.

Oricine consultă Cuvântul lui Dumnezeu pe tema împăcării își dă seama de două lucruri: pe de o parte, Dumnezeu nu are deloc nevoie să fie împăcat, deoarece El nu a devenit niciodată vrăjmașul omului - dimpotrivă, în dragostea Sa, El chiar a făcut totul pentru a-l readuce în părtășia Sa pe omul care era îndepărtat de El. Dumnezeu este neschimbător în natura Sa, aceasta face parte din divinitatea Sa. Căderea omului în păcat nu a zdruncinat în niciun fel dragostea Sa; de fapt, dragostea Sa a devenit și mai evidentă după aceea: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă” (Ioan 3.16).

Pe de altă parte, omul nu poate nici să înlăture el însuși ceva din muntele său de nedreptate, nici să câștige vreun merit pentru a intra într-o relație cu Dumnezeu în care să se poată simți cu adevărat confortabil în prezența lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că împăcarea cu Dumnezeu trebuie să fie dăruită de Dumnezeu Însuși. Și vom vedea că El dorește cu plăcere să facă aceasta.

În această primă parte, ne vom preocupa cu întrebarea: Ce este împăcarea în esența ei? Este foarte regretabil dacă nu cunoaștem dimensiunea împăcării și cât de mult S-a apropiat Dumnezeu de noi în vrăjmășia și îndepărtarea noastră de El.

Dumnezeu ne-a dăruit foarte mult în Evanghelia Sa. Nu este vorba doar despre faptul că suntem mântuiți și „mergem în cer” într-o zi; Dumnezeu ne-a rezervat multe alte binecuvântări, pe care ar trebui să le cunoaștem, pentru beneficiul nostru. Pentru mulți credincioși, termeni precum „naștere din nou”, justificare, ispășire, satisfacție, substituție, iertare, eliberare, răscumpărare, mântuire și împăcare sunt doar sinonime pentru: „Nu mai merg în iad”.

Dar dacă ne preocupăm cu adevărat cu acești termeni, ne dăm seama de dimensiunea și amploarea mântuirii, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o și pe care Hristos a câștigat-o pentru noi, și învățăm s-o prețuim. Altfel, vom fi ca o persoană fără adăpost, căreia i se dă o casă mare - cu bucătărie, sufragerie, dormitor, baie, garderobă, cameră de oaspeți etc. - dar care se mulțumește să stea sub veranda acoperită, deoarece crede că nu există nimic mai mare sau mai frumos.

Printre elementele mântuirii noastre enumerate mai sus, împăcarea este cu siguranță una dintre cele mai mari binecuvântări. Ea se bazează pe celelalte elemente și, de asemenea, le include.

Să aruncăm acum o scurtă privire asupra diferiților termeni.

Termeni diferiți în legătură cu mântuirea

Nașterea din nou

Prin nașterea din nou ni se dă viață divină, prin care devenim părtași la natura divină. Devenim sfinți și fără cusur și primim capacitatea de a percepe dragostea lui Dumnezeu și de a răspunde la ea. Aceasta ne face copii ai lui Dumnezeu.[1]

Îndreptățirea

După ce am fost îndreptățiți (Romani 3.24[2]), nu mai stăm înaintea lui Dumnezeu ca păcătoși, ci ca neprihăniți, adică nu doar ca cei cărora li s-a iertat pedeapsa, ci ca cei care nu au păcătuit niciodată. Aceasta a devenit posibil deoarece noi – pentru că acum suntem „în Hristos”[3] - am fost plasați într-o poziție complet nouă. Când Dumnezeu se uită în jos la noi, El nu-i mai vede pe cei care au comis această faptă teribilă sau au rostit această blasfemie, ci vede gloria lui Hristos. Noua viață „în Hristos” este fără păcat și nu poate păcătui, iar din vechea viață nu a rămas nicio pată de păcat. Prin urmare, îndreptățirea are două aspecte:

• Un aspect este îndreptățirea de păcate și de păcat ca putere în noi (Romani 3.25,26; 6.7[4]); aceasta este partea negativă.

• Celălalt aspect este îndreptățirea vieții, aceasta este noua poziție; aceasta este latura pozitivă. Prin îndreptățire, credinciosul nu a fost plasat într-o poziție (de nevinovăție) - ca Adam înainte de cădere - din care poate cădea din nou prin păcătuire; ci, deoarece credinciosul a fost plasat „în Hristos”, el nu mai poate cădea niciodată din această poziție de persoană neprihănită.

Ispășirea

Ispășirea se referă la ceea ce a făcut Hristos cu privire la păcat și la păcate. Ea are două aspecte: Un aspect este satisfacția pe care Hristos a făcut-o pentru Dumnezeu cu privire la păcat și păcate, iar celălalt aspect este substituirea, pe care Hristos a făcut-o pentru noi, credincioșii, pentru a merge la judecată în locul nostru.

• Satisfacția
  Prin lucrarea lui Hristos de la Golgota, toate cerințele sfinte ale lui Dumnezeu cu privire la păcat și păcate au fost satisfăcute. Dreptatea lui Dumnezeu și sfințenia lui Dumnezeu au fost dovedite. În acest sens, „ispășirea ... este pentru întreaga lume” (1. Ioan 2.2). Hristos în glorie este Cel „pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispășire ... spre arătarea dreptății Sale” (Romani 3.25,26), astfel încât Dumnezeu poate îndreptăți pe oricine[5] „care este din credința în Isus” (Romani 3.26). Aceasta înseamnă că orice păcătos poate veni; problema păcatului său poate fi rezolvată și el însuși poate fi mântuit. Putem vesti cu îndrăzneală Evanghelia tuturor oamenilor. Pentru a exprima oarecum mai simplu, s-ar putea spune că credincioșii calviniști au dificultăți în a vedea acest aspect al ispășirii.

• Substituirea
  În timp ce satisfacția este aspectul ispășirii, care are o semnificație globală și este orientat spre Dumnezeu, celălalt aspect al ispășirii, substituirea, este limitat la credincioși. În Matei 20.28 se spune literal: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”. Când Scriptura vorbește despre ispășirea păcatelor, aceasta este întotdeauna limitată la „noi” respectiv la „mulți.”[6] Hristos a mers la judecată și a purtat pedeapsa ca Locțiitor pentru păcatele tuturor celor care cred. Aici, din nou, spus simplu, arminienii au greutate în a înțelege corect acest aspect.[7]

Iertarea

Dumnezeu a îndepărtat muntele de păcate, care ne despărțea de El. Acum nu mai stăm vinovați în fața Lui, ci avem o conștiință curată (Evrei 10.22[8]).

Răscumpărarea

Am fost eliberați din captivitatea păcatului, a lui satan și a lumii. Acum am fost aduși la Dumnezeu și suntem liberi să facem voia Lui; și nici satan, nici păcatul, nici lumea nu-și pot revendica vreun drept asupra noastră. Hristos a plătit pentru aceasta cu sângele Său. În cadrul răscumpărării are loc o schimbare a stării celor răscumpărați. În principiu, copiii lui Dumnezeu sunt deja răscumpărați, dar răscumpărarea trupului lor și a moștenirii lor urmează să aibă loc.[9]

Cumpărarea

Cumpărarea este mult mai cuprinzătoare decât răscumpărarea; totuși, nu tot ceea ce a fost cumpărat este răscumpărat în același timp.[10] Un sclav poate fi cumpărat de un alt stăpân, dar rămâne sclav și după aceea. Însă, dacă apoi el este eliberat, el este și răscumpărat. Prin lucrarea Sa de pe cruce, Hristos i-a cumpărat pe toți oamenii, credincioși[11] și necredincioși[12], chiar și întreaga lume[13]. El a plătit prețul pentru toți aceștia la Golgota. El i-a răscumpărat deja pe credincioși, în timp ce răscumpărarea creației urmează să aibă loc.[14] În cadrul cumpărării are loc o schimbare a proprietarului celui cumpărat.

Mântuirea

Mântuirea are loc în trei moduri:

• Avem mântuirea sufletului deja acum.[15] Aceasta înseamnă că suntem salvați de la judecată.[16] Mântuirea are valabilitate eternă.[17]

• Dar chiar și în circumstanțele noastre actuale de pe pământ experimentăm mântuirea temporală în mai multe moduri: prin botez, prin puterea vieții Fiului lui Dumnezeu din cer, prin intervenția lui Dumnezeu în circumstanțele noastre, prin trăirea în doctrina sănătoasă, prin purtarea armurii, prin judecata de sine, prin menținerea unității și armoniei, prin aceea că avem o atitudine smerită.[18]

• În cele din urmă, Scriptura cunoaște, de asemenea, mântuirea finală, atunci când am ajuns în casa Tatălui.[19] Atunci și trupul nostru va fi mântuit definitiv.

Împăcarea

Împăcarea este consecința ispășirii și este, de asemenea, strâns legată de aceasta. În 1. Petru 3.18 vedem ispășirea: „Pentru că Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepți [aceasta este ispășirea]”. Finalul acestui verset („ca să ne aducă la Dumnezeu”) exprimă împăcarea în forma cea mai concisă. După cum vom vedea, oamenii care erau ostili lui Dumnezeu și îndepărtați de El sunt aduși aproape de El, se simt bine acolo și sunt o bucurie pentru Dumnezeu.

Tradus de la: Versöhnung statt Allversöhnung!, Edition Nehemia, 2020

Traducere: Ion Simionescu

Nächster Teil